Nicolae Titulescu: „Fiecare îşi are misiunea sa…”

Publicat de nicolaetomescu, 17 martie 2021, 12:30

Nicolae Titulescu s-a născut pe 4 martie 1882, la Craiova, în familia Mariei Urdăreanu[1] și avocatului Ion Titulescu[2]. Și-a petrecut copilăria la moşia tatălui său, în Tituleşti-Olt. A urmat cursurile şcolii primare la pensionul „Jules Javet” din Craiova, iar examenele anuale le-a susţinut la Şcoala primară „Obedeanu”. A absolvit liceul „Nicolae Bălcescu” din Craiova – actualul Colegiu „Carol I”[3], obţinând o bursă la Paris – acolo unde a absolvit, în mod strălucit[4], Facultatea de Drept. În anul 1903, obținea premiul „Ernest Beaumont”[5] la un concurs organizat pentru toate Facultățile de Drept din Franța. În ianuarie 1905, Titulescu a devenit doctor în drept civil al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior[6]. În perioada menționată, era iniţiat în francmasonerie[7] şi îşi aprofunda cunoştinţele de limbi străine[8].

Anul 1905 semnificase și întoarcerea în ţară/se înscria în barou; pe 23 martie 1905 a fost numit profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi[9].

La 29 aprilie 1907 se căsătorea cu Ecaterina[10] – formând, se afirmase în epocă, unul dintre cele mai cunoscute, ambițioase și elegante cupluri ale Europei începutului de secol al XX-lea.

La 13 aprilie 1909, Titulescu obţinea docenţa Facultăţii de Drept din Iaşi[11], apoi era transferat la catedra de drept civil de la Universitatea din Bucureşti. Se transformase într-un renumit avocat, capabil să studieze dosarele şi să conceapă pledoarii convingătoare în faţa tribunalelor din ţară dar şi din străinătate. Intră în politică (anul 1909), fiind membru al Partidului Conservator-Democrat[12] condus de Take lonescu. În 1917, a fost numit ministru de finanţe în guvernul Averescu, pledând pentru reforma fiscală, cu caracter naţional, pentru toate provinciile româneşti, cu repartizarea sarcinilor fiscale după principile echităţii şi creşterii impozitelor directe. Primea prima sa misiune diplomatică, fiind delegat la Conferinţa de Pace de la Paris, unul dintre mediatorii de pace după Primul Război Mondial. A semnat, la 4 martie 1920, tratatul de pace cu Ungaria, la Trianon, prin care a fost recunoscută Unirea Transilvaniei cu România. Tot în anul 1920, devenea delegat permanent la sesiunile Adunării Societăţii Naţiunilor[13] şi la lucrările majorităţii sesiunilor Consiliului Ligii Naţiunilor, poziţii ocupate până în anul 1936.

Începând cu 1922, Titulescu s-a dedicat, exclusiv, politicii externe a ţării, din calitatea de diplomat şi ministru de externe[14]. A fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra (1921–1927; 1928–1932)[15], devenind punctul cardinal al politicii externe a României. Evident, a trebuit să „circule” într-o epocă în care nu existau legături aviatice. Contrar „legendei”, Titulescu nu „ocupa etaje întregi în marile hoteluri”; Titulescu avea o constituţie destul de debilă[16]. O altă „legendă”: Titulescu „nu se trezește decât la amiază”[17]. Din cauza sănătăţii sale, care cerea menajamente, de multe ori greu de satisfăcut, Titulescu a avut de suferit mai tot timpul de răceli, otite, anemii; de unde nevoia de a schimba aerul şi deci de a sta vara cât mai mult la mare iar iarna, la munte[18].

Cert este că a stăruit pentru punerea în practică şi păstrarea prevederilor tratatelor internaţionale sau bilaterale de pace[19], iar cu prilejul conferinţei anglo-sovietice din 1924, şi-a exprimat opţiunea pentru reglementarea relaţiilor cu U.R.S.S. A călătorit foarte mult în străinătate, mai ales la Paris şi Roma, unde a luat contact cu cele mai importante personalităţi politice europene, la Praga şi Belgrad, a făcut posibile înţelegerile dintre statele sud-est europene şi a participat la pregătirea pactului „Briand-Kellog”, prin care războiul fusese scos în afara legii, acord la care ţara noastră a aderat fără întârziere. Diplomatul a lansat idei originale[20], atât din poziţia de ministru de externe al României sau ca preşedinte al Ligii Naţiunilor. A manifestat un tact, pe alocuri surprinzător/suspect, în relaţiile bilaterale cu Uniunea Sovietică, alături de care a dus, în mai multe împrejurări, o „politică comună de securitate colectivă”[21]. Între anii 1929-1933, în perioada marii crize economice, când s-a promovat în România politica intervenţiei masive a capitalului străin şi a împrumuturilor de pe piaţa externă, Titulescu a încercat, fără succes, să contribuie la ameliorarea situaţiei economice a României. În toamna anului 1930, a fost ales preşedinte al Societăţii Naţiunilor, aproape în unanimitate/în anul următor, alegerea pentru a doua oară în această funcţie nu era un lucru  conform uzanţelor. În anul 1931 este însărcinat cu formarea guvernului, însă soluţiile sale nefiind bine primite, renunţa şi se întorcea la Londra.

Înlăturarea din funcţie, la 29 august 1936, s-a făcut în clipele în care Titulescu se găsea departe de România; Carol al II-lea a acceptat, cel mai probabil, ideile cercurilor pro-naziste, legionare, dar şi externe, îndepărtându-l din toate funcţiile oficiale, obligându-l să se exileze[22]. După ce s-a stabilit la Cannes, Titulescu trecea la cele veşnice, după o lungă suferință, pe 17 martie 1941 (Hotelul „Carlton”), fiind înmormântat pe 24 martie, în cimitirul Bisericii ortodoxe ruse „Sfântul Mihail” din acelaşi oraş, în pofida dorinţei testamentare[23], regimul politic de atunci nefiind de acord cu înhumarea sa în ţară; a mai trecut jumătate de veac până când, în 14 martie 1992, rămăşiţele pământeşti au fost aduse[24] şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului…

[1] Care i-a lăsat drept moştenire o mică moşie (ca mijloc de existenţă)…

[2] Ion Titulescu a fost prefect al judeţului Dolj, preşedintele Curţii de Apel din Craiova şi deputat în Parlament (guvernul condus de Ion C. Brătianu)…

[3] Ale cărui cursuri le-a parcurs în perioada 1893-1900, fiind primul premiant de onoare…

[4] Fiind îndrumat de renumiţiii jurişti Marcel Planiol şi Charles Lyon-Caën…

[5] Cu lucrarea intitulată „Efectele actelor cu titlu gratuit, consimțite sub regimul comunității, fie de către femeia singură fie de către cei doi soți în profitul copilului din prima căsătorie, al unui copil comun sau unui al treilea”…

[6] Cu teza „La theorie des droites éventuels”, sub îndrumarea profesorului Charles Lyon-Caën…

[7] Într-o lojă masonică din capitala Franţei…

[8] Ajungând să vorbească, aproape de la perfecţiune, franceza, engleza, germana şi italiana…

[9] La catedra condusă de juristul Dimitrie Alexandrescu… Au apărut, atunci, primele idei reformatoare ale lui Titulescu asupra învăţământului juridic din România: „Observaţiuni asupra reorganisării facultăţilor de drept” şi „Cum trebuie să înţelegem educaţiunea juridică”, deopotrivă „Programul analitic al Cursului de Drept civil pentru anul I”, predat din anul 1905 la Facultatea de Drept din Iaşi; profesorul Titulescu era adeptul eliminării metodelor învechite de predare a cursurilor, pentru realizarea unor prelegeri atractive, pentru stabilirea unor principii ale eticii profesionale, solicitând renunţarea la considerarea textului de lege ca obiect exclusiv al cursurilor şi punerea accentului pe latura economică a ştiinţelor juridice; se remarca și prin abordarea progresistă a prevederilor Codului Civil, propunea introducerea unor noţiuni de sociologie, care „ar aduce aceste specializări la nivelul ridicat al facultăţilor similare din străinătate”…

Pe de altă parte, Titulescu s-a dovedit un susţinător înverşunat al micilor proprietăţi, un exemplu în acest sens fiind lucrările în care susţine ideea despăgubirilor pentru pagubele aduse moşierilor de răscoalele din anul 1907…

[10] (Catherine sau Caterina) Burcă, originară din Roşiorii de Vede, fiica unui proprietar din Tituleştii de Olt… În întreaga carieră politică a soţului, Caterina a știut, cu delicatețe și fermitate, să-și susțină din umbră ambițiosul soț, l-a încurajat mereu, era prima care îi asculta discursurile…

[11] Ca urmare a unei hotărâri semnate de Spiru Haret, ministrul Educaţiei…

[12] Aici s-a arătat un adept al reformelor sociale şi economice; în discursuri, susţinute atât din calitate de deputat (din 1912) cât şi de avocat, susţinea ideea corelării dezvoltării statului şi mersului evenimentelor sociale şi politice; din perspectivă socială, pleda pentru împroprietărirea ţăranilor, iar din punct de vedere al sistemului electoral, susţinea introducerea votului universal…

Totodată, a părut loial convingerilor sale, dând curs trăirilor emoționale, angajându-se ca un înfocat susținător al românilor ardeleni; cuvintele rostite în „Inima României”, discurs ținut la Ploiești (mai 1915), surprind esența convingerilor sale: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal… Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. …Ardealul e românime în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața…Ne trebuie Ardealul. Nu putem fără el”. În vara anului 1918, pleca la Paris, unde a început să activeze ca membru al Consiliului Naţional Român, înfiinţat de el alături de Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille; scopul organizaţiei era acela de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitetul fiind recunoscut, oficial, de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţiar al naţiunii române; eforturile nu au fost zadarnice – în 1918 era alcătuită  România Mare…

[13] Înfiinţată ca urmare a Conferinţei de Pace din 25 ianuarie 1919, un precursor al Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi…

[14] Între anii 1927-1928 şi 1932-1936, Titulescu a fost numit ministru al afacerilor externe. A contribuit la dezvoltarea relaţiilor bilaterale cu numeroase ţări, fiind de menţionat, spre exemplu, cele cu statele Americii Latine (deschiderea de legaţii, prima fiind cea de la Rio de Janeiro, în anul 1928, cu sprijinul şi intervenţia sa directă); demersurile sale au determinat deschiderea de noi legaţii ale României – în Argentina, Chile, Mexic, Peru, Uruguay…

[15] Titulescu a fost ministru la Londra timp de 10 ani, din 1922 până în 1932, cu întreruperea perioadei 1927-1928, când a fost ministru de Externe în guvernele Ionel şi Vintilă Brătianu, devenind, în acelaşi timp, reprezentant permanent al ţării pe lângă Societatea Naţiunilor, la Geneva şi delegat la conferinţe internaţionale (prin diversele capitale sau oraşe europene)…

[16] „Avea o nevoie imperioasă să doarmă opt ore. Şi aceste opt ore le dormea dintr-o bucată, indiferent de ora la care se culca. El avea, în plus, somnul uşor. De unde nevoia să găsească camere liniştite. De aceea, el închiria trei camere: un salonaş, unde primea, dormitorul lui şi camera de dormit a doamnei Titulescu. Şi totdeauna la ultimul etaj, care era, fireşte, mai puţin zgomotos şi, totodată, mai puţin scump. Când mergea la Paris sau la Roma, el reţinea camere care dau spre curte şi sunt deci mai liniştite.”

[17] „Titulescu avea o foarte proastă circulaţie şi suferea de frig. La Londra, la Geneva, unde cerul este des acoperit, plouă şi umezeala te pătrunde, Titulescu lucra dimineaţa în pat, tocmai spre a se feri de frig şi de umezeală. Ceea ce nu ştiau decât puţini, dar o ştiau foarte bine colaboratorii lui apropiaţi, este că Titulescu era un mare muncitor. El era capabil să nu se mişte de la lucru ceasuri întregi. Când avea un dosar de studiat, o conferinţă sau un discurs de pregătit, o notă de redactat, el nu cunoştea ora. Se mulţumea să guste ceva şi era recomandat să nu-l deranjeze nimeni. Titulescu avea o memorie, nu de elefant, cum se spune, ci de ordinator. Tot ceea ce citea, reţinea şi-ţi putea servi după ani şi ani. Ca şef, el era bun, generos, înţelegător, atent, prevenitor, dar era şi teribil de exigent. El nu semna o hârtie fără s-o citească cuvânt cu cuvânt şi fără ca să fie ireproşabilă, ca formă.”

Titulescu dovedea, în discursul său, un talent oratoric, dublat de stăpânirea noţiunilor, care determinau auditoriul să îl asculte mereu cu maxim interes, aceste calităţi făcându-l extrem de apreciat în toate forurile internaţionale. A dovedit, de asemenea, un talent anticipativ de excepţie al evenimentelor, aducând în discuţie idei care, peste ani, aveau să se dovedească de o mare acurateţe şi pertinenţă…

[18] „Când Titulescu a fost eliminat din guvern, în august 1936, el se afla la mare, în Franţa, după un început de criză de anemie. În luna septembrie criza s-a agravat, punându-i viaţa în primejdie. S-a vorbit atunci de o încercare de asasinat, dar nu s-a putut dovedi faptul. S-a spus şi s-a scris că, după cancelarul Austriei, Dollfuss şi Regele Alexandru al Iugoslaviei, Titulescu figura al treilea pe lista oamenilor de stat ce urmau să fie ucişi. Preşedintele cehoslovac, Beneš, era al patrulea la rând. În orice caz, serviciile competente franceze – civile şi militare – ca şi personalităţi, ca Georges Mandel şi generalul Weygand, şeful de Stat Major al armatei franceze, au recomandat cu insistenţă lui Titulescu să fie cât mai atent în restaurante şi, mai ales, să nu bea decât băuturi în sticle înfundate.”

[19] Consiliul profesoral al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi adopta, la 7 februarie 1935, hotărârea de a-l recomanda pe Nicolae Titulescu (membru titular al Academiei Române (din același an; Titulescu a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al universităţilor din Atena şi Bratislava, a fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale şi preşedinte de onoare al Comitetului Român al Conferinţei universale pentru pace) la Premiul Nobel pentru Pace/pe anul 1935, cu sprijinul altor personalităţi politice ale vremii; se pare că „anumite jocuri de culise” au împiedicat continuitatea demersului…

[20] Exemple (în pofida limitelor politice şi ideologice, a poziţiei sale sociale, a educaţiei sale spirituale, a mediului social şi condiţillor concrete ale epocii): colaborarea efectivă, pe plan economic şi politic, prin acorduri, principiul indivizibilităţii păcii prin coalizarea tuturor ţărilor dornice de pace, sub un scop unic, solidarizarea împotriva oricărui act de agresiune, condamnarea primului război mondial şi a oricărei politici revanşarde, reglementări internaţionale ca modalitate de menţinere a păcii.  Titulescu era adeptul unor înţelegeri regionale, fiind unul din ctitorii Micii Antante şi a Înţelegerii Balcanice, însă se opunea ideilor privind crearea de forţe suprastatale. A fost destul de tranșant, mai ales la Liga Naţiunilor, în privinţa primejdiei fasciste şi hitleriste, reprezentate în Europa de regimurile lui Mussolini şi Hitler, inclusiv de ideile Partidului Comunist din România…

[21] În anul 1932, la Conferinţa internaţională a dezarmării, în contextul pericolului fascismului şi al extinderii războiului în Europa, mai ales după ieşirea Germaniei din Liga Naţiunilor, Titulescu suprindea prin aderarea la propunerea pentru definirea agresorului, făcută de ministrul sovietic de externe, Litvinov, la care s-au raliat şi statele Micii Înţelegeri, proces finalizat prin semnarea actului de la Londra, din iulie 1933, urmată de recunoaşterea statului sovietic şi reluarea legăturilor diplomatice cu U.R.S.S. În mai 1934, în urma unei înţelegeri între Titulescu şi Litvinov, era recunoscută suveranitatea României, urmată de semnarea, la 9 iunie 1934, a actului de reluare a relaţiilor diplomatice întrerupte unilateral de către cealaltă parte la 31 decembrie 1917. La 16 mai 1935 se semna pactul de asistenţă prin care U.R.S.S. şi Cehoslovacia se angajau să-si acorde ajutor reciproc în cazul unei agresiuni, la care România şi-a dat adeziunea, prin intermediul lui Titulescu. În iulie 1935, cu toată rezistenţa lui Carol al II-lea, Titulescu începeau tratativele pentru încheierea unui pact de asistenţă mutuală româno-sovietic, dupa modelul celor franco-sovietic şi al celui ceho-sovietic, tratative continuate şi pe parcursul anului următor…

[22] Titulescu s-a stabilit mai întâi în Elveţia, apoi în Franţa…

[23] În Testamentul redactat pe 5 ianuarie 1940, la Saint Moritz/Elveţia, Titulescu preciza: „În ce mă priveşte, cum m-am considerat totdeauna ca un soldat al teritoriilor alipite României între 1918 şi 1920, doresc să fiu îngropat la Braşov, într-un loc ceva mai la o parte. Prietenii mei din Ardeal vor şti să găsească un loc potrivit dorinţei mele. Take Ionescu sus la Sinaia şi eu la picioarele lui, jos la Braşov, pentru repauzul etern, este felul cel mai convenabil şi doresc ca locuitorii Braşovului să accepte rugămintea mea.”

[24] Ulterior, de la Marsilia au fost aduse şi osemintele soţiei (Ecaterina Titulescu), acestea fiind depuse în acelaşi mormânt din Şchei…