Himalaya (3). Text și foto: Nicolae Tomescu

Publicat de Iuliana Bubuianu, 2 februarie 2015, 00:01 / actualizat: 2 februarie 2015, 13:54

Există o nostalgie a visurilor care pot să facă orice lucru posibil. Există lucruri pe care le atingem, iar ele rămân eterne…

Totodată, drumul mi se pare a fi o călătorie intimă. Doar rătăcitorii nu au nicio cale de străbătut…

În mai 2014, am pășit pe drumul…

Starea de mister aduce cu sine o certitudine. Mai curând, prin intermediul relatării în scris, zi de zi, a călătoriei mele, ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit, va deveni, imediat, o taină, un secret (la îndemâna tuturor)…

***

ZIUA 2 / 04.05.2014:  DOHA – KATHMANDU (Zbor cu QR 648 (01:10 / 08:35)

Mi-am amintit, pe parcursul celor peste 7 ore de zbor: „Nu există înălțimi de neatins, ci numai aripi prea scurte”. Emoția a generat, în principal, exprimări reale (la nivelul conștiinței și trăirilor mele), fie a fost prelucrată în marele complex al asocierilor cu alți oameni. Sunt unii care furnizează materia primă pentru tipul comun de coșmar, cel care pune în scenă cuvinte precum: „Cine se gândeşte la Nepal ca la altceva, descoperă faptul că are în faţa ochilor doar un platou gigantic şi aproape sterp, înconjurat de munţi plini de zăpadă, unde nu cresc decât muşchi şi licheni.” În plus, „(…)să vezi ce ne așteaptă încă din aeroport…” Recunosc o parte de adevăr… Viza, disponibilă la sosire, presupune 3 poze tip pașaport și 30 de dolari (25 USD + taxa de ieșire) pentru taxa de viză (se recomandă să ai suma exactă); formularul de viză poate fi cerut și completat la intrarea în Nepal, poate fi descărcat și completat din România (pentru a nu pierde timp prin aeroportul din Kathmandu) sau, așa cum s-a întâmplat în cazul nostru, în două rânduri, îl primești în avion…

Ce am înțeles din propria mea experiență și ce posed, acum, ca reprezentare? Kathmandu, capitala Nepalului (din secolul al XVII-lea), situată la 1.400 m altitudine în Valea Kathmandu (cuprinde întreaga vale himalayană din jurul orașului, laolaltă cu aglomerația urbană Tri-City), având prima atestare documentară în anul 900 d.Hr., suportă, în prezent, o populație de peste 2 milioane de locuitori, împreună cu „orașele-surori” Patan/localitatea artelor, a meseriilor (5 km depărtare) și Bhaktapur, orașul celor devotați (14 km distanță). Cea mai dezvoltată zona urbană din Nepal, cu infrastructura cea mai avansată și un grad de alfabetizare a populației de 98%, aproape toți locuitorii vorbind o limbă străină, alta decât nepaleza sau engleza (franceza, chineza, germana, coreeana, ebraica etc.), poarta de intrare pentru turismul nepalez pare, în primă instanță, o adevărată casă de nebuni; străzile sunt strâmte, aglomerate, oamenii  se mișcă neîncetat și în număr mare, de colo până colo (cu motociclete, ricșe, pe jos, pe biciclete); modele japoneze de acum câteva decenii sau „Tata” indiene (la mâna a doua) alcătuiesc zestea mașinilor – în teorie, se circulă pe partea stângă a drumului, regula de bază fiind să avansezi, să te strecori, să nu blochezi drumul (deși se claxonează fără intermitențe, nimic nu seamănă cu nervozitatea de pe străzile Bucureștiului); spectacolul străzii (inclusiv trecerea acesteia, ca artă a supraviețuirii) este captivant, deopotrivă respingător, nu poți să îl ignori, produce, simultan, durere și plăcere bizară; străzile cu asfalt știrb, gunoiul strâns sau aruncat în mormane, apa statută, vacile sfinte rătăcind (oriunde au ele poftă), năluci care au dormit sub cerul liber și care se spală pe marginea trotuarului, case fără geamuri, pe jumătate căzute (sau pe jumătate tăiate – mă refer la cei care au construit fără certificate de urbanism și devin subiectul acțiunii de lărgire a străzilor), tarabe cu fructe și băuturi ieftine, femei hinduse care perpelesc porumb pe o tavă cu jăratec, elevi în uniforme regulamentare (Nepalul are viitor, oricât de murdar și de corupt i-ar fi prezentul), mii de fire electrice care se încalecă pe deasupra capetelor bezmetice, reclame țipătoare, urme ale religiozității, temple hinduse, stupe, fântâni; mai presus de orice, forfota din absența vegetației, drept consecință – aerul cald, înăbușitor, oameni grăbiți, dintre care destui poartă măști de protecție împotriva poluării. Totuși, nu mi s-a părut că spațiul respectiv dezvoltă o patologie mai accentuată decât țările civilizate, nu am întâlnit manifestări evidente ale agresiunii externe, delirului, ideilor expansive și euforice de grandoare, sindroame paranoide, structuri de caracter compulsive…

Diversitatea culturii medievale a permis atât hinduismului cât și buddhismului să transforme Kathmandu într-un oraș al artelor frumoase, plin de temple hinduse și monumente buddhiste. Am vizitat Stupa Chaitya Swayambhunath (locul de unde se spune că a fost creată așezarea, din lacul primordial), unul dintre cele mai importante monumente buddhiste din lume, aflat la 3 km vest de Kathmandu, ridicat, potrivit unor opinii, cu circa 2.000 de ani în urmă, suprastructura pictată, pe toate cele patru părți, cu ochii lui Buddha, simbol ai ochilor atoatevăzători, având la bază o multitudine de roți de rugăciune învârtite, incontinuu, de credincioși. Cunoscută și sub denumirea de „Templul Maimuțelor”, stupa milenară, decorată cu steaguri multicolore, este cea mai profundă expresie a simbolismului buddhist din Nepal, bucurându-se de un amplasament special (deschide panorama asupra orașului Kathmandu)…

Bodhanath/Boudhanath este unul din locurile cele mai sacre ale buddhismului din Nepal, oferind spectacolul unic al pelerinilor buddhiști, care înconjoară templul – prosternându-se până la pământ (cu fiecare doi-trei pași); atemporali, parcă încremeniți în proiectul lor de trăire, de viață, tibetanii în haine tradiționale și călugării buddhiști în straie lungi și roșii articulează centrul culturii tibetane din Nepal, veche de 2.500 de ani (o înălțime de 36 m, cu ochii pictați ai lui Buddha, deopotrivă cu roți de rugăciune), care închide valea estică, în apropiereaa zecilor de mănăstiri buddhiste și comunități tibetane înfloritoare…

Altă zi a fost dedicată orașelor istorice din Valea Khatmandu: Patan, oraș străvechi, cunoscut ca Lalitpur (situat la 5 km sud-est de Kathmandu), un adevărat muzeu în aer liber, cu numeroase temple, statui ale zeităților protectoare, un tezaur artistic din bronz și din lemn; continuarea însemnase Bhaktapur, cunoscut ca Bhadgaon, faimos pentru arta și arhitectura medievală, cu străduțe pitorești, case tradiționale și ateliere de artizanat, inclus pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Durbar Square – în care impresionează Poarta Leului, Poarta de Aur, Palatul celor 55 de Ferestre, Templul Batsala și statuia Regelui Bhupatendra Malla. Despre «piațete» (piețe mici aflate la o răspântie de străzi)? Se afirmă că Patan Durbar  este una dintre cele mai frumoase din lume (ar mai fi de vizitat măcar superbele piețe cu vechi pagode de lemn din Patan și Bhaktapur (ambele piețe fiind cunoscute cu același nume de Durbar Square, la fel ca piața din Kathmandu), precum și templul hinduist de la Changu Narayan. Am remarcat unul dintre cele mai înalte temple-pagodă, Nyatapola, respectiv alt templu impresionant prin dimensiunile sale, dedicat Zeului terorii, numit Bhairavnath. În următoarea «piațetă» admirasem Templul Dattatraya, construit în anul 1427 din trunchiul unui singur copac. Pe drumul de întoarcere la Kathmandu ne-a fost propusă vizitarea Templului Pasupathinath, cel mai sacru templu hindu din Nepal, dedicat lui Shiva, ridicat pe malul râului Bagmati, în apropiere de cea mai mare stupă tibetană; legenda spune ca locul actualului templu a fost descoperit de Shiva, zeul hindus, pornit în căutarea unui loc liniștit unde să se adapostească; Shiva este cunoscut sub mai multe nume, Pashupati desemnează doar unul dintre ele (Pashi=ființă vie, iar Pati=stăpân, cu alte cuvinte, Pashupati ar fi stăpânul tuturor ființelor din univers); templul, în care au voie să intre doar hindușii, a ajuns un sit ocrotit de UNESCO. În apropiere, pe malurile râului Bagmati (izvorăște tocmai în Himalaya) sunt aduse trupurile hindușilor din castele inferioare, care apoi sunt arse (așa se rupe cercul reîncarnărilor). Ceremonia are loc în tăcere, cu asistența unui preot ce se trage din brahmani indieni, iar morții sunt însoțiți de rude îmbrăcate în alb, culoarea doliului. Un punct de atracție este reprezentat de „oamenii sfinți” hinduși, sadhu, asceți și yogini care, în cazul concret al expediției, nu s-au dovedit decât copii calpe, vopsite pe față și îmbrăcate în portocaliu (culoarea renunțării), nicidecum în căutarea eliberării prin contemplare și meditație, ci așteptând câteva bancnote în schimbul permisiunii de a fi fotografiați…

 – va continua –