(AUDIO Feature) Gică Petrescu; Maria Tănase; Gazebo, în „Pulsul Zilei”/2 aprilie 2020

Publicat de nicolaetomescu, 1 aprilie 2020, 11:55 / actualizat: 6 aprilie 2020, 9:11

După decembrie 1989, am pornit, cu sincope, în căutarea timpului pierdut, încercând să păstrez un echilibru între muzica noilor generaţii de ascultători şi ceea ce poate contribui, în egală măsură, la prestigiu – bunul gust şi respectul pentru publicul tradiţional. Lucruri noi şi valorile mai vechi s-au impus în play-list, datorită calităţii muzicii. Desigur, mai avem atâtea de făcut (uneori, ar trebui să ne revenim doar din șocul centralizării absurde și din egocentrism) pentru a contura imaginea noastră asupra lumii, după cum avem multe de îmbogăţit în ceea ce priveşte imaginea lumii asupra organizaţiei noastre…

*

Nicolae Tomescu despre Gică Petrescu, Maria Tănase, Gazebo… Secvențe ilustrate

*

Gică Petrescu s-a născut pe 2 aprilie 1915 (București).

Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, absolvise studii superioare la Geneva; mama își petrecuse tinerețea la Paris și știa, potrivit mărturisirii de mai târziu a cântărețului, să mângâie clapele pianului; ea l-a învățat limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii.

Gică a urcat pe scenă, pentru prima dată, la 15 ani. O serbare s-a transformat în prilejul ideal pentru a fi descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a adus în Radio.

În urma unei suferințe discrete, mama sa murea, lăsându-l fără cel mai bun prieten… Gică Petrescu terminase doi ani la Drept, dar a părăsit studiile juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! – îl sfătuia tatăl său. Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff; avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe. În 1933, era angajat (oficial) ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette – cântând cu Orchestra James Kok; avea 18 ani și atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de public și de presă.

În 1936, tatăl său, Dumitru Petrescu, rămânea paralizat. Ca unică sursă financiară și în vârstă de 21 de ani, apt pentru serviciul militar, a fost recrutat/Regimentul I-Vânători de gardă. Figura în programele Radio. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunțau cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, era admis sub pseudonimul George Petrimi. A înregistrat pe plăci de patefon pentru casele de discuri „Columbia”, „Odeon”, „His Master’s Voice”, producători celebri în epocă. Descoperise că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani, a revenit la numele Gică Petrescu. În 1934, luase ființă Casa de discuri și fabrica „Electrecord”; din 1938, Gică Petrescu înregistrează cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare, cântece de petrecere. În 1939, invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări, cânta și dansa pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston, șlagărele la modă cuprinse pe discuri „Odeon”, „Columbia”, „Parlophon”, „Cristal”, „His Master’s Voice”, „Electrecord”. Devine succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944 se remarca pe scenele teatrelor „Gioconda” și „Savoy”. Odată cu începerea războiului, era mutat la regimentul „IV Moto” din Străulești; se împarte între regiment, Radio (pentru Ora răniților), concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți. Era anunțat, uneori, cu grad militar, „fruntașul Gică Petrescu”, alături de Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacolele „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (aluzii politice) îi sporesc popularitatea. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman. A fost angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra”, apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece – care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de astăzi.

În 1946, la barul-grădină „Arizona” a fost introdusă ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară a venit ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele La margine de București, Suflet candriu de papugiu și Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung… În același an, intra în vizorul autorităților, deoarece poliția îl reclamase, la Ministerul Culturii, pentru că repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953, cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului”, de la București, la Teatrul Savoy, avea loc „Concertul popoarelor”; Gică Petrescu a interpretat, cu mare succes, piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul lui Yves Montand. Între 1956-1959 „Concertul popoarelor” trecea Nistrul, într-un lung turneu în U.R.S.S, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămăsese credincios Teatrului de revistă „Constantin Tănase”, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu.

Între 1965-1967 a avut cel mai important turneu/două luni în Franța, la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate cu asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții. În perioada anilor 1966-1971, înregistrează, la „Electrecord,” șlagărele care l-au făcut celebru (Căsuța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai). Între 1982-1987, participa la „Festivalul Crizantema de aur”.

Dovedind o excepțională știință a artei interpretative muzicale și actoricești, recitalul rămâne una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR; alături de Nicu Constantin, a interpretat cuplete pline de haz și melodii cunoscute (o demonstrație- unicat de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public).

În 1993-1995 era editată cartea biografică Viața și cântecele lui Gică Petrescu, scrisă de compozitorul și muzicologul George Zbârcea (Claude Romano), având ca bază de documentare caietele, albumele, afișele, fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului. La 84 de ani, semna un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa (orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital, uimindu-și colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea devenite proverbiale); CD-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare.

În 2003, a primit „Steaua României în grad de cavaler”.

În 2006, Marius Tucă îi dedica o Ediție de colecție (demersul jurnalistic conturează, în premieră, viața și cariera celui mai mare cântăreț român din toate timpurile, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe, cu semnături ale compozitorilor, textierilor, cântăreților, realizatorilor TV și radio, artiștilor de revistă, oamenilor politici, admiratorilor, vecinilor de bloc, oamenilor simpli din piețe și magazine, melomanilor de toate vârstele); alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate, în anii următori, alături de două CD-uri Best of.

Gică Petrescu s-a expus unei schimbări radicale, imediat după durerile resimțite (doar) de el – sfâșietoare fiind moartea femeii iubite/ scriitoarea Cezarina Moldoveanu l-a însoțit și în viața casnică, vreme de 34 de ani/. După moartea ei, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat, mult timp, să susțină spectacole. Dintr-un om vesel, marele artist a devenit din ce în ce mai singuratic și mai retras. Cântărețul părea încremenit în singura mare dorință rămasă: locuința proprie să fie transformată în casă memorială… Îi lipseau, tot mai mult, scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândea ușa și ferestrele apartamentului. Gică Petrescu a revenit în atenția ingrată a opiniei publice, datorită grijii vecinilor și a pompierilor, o ilustrare a vieții reale prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajului, cu întâmplări și situații tragice, în care eroul are un destin nefericit. Drama singurătății a fost salvată, temporar, de un poștaș care îi anunțase pe președintele asociației de bloc și administratorul acesteia că, de trei zile, maestrul nu și-a mai făcut simțită prezența la localul unde servea masa. Îngrijorați, au sunat pompierii; aceștia l-au gasit pe Gică Petrescu inconștient, căzut lângă pat… Moartea nu poate greși de prea multe ori…

Duminică, 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” fusese programată și o distincție specială („Cântecul e viața mea”), dedicată lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile/18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul „Sălii de Concerte” a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu; Gică Petrescu a fost dus la capela din Cimitirul Bellu și înmormântat…

*

Maria Tănase s-a născut în 25 septembrie 1913 (Bucureşti, mahalaua „Cărămidarilor”, ca al treilea copil al Anei Munteanu şi a florarului Ion Coandă Tănase[1]).

La numai 17 ani, Maria Tănase se angajase la un restaurant central din Bucureşti, loc din care afla că la Teatrul „Cărăbuş” se caută tinere talente pentru „muzica uşoară”; audiţia a fost încununată de succes, astfel încât a debutat (1934) sub pseudonimul de „Mary Atanasiu”, cu prima romanţă intitulată Mansarda.

În vara anului 1936, imprima celebrele cântece populare Cine iubeşte şi lasă, M-am jurat de mii de ori – la casa de discuri „Columbia” (sub îndrumarea etnomuzicologilor Constantin Brăiloiu şi Harry Brauner). După respectivele înregistrări, străbatea ţara în lung şi în lat, plecând în străinătate pentru o serie de turnee (în Bulgaria, Iugoslavia, Turcia, Franţa[2], America de Nord[3]).

Din 1940, muzica ei era interzisă de legionari[4], care i-au distrus toate plăcile de megafon. În acelaşi an, artista a susţinut un turneu în Ankara şi Istanbul, locuri de întâlnire a agenţilor secreţi; întoarsă în ţară, a fost luată în vizor de către serviciul secret al armatei germane, care încerca să o recruteze, însă Maria Tănase a refuzat; la scurt timp după acest turneu, în anul 1941, artista fusese zărită în preajma lui Alfred de Chastelain[5]; întoarsă în ţară, pentru a doua oară, Maria Tănase a fost acuzată de colaborare cu reţeaua de spionaj britanică.

Mulți susţin că Maria Tănase era, în privat, o persoană înzestrată cu simţul umorului, o împătimită a discuţiilor[6]. Vizitele frecvente în Franţa şi America o transformaseră într-un spirit cosmopolit, în sensul atracției față de tot ce este străin… Ben Smith, supranumit în acea perioadă, „magnatul aluminiului”, a încercat să ajungă în braţele marii cântărețe; s-au logodit, dar ea l-a lăsat repede atunci când venise vorba de măritiş. Marea ei dragoste s-a îndreptat către altcineva; Maria Tănase avea în jur de 25 de ani, iar Constantin Brâncuşi 62 de ani[7].

Maria Tănase trecea la cele veșnice în 22 iunie 1963 (din cauza cancerului pulmonar). Înainte să moară, dictase unui notar ultimele dorinţe: a vrut să fie înmormântată cu hainele alese de ea, cortegiul funerar să nu fie motiv de „mascaradă şi panoramă”; a propus ca, după moartea ei, să se facă o fântână „pe un drum secetos, dornic de apă”, pentru ca drumeţii să îşi potolească setea; a lăsat câteva rânduri speciale dedicate soţului ei, Clery Sachelarie, cu care se măritase în anul 1950. Dan Falcan afirma că la înmormântarea celei supranumite Pasărea măiastră și Regina cântecului românesc a venit aproape un milion de oameni, în România fiind declarată zi de doliu naţional…

http://www.filmedocumentare.com/maria-tanase-povestea-cenzurata/

Unul dintre filmele documentare interzise de regimul comunist, a cărui premieră a avut loc abia după patru ani de la realizare, în 1990. Produs de  „Sahia Film”, documentarul cuprinde mărturii și imagini-document despre viața și activitatea muzicală a interpretei Maria Tănase. Se spune că America a avut-o pe Marilyn Monroe, Franța pe Edith Piaf, iar România pe Maria Tănase.  Când vorbim însă  despre viața Mariei Tănase, nu întotdeauna suntem cuprinși de frenezia pe care ne-o inspiră muzica sa, pentru că ritmurile săltărețe ascund o poveste secretă pe care puțini dintre noi o cunosc…

[1] Tatăl era foarte mândru de „fata lui cu părul bălai şi ochii verzi”… Unele documente amintesc de faptul că Maria Tănase trezea la viaţă mahalua atunci când se punea pe cântat… În 1928, pe când avea doar 15 ani, i s-a propus să participe la ediţia concursului de „Miss”…

[2] A învăţat limba franceză…

[3] Unde a încântat politicieni, ambasadori şi preşedinţi…

[4] În pofida interpretărilor folclorice interzise de mișcarea legionară, Maria Tănase a trăit în cele mai înalte cercuri boeme din „Micu Paris”… Era altruistă – atunci când întâlnea în cale tinere sărace, le dăruia cele mai luxoase şi mai scumpe rochii; „Avea o croitoreasă care îi făcea rochii frumoase. Purta pe scenă rochii frumoase. Nu pregeta să cheltuiască o bună parte din câştig în mîndria ei de interpretă a celui mai pur cântec popular. Însă, în viaţa de toate zilele rămînea înveşmântată modest, fata moşului Tănase”, notează Harry Brauner, cel care i-a stat alături în vremurile de început ale carierei…

[5] Care lucrase, timp de 15 ani, în România, ca director al companiei petroliere „Unirea”. Chastelain ne-a părăsit din cauza conflictelor ivite între Antonescu şi Marea Britanie. În timpul turneului din Ankara, fostul director îi propune artistei să rămână, oferindu-i o slujbă la un post de radio din Turcia…

[6] „Era o persoană dezinvoltă şi vorbea cu mult patos, nu îi lipseau din limbaj nici înjurăturile pe care le folosea adesea, cu toate că se perinda în cele mai înalte cercuri cosmopolite ale Bucureştiului”, afirmă Dan Falcan…

[7] Fragment din Brâncuşi – Amintiri şi exegeze/carte scrisă de Petre Pandrea. În acelaşi volum se arată că „Brâncuşi a cunoscut-o intim pe Maria Tanase”. „Când te ascult cum le zici, Marie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!” „S-au întâlnit pe linia folclorului muzical, a inteligenţei şi a mondenităţii. S-au văzut prima dată la Paris. Era fatal (…) să se împrietenească fulgerător, să se iubească, să se despartă cu invective din partea neichii Costache” (n.n. – așa cum era alintat sculptorul de apropiaţi). Brâncuşi nu a regretat nimic, considerând că dragostea pentru Maria „a durat exact cât trebuia”…

*

Paul Mazzolini (care a văzut prima licărire de lumină în 18 februarie 1960), cunoscut sub numele de Gazebo, muzician italian – născut în Beirut (Liban), ca fiu al unui diplomat italian și al unei cântărețe din S.U.A., a lansat (1983) cea mai cunoscuă creație a sa, I like Chopin; linia melodică era inspirată din compozițiile lui Frédéric Chopin; cântecul s-a transformat în cel mai bun agent comercial și a vândut, în întreaga lume, un număr de 8 milioane de discuri, ajungând pe locul 1 în topurile italiene precum și în alte 15 țări…

În perioada anilor ’80 ai secolului al XX-lea, muzica românească fiind, obligatoriu, folosită în discoteci, apăreau primele hituri străine. Imediat după anii invocați, au început să aibă succes curentele care definesc ceea ce dansatorii numeau italo disco, european beat ş.a.m.d. În prima linie a personajelor difuzate prin discoteci s-a numărat şi GAZEBO. Sorin Lupaşcu, din postura celui care l-a intervievat pe GAZEBO, Nicolae Tomescu (concept jurnalistic) şi Erika Engel (montaj) au parcurs critic viaţa artistului, cele peste două decenii în care vulgata discografică a propus conştiinţei publice o fuziune a vieţii reale cu mitul.

Pentru autenticitatea declaraţiilor lui GAZEBO, nimic nu este mai urgent decât o privire „în oglindă”.

Spicuim din interviul (ilustrat)/2009:

Am primit un premiu special din partea presei, pentru I like Chopin, de la Music Week, o revistă englezească de topuri muzicale; am primit acest premiu numit Top European Chart Act, ceea ce însemna că eram cel mai bun din topurile europene în ’83. A fost nemaipomenit(…) Cred că muzicalitatea este mereu aceeaşi… nu se schimbă… s-au schimbat doar persoanele care fac muzica. Pe vremea mea trebuia să fii muzician ca să faci muzică. Trebuia să înveţi să cânţi la un instrument, să scrii un cântec şi să-l înregistrezi. Acum nu mai este nevoie să înveţi să cânţi la un instrument. 

Poţi să scrii un cântec la calculator. Concluzia: oricine poate să se joace la calculator şi să compună un cântec – mă refer la un DJ, la un copil aflat acasă – ceea ce, pe de o parte, este fantastic, discutând despre creativitate, pare şi democratic, dar, pe de cealaltă parte, aceşti oameni nu au un background muzical. Deci nu ştiu ce fac. Uneori, avem cântece care nu sunt muzică. Sunt, poate, idei bune, dar nu sunt destul de puternice pentru a fi considerate cântece (…) Mi-ar plăcea să fiu invitat de Radio Iaşi, împreună cu toţi colegii mei de trupă. Ar fi frumos. Ar fi  un concert complet…