14/26 august 1871: Sărbătorirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii Putna
Publicat de nicolaetomescu, 25 august 2020, 16:11
Uneori, tradițiile orale[1], cu obârșii arhaice, sunt mai rezistente decât cuvintele săpate în piatră. La Putna se află, într-adevăr, cel mai durabil monument al marelui nostru voievod; aici, Ștefan a rămas viu, când a trecut, prin moarte, în nemurire. Veacurile s-au scurs de atunci peste amintirea sa, amplificându-i strălucirea, adâncindu-i înțelesurile.
Dar existența unor vechi așezăminte monastice rezultă din nu numai din tradiții și legende, ci, deopotrivă, din unele documente scrise[2], din investigații arheologice[3]. Adevărat, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ținut al Sucevei nu este menționată în niciun document anterior fundării locașului cu același nume[4], respectiv, anului 1466. Mănăstirea a polarizat atenția voievodului, care a dezvoltat-o progresiv[5] și a vizitat-o frecvent[6]. Încă din faza începuturilor, s-a trecut la organizarea unui atelier de broderii[7], a unui scriptoriu[8], a unor ateliere de orfevrărie și ceramică etc., toate reclamând condiții de securitate și spații de lucru adecvate, care, neîndoielnic, au fost asigurate tot în incinta mănăstirii.
În muzeul amenajat (în incintă) au fost și sunt expuse obiecte de cult/altele, alcătuind o colecție valoroasă[9].
Audio Fratele Ionel
Destinată a fi necropolă domnească, biserica Mănăstirii Putna fusese inaugurată, în această postură, încă din luna decembrie 1477. Nu voi aminti tot cortegiul înmormântărilor voievodale, nici întreg drumul plin cu labirinturi după moartea lui Ștefan cel Mare[10]; deși mănăstirea continuă să trăiască încă vreo jumătate de veac pe vechile temeiuri așezate autoritar de ctitorul ei, doar sub domnia lui Petru Șchiopul s-a revenit la statu quo ante[11]. Noi danii au fost înregistrate sub domnia lui Vasile Lupu[12], al cărui zel constructiv a conferit o nouă strălucire arhitecturii moldovenești[13]. Putna primește noi acte prin care se întăreau, în scris, alte donații și reîntăriri succesive ale celor vechi, din partea lui Mihai Racoviță, a lui Grigore al II-lea Ghica și a lui Constantin Mavrocordat. Dacă, la data urcării lui Iacov Putneanul în scaunul mitropolitan al Moldovei[14], mănăstirea căzuse aproape în paragină (din cauza regimului fanariot), ea devine, din nou, „cea mai întâi, cap tuturor mănăstirilor pământului Moldovei, singură de sine stăpânitoare, nicăirea supusă…”; chiar și după retragerea la Putna[15], continuându-și opera de înălțare a vechiului așezământ, până la sfârșitul vieții sale (1778), Iacov Putneanul consolidează zidurile bisericii, reconstruiește în stil baroc tamburul turlei de pe naos, repară acoperișul, înlocuiește pardoseala, reface clopotul cel mare[16], face un iconostas nou[17]; concomitent cu aceste lucrări, ar fi inițiat, organizat și condus aici, în colaborare cu arhimandritul Vartolomei Măzăreanu[18], mai multe forme de învățământ[19]. Mănăstirea Putna trăia, din plin, o intensă viață spirituală[20]. Curând însă, la 7 mai 1775, cu acordul Porții Otomane, Imperiul Habsburgic răpește Moldovei Bucovina, iar în 1783, sub împăratul Iosif al II-lea, au fost expropriate și desființate toate schiturile și mănăstirile din această parte a țării, cu excepția Putnei, Suceviței și Dragomirnei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a următorului veac, mănăstirea își păstrează, în linii mari, înfățișarea dobândită pe vremea lui Iacov Putneanul[21]; mai târziu, între anii 1852-1856, se procedează la înlocuirea tuturor construcțiilor de lemn ale mănăstirii cu altele noi, de zid, lărgindu-se, totodată, și incinta. La capătul acestei adevărate campanii, autoritățile austriece din Bucovina[22] constituie o comisie[23] care procedează, între 11-17 noiembrie 1856, la deschiderea și cercetarea mormintelor voievodale[24] din biserica Mănăstirii Putna.
Problema înfățișării inițiale a bisericii lui Ștefan cel Mare și, mai cu seamă, a vechii sale structuri planimetrice și spațiale, se prezintă ca fiind înțesată de controverse[25]. Dintr-o știre laconică[26] inserată în Letopisețul Putna II, s-ar părea că edificiul inițial, construit de Ștefan cel Mare, a dispus de aceleași spații interioare ca și biserica actuală, cea reclădită din temelii (între anii 1653-1662) de Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan și Eustratie Dabija, restaurată, succesiv, cu unele modificări, de Iacov Putneanul – în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de arhitectul austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Mănăstirii Putna, în contemporaneitate de Direcția monumentelor istorice. Deși zidurile bisericii reclădite între anii 1653-1662 reiau aproape întocmai planul vechiului edificiu[27], paramentul[28] acestora nu mai este în alternanțe de pietre și cărămizi, decorate la zona superioară cu discuri ceramice, ca pe vremea primului ctitor, ci în spiritul arhitecturii religioase moldovenești de la sfârșitul veacului al XVI-lea și din secolul al XVII-lea. Remarcăm, în primul rând, brâul median răsucit în torsadă[29], care încinge, de jur împrejur, biserica. Trebuie menționate, totodată, și vechile arcaturi[30].
Receptate de cugetele românilor de pretutindeni, reflectate de diferite obstacole ideologice, marile serbări organizate la Putna în anii 1871[31], 1904, 1954, 1957 și 1966, cu prilejul aniversărilor și comemorărilor legate de fundarea și sfințirea monumentului sau de urcarea lui Ștefan cel Mare în tronul Moldovei și de trecerea sa la cele veșnice, au lăsat moștenire și bustul lui Mihai Eminescu…
Intrarea în mănăstirea caracterizată de poet drept „Ierusalimul neamului românesc” s-a făcut pe unde se face și astăzi[32]; dacă un șanț de apărare[33] înconjura întreaga incintă, potrivit cunoscutului sistem defensiv, specific, în general, cetăților medievale, celelalte laturi ale zidului perimetral urmau traseele actuale[34]. Se păstrează intacte din secolul al XV-lea porțiunea de zid cuprinsă între actuala clopotniță și fundația vechiului zid de pe latura nordică a incintei, precum și faimosul turn al tezaurului[35].
Cea dintâi ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan, „tot cu aur poleită și pe dinăuntru și pe dinafară“, dacă este să credem ce scria cronicarul, nu s-a păstrat până în zilele noastre. În 1653, cazacii lui Timuș Hmelnițki au distrus atât pictura interioară cât și cea exterioară. Actuala pictură interioară, de inspiraţie bizantină, datează din perioada de după 2001[36].
[1] Într-o legendă, care înrudește legenda întemeierii Putnei cu legenda întemeierii Moldovei, construirea mănăstirii este inițiată la capătul unei campanii cinegetice și precede unor evenimente posibile, Potrivit altei legende, hotărârea voievodului de a construi mănăstirea este luată între două campanii militare (iunie 1462, pentru recucerirea cetății Chilia, precum și a celei de a doua, din ianuarie 1465), iar construirea propriu-zisă are loc după cea din urmă, ceea ce corespunde – largo senso – adevărului istoric. În privința modalității de alegere a locului pe care și-a construit Ștefan marea sa ctitorie monastică, acesta ar fi degetul arătător de la mână dreaptă a lui Daniil Sihastru, „cu care el i-a arătat voievodului mândra vale a Putnei, unde l-a îndemnat să ridice mănăstirea”; într-o variantă apropiată acestei povestiri, pustnicul îl trezește pe Ștefan la miezul nopții și îi spune să meargă singur la locul de confluență a celor trei pâraie (probabil a Vițeului cu Putna și cu Putnișoara), să intre în apă, să se uite spre cei trei munți și apoi să vină să-i spună ce a văzut; potrivit celei mai răspândite legende referitoare la întemeierea prestigiosului așezământ, alegerea acestui loc s-ar fi hotărât însă în cu totul alt chip și anume, cu arcul și săgeata. Ar mai fi de menționat o tradiție, adiacentă întemeierii Mănăstirii Putna, sau paralelă cu ea, asupra căreia s-au purtat și se mai poartă încă numeroase discuții – am în vedere controversatele aserțiuni referitoare la biserica de lemn atribuită lui Dragoș-vodă, aflătoare în cimitirul comunei Putna la circa zece minute distanță de latura estică a incintei mănăstirești. Localizarea străvechiului mit la Putna, pe căile întortocheate ale folclorului, a fost favorizată și consolidată de faima crescândă a gloriosului ctitor, dar și de farmecul plaiului, de atmosfera ireală, în irizările căreia stăruie parcă și acum duhul vremurilor legendare. Însăși configurația reliefului putnean, din care emană acest inefabil genius loci, îngăduie unele „precizări” și „reconstituiri” cu (ispititoare) aparențe de veracitate. O nouă teză ar situa întemeierea Mănăstirii Putna în perspectiva altei tradiții autohtone, potrivit căreia o biserică nouă se înalță, de regulă, pe locul uneia vechi, în preajma acesteia sau, cum spune marele poet anonim al Curții de Argeș, pe lângă „Un zid părăsit și neisprăvit…” (faptul se confirmă în numeroase cazuri. Mănăstirile Neamțu, Bistrița, Sfântul Nicolae din Poiană, Moldovița, Pîngărați, Slatina, Agapia, Sucevița și multe altele au fost ridicate pe locurile sau în apropierea unor schituri de lemn care le-au precedat); un asemenea schit este foarte posibil să fi fost și bisericuța de lemn de la Putna, în preajma căreia se află un alt locaș de închinăciune, pe care tradiția îl consideră cu puțin anterior ctitoriei lui Ștefan, atribuindu-l sihastrului Daniil, dar care, în realitate, reprezintă vestigiile unei biserici rupestre cu mult mai vechi…
[2] S-a remarcat: „… un atare centru întărit putea să facă față pilcurilor de oști prădătoare, care nu arareori se abăteau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodată, și importanța strategică a locurilor în care se construiau asemenea așezăminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de apărare a țării. Dintr-un letopiseț rusesc aflăm, bunăoară, că în timpul campaniei din 1497 Ștefan cel Mare și-a adunat oastea „în munți, în locuri strâmte și de nepătruns, unde își avea și mănăstirea sa iubită, numită Putna, și acolo a stat de pază cu mare întărire, cu toată oștirea țării”.
[3] Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de viețuire omenească „anterioare construcțiilor în piatră din vremea lui Ștefan cel Mare” și că „la venire constructorii au defrișat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenușă și cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizați”. Totuși, cercetările efectuate între anii 1980-1982 ar putea conduce la urnătoarea concluzie: chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o așezare monahală anterioară lui Ștefan cel Mare, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domnești construite prin grija marelui domnitor, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziția lor stratigrafică, ar pleda în acest sens…
[4] Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ținutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar și de la unii dintre urmașii săi. Constatarea nu poate impune totuși concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăște de sub Obcina Mare și alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea…
[5] În pofida grelelor încercări prin care avea să treacă de-a lungul veacurilor, noi danii au ridicat rangul social-economic al așezământului (anul 1490 culminează cu cele mai importante danii și privilegii)… Concomitent, voievodul și-a înzestrat necropola cu neprețuite comori spirituale, cu manuscrise miniate și ferecate, cu odăjdii și odoare de mare valoare artistică, opere ieșite din mâinile pline de har și atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoșilor monahi”, cum ei înșiși se autointitulau uneori, cu umilință, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit și care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri și hotare… Ștefan cel Mare a emis, la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificații testamentare, în care sunt recapitulate și reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna de la întemeiere și până la data respectivă… Daniile către Putna se răresc, dar nu încetează cu totul sub urmașii imediați ai marelui voievod…
[6] Prezența lui este atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfințirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obișnuia să vină aici. Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conținutul unei vechi și mult discutate inscripții, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ștefan cel Mare și-ar fi construit o locuință domnească la Putna în anul 1473…
[7] În care se lucra cu fir de aur și argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase…
[8] Pentru care se aduceau foi de pergament și hârtie filigranată din apusul Europei…
[9] Sunt păstrate aici multe obiecte de la Ştefan cel Mare. Mănăstirea era renumită pentru tezaurul său de broderii, ţesături, manuscrise și argintărie. Printre piesele de mare prestigiu se numără celebrul Evangheliar de la Humor (datând din 1487), „Clopotul Blagoveştenie” (dăruit în 1490 de însuşi Ştefan), broderii din 1481, patrafirul din 1504, epitaful din 1490, marea dveră din 1510 și acoperământul de mormânt al Mariei de Mangop din 1477, care înfăţișează portretul acesteia…
[10] Sub domniile lui Iliaș Turcitul (1546-1551), Despot-vodă (1561-1563) și Ioan-vodă cel Viteaz (1572-1574), măsurile împotriva clerului au mers până la confiscarea averilor mănăstirești (cazul ultimului menționat); nu au găsit continuitate în cele două domnii ale lui Alexandru Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568), donator al Mănăstirii Putna, dar și ctitor al unui edificiu de aici, care, din păcate, nu s-a păstrat, fiind atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrată în peretele estic al capelei de iarnă cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel… Miron Barnovschi În timpul primei sale domnii (1626-1629), reîntărește egumenului de la Putna dreptul de jurisdicție asupra tuturor satelor aparținând acestei mănăstiri, fără să adauge însă și altele pe lângă ele…
[11] Putna a dobândit de la respectivul voievod alte proprietăți… Câțiva ani mai târziu, sub a doua domnie a aceluiași voievod, o nouă urgie se abate asupra așezământului, provocând pagube întregului patrimoniu cultural-artistic românesc. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 24 iunie 1622 de Ștefan al II-lea Tomșa sfatului Bistriței transilvane, o ceată de tâlhari din acest ținut a prădat mănăstirea: „au spart ușile și au stricat vistearele, luat-au averea, argintul și sculele mănăstirii toate, carile au fost făcute de cei domni bătrâni, și au muncit (= torturat) călugării de i-au arsu și i-au tăiat și le-au luat treizeci de cai și bani și covoare și alt tot ce au găsit”. Fără îndoială, și pe asemenea căi au ajuns – în diverse colecții de peste hotare – odoare bisericești de mare valoare, unele dintre cele mai prețioase manuscrise moldovenești din secolele al XV-lea și al XVI-lea…
[12] 1634-1653… Vasile Lupu dăruiește Mănăstirii Putna, în 1646, „moșia Sf. Onufrie cu biserica cea zidită”, moșie care mai aparținuse Putnei pe vremea „cînd era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntărește, în 1647, „munții sfintei Mănăstiri Putna”, adică Braniștea, dar, din păcate, șase ani mai târziu își va încheia prima domnie cu nefaste consecințe pentru biserica lui Ștefan cel Mare de la această mănăstire…
[13] Mai ales prin magnificele sale ctitorii din Iași…
[14] Născut la Rădăuți, în 20 ianuarie 1719, Iacov a intrat ucenic la Mănăstirea Putna în anul 1731, parcurgând, grație însușirilor sale spirituale, toate treptele ierarhiei monahale: în 1736 este ieromonah, în 1744 egumen al Putnei, iar în 1745, la numai 26 de ani, episcop de Rădăuți, continuând aici importanta activitate tipografică a predecesorului său Varlaam, pe care o va dezvolta considerabil, mai târziu, la Iași. Ajuns mitropolit al Moldovei și cunoscând îndeaproape tendințele domnilor fanarioți de a-și impune oamenii în fruntea Bisericii Ortodoxe și de a-și însuși averile mănăstirilor, „închinându-le” Patriarhiei din Constantinopol sau Athosului, Iacov Putneanul convoacă/l ianuarie 1752, la Iași, un sobor al episcopilor și egumenilor mănăstirilor neînchinate, hotărând respectarea cu sfințenie a vechilor pravile pământene, mai exact alegerea vlădicilor în Moldova numai din rândurile clerului autohton…
[15] Constrângerile unui regim fiscal excesiv l-au determinat pe neînfricatul ierarh să ajungă în conflict cu domnii fanarioți. Luând act de frământările și protestele țărănimii împotriva „urâtei dajdii a văcăritului, o rea pricinuitoare de mare stingere și stricăciune tuturor de obște”, mitropolitul izbutește a-l îndupleca pe Constantin Racoviță să desființeze odiosul bir, convocând imediat un sobor de vlădici și de preoți care, la l martie 1757, condamnă și afurisește pe oricine ar încerca să-1 mai reintroducă. Și pentru că următorii domni, Scarlat Ghica (1757-1758) și, mai cu seamă, Ioan Teodor Callimachi (1758-1761) i-au pretins insistent să ridice blestemul, Iacov Putneanul s-a văzut silit, în 1760, să-și ceară paretisirea, luându-și, cum singur spunea, „ziua bună de la domn și de la toți boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat și de mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap și în suflet…”…
[16] Zis Buga, deoarece se dogise…
[17] Cel care poate fi văzut și astăzi…
[18] Cărturar de seamă, scriitor și traducător fecund din limbile slavonă și rusă…
[19] Printre care „o școală superioară de teologie pentru pregătirea clerului din Moldova și o Academie duhovnicească după modelul Academiei duhovnicești a mitropolitului Petru Movilă de la Kiev, al cărei mod de organizare și funcționare, atât Măzăreanu, cât și confratele său Calistru, ieromonahul Putnei, îl cunoscuseră în 1757, cu prilejul unei călătorii la Pecerskaia Lavra din capitala Ucrainei. Data înființării acestor școli fluctuează de la exeget la exeget…
[20] Ale cărei direcții fundamentale vizau: promovarea unor idei moral-politice și sociale noi, iluministe, transpunerea în limba română a imensului tezaur literar-religios, care circulase mai înainte în limba slavonă, și constituirea unei literaturi istorice, morale și religioase autohtone, originale. Mentorul acestor direcții majore în activitatea culturală de la Putna a fost proin-mitropolitul Iacov, iar cel mai fecund și mai talentat reprezentant al lor a rămas Vartolomei Măzăreanu, autorul unui număr de „peste 40 de scrieri: alcătuiri personale, tălmăciri, simple manuscrise, care vădesc răbdarea și hărnicia sa”, toate scrise într-o limbă românească „fluentă și plăcută”…
[21] Dar numărul călugărilor scade vertiginos, fiind limitat de autoritățile habsburgice la maximum douăzeci și cinci…
[22] Prevalându-se de un demers mai vechi al egumenului Artimon Bortnic pe lângă „înalt prea cinstitul consistoriu episcopal din Cernăuți”…
[23] Prezidată de Anton Schonbach, „conceptist imperial guvernamental”… Demersurile au fost efectuate în prezența călugărilor mănăstirii și a multor români bucovineni, veniți tocmai în acest scop. Printre ei se afla și Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului, paroh pe atunci la Putna, patriot ardent și admirator profund al gloriei străbune, care, scriind despre emoția trăită la vederea rămășițelor pământești ale lui Ștefan cel Mare, considera neîndestulătoare propria-i simțire, pentru a trăi în toată adâncimea ei această emoție și chema, de aceea, „națiunea întreagă să simțească (…) acest moment sacru și maiestos”. Iraclie Porumbescu exclama răscolit: „Moldovă, Moldovă, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!”, încordarea și tăcerea deveniseră atât de profunde, scrie Iraclie Porumbescu, încât se auzeau cum bat inimile în piepturile celor de față și „nu se văzu ochi fără lacrimi și chiar pe cei de alt neam, carii se aflară de față la acest minut grandios și istoric, îi văzui cu adevărat urniți și cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor!”…
[24] După inventarierea și descrierea exactă a tuturor obiectelor prețioase găsite în morminte, din care unele figurează acum în muzeul mănăstirii, criptele sunt închise la loc, așa cum au fost. Documentele redactate minuțios cu acest prilej au fost publicate în limba germană, mai întâi (parțial) de F. A. Wickenhauser, apoi (integral) de cunoscutul arhitect austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Mănăstirii Putna. Din conținutul lor rezulta, odată mai mult, și în pofida tuturor opiniilor contrare, că mormintele voievodale de la Putna (mormântul lui Ștefan cel Mare; mormântul domniței Maria Cneajna, fiica lui Ștefan cel Mare; mormântul doamnei Măria, soția lui Petru Rareș; mormântul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ștefan cel Mare; mormântul lui Ștefăniță-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea; mormântul neidentificat, de la picioarele lui Bogdan al III-lea) nu au fost prădate niciodată…
[25] Cronicile și documentele anterioare prefacerilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea păstrează o tăcere aproape absolută asupra acestui fapt, iar lipsa de informații, ca și amploarea prefacerilor amintite i-au determinat pe unii cercetători să opineze că actuala biserică nu mai are nimic comun cu prima ctitorie ștefaniană…
[26] În care se spune că Bogdan al III-lea „a răposat în anul 7025 (=1517), aprilie 22 – și a fost îngropat în Mănăstirea Putna, în pronaosul cel mare, în partea dreaptă”. Precizarea, oarecum neobișnuită, potrivit căreia voievodul a fost înmormântat în pronaosul cel mare ne îngăduie să presupunem că mai exista o încăpere care era considerată pronaosul cel mic; acesta nu putea fi altceva decât un pridvor închis. Întrucât de existența inițială a celorlalte compartimente nu avem motive să ne îndoim, înseamnă că biserica lui Ștefan cel Mare de la Putna a fost proiectată din capul locului în plan complex, de tip triconc, cu pridvor, pronaos, gropniță, naos și altar, adică exact cu aceleași spații interioare existente și în edificiul actual. Trebuie să mai subliniem, totodată, că atât pridvorul închis, cât și gropnița ori camera mormintelor sunt considerate ca elemente care apar, la Putna, pentru prima oarăîn istoria arhitecturii moldovenești… Letopisețul citat conține unica relatare, cunoscută până acum, contemporană cu prima biserică înălțată de Ștefan cel Mare la Putna, din care se pot obține, prin deducție, informații referitoare la planul inițial al acestei ctitorii. O scurtă descriere, mult mai târzie, a bisericii, întemeiată pe tradiții orale și frecvent citată în literatura aferentă, ne-a rămas de la Ion Neculce – care spune că Ștefan cel Mare „așe au fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită zugrăvită, mai mult aur decât zugrăvală, și pre dinlăuntru și pre denafară”, adăugind că aceasta fusese acoperită cu plumb.
[27] Cunoscând acum planul primei biserici construite de Ștefan cel Mare la Putna, putem afirma că aceasta a renăscut din sine între anii 1653-1662 și că, dimpotrivă, planimetric și spațial, Galata își are obârșia în vechiul plan al Putnei, dimpreună cu toate celelalte biserici atribuite aceleiași familii arhitectonice… Sub influența Galatei, Putna își schimbă, așadar, numai sistemul decorativ al paramentului, sistemul de boltiri interioare și structura peretelui despărțitor dintre naos și gropniță…
[28] Partea exterioară finită a unei construcții (a unui element de construcție); material care căptușește (cu scop ornamental) această parte…
[29] Apărut în Moldova – mai întâi, într-o formă simplă, de tor, la Galata (1579-1584), apoi, compus din trei muluri răsucite, la Dragomirna (1606; 1609) și la Trei Ierarhi (1639), sub influența arhitecturii din Muntenia, unde este constatat pentru prima oară la Biserica episcopală a Curții de Argeș, în primii ani ai veacului al XV-lea…
[30] Elemente arhitecturale alcătuite dintr-o serie de arcade mici, în relief, destinate să decoreze părțile netede ale zidurilor unui edificiucare… decorau, desigur, și fațadele bisericilor lui Ștefan cel Mare, dispuse pe trei registre, micșorate succesiv spre cornișă, de la arcade la firizi și de aici la ocnițe, sunt substituite, la refacerea din secolul al XVII-lea, numai cu două registre de arcade oarbe, dispuse deasupra și dedesubtul torsadei mediane. Cele de deasupra sunt mai scunde, se arcuiesc semicircular și se sprijină pe o succesiune corespunzătoare de colonete, sumar modelate; cele de la registrul inferior sunt mult mai înalte, au arcurile frânte și se sprijină pe o serie de pilaștri adosați, susținuți de console și decorați cu capiteluri profilate., fapt care, alături de alte elemente comune ambelor monumente, l-au determinat, la vremea sa, pe Gheorghe Balș să conchidă că „Putna izvorăște – în mod general – din planul Galatei” și că „face totodată parte din seria începută de Dragomirna” și continuată apoi de Solea, Bîrnova, Barnovschi, Trei Ierarhi, Sfântul Onufrie și Cetățuia, care sunt, după el, „principalele biserici din această familie”. Mai ales asemănările bisericii noi a Mănăstirii Putna cu biserica Sfântul Onufrie – Mănăstioara de la Siret au condus la concluzia că ambele sunt „cu certitudine opera aceluiași grup de meșteri zidari”…
[31] Izbucnirea războiului franco-prusac, greutățile financiare cauzate de falimentul băncii unde s-au depus banii pentru serbare, măsurile de intimidare din partea autorităților austro-ungare au determinat amânarea serbării pentru 1871. Motivând amânarea, Mihai Eminescu scria într-un articol publicat în „Convorbiri literare” (toamna anului 1870), că serbarea a fost „…pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit”. La 18 martie anul amintit, studenții din Viena au ales un nou Comitet pentru organizarea Serbării de la Putna. În primele zile ale lunii august, întregul comitet care se ocupa de organizarea serbărilor, format din Ioan Slavici – președinte, Mihai Eminescu – secretar, precum și Petru Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luția, se afla la Cernăuți, desăvârșind ultimele aprobări și măsuri de organizare; de la Cernăuți, Mihai Eminescu plus o parte dintre organizatori călătoreau cu trenul la Dornești (Hadikfalva)/cea mai apropiată stație a liniei ferate Cernăuți – Ițcani spre orășelul Rădăuți; de aici, cu o trăsură, au venit la Rădăuți (5 august 1871), unde s-au întâlnit cu prefectul Oreste Renney, de la care au primit sprijinul necesar (deopotrivă, din partea egumenului Mănăstirii Putna, Arcadie Ciupercovici). Ioan Slavici scria că „Eminescu, venit cu vreo opt zile înainte de serbare, a luat și el parte la toate mulțumirile noastre”; Eminescu a rămas la Rădăuți și prin împrejurimi timp de două zile; se afirmă că a fost găzduit de preotul Ioan Mândrilă; sunt opinii potrivit cărora Eminescu s-a interesat de buna primire a oaspeților, inclusiv la gospodării țărănești din localitățile aflate în preajma mănăstirii („Eminescu – un veac de nemurire”, Album alcătuit de Victor Crăciun, Editura „Minerva”, București, 1990, p. 181). De la Rădăuți, Eminescu a plecat către Putna cu trăsura; aici a participat la serbarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului național”, prin depunerea, pe mormântul lui Ștefan cel Mare, a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile românești; prin gestul colonelului Boteanu, care și-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduși de vestitul Grigore Vindireu, prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a rostit „Tată, am cântat Daciei întregi”. Pe 14/26 august, în atmosfera creată de dangătul clopotelor mănăstirii, a avut loc „privegherea religioasă” la mormântul lui Ștefan cel Mare, printre cei prezenți aflându-se Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Gr. Tocilescu, Constantin Istrati, G. Dem. Teodorescu, o delegație din partea Mitropoliei Moldovei. A doua zi, duminică 15/27 august 1871, participanții s-au adunat în fața porticului festiv; în prezența a 3.000 de oameni, A. D. Xenopol a rostit cuvântarea festivă: „Tu, umbră măreață a lui Ștefan cel Mare, coboară-te în sufletul poporului tău și, cu puterea ta de fier, încoardă-ți voința pentru împlinirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuiește către nemurire… Pe mormântul lui Ștefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credința în un viitor comun”. A urmat Congresul studenților români. Mihai Eminescu a socotit că serbarea de la Putna a avut un rol esențial: „Se va ridica simțul național, aproape adormit până acuma, și va lua alt avânt, iar studenții ce-au sosit din toate părțile și-au făcut cunoștință și legături de prietenie între dânșii… vor fi propagatorii cei mai zeloși ai ideii că, lucrând uniți și conduși de același ideal, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag… Deși despărțiți prin hotare politice, toți știu că sunt unul și același neam și această convingere va mări puterea lor de rezistență și îi va oțeli în lupta pentru neam, lege și țară…”. La încheierea manifestărilor organizate în Putna, Eminescu a plecat spre Suceava, de aici la Ipotești, apoi la Societatea „Junimea” din Iași, iar în toamnă se întorcea la Viena (locuind la colegul său, Samuil Isopescu)…
[32] În vecinătatea vestică a turnului actual de intrare, care datează din secolul al XVIII-lea, „s-a descoperit și a fost dezvelit în întregime un turn de formă pătrată, cu laturile de 5 metri și grosimea zidurilor de l metru, aparținând secolului al XV-lea”…
[33] Care, cu vremea, s-a astupat, fiind complet nivelat în secolul al XlX-lea…
[34] Cu excepția porțiunii din partea nordică a turnului tezaurului, care a fost deviată spre vest în secolele al XVII-lea și al XlX-lea și a porțiunii din sudul turnului de intrare, deviată puțin, tot spre vest…
[35] Construit, potrivit pisaniei sale, în 1481, pe latura vestică, odată cu zidurile perimetrale…
[36] Fiind executată de fraţii Mihai şi Gavriil Moroşan, cei care pictaseră și paraclisul mănăstirii, cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, între anii 1979-1983…
