Alexandru Ioan Cuza 

Publicat de nicolaetomescu, 19 martie 2021, 19:30

Alexandru Ioan Cuza (20 martie 1820, Bârlad – 15 mai 1873, Heidelberg/Germania)

Originea. Studiile. Familia

Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii din județul Fălciu (astăzi, în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, dar românizată. Alexandru Ioan Cuza s-a născut pe 20 martie 1820[1] la Bârlad[2], primele studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde i-a avut colegi pe Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.

În 1835 îşi lua diploma de bacalaureat la Paris, apoi a urmat studii universitare de drept şi medicină, pe care nu le-a finalizat, devenind membru al Societăţii economiştilor (îşi va înainta demisia, în 1840). A activat, ulterior, ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care s-a căsătorit (30 aprilie 1844) cu Elena Rosetti [3], fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor Rosetti.

Funcţionar regulamentar şi evenimentele premergătoare Unirii

Cuza a participat la evenimentele de la 1848 din Moldova, însă a jucat un rol secundar. Domnul Moldovei, Mihail Sturdza, a retezat imediat orice tentativă de mişcare revoluţionară arestând pe majoritatea complotiştilor. Deşi era plănuit ca o parte dintre aceştia, inclusiv Cuza, să fie trimişi în Turcia, cu ajutorul consulului britanic de la Brăila reuşesc să ajungă în Transilvania, apoi în Bucovina, unde este martor al evenimentelor revoluţionare de aici. Cuza petrece un an în exil, la Viena, Paris şi Constantinopol, revenind în ţară odată cu numirea noului domn în Moldova, Grigore Alexandru Ghica.

Este numit, după cum scriam, preşedinte al Judecătoriei Covurlui (1849-1851; 1855-1856), apoi director al Ministerului de Interne (1851), primind în această perioadă şi rangul de vornic. La 6 iunie 1856 este numit pârcălab de Galaţi, însă imediat după decesul domnului Ghica este destituit de caimacamul Teodor Balş [4].

După câteva luni, noul caimacam [5], Nicolae Vogoride, antiunionist şi dornic de a-şi face partizani îl renumeşte pe Cuza pârcălab şi îl reintegrează în cadrele armatei, avansând în numai două luni de la gradul de sublocotenent la cel de maior.

În perioada alegerilor pentru Divanul ad-hoc Cuza face un gest care îi va aduce un important capital de imagine. Înşirând ingerinţele administraţiei în alcătuirea listelor electorale care urmau să aducă o majoritate antiunionistă în Divan, el îşi prezintă demisia din funcţia de pârcălab.

Alegerile sunt falsificate de Vogoride, însă, după tensiuni diplomatice, Puterile garante decid la 12 august 1857 o nouă consultare electorală . De data aceasta, majoritatea unionistă este zdrobitare, Cuza numărându-se printre deputaţii aleşi să dezbată viitorul Principatelor. Având în vedere noul context, Vogoride îşi schimbă din nou atitudinea faţă de Cuza şi propune ridicarea acestuia la gradul de colonel. Viitorul domn acceptă fără probleme, deşi cu câteva luni înainte acuzase faptele caimacamului.

Unirea Principatelor îşi datorează înfăptuirea conjuncturii internaţionale favorabile apărute după Războiul Crimeii (1853-1856) şi dorinţei de unire a românilor. Sesizând momentul internaţional favorabil, elita românească de la acea data, generaţia paşoptistă, a înteles şansa extraordinară care li se oferă şi a acţionat în consecinţă. Dorinţa puterilor occidentale era aceea de a bloca Rusia din drumul spre controlul continentului european. Congresul de la Paris (13 februarie 1856-18 martie 1856) a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei.

Deciziile care au vizat Principatelele au însemnat de fapt o blocare a politicii ruse în această parte a Europei. În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă. În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor Divanuri ad-hoc.

Şedinţele Divanului ad-hoc din Moldova s-au deschis la 22 septembrie 1857, însă Cuza nu s-a remarcat printr-o activitate deosebită în cadrul dezbaterilor. Având în vedere majoritatea unionistă zdrobitoare din ambele Divane, rezultatul formulat în rezoluţia din 7 octombrie a fost unul clar: Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România şi Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o familie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării [6]. A doua zi a fost adoptată rezoluţia şi în Muntenia, având practic aceleaşi concluzii [7].

Rezultatele au fost analizate într-un raport de comisari ai Puterilor garante şi dezbătute într-o Conferinţă care a durat trei luni. La 7 august 1858 a fost semnată Convenția de la Paris care stabilea viitorul politic al Principatelor. În fapt, acest document cu rol de constituţie era un compromis între Napoleon al III-lea şi regina Victoria. S-a stabilit ca unirea să fie una formală, fiecare principat având propriile sale instituţii legislative şi executive.

În perioada următoare au avut loc alegerile pentru Adunările Elective din fiecare principat, cele care trebuiau să aleagă domnii, de asemenea, câte unul pentru fiecare principat.

Soluţia „faptului împlinit”. Dubla alegere, ca domn al Principatelor

Configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoare. Fiecare doreau unirea, dar cu un domn al lor, care să le asigure păstrarea puterii politice. Însă, la rândul lor, în interiorul acestor grupări existau diverse tabere fiecare având candidaţi redutabili pentru funcţia supremă, personalităţi bine pregătite cu experienţă în administraţie [8]. În Moldova, în partea liberală se vehiculau nume precum Costache Negri, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, în timp ce la conservatori de departe cea mai bună expertiză o avea fostul domn Mihail Sturdza, existând şi voci care îl preferau pe fiul acestuia, Grigore M. Sturdza. În Ţara Românească, situaţia era asemnătoare, luptându-se pentru domnie Barbu Știrbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru D. Ghica sau Dimitrie Ghica.

Soluţia a fost una ingenioasă. Convenţia de la Paris, deşi prevedea cu foarte mare atenţie modul de organizare a Principatelor, nu dădea detalii în ceea ce privea persoana care urma să deţină funcţia supremă. Cu alte cuvinte, nu specifica că nu poate să fie aceeaşi persoană atât domn al Moldovei, cât şi domn al Ţării Româneşti. Cum prima alegere avea să se desfăşoare în Moldova, situaţia a fost tranşată aici [9].

În acele clipe a apărut în prima plan numele lui Alexandru Ioan Cuza, care îndeplinea funcţia de hatman la acel moment. El era un outsider pentru candidatura la domnie deoarece nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi nu se remarcase prin acţiuni deosebite în activitatea sa, făcând politică doar la nivel local. În cele din urmă, toate grupările au preferat sa îl sprijine pe acest semi-necunoscut decat să îşi voteze un adversar iredutabil. Ei aveau convingerea că tânărul neexperimentat va putea fi manevrat uşor, însă a fost subestimat. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să ia la un moment dat în totalitate controlul vieţii politice din Principatele Unite. Pe 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei.

În Ţara Românească situaţia a fost mult mai simplă. Oricine ar fi fost ales în Moldova, trebuia ales şi la Bucureşti. Totuşi, surpriza a fost mare deoarece deputaţii munteni nu auziseră niciodată de tânărul colonel. Problema a fost tranşată în noaptea de 23/24 ianuarie 1959 la hotelul Concordia. A doua zi, la şedinţa Adunării Elective, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Ţării Româneşti.

Recunoaşterea dublei alegeri şi înfăptuirea Unirii depline

Prin dubla alegere, clasa politică a pus marile puteri în faţa „faptului împlinit”, deşi soluţia reprezentase o depăşire clară a Convenţiei. Imediat, se întreprind primele demersuri pentru recunoaşterea dublei alegeri, fiind trimise misiuni diplomatice în capitalele europene[10]. Problema urma să fie dezbătută în cadrul unei Conferinţe deschisă la Paris în ziua de 21 martie. Practic, opiniile marilor puteri erau aceleaşi ca cele exprimate la Congresul din urmă cu trei ani, căci nu se schimbase nimic în privinţa intereselor strategice [11]. Se opuneau vehement dublei alegeri Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman.

Contextul internaţional a ajutat din nou Principatele. În acele vremuri, atenţia puterilor europene era îndreptată spre statele italiene, pe care Napoleon al III-lea dorea să le folosească pentru alungarea austriecilor din nordul peninsulei, parte a planului ambiţios ce viza anihilarea ordinii stabilite pe ruinele imperiului unchiului său, în 1815. La mijlocul lunii aprilie, a izbucnit războiul franco-austro-piemontez, iar, conform planului francez, Austria a părut ca agresor. În inferioritate netă pe scena internaţională aceasta şi-a nuanţat rapid poziţiile. De asemenea, deşi Turcia a tergiversat luarea unei decizii, în urma presiunilor celorlalte puteri, la 26 august cele două au recunoscut dubla alegere.
Recunoaşterea dublei alegeri nu era suficientă pentru noul statut al Principatelor. Pentru a obţine unirea deplină, Cuza a demarat o serie de măsuri interne care vizau unificarea aparatului de stat prin dispoziţii administrative. Se unifică poşta, cursul monetar, armata, se centralizează administraţia telegrafului şi se contopesc serviciile de vamă. În domeniul justiţiei, se formează Comisia Centrală şi Curtea de Casaţie, instituţii prevăzute în Convenţie. De asemenea, la 26 octombrie 1860 este inaugurată Universitatea din Iaşi. În plan economic, administraţia lui Cuza a avut de înfruntat o situaţie economică foarte grea, iar soluţia creşterii fiscalităţii a provocat o serie de tulburări mai ales în rândul comercianţilor. Scena politică era divizată între o multitudine de grupări şi tabere de diferite orientări de la radicali, moderaţi sau conservatori. Contemporanii au sesizat încă din primele luni că domnul nu se lasă manipulat. Cuza a dus o politică deliberată de uzare a liderilor politici şi a grupărilor politice şi, în felul acesta, în cele din urmă, dorea să apară ca salvatorul naţiunii, idee indusă prin intermediul propagandei. De altfel, prima perioadă a domniei a fost marcată de o mare instabilitate guvernamentală [12]. Însă, în această perioadă efortul a fost canalizat în demersul pentru realizarea unificării depline, astfel că bătăliile politice s-au situat pe plan secund.

Pentru a realiza unirea deplină, Cuza a iniţiat o serie de noi demersuri diplomatice, Costache Negri fiind cel însărcinat să susţină cauza Principatelor la Constantinopol. Pentru a strânge legăturile, domnul a efectuat personal o vizită pe Bosfor în septembrie 1860 [13]. Situaţia pe plan internaţional complicată de unificarea Italiei a amânat luarea unei decizii. În cele din urmă, la 13 septembrie 1861 s-a deschis la Constantinopol Conferinţa puterilor europene. Trei luni mai târziu Poarta emite firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri, însă numai pe timpul domniei lui Cuza [14]. Deşi nu era o izbândă deplină, se făcuse un important progres faţă de situaţia anterioară. În aceste condiţii, pe 11 decembrie 1861 Alexandru Ioan Cuza emite „Proclamaţia Unirii”, unde exclamă: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată […] alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie” [15].

Pe 22 ianuarie 1862 se formează primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar la 24 ianuarie 1862 îşi deschide lucrările prima Adunare Legislativă unică, București fiind desemnat capitala întregii ţări.

Deşi nu era o personalitate de prim rang pe scena politică şi avea contracandidaţi cu o bogată experienţă administrativă, figura colonelului Cuza a apărut în prim plan la momentul 1859 deoarece grupările politice din Principate au preferat să sprijine un semi-necunoscut decât să îşi voteze un adversar redutabil. Cuza nu s-a lăsat manipulat şi a înţeles să preia controlul întregii vieţi politice, crezând că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale. În perioada regimului autoritar s-au putut lua acele măsuri necesare modernizării, însă lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi chiar opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. Treptat, societatea a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional, iar elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul.

Divergenţele politice şi Lovitura de stat din 2 mai 1864

Unirea deplină fiind realizată, acţiunea guvernamentală s-a axat pe armonizarea instituţională din Principate. Opinia publică se aştepta de la Cuza să ia iniţiativa organizării unui stat pe principii moderne şi să patroneze această operă de modernizare în spirit liberal. Însă domnul a încercat să modernizeze societatea românească în absenţa unui spirit liberal adevărat, cu alte cuvinte, a încercat o construcţie liberală în absenţa liberalismului. Modelul politic al domnului român a fost împăratul francez Napoleon al III-lea. Asemeni acestuia, Cuza a crezut că va reuşi să creeze un sistem care să-i acorde puterea totală şi, în acelaşi timp, să patroneze modernizarea societăţii româneşti pe principii liberale.

Cuza a făcut o eroare politică care îi va fi fatală în cele din urmă şi anume aceea că şi-a îndepărtat, rând pe rând, toate grupările politice, de la radicali până la ultraconservatori. La fel ca Napoleon al III-lea, Cuza a trăit cu iluzia că va putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur. El nu a vrut să guverneze alături de aceste grupări politice, însă nici nu şi-a creat o forţă politică proprie pe care să se bazeze. Treptat, s-a înconjurat numai de oameni fideli, docili, fapt ce a condus la o divizare a societăţii, de la nivel politic până la presă.

Aceste consecinţe s-au văzut imediat după realizarea unificării depline când divergenţele politice au paralizat viaţa administrativă. În Cameră, opoziţia bloca orice măsură pe care puterea, reprezentată de partizani cuzişti, încerca să o adopte. De asemenea, domnul refuza să promulge orice măsură venită din partea opoziţiei. Tensiunea a atins punctul culminant când, la 18 februarie 1863, Guvernul Creţulescu a primit vot de blam, însă, fiind susţinut de Cuza a refuzat să îşi prezinte demisia. Numirea lui Kogălniceanu în fruntea executivului la 11 octombrie a mai calmat scena politică. În acest context a putut fi adoptată legea secularizării averilor mănăstirești.

Soluţia găsită de Cuza pentru implementarea măsurilor sale a fost instaurarea unui regim personal. În epocă, societatea era divizată. „Monstruoasa coaliţie”, compusă din adversarii domnului, este numele dat opoziţiei de presa favorabilă lui Cuza, însă, de fapt, cuprindea tot ce avea mai bun elita românească a epocii. Pionul folosit de Cuza pentru îndeplinirea obiectivelor sale a fost Mihail Kogălniceanu. Ruptura totală a survenit în momentul supunerii spre dezbatere de către Kogălniceanu a proiectului de lege rurală. Pe un fond politic deja încordat la maximum, această iniţiativă a declanşat o criză politică şi constituţională fără precedent. Cabinetul primeşte vot de blam, însă domnul refuză demisia primului ministru, iar în şedinţa din 2 mai 1864 deputaţii sunt evacuaţi din sală de un detaşament militar.

Perioada regimului autoritar. Reformele

Pe 10 mai, Cuza a supus unui plebiscit un nou proiect de Constituţie, intitulată sugestiv Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris, şi o nouă lege electorală, ambele fiind aprobate prin vot covârşitor.

Prin Statut [16], domnul îşi arogă largi prerogative legislative şi executive, având drept de veto, de iniţiativă legislativă şi de a numi unii membrii din Senat şi Preşedintele Adunării. Prin această nouă lege fundamentală, Parlamentul devine bicameral (Corpul Ponderator sau Senatul şi Adunarea Deputaţilor) şi se formează Consiliul de Stat, care elabora proiecte de legi pe baza iniţiativelor domnului. Domnitorul a ales acest titlu pentru a nu deranja interesele puterilor garante, iar acestea să o considere o abatare a Principatelor de pe linia stabilită la Paris pe 7 august 1858. În realitate, Statutul modifica total sensul Convenţiei.

Legea electorală [17] scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o cotribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Având controlul absolut al puterii politice, Cuza şi-a asumat opera de modernizare a statului în spirit liberal. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Adminstraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Prin reorganizarea justiţiei au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs. Adoptarea Codurilor penal, civil şi comercial, ce au intrat în vigoare din anul 1865, a însemnat modernizarea sistemului judiciar.

În domeniul învăţământului, reţeaua şcolară a fost extinsă, au luat fiinţă noi instituţii precum Universitatea din Bucureşti, Şcoala Naţională de Medicină Veterinară şi cea de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Legea instrucţiunii publice, adoptate pe 25 noiembrie 1864, stabilea trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, cel primar fiind obligatoriu şi gratuit.

La 14 august 1864 a fost promulgată legea rurală, cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal [18]. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În total au fost împroprietăriţi 406.429 ţărani cu 1.654.964 hectare.

Motivaţia principală, dar şi principala consecinţă, pentru care a fost adoptată a fost aceea că prin statutul de proprietari, ţăranii deveneau totodată contribuabili la bugetul de stat. Aşadar, veniturile la bugetul statului creşteau considerabil. Treptat, ţăranii au descoperit inconfortul de a fi contribuabili la bugetul statului. Dacă până la reformă, ţăranii negociau cu boierii dările pe care trebuiau să le plătească lor, perceptorii statului erau intransigibili, iar metoda negocierii nu a mai putut fi aplicată.

Erorile politice. Abdicarea

Deşi în perioada regimului autoritar domnul a putut să ia acele măsuri necesare operei de modernizare a statului, lovitura de stat a suspendat orice manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. În opinia noului val de istorici, Cuza s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.

Treptat, societatea românească a intrat în criză, ajungându-se la o gripare a sistemului instituţional. În urma alegerilor din noiembrie 1864 aparatul de stat a fost ocupat numai de oameni favorabili domnului, constituindu-se într-o adevărată camarilă. Chestiunile legate de sfera privată a domnului Cuza au influenţat în mod direct sfera publică. De numele celor numiţi în funcţii administrative importante, precum rudele amantei sale Maria Obrenovici, se vor lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Aceşti vor pune interesele proprii mai presus de interesul naţional.

Treptat, instituţiile statului nu mai funcţionează şi atunci elita politică va recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul, deoarece interesul ei era de a participa la modernizarea societăţii româneşti. Prin urmare, era firesc ca opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic. În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale a domnitorului.

Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice [19]. În acel moment Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit. Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda, comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor” [20]. Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan. A doua zi este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.

Ultimii ani din viaţă

Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1864 [21]. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment.

După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza intră în veșnicie începând cu 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Era înmormântat, iniţial, la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi…

Note

[1] În istoriografie au existat discuţii cu privire la data naşterii, respectiv 20 martie 1820, cum este trecut pe piatra funerară, sau 12 septembrie 1818, cum este înscris pe diploma de bacalaureat. Istoricul C. C. Giurescu argumentează pertinent că data de pe diplomă este greşită deoarece tânărul Cuza a fost declarat mai în vârstă pentru a putea corespunde vreunei dispoziţii regulamentare cu privire la vârsta minimă cerută candidaţilor.

[2] Au existat discuţii şi cu privire la locul naşterii. Acesta este cel trecut în diploma de bacalaureat, iar majoritatea istoricilor au căzut de acord că nu pot fi găsite argumente pertinente pentru ca locul naşterii să fie declarat greşit în diplomă.

[3] Cuza nu a avut copii cu soţia sa, iar în pofida notorietăţii relaţiilor extraconjugale ale acestuia, ea îi va rămâne alături.

[4] Caimacam între iulie 1856-februarie 1857

[5] Caimacam între februarie 1857-octombrie 1858

 [6] Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, VI, 1, pp. 65-68

[7] Ibidem, 2, p. 34

[8] Dan Berindei, Frământări politice şi sociale în jurul alegerii domnitorului Alexandru Ioan Cuza în Ţara Românească, în „Studii”, VIII, 1955.

[9] N. Corivan, Câteva precizări cu privire la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, în „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A. D. Xenopol”, Iaşi, IV, 1967

[10]  N. Corivan, Lupta diplomatică pentru recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. I. Cuza, în „Studii privind Unirea Principatelor”, Bucureşti, 1960

[11]  vezi articolul Congresul de la Paris (1856) pentru interesele strategice ale Marilor Puteri cu privire la Principate

[12] Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866). Liste de miniştri, în „Revista Arhivelor”, II, 1959, 1, pp. 147 – 163

[13]  Dimitrie Bolintineanu, Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopol, Bucureşti, 1860

[14]   Archives diplomatiques, II, Paris, 1866

[15]  A. D. Xenopol, vol. I, cap. V, p.224.

[16]  „Monitorul”, nr. 99 din 4 mai 1866

[17]  Ibidem

[18] N. Adăniloaie, Reforma agrară din 1864, Editura Academiei Române, Bucureşti 1967

[19] A. D. Xenopol, vol. II, cap. XIII, p. 81

[20]  Ibidem, p. 82

[21] Ibidem, cap. XVII, pp. 237-243