10 martie / Filă de calendar

Publicat de nicolaetomescu, 10 martie 2020, 07:20

Sfântul Chiril al Ierusalimului (Calendarul Arhiepiscopiei Bisericii Ortodoxe Armene din România – Sărbători principale).

• 1856: S-a născut Petre Dulfu, poet, traducător şi dramaturg. Pedagog de vocaţie şi om de cultură preocupat de luminarea ţărănimii.

Petre Dulfu a urmat liceul la Baia Mare şi Cluj, în oraşul de pe Someş făcând şi studii universitare. Este profesor, pentru scurt timp, la Şcoala Normală din Bucureşti, profesor şi director al Şcolii Normale din Turnu Severin, profesor la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, din 1884 fiind şi profesor suplinitor de limba română la Şcoala Normală; în 1893, primeşte numirea de profesor definitiv. În anul 1918, se retrage de la Şcoala Normală de Fete „Elena Doamna”, iar în 1921, de la Şcoala Normală de Băieţi. În anul 1881, a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Cluj, cu o teză, scrisă în limba maghiară, despre activitatea lui Vasile Alecsandri. A debutat cu versuri în revista „Familia”. Sursa lui de inspiraţie pentru „epopeile populare” Isprăvile lui Păcală şi Gruia lui Novac, ca şi pentru altele pe care le-a scris, au fost creaţii culese de alţii, surse pe care de altfel le numeşte. De altfel, Dulfu a dobândit o mare popularitate în rândurile cititorilor fără mari pretenţii, dovadă şi numeroasele ediţii pe care le-au cunoscut principalele sale scrieri: Isprăvile lui Păcală, Gruia lui Novac, Povestea lui Făt-Frumos. A fost preţuit, totodată, şi de Academia Română, care a distins cu Premiul „Eliade Rădulescu” pentru Isprăvile lui Păcală (ediţia din 1907). Dulfu, care cunoştea câteva limbi străine, s-a remarcat şi ca traducător din dramaturgia elină; Ifigenia în Aulida (1879) şi Ifigenia în Taurida (1880), transpuse din Euripide, au fost distinse, la ediţia a doua (1902), de Academia Română, cu Premiul „Adamachi”.

• 1901, 10/23: A murit Vasile Maniu, publicist, scriitor şi istoric (a cercetat orginea poporului român, încercând să definească conceptul de naţiune română); membru al Societăţii Academice Române din 1876 (n. 1824)

Face clasele primare la Lugoj, trecând apoi la Şcoala Normală Germană din Caransebeş. Urmează gimnaziul la Lugoj şi Arad, liceul la Timişoara şi Facultatea de Drept şi Filosofie la Pesta (1844-1846). După absolvire e numit subprefect la Orăştie. În 1847, se mută la Bucureşti, unde, în anul următor, va lua parte la revoluţie. După înfrângerea mişcării se refugiază în Trasilvania, îndeplinind aici mai multe funcţii administrative, şi în Banat. Stabilit definitiv din 1858 la Bucureşti, Maniu, care îşi câştigă o bună reputaţie cu avocatura (a fost în 1868-1869 şi preşedinte al Curţii Apelative din Iaşi), face politică liberală, fiind ales deputat în perioada 1876-1888. În 1876, este primit în Societatea Academică Română, secţia istorică. Amelia sau Victima amorului (1849) este o meodramă aservită tuturor clişeelor genului. Monumentul de la Călugăreni (1871), unde se preamăresc virtuţile străbune, învederează, în artificiozitatea ei, un simţ artistic deficitar. Tot o piesă istorică, mizând pe o anume pedanterie a reconstituirii, este Congiuraţiunea lui Catilina („Columna lui Traian”, 1872). Apreciată entuziast în „Literatorul”, drama Proscrisul indispune prin stilul sentenţios şi grandilocvent. Unele pasaje, de aridă dezbatere pe teme politice, sunt curat gazetăreşti. Maniu a tradus piese de Angeli şi Szigligeti Ede.

• 1911: S-a născut Teodor Bodogae, preot, profesor de teologie (la Institutul Teologic din Sibiu) şi istoric bisericesc. A elaborat studii de istorie bisericească universală, de patrologie, o Istorie a Bisericii Române ş.a.

A urmat studiile la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj (1922- 1929), Academia teologica „Andreiana din Sibiu”, cu diferenţă la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde obţine licenţa şi doctoratul. Este trimis de mitropolitul Nicolae Bălan, pentru Studii de specializare la Faculăţile de Teologie ortodoxă din Atena şi Belgrad, apoi la cele protestante din Berlin şi Tubingen. A fost profesor de Religie la Liceele din Sighişoara, „Andrei Şaguna” din Braşov şi „Mihai Viteazul” din Alba Iulia. A fost profesor de Istorie bisericească universală şi Patrologie la Academia teologică „Andreiana”, din 1948 Institutul Teologic Universitar., preot în 1939, director de secţie la Institutul de Istorie Naţională a Universităţii din Cluj, refugiată la Sibiu, preot paroh la biserica „Sf. Nicolae” din Sibiu –Lazaret. Este reîncadrat ca profesor titular de Bizantinologie la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, unde rămâne până la pensionare. A participat la câteva întruniri istorice şi patristice: Al XIV-Iea Congres Internaţional de Studii Bizantine, al III-lea Congres Internaţional de studii sud-est europene, al XIV-Iea Congres Internaţional de istorie şi Seminariile sud-est europene organizate de Universitatea din Heidelberg. publicat studii de Istorie Bisericească Universala, Patrologie, Istoria Bisericii Române, traduceri din Sfinţii Părinţi, din literatura post-patristică şi din unii teologi contemporani.

• 1921: S-a născut soprana Arta Florescu.

• 

A studiat la Conservatorul din Bucureşti, între 1939 şi 1942, cu Elena Saghin (canto), Ioan D. Chirescu, Constantin Brăiloiu, Mihail Jora sau M. Vulpescu, la Geneva cu Anna Maria Guglielmetti (1946) şi la Viena cu Kurt Nasor, Balzer şi Josef Krips (1947). A debutat la Radio cu un program de lieduri de Henri Duparc, Robert Schumann şi Alfred Alessandrescu, în 1939, la Ateneul Român, acompaniată la pian de Nicolae Rădulescu, cu pagini de H. Wolf, Duparc, Ernest Chausson, Richard Strauss, J. Marx, R. Hahn, Igor Stravinski, George Enescu, în 1941. Au urmat debuturile în oratoriu, sub bagheta dirijorului Ionel Perlea, cu Stabat Mater, de G. Clari, la Ateneu, în 29 martie 1942 şi în operă cu Lucia di Lammermoor, de Gaetano Donizetti, sub conducerea lui Jean Bobescu, la 5 decembrie 1942, la Opera Română. A activat ca solistă la Societatea Corală „România” din Bucureşti (1937 – 1942), solistă (1942 – 1945) şi prim solistă (1945 – 1968) la Opera Română din capitală, conferenţiar, profesor şi şef al Catedrei de Canto de la Conservatorul din Bucureşti, între 1950 – 1980, şi profesor invitat la Opera din Istanbul (1976). A interpretat de-a lungul carierei solistice peste 70 de roluri.

• 1936: S-a născut Constantin Popa, poet şi dramaturg.

Urmează primele şase clase la Huşi, apoi se transferă la Liceul „Junimea” din Iaşi. Frecventează tot aici cursurile Şcolii Medii Tehnice Sanitare (1950-1954). După absolvire e angajat felcer-igienist în Târgu Ocna. În această perioadă activează într-o formaţie teatrală, fapt care l-a determinat să dea examen, în 1958, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti. În 1960 este arestat sub acuzaţia de calomnie la adresa guvernului şi democraţiei populare, pentru ca după două luni de anchetă să fie eliberat. Ca actor la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, Popa a interpretat din 1965 până în 2000, anul retragerii sale de pe scenă, zeci de roluri, multe principale. În acest răstimp se înscrie în 1970 la Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza”, luându-şi licenţa în 1975, cu teza Raţional şi absurd în opera lui Eugen Ionescu. În 1991 devine profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi. Prima carte, placheta Preţul alegerii, îi apare în 1976, urmată de Cuvinte învinse (1978), Perioada de instrucţie (1981), Împăcarea cu Faust (1986), Şcoala de îngeri (1991), Teroarea clepsidrei (1996), Donatorul de umbră (2000). Este preocupat de punerea în scenă a pieselor proprii, reunite târziu în volumul Maşina de vânt (1996).

• 1936: A murit Garabet Ibrăileanu, critic şi istoric literar; eseist şi romancier. Membru post-mortem al Academiei Române (din 1948).

• 1936: A murit Adolf Herz, dramaturg de succes în epocă, în ciuda valorii literare scăzute a operei; membru fondator al Societăţii Scriitorilor Români; publicist şi animator de teatru.

Studiile liceale (întrerupte 2 ani de frecventarea Şcolii Militare din Iaşi) le-a terminat la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti în 1907, urmând apoi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofic S-a afirmat ca student, atrăgându-şi preţuirea şi sprijinul unor profesori (Titu Maio-rescu, Mihail Dragomirescu, Pompiliu Eliade). A fost o vreme secretar literar la Teatrul Naţional, participând ca membru fondator la înfiinţarea Societăţii Scriitorilor Români. „împământenirea” i-a fost acordată de Parlament în 1910. În 1911 era şef de cabinet în Ministerul Industriei şi Comerţului, dar se va dedica exclusiv scrisului şi, cu intermitenţe, actoriei. Debutul lui Herz, în 1906, cu versuri în „Sămănătorul”, unde publică şi în anii următori cu pseudonimul Dinu Ramură, a fost deosebit de norocos, aducându-i o notorietate rapidă, dar şi de durată, textul, pus pe muzică, devenind o cunoscută romanţă (De ziua nunţii tale-ţi scriu). În acelaşi an începe să se afirme şi ca autor dramatic, colegii de liceu interpretându-i pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti „icoana istorică” în versuri Iliaş-Vodă, iar un an mai târziu, drama istorică în versuri Domniţa Ruxandra, apărută tot acum şi în volum (1907). Colaborează cu poezii şi piese la „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „Convorbiri critice”, „Junimea literară”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Epoca”, în 1912 este cooptat în conducerea revistei „Ilustraţiunea naţională” (până în 1916), iar în 1914 şi 1915 face parte din redacţia ziarului „Steagul”, în care publică proză, numeroase cronici dramatice şi articole diverse. Ca director al cotidianului „Scena” (1917-1918), dă publicaţiei (şi prin propriile texte) o orientare filogermană, fapt care îi aduce în 1919 arestarea (alături de Ioan Slavici, Tudor Arghezi etc.) şi judecarea pentru colaboraţionism. Este achitat, dar eticheta de „trădător” îi va fi aplicată mult timp, în momente delicate, între 1921 şi 1925 conduce „Adevărul literar şi artistic”, fiind totodată şi redactor la „Dimineaţa” şi „Adevărul” (1921-1928). A mai scris la „Rampa”, „Revista ilustrată” etc. Herz face o gazetărie fără excese, luând atitudini fireşti, de bun-simţ faţă de evenimentele sociale, politice, culturale ale timpului. În perioada 1909-1928 a publicat sute de cronici şi comentarii referitoare la fenomenul teatral românesc şi străin. În această ipostază el abordează problemele literaturii şi ale reprezentaţiei dramatice cu toată seriozitatea, demonstrând o bună cunoaştere a istoriei genului, a mişcărilor moderne şi practicând o critică teatrală profesionistă, responsabilă: prezintă autori, explică opere, comentează toate aspectele importante ale unui spectacol. Debutul propriu-zis în teatru are loc în 1909, când i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti drama Noaptea învierii, iar consacrarea ca autor dramatic vine în 1913, când, pe aceeaşi scenă, este reprezentată comedia Păianjenul, cu un mare şi îndelungat succes.

• 1952: S-a născut poetul Aurel Pantea. A urmat Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj (1972-1976). În timpul studenţiei a fost redactor la revista „Echinox”. După absolvire, a fost profesor la Borșa-Maramureş şi Alba Iulia (1976-1983), corector la ziarul „Unirea” din Alba Iulia (1980-1984). În prezent, este conferenţiar universitar dr. la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Din 1989 este redactor al revistei „Vatra” din Târgu Mureş. Din 1990 este redactor-șef al revistei „Discobolul” din Alba Iulia.

• 1977: A murit Tudor Măinescu (prenumele la naştere: Constantin), poet, prozator şi traducător.

Face şcoala primară şi gimnaziul la Craiova, Bucureşti, Mizil, iar liceul la Ploieşti şi Galaţi. Frecventează un an Facultatea de Medicină din Bucureşti, un an Conservatorul de Artă Dramatică, apoi urmează Facultatea de Drept, la Bucureşti şi la Iaşi, luând licenţa în 1923. Intră în magistratură la Celaru (judeţul Dolj), funcţionează la Caracal, Călăraşi, Miercurea Sibiului, ocupă postul de judecător la Tribunalul din Slatina şi avansează treptat, până ajunge consilier la Curtea de Apel din Bucureşti. Debutează în 1916 cu versuri satirice la revista „Scena”. Versurile din O picătură de parfum… îl plasează pe Măinescu pe orbita poeziei ocazionale, fără pretenţii, de factură liric-umoristică şi epigramistă. Multe poeme din O fată mică se închină (1935) au un sunet aparte prin gingăşia emoţiilor – efemere, e drept – şi nu întâmplător Tudor Arghezi îl aşază în descendenţa lui Ienăchiţă Văcărescu. În antologiile publicate după 1944 – Flori şi ghimpi (1956), Soare cu dinţi (1972) – obiectul „cântecelor” se schimbă, realităţile lumii noi sunt acum slăvite cu patos conjuctural, impus. Uneori apar ecouri din proza urmuziană, cum ar fi în Alegeri libere, unde există un savuros portret absurd al unui primar. Măinescu a mai scris cărţi de versuri pentru copii, a îngrijit o ediţie din epigramele lui Cincinat Pavelescu şi a tradus mai ales din autori francezi (La Fontaine, Racine, Hugo) şi sovietici.

• 1986: A murit Irina Borovski, pictor scenograf şi grafician, S-a născut în 1938, la Chişinău, astăzi în Republica Moldova.

• 1987: A murit inginerul Ion S. Antoniu. Şi-a îndreptat activitatea spre domenii ca electricitatea: măsurători, încercări, producerea şi distribuţia energiei electrice, electrotehnica, matematici pure, istoria ştiinţelor ş.a.. Este membru corespondent al Academiei Române din 1963.

• 1987: A murit matematicianul Gheorghe Marinescu. A realizat studii în domeniul analizei funcţionale, al teoriei spaţiilor pseudotopologice, cunoscute sub numele de „spaţii M”. A avut contribuţii în mecanică, în teoria ecuaţiilor cu diferenţe finite şi în analiza numerică. Este membru titular al Academiei Române din 1974.

• 1993: A murit Dan Simonescu (numele la naştere: Simon), bibliograf şi istoric literar. Continuator al lui Ioan Bianu şi Nicolae Cartojan, s-a consacrat literaturii române vechi şi disciplinelor conexe, de la istoria cărţii şi a tiparului până la literatura comparată. Este membru de onoare al Academiei Române din 1992.

Școala primară la Câmpulung (1909-1912), începe liceul tot aici şi îl termină în 1921, la Piteşti. Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1925, cu teza Viaţa literară şi culturală a mănăstirii Câmpulung (Muscel) în trecut, îndrumată de Ioan Bianu. Profesor în învăţământul secundar, întâi la Câmpulung, apoi în Bucureşti, la Liceul „Mihai Eminescu”, devine, în 1927, şi asistent universitar, bibliotecar la Seminarul de istoria literaturii române al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Ioan Bianu l-a adus, în 1931, ca bibliotecar, la Secţia de manuscrise şi carte veche de la Biblioteca Academiei Române, unde a lucrat până în 1943. În 1938 îşi susţine teza de doctorat (pentru a cărei pregătire făcuse câteva călătorii de studii în Turcia, Grecia şi Franţa), intitulată Literatura română de ceremonial. Condica lui Gheorgachi. 1762, documentată privire asupra ceremonialului aulic din epoca bizantină până la textele care au urmat Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Tixeodosie.

EVENIMENTE EXTERNE

• 1832: A murit Muzio Clementi, pianist, profesor, dirijor şi compozitor italian.

Chiar şi astăzi, lucrările muzicale pentru pian ale lui Muzio Clementi suntcunoscute fiecărui student de pian serios. Pentru pianistul începător, Sonatinele Opus 36 sunt precursori esenţiali pentru piese mai solicitante tehnic cum ar fi sonatele clasice ale lui Haydn, Mozart şi Beethoven, la fel ca şi propriile sonate minunat alcătuite de Muzio. Influenţa lui Clementi în calitate de compozitor este cel mai puternic evidenţiată în lucrările pentru clape ale lui Haydn şi în special în Sonatele timpurii pentru pian ale lui Beethoven, care a fost un puternic admirator al lui. Muzio Clementi este numit în mod curent tatăl muzicii moderne pentru pian, dar acest nume ar trebui împarţit în mod egal între Clementi şi C.P.E. Bach, un compozitor a cărui operă Clementi a studiat-o cu multă grijă şi a cărui operă a influenţat, în mare măsură, stilul propriu al lui Clementi.

• 1872: A murit omul politic italian Giuseppe Mazzini, unul dintre conducătorii mişcării de eliberare a poporului italian (Risorgimento). A avut un rol însemnat în Revoluţia de la 1848-1849 din Italia.

Ţelul activităţii lui Mazzini era independenţa şii unirea Italiei, pe atunci fragmentată în Regatul Neapolelui şi Regatul Siciliei, care aparţinea bourbonilor şi spaniolilor, provincia Veneţiei şi Lombardiei ce aparţinea Austriei, regiunile ce aparţineau de Statul Papal sau provinciile independente ale Piemontului şi Sardiniei. În primăvara anului 1827, după terminarea studiilor sale juridice la universitatea din Genova, a devenit membru în mişcarea revoluţionară secretă „Carbonari” (a Cărbunarilor). După un an, a publicat un articol, un adevărat apel patriotic, în ziarul „Indicatore Genovese“, ziar care a devenit în scurt timp un cotidian al mişcării naţionale de eliberare italiene, fiind interzis în anul 1829. Curând a fost înfiinţat un alt cotidian, „Indicatore Livornese“, care publică concepţia despre formarea unei republici italiene. În noiembrie 1830 Mazzini a fost denunţat de unul dintre membrii mişcării, motiv pentru care a fost arestat timp de 3 luni în fortăreaţa din Savona. După eliberare din detenţie, a părăsit Italia, trăind în exil în Geneva şi Savoia, de unde a coordonat mai departe mişcarea revoluţionară. A fost condamnat la moarte, în contumacie, în Sardinia. Mazzini a continuat activitatea revoluţionară, trăind în Lyon şi Marseille, unde a iniţiat, în anul 1831, mişcarea „Giovine Italia” (Tânăra Italie). În ziarul care purta același nume a solicitat ridicarea revoluționară a maselor populare, rugându-l în același timp pe regele Carol Albert de Sardinia și Piemont să participe la lupta pentru eliberarea Italiei. Revoluţia din 1848/49, organizată în mare parte de Mazzini, a eşuat în Milano, dar a continuat coordonarea mişcării revoluţionare în Roma, unde ministrul papal Pellegrino Rossi a fost omorât de revoluţionari. La 9 februarie 1849 Mazzini a declarat statul papal „Republică Romană”, dar la data de 3 iulie 1849 revoluţia a fost înăbuşită în mod sângeros, cu ajutorul trupelor franceze. Mazzini a plecat din nou în exil în Londra. De aici a căutat să sprijine mişcările revoluţionare din alte ţări europene. Cu toate că nu a reuşit o democratizare după concepţia sa, activitatea lui Mazzini a contribuit la slăbirea monarhiilor, la creşterea rolului cetăţenilor liberi în societate şi, în final, la unirea naţională a Italiei.

• 1892: S-a născut compozitorul elveţian Arthur Honegger.

Compozitor de origine elveţiană, este autorul volumului eseistic Sunt compozitor (1951). Muzica sa se înscrie într-o sferă umanistă, în continuitatea tradiţiei muzicale germane (întoarcerea la Bach ca atitudine neobarocă îi este caracteristică), acordă o importanţă semnificativă formei, adesea monumentală, polifoniei, suprapunerilor armonice politonal-polimodale. Scrie în toate genurile muzicale, inclusiv cameral, concertant şi de operă (v. Antigona dupa Sofocle, pe un libret de Cocteau). Excelează însă în domeniul simfonic şi vocal-simfonic.

• 1895: A murit designerul britanic Charles Worth, stabilit la Paris în 1845. Este considerat „părintele” croitoriei de lux (haute couture).

• 1910: A murit Carl Reinecke, violonist, dirijor, profesor şi compozitor german.

• 1940: A murit Mihail Bulgakov, romancier şi dramaturg rus.

În 1909 absolvă Gimnaziul nr. 1 din Kiev, şcoală de prestigiu, după care urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Kiev. După facultate, practică medicina pe front, în timpul Primului Război Mondial, apoi într-o comună de lângă Kiev. Peste un deceniu va publica Însemnările unui tânăr medic, în care evocă această perioadă. Încă din perioada studenţiei, 1913, se căsătoreşte cu Tatiana Nikolaevna Lappa. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soţii, reuşeşte să învinga răul. În 1920 renunţă la cariera de medic şi se dedică scrisului. Începe să colaboreze cu ziarele şi trupele de teatru locale. În 1921 se mută la Moscova unde publică nuvelele Demoniada şi Ouăle fatale. În revista „Rossia” apare primul său roman, Garda Albă. În 1924, se desparte de Tatiana Lappa pentru a se recăsători cu Liubov Evghenevna Belozerskaia. Din 1925, începe să colaboreze cu Teatrul Academic din Moscova. Transformă romanul Garda Albă în drama Zilele Turbinilor. După multe momente de tensiune şi incertitudine are loc premiera piesei, care constituie un adevărat triumf. Piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerată un Pescăruş al noii generaţii de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofiţerii „albi” face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) e, in acelaşi timp, piesa preferată a lui Stalin. În 1925 scrie nuvela satirică Inimă de câine. Odată cu faima lui creşte şi interesul criticii proletcultiste faţă de opera sa, care începe să fie ţinta unor atacuri de pe poziţiile ideologiei vremii. Puterea sovietică îl etichetează drept un autor antibolşevic şi un element „duşmănos”. În 1928 înaintează prima cerere de plecare în străinătate şi primeşte primul răspuns negativ. Începe întâia schiţă a romanului Maestrul şi Margareta sub titlul Inginerul cu copite. Îi sunt interzise piesele Zilele Turbinilor, Apartamentul Zoicăi (1929) şi Cabala bigoţilor (1930) şi nu se mai publică nimic din proza sa.Trăind la limita supravieţuirii, Bulgakov se vede nevoit să-i trimită dictatorului o petiţie, apoi, într-o scrisoare adresată guvernului sovietic, să vorbească despre dezechilibrul psihic la care e expus un creator al cărui existenţă este ameninţată. Scrisoarea rămâne celebră atât ca model al disidenţei asumate, cât şi prin efectele neaşteptate. În 1931 îi este respinsă cea de-a doua cerere de plecare în străinătate. În ultimul deceniu al vieţii scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul şi Margareta. În 1933, se dă citire, pentru prima dată, în public, noului său roman sub denumirea care l-a făcut celebru, Maestrul şi Margareta, romanul fiind publicat pentru prima dată în Rusia în 1966-1967. Cere din nou paşaport pentru plecarea temporară în străinătate şi din nou este refuzat. Piesa Batum, despre tinereţea revoluţionară a lui Stalin, este inclusă în repertoriul Teatrului Academic, apoi respinsă de însuşi Stalin. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, până în ultima zi a vieţii dictează soţiei sale, Maria Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei, modificările romanului Maestrul şi Margareta.

• 1964: S-a născut cântăreaţa şi compozitoarea suedeză Neneh Cherry