1 decembrie, între amintire și dezamăgire
Publicat de nicolaetomescu, 30 noiembrie 2021, 19:00
„Unirea nu a venit din sfătuirea interesată a unui număr restrâns de conducători, de fruntaşi, de şefi, de oameni cu cădere, cărturari şi doctori” – afirmase Nicolae Iorga, după actul Unirii din 1918. „A dost împlinită prin călduroasa dorinţă a inimilor celor mulţi” – continua el…
1 decembrie 2021
ne cheamă să fim vrednici de ce am avut, pentru a dobândi mai multe – în viitor.
Suntem?
- Dintr-o arhivă mai greu accesibilă, un fragment din mărturia Anei Pop-Birtalan, nepoata lui Ștefan Ciceo-Pop (vicepreședinte al Marii Adunări Naționale)…
*
- 1 decembrie… sentimentul că celebrăm, în inima noastră, un eveniment de seamă… Auto-portrete, sub formă de Vox-Pop…
*
- Un simbol al municipiului Alba Iulia, mai ales al unității naționale, Catedrala „Reîntregirii Neamului”ne este prezentată, ca semnificație, de Înalt Prea Sfinția Sa Andrei Andreicuţ, Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului…
film 2017
*
- Alba Iulia reprezentase prilejul favorabil, aşa cum interpretează istoricii; mai devreme decât evenimentele din Transilvania anului 1918 a fost emisă hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău, hotărâre de unire a Basarabiei cu România; după care, la 15/28 noiembrie 1918 s-a produs unirea Bucovinei cu România…
Primul Război Mondial a adus Imperiul Austro-Ungar în imposibilitatea de a mai gestiona problema conglomeratului etnic, care îşi revendica, tot mai energic, dreptul la autodeterminare. Pe măsură ce imperiul se dezintegra, Curtea de la Viena a urmărit reorganizarea acestuia pe baze federative. Bucovina fusese transformată în teatru de război; tinerii români bucovineni au fost înrolaţi în armata austro-ungară; mulţi dintre ostaşi au căzut prizonieri în Rusia; ei s-au înrolat în detașamente de voluntari pentru a lupta împotriva Austro-Ungariei. Bucovina se afla la intersecţia zonelor de interese austriece, ucrainene şi ruseşti. Imperiul Habsburgic pregătea anexarea la Galiţia, iar statul ucrainean căuta să anexeze cât mai mult din teritoriile imperiului, ameninţând cu intervenţia militară. În vara anului 1917, deputaţii ucraineni din Parlamentul de la Viena au susţinut încorporarea Galiţiei, Bucovinei şi Rusiei subcarpatice într-o provincie autonomă, în cadrul unui stat federal. Alte forţe pro-ruse căutau înfiinţarea Carpatorusiei – care ar fi urmat să cuprindă şi o parte importantă din Bucovina. Mai mult, circulau „curente de gândire” filoruse care revendicau întreaga Moldovă. La tratativele de la Brest-Litovsk (noiembrie 1917), Rada ucraineană a cerut Galiţia, Bucovina şi Carpatorusia, teritorii care „ar fi trebuit unite” în Ucraina de vest. Printr-un tratat secret, Puterile Centrale au făcut importante concesii Ucrainei, în schimbul furnizării unor cantităţi uriaşe de grâu şi alte alimente. Din acest motiv s-a spus că „Bucovina a fost vândută de Austria pe mâncare”, după ce fusese cumpărată de la otomani în 1775. Mai mult, prin Pacea de la București, Ţinutul Hotinului intra oficial în componenţa Bucovinei împreună cu o parte din județul Dorohoi şi Dornele româneşti până la Broșteni.
La 3/16 octombrie 1918, împăratul habsburg proclama federalizarea Imperiului, fără să recunoască şi drepturile românilor. Naşterea statelor naţionale era iminentă, însă situaţia românilor din Imperiu continua să fie incertă. În aceste condiţii, adunarea românilor emigraţi din Austro-Ungaria s-a reunit la Iaşi, adoptând o rezoluţie prin care respingea federalizarea şi declara hotărârea românilor de a lupta pentru întregirea neamului sub un singur stat unitar. La 19 octombrie 1918, Ucraina îşi proclama independenţa; noul stat naţional includea şi Bucovina nord-estică, cu oraşele Cernăuţi, Storojineţ şi Siret; proclamaţia de la Lvov a produs un val de îngrijorare în rândurile românilor bucovineni; eforturile lor unioniste trebuiau intensificate, altfel riscau să intre în componenţa Ucrainei. În acest sens, la 22 octombrie 1918, a apărut – la Cernăuţi – ziarul „Glasul Bucovinei”, sub conducerea lui Sextil Pușcariu; fruntaşii bucovineni publicau editorialul „Ce vrem?”, un veritabil document programatic pentru românii din Bucovina. La iniţiativa lui Sextil Pușcariu şi a lui Iancu Flondor a fost convocată, în octombrie 1918, o mare adunare reprezentativă a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărâ soarta proprie. Adunarea din 14/27 octombrie 1918 decidea, cu unanimitate de voturi, dar cu opoziţie ucraineană, unirea Bucovinei la celelalte provincii româneşti; s-a format, totodată, un Consiliu Naţional, prezidat de Dionisie Bejan şi având în componenţa sa reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate judeţele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat (14 la număr); acest guvern provizoriu avea un Comitet Executiv (preşedinte: Iancu Flondor; vicepreşedinţi: Dinionsie Bejan, Dori Popovici şi Sextil Puşcariu; secretari: Vasile Botnărescu, Radu Sbiera şi L. Tomoioagă). Adunarea naţională a ucrainienilor s-a întrunit la Cernăuţi şi a hotărât să încorporeze cea mai mare parte din Bucovinei la Ucraina. Concomitent, Rada de la Lvov a declarat mobilizarea legiunii ucrainene, încercând să ajungă la o împărţire a Bucovinei cu România. Administraţia austriacă a predat puterea asupra Bucovinei reprezentanţilor Radei şi deputatului român Aurel Onciul, favorabil menţinerii status-quo-ului, dar care nu avea niciun mandat (din partea Consiliului Naţional Român) să negocieze; austriecii l-au considerat reprezentantul românilor şi au predat puterea ucrainenilor. Din acest moment, ucraineni au trecut nestingheriţi la jefuirea fostelor administraţii imperiale; ei nu recunoşteau dreptul istoric al românilor din Bucovina şi se luptau pentru o Ucraină Mare, care să se întindă de la Carpaţi până în Caucaz. Naţionaliştii ucrainieni şi revoluţionarii bolşevici au creat o stare de haos şi anarhie; soldaţii ucraineni întorşi de pe front terorizau populaţia iar în mai multe centre din Bucovina se formaseră grupuri militare ale legiunii ucrainene. În aceste condiţii, Consiliul Naţional a decis să ceară intrarea armatei române în Bucovina. Guvernul român a trimis divizia a 8-a sub comanda generalului Iacob Zadic; aceasta a trecut în Bucovina şi, la 11 noiembrie 1918, a intrat în Cernăuţi, restabilind ordinea. Era necesar ca unirea proclamată de adunarea din 27 octombrie 1918 să intre în completă legalitate; s-au strâns legăturile cu guvernul român aflat la Iaşi şi s-au pregătit toate etapele necesare unirii provinciei cu Regatul Român. Riscul era ca unirea să nu fie recunoscută pe plan internaţional, ceea ce s-a şi întâmplat (într-o primă etapă). A doua zi după intrarea armatei române în Cernăuţi, Consiliul Naţional a adoptat o constituţie provizorie, care reglementa principiile fundamentale ale provinciei.
Mult-aşteptatul Congres general al Bucovinei s-a desfăşurat la 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. Mii de locuitori ai provinciei au venit să participe la marele eveniment (români, polonezi, ruteni, germani). În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare de voturi „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Vasile Demciuc, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava
Declaraţia de Unire a Bucovinei cu România, la 15/28 noiembrie 1918
„Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918 în sala sinodală din Cernăuţi, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei ţări se găseşte vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; că fii acestei ţări, umăr la umăr cu fraţii lor din Moldova şi sub conducerea aceloraşi domnitori au apărat de-a lungul veacurilor fiinţa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară şi a cotropirei păgâne; că în 1774 prin vicleşug Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani poporul bucovinean a îndurat suferinţele unei ocârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naţionale şi care prin strâmbătăţi şi persecuţii căuta să-şi înstrăineze firea şi să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voieşte să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca nişte mucenici pe toate câmpurile de bătaie din Europa sub steag străin pentru menţinerea, slava şi mărirea asupritorilor lor şi că ei drept răsplată aveau să îndure micşorarea drepturilor moştenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din şcoală şi chiar din biserică; că în acelaşi timp poporul băştinaş a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogăţiile şi izvoarele de câştig ale acestei ţări, şi despoiat în mare parte de vechea sa moştenire; dară că cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi, şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor ţărilor române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!
Astăzi, când după sforţări şi jertfe uriaşe din partea României şi a puternicilor şi nobililor ei aliaţi s-a întronat în lume principiile de drept şi umanitate pentru toate neamurile şi când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei şi s-a prăbuşit, şi toate neamurile încătuşate în cuprinsul ei şi-au câştigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.
- Drept aceea
- Noi,
- Congresul general al Bucovinei,
- întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
- în numele Suveranităţii naţionale,
- Hotărâm:
- Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.
Decretul-lege prin care Regele Ferdinand I a consfinţit unirea Bucovinei cu România / apărut în „Monitorul Oficial” nr.217, din 19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919.
După congres, o delegaţie (formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor, Ion Nistor, Dionisie Bejan şi reprezentanţi ai minorităţilor) s-a deplasat la Iași, unde se mai aflau guvernul şi curtea regală; regelui Ferdinand I i-a fost remis actul unirii Bucovinei cu România. La 18 decembrie 1918, era promulgat decretul lege pentru consfinţirea unirii Bucovinei. Din partea Bucovinei urmau să intre în guvern 2 miniştri de stat fără portofoliu, unul delegat cu administraţia la Cernăuţi, celălalt la București.
Recunoaşterea internaţională a fost un proces – complicat, mai ales, prin refuzul Ucrainei de a recunoaşte unirea. La 10 septembrie 1919, prin semnarea Tratatului de la Saint Germain dintre Puterile Aliate şi Austria, totul era decis în favoarea României…
*
- Trecutul nu ne salvează de prezent (aici ar fi vorba doar despre restrângerea, dramatică, a drepturilor și libertăților?); tot atât de adevărat, publicul nostru este începutul și sfârșitul argumentaţiei…
- Gândiţi-vă la 1 decembrie, ziua naţională a tuturor românilor. Normal, adică firesc. Cu sentimentul că celebrăm, în inima noastră, indiferent de „contextul pandemic”, un eveniment de seamă…
Eder Bogatu (Asociația „Europa Socială”); ca ilustrare a virtuților țigănești, marele compozitor Eugen Doga…
*
- Sorin Alexandrescu (critic, istoric, teoretician literar, nepotul de soră al profesorului, scriitorului, filosofului, eseistului, istoricului religiilor român Mircea Elliade) – despre „naționalismul de paradă”…
*
L-am întâlnit pe Principele Radu al României în mai multe contexte; într-unul dintre acestea, îi adresa următoarea întrebare…
Cum ar trebui pregătită şi sărbătorită ziua de 1 decembrie? Normal, adică firesc, obişnuit, comun? A devenit imposibil să ne gândim la sărbătoare somptuoasă (festivismul însemnând caracterul exagerat festiv iar festivitatea – serbare solemnă, celebrare a unui eveniment de seamă)… Cum percepem România? Avem speranță, dincolo de toate nemulțumirile? A devenit 1 Decembrie, cu adevărat, Ziua Națională a tuturor românilor?
*
Întrebări la care putem răspunde și în 2022; 2020 și 2021 au fost/sunt, dintr-o perspectivă, pierduți sau rătăciți…
Nicolae Tomescu
redactor-șef