Maria Cibotaru/„Domniţa Cebo”…

Publicat de nicolaetomescu, 8 iunie 2021, 21:08

S-a stins la 39 de ani…

Se născuse la Chișinău (10 februarie 1910)[1], în Basarabia românească, apăsată pe grumaz de Imperiul Țarist. Cibotaru, în acte, devine cetățean român, de jure, după Marea Unire din 1918; își va păstra cetățenia până la sfârșitul vieții[2]. Apartenenţa naţională a fost revendicată, ulterior, şi de către spaţiul germanic[3]. Dincolo de efemeritatea unor bariere statale şi de cenzura politică (ulterioară) care amenda, cu duritate, posibila atitudine colaboraţionistă a artistei faţă de ascensiunea regimului totalitar hitlerist, rămâne una dintre cele mai proeminente figuri ale performanţei interpretative europene, muzicale şi actoriceşti, din prima jumătate a secolului trecut…

Înzestrată cu o sensibilitate ardentă, dublată de o rară forţă dramatică, personalitatea artistică a Mariei Cebotari a fost, adesea, comparată cu cea dinamic explozivă a Annei Pavlova[4]. De altfel, Moscova a fost prima ei casă muzicală. S-a perfecționat în capitala Uniunii Sovietice, unde s-a îndrăgostit, măritându-se cu contele Alexandr Virubobov[5], directorul „Teatrului de Artă”. Cei doi părăsesc Moscova și se instalează la Berlin, unde lumea muzicală germană o primește cu entuziasm fără rezerve[6] (deși nu vorbea deloc limba germană[7] ). După debutul în rolul „Mimi” din opera lui Puccini, La Boheme, consemnat la Opera din Dresda, în anul 1931, cunoaște o ascensiune fulminantă[8], iar întreaga presă europeană este la picioarele ei. De la Dresda pleacă la Berlin, unde este primadonă din 1936 până în 1946[9]. A fost invitată la „Covent Garden” din Londra, „Scala” din Milano și la „Opera de Stat” din Viena (considerată de Herbert von Karajan[10] drept cea mai bună soprană pe care am dirijat-o vreodată, mai bună chiar decât Maria Callas). Primește, în 1934, titlul de Kammersängerin[11], ceea ce nu umbrește, în 1943, distincția Steaua României în grad de comandor[12]. Deși erau premii care onorau exclusiv cariera ei muzicală, avea să fie acuzată[13], după război, de colaborare cu Puterile Axei. De-a lungul carierei, a evidenţiat calitatea sintezei organice a celor două limbaje, muzical şi cinematografic. Să plasez, într-o lumină simbolică, destinul tragic al Mariei Cebotari şi al soţului ei Gustav Diessl, reflectat în cel al personajelor întruchipate de ei atât pe scenă, cât şi pe ecranul cinematografic, să mă refer la peliculele anilor ’30-’40 ai secolului al XX-lea, detaliind evoluţia coproducţiilor cu subiecte naţionale provenite din teritoriul balcanic, ce reflectau noile alianţe politice europene şi ulterior chiar afirmarea naţionalismului şi a ideologiei de extremă dreapta?

Înzestrată cu calităţi vocale remarcabile puse în valoare cu o naturaleţe plină de farmec, Maria Cebotari a inspirat, deopotrivă, compozitori şi regizori, determinându-i să-i dedice roluri în producţii muzicale, scenice şi cinematografice. Mai mult decât atât, talentul dramatic a propulsat-o direct în categoria divelor marelui ecran, conferind o strălucire pasională unică fiecărui personaj interpretat, cu care s-a identificat până la asimilarea cu propriul destin…

După încheierea perioadei de doliu (purtat după Gustav Diessl), Maria Cibotaru și-a reluat activitatea, dar a aflat că este bolnavă de cancer pulmonar; îi era extirpat plămânul bolnav, ceea ce nu a împiedicat-o să cânte, la „Covent Garden” din Londra, fiind ovaționată, zeci de minute, de un public emoționat, până la lacrimi, de imensa ei suferință și de pasiunea pentru muzică. În pofida sfaturilor primite, continua să cânte. S-a prăbușit pe scenă, în timpul operetei Studentul cerșetor; publicul vienez rămăsese stupefiat și refuza să părăsească incinta. A fost ultimul ei rol; intrată în comă, medicii, chemați de urgență, nu au putut decât să constate recidiva cancerului și metastaze la ficat, la pancreas. Trecea la cele veșnice în ziua de 9 iunie 1949; aproape 100.000 vienezi au ținut să o conducă pe ultimul ei drum (nu se mai întâmplase în fosta capitală imperială de la decesul împărătesei „Sissi”)…

[1] Casa sa, aflată în vecinătatea uneia din cele mai vechi biserici din Chişinăul natal, s-a transformat în ruină, precum s-au ruinat multe destine din provincia devenită monedă de schimb între beligeranţii secolului al XX-lea…

[2] S-a născut supus rus, a avut cetățenia română (nicidecum cetățenia sovietică)…

[3] Putem admite că Maria Cibotaru aparține, cultural vorbind, spațiului germanic, care o revendică neîncetat. De altfel, a primit și cetățenia germană, după ce s-a măritat, pentru a doua oară, cu celebrul actor austriac Gustav Diessl (Austria făcea parte din Reich)…

[4] Anna Pavlova era deja o balerină cunoscută a Teatrului „Mariinski” din Sankt Petersburg atunci când Mihail Fokin a creat pentru ea, în anul 1905, solo-ul Moartea lebedei, pe muzică din Carnavalul animalelor de Camille Saint-Saëns. Baletul, incredibil de trist, despre viaţă, în ultimele ei clipe, despre moartea căreia i te predai, a devenit emblema Annei; apoi a devenit etern, ca şi Pavlova, Balerina (cu majuscule)…

[5] Acesta, deși alb, a fost lăsat să activeze și după victoria Revoluției Bolșevice, cu condiția de a preamări regimul sovietic (peste tot pe unde avea ocazia să concerteze)…

[6] Compozitorul german Richard Strauss (nicio legătură de familie cu cel care a dat lumii Dunărea Albastră) este primul care îi spune: ești cea mai bună voce de soprană pe care am auzit-o vreodată, chiar peste compatrioata ta, Haricleea Darclee. Dar, trebuie să înveți germana. După părerea mea, nu vei putea fi niciodată la fel de bună în italiană, din cauza accentului tău slav…

[7] Paradoxal, dacă ne gândim că, într-o epocă în care nu se admiteau dublajele, soprana originară din Basarabia era capabilă, servindu-se de o pronunţie desăvârşită, să vorbească şapte limbi, muzicalitatea sa nativă propulsând-o către interpretări memorabile ale partiturilor şi rolurilor în orice ipostază lingvistică, atât live cât şi în înregistrări pe peliculă…

[8] Joacă toate rolurile posibile din opera modernă, de la Euridice (Orfeu și Euridice), Dona Anna (Don Giovanni) sau Contesa Almaviva (Nunta lui Figaro)… Avea o asemenea voce și o prestanță atât de impunătoare (pe scenă), încât a reușit performanța, niciodată egalată de o altă soprană până în zilele noastre, de a cânta cu același succes și de a interpeta în același sezon roluri lirice sau dramatice cum ar fi Carmen sau Suzanna în Nunta lui Figaro, Violetta din Traviata sau Salome din opera cu același nume…

[9] Inclusiv până după sfârșitul celei mai mari conflagrații din istoria umanității…

[10] Către sfârșitul vieții marelui muzician de origine aromână, atunci când acesta avea aprecieri pline de perfecțiune referitoare la muzica de operă a întregului secol al XX-lea…

Presa de la Viena a salutat, totodată, căsătoria cu Gustav Diessl (a interpretat câteva roluri în filme de propagandă care îndemnau populația să se opună cancerului sovietic). Cel mai reușit titlu a fost cel din periodicul Die Presse, care titra Gustav Diessl și-a îndeplinit destinul. A luat-o de soție pe Sarah Bernhardt (celebritate franceză, lansată ca actriță de teatru în perioada Belle Epoque, dar care a jucat și în mai multe filme mute din anii ’20 ai secolului trecut). Comparația cu Sarah Bernhardt fusese făcută pentru Haricleea Darclee, dar ziarul vienez a ținut cont de naționalitatea comună a celor două și a considerat nimerit ca Maria Cebotari, la rândul ei, să fie comparată cu prima mare actriță europeană din istoria modernă a teatrului și a zilelor de început ale filmului…

[11] Gradul cel mai înalt pentru spațiul germanic (cu semnătura cancelarului Hitler), Cebotari fiind și cea mai tânără artistă căreia i s-a acordat acest titlu…

[12] Cu semnătura mareșalului Antonescu…

[13] Repetase, obsedant, că este basarbeancă și româncă. În plus, Gustav Diessl, Maria Cibotaru, Herbert von Karajan au fost reținuți de poliția militară americană, în 1945, sub acuzația de colaborare cu Germania și Italia. Sovieticii au cerut repatrierea Mariei Cibotaru în U.R.S.S., dar americanii au refuzat, motivând: Cetățeanul Maria Cebotari, având dublă naționalitate română și germană, și-a pierdut cetățenia rusă după dispariția Imperiului Țarist, nu după alipirea Basarabiei la România. Deci, nu a fost niciodată cetățean sovietic și nu poate fi repatriată. Dacă americanii s-au purtat onorabil cu arestații și i-au eliberat după numai câteva ore, nu același tratament l-a primit von Karajan, membru al Partidului Nazist cu acte în regulă. Gustav Diessl a fost afectat de cele întâmplate și, la scurt timp, a murit, în urma unui infarct sau a unui atac cerebral (părerile nu concordă)…

[14] Singura peliculă a Mariei Cebotari filmată în exterior românesc, protagonista acceptând să joace rolul unei cântăreţe de operă care îşi caută fiul în propria ţară bântuită de spectrul războiului, ca purtătoare de simbol a moldovenilor (românilor) de dincolo de Prut… După recucerirea Basarabiei și ocuparea Transnistriei, românii și italienii au colaborat pentru realizarea unui film dedicat, în primul rând, soartei triste a orfanilor și a refugiaților basarabeni. Un film de propagandă care folosește tehnici de travelling în premieră; se observă, totuși, faptul că pelicula a fost făcută (oarecum) în pripă. Într-o scenă celebră, Maria Cibotaru se îmbracă într-o ie tradițională și afirmă, pentru o întreagă planetă, că este româncă. Un păcat vital în ochii ocupanților sovietici care, după actul de la 23 august, găsesc rola filmului și o distrug; s-a păstrat, din fericire, o copie a filmului, abandonată într-o cutie de pantofi, care a fost regăsită de un scenarist italian undeva prin anii 2000, la studioul „Cinecitta” din Roma…

Odessa in fiamme (Odessa în flăcări ) / Cătuşe roşii (în versiune românească)[14], coproducţie româno-italiană datată 1942, recompensată cu Medalia de aur la Bienala din Veneţia şi, ulterior, considerată pierdută, datorită împrejurărilor istorice ostile (o copie restaurată, în versiune italiană, a filmului fiind obţinută, abia în 2002, de la „Cineteca Nazionale” di Roma, urmare a unui schimb cu „Arhiva de Filme”, propus de Marian Ţuţui)…