Nicolae Steinhardt: „Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta”

Publicat de nicolaetomescu, 28 iulie 2021, 14:15

Cel care afirma: „Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire”, s-a născut[1] pe 29 iulie 1912, într-o familie de evrei[2]; descoperise, încă din copilărie, sunetul clopotelor[3], dar avea să cunoască Taina Botezului[4] într-o celulă a închisorii Jilava…

Frecventase, la 17 ani, cenaclul „Sburătorul” (al lui Eugen Lovinescu); publica (1934) sub pseudonimul literar „Antistihus”, primul volum parodic[5], lăsându-se cuprins de tumultul lumii literare, al deliciilor intelectalului care gustă din fructul oprit[6]. Între 1937-1939, Steinhardt a văzut mai multe țări[7], dar, la sfârşitul a doi ani de peregrinări, revenea în Bucureşti[8]…

Adierea unei poveşti din tinereţe (când fusese student la „Drept”) a rămas pe un raft al propriilor amintiri dar, mai ales, într-un sertar al inimii[9]…

Arestat şi inculpat în procesul „Noica-Pillat”[10], cerându-i-se să fie martor al acuzării[11], Nicu–Aurelian Steinhardt era condamnat la 13 ani de muncă silnică (sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”)[12].

Jurnalul fericirii, redactat (1970) într-o primă variantă[13] şi confiscat de „Securitate” în 1972, îi va fi restituit (în 1975) după intervenţii pe lângă Uniunea „Scriitorilor”.

Concepţia despre Dumnezeu[14] a lui Nicolae Steinhardt se întemeiază pe iubire și bucurie; din predică este înlăturată frica; suferinţa[15] se transformă în cale inferioară, fericirea devine calea superioară…

Steinhardt suferea de o angină pectorală care s-a agravat (în martie 1989); a hotărât să plece[16], de urgență, la București; în aeroport, înainte de îmbarcare, era doborât de un infarct miocardic; dus de urgență la spital, trecea la cele veșnice din 30 martie 1989…

[1] Comuna Pantelimon din judeţul Ilfov… Mergea la şcoală (începând cu vârsta de 7 ani), urmând, în particular, şi „Clementa” (la liceu i-a avut colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat). Vorbea cu mândrie despre copilăria petrecută în mahala; lumea din Pantelimon, frustă şi „nefinisată”, i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze la realitățile cumplite din închisoare (chiar i-a pus la îndemână „o cheie”, cu totul neobişnuită, în a înţelege şi a vorbi despre creştinism). A privit înspre români cu sensibilitate (pe care nu a şlefuit-o): „Aici e ţara lui «Ion», a fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi», iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată, gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât, care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş.)”

[2] Fiu al lui Oscar Steinhardt, inginer şi arhitect, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu „Virtutea Militară…

[3] Începutul poveștii lui cu creștinismul… „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti.(…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.”

[4] Botezul săvârşit în închisoare, la 15 martie 1960, va fi desăvârşit după liberare, prin taina primei împărtăşanii, la schitul „Darvari” din Bucureşti…

[5] „În genul… tinerilor”; cartea conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, iar Steinhardt avea să se dezică mai târziu de ea…

[6] Spectator fervent al sălilor de teatru, citea cu pasiune, scria cu pasiune, „combătea” în presa vremii, încerca să desopere cât mai multe, să călătorească…

[7] Din Europa… Petrecea perioade mai lungi în Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria…

[8] Ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” (la recomandarea lui Camil Petrescu)…

[9] A apărut, la Editura „Timpul”, volumul postum, (Steinhardt) Eseu romanţat asupra neizbânzii, scriere de tinereţe cu totul diferită de ceea ce avea să lase moștenire, în esență, literaturii române. Povestea unei iubiri, cu gelozii și tristețe: „Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (…) îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu alături de ea fericit”. Și „Între lumi”, volumul de convorbiri al lui Nicolae Băciuţ, conține răspunsul la întrebarea: „Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?”; „Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare”…

[10] Prietenii lui Constantin Noica – Nicu Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marietta Sadova –, au fost întemnițați la Jilava, Aiud, Gherla…

[11] La 31 decembrie 1959, era convocat la „Securitate”, cu menţiunea că refuzul înseamnă arestarea şi implicarea în „lotul intelectualilor mistico-legionari”; evreul care suferise privaţiuni era anchetat întrucât refuzase să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica…

„Un pahar? N-am spart niciun pahar… Nu ţin minte…(…) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea?(…) Mă uit la ea-e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă.(…) Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fi aievea…”

[12] Steinhardt nu a executat toţi cei 13 ani de închisoare, bucurându-se (în 1964) de decizia de graţiere generală a deţinuţilor politici…

[13] Putem scrie și despre a doua variantă, mai amplă, confiscată şi ea; cartea a circulat în rândurile intelectualilor… Redactând, în tot acest timp, mai multe versiuni, câteva au fost scoase, pe ascuns, din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris; Monica Lovinescu a difuzat-o, în serial (1988-1989), la postul de radio „Europa Liberă”…

[14] „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul.”

[15] „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este”…

[16] Drumul de la mănăstire până la aeroportul din Baia Mare l-a făcut împreună cu Părintele Stareț Justin Hodea și cu părintele Paisie Rogojan, cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”…