(INTERVIU) Gigi Căciuleanu: „Când merg pe stradă am impresia că tot pe scenă sunt şi pe undeva sunt, cel puţin aşa mă simt eu, în reprezentaţie în orice moment.”

Publicat de Andreea Drilea, 16 februarie 2015, 11:15 / actualizat: 16 februarie 2015, 12:46

Gigi Căciuleanu – un nume sinonim cu dansul. Primii paşi în lumea dansului i-a făcut în copilărie, iar la vârsta de 14 ani descoperea dansul de avangardă al celebrei artiste Miriam Răducanu. Este absolvent al Liceului de Coregrafie din Bucureşti şi a participat la un stagiu de perfecţionare la Teatrul Bolşoi din Moscova. Destinul său artistic este legat de nume sonore ale artei dansului – Miriam Răducanu, Pina Bausch, Maya Plisetskaya. Din 1974 s-a stabilit în Franţa unde a fondat propria companie de dans, apoi a condus Baletul Naţional din Chile.

Are la activ peste 300 de coregrafii şi este invitat la academii de dans din lumea intreagă. În ultima perioadă revine tot mai des in România, unde monteaza spectacole de Teatru Coregrafic – un gen propriu maestrului.

De Ziua Îndrăgostiţilor, marele artist Gigi Căciuleanu le-a oferit ieşenilor un cadou inedit – spectacolul în premieră mondială “Imagine all the people” după John Lennon.

“…orice exil este si o iniţiere nu numai la viaţă, dar, mai ales, la artă.”

Natalia Maxim: Aţi părăsit România în urmă cu 40 de ani şi v-aţi stabilit în Franţa. De ce aţi plecat? Cum s-a întâmplat mai exact?

Gigi Căciuleanu: Am plecat pentru un concurs şi mi-am spus că dacă iau a doua oară premiul întâi la singurul concurs de coregrafi la vremea aceea la Köln, în Germania, ceea ce era foarte puţin probabil, si am luat premiul întâi şi atunci am hotărât să rămân…şi am rămas. E foarte lungă istoria şi am să scriu o carte odată despre aceste peregrinări. Pe moment nu îţi dai seama ce ţi ce se întâmplă, pentru că eşti cu rănile deschise şi atunci, singurul lucru pe care îl ai în minte, este să supravieţuieşti şi să mergi înainte. Dacă se poate să supravieţuieşti şi în artă, nu numai în viaţă, adică, nu numai să fii sănătos şi să te descurci fără familie, fără sprijin, dar să şi poţi face ceea ce crezi tu că e important şi lucrul pentru care te-ai născut.

Natalia Maxim „Un dansator se simte exilat şi în acelaşi timp la el acasă, oriunde s-ar afla”, aţi afirmat dumneavoastră acest lucru şi v-aş întreba: v-aţi simţit şi exilat şi acasă în Franţa sau Chile?

Gigi Căciuleanu: Orice artist este un exilat pentru că în fond orice om de pe Pământul acesta este un exilat, poate suntem exilaţi de pe alte planete, cine ştie… Dar artistul cu atât mai mult, pentru că are şi acea singurătate care nu numai îl copleşeşte, dar îl şi alimentează. În cazul meu, această singurătate mi-a fost tovarăş şi continuă să-mi fie, pentru că aşa te regăseşti, în acest fel te regăseşti. Bineînţeles, că nu provoci sngurătatea, încerci nici măcar să o cultivi, dar aşa se întâmplă. Doamna Miriam Raducanu are un cuvânt foarte frumos, care nu e al dumneaei, dar îl foloseşte, spune că „suntem nepereche”. Da, suntem nepereche şi, în acelaşi timp, căutăm mereu tovărăşia celorlalţi, cea a publicului, pentru că un artist fără public e ca un clovn fără arenă, nu putem exista. Dar, în acelaşi timp, acest grup de oameni, care te priveşte şi pentru care lucrezi în fond şi îţi dai sufletul, este partener şi nu numai judecător, dar chiar partener, adică pe undeva sunt nişte vase comunicante între clovn, între artist, între poet şi cei care îl urmăresc, cei care aşteaptă să vadă ce o să mai facă. Publicul este o entitate foarte importantă. Când spun „publicul”, nu mă gândesc numai la publicul din sală, mă gândesc şi la oamenii de pe stradă. Când merg pe stradă am impresia că tot pe scenă sunt şi pe undeva sunt, cel puţin aşa mă simt eu, în reprezentaţie în orice moment.

Natalia Maxim: În străinătate, vă lipseau aplauzele românilor?

Gigi Căciuleanu: Nu numai aplauzele, ci şi surâsul românilor, şi umorul lor. Am supravieţuit, am tot spus-o prin interviuri şi nu mă satur să o spun, îmi pare rău, că nu am spus-o prin şcoli, pe unde mă duc, pentru că nu mi-a dat în cap să spun atunci, dar primele momente când am rămas în Germania, în compania Pinei Bausch, care era într-un fel de sat, un orăşel micuţ într-o zonă foarte industrială pe lângă Essen, în ceaţă spuneam versuri de Coşbuc, de Eminescu, de Alecsandri, Topârceanu, cei pe care mi-i aminteam şi pe care nici nu aş fi crezut că i-am reţinut în şcoală. Şi acum mă gândesc că în prima zi, când m-am dus la acea companie, m-am trezit într-o ceaţă, o ceaţă deasă. Poate a fost şi foarte simbolic, dar ţin minte că mergeam, neştiind unde merg, şi nu ştiu cum, pe bâjbâite, am găsit acel loc unde se afla compania, dar acel moment al trecerii prin ceaţă a fost unul, cred eu, iniţiatic. Ca orice exil este şi o iniţiere: nu numai la viaţă, dar,mai ales, la artă.

…”prima oară, când am apărut în faţa unui public în străinătate, în acelaşi timp, apăream pe undeva, pe un câmp de zăpadă în România.”

Natalia Maxim: Vă amintiţi care a fost primul spectacol pe care l-aţi creat în străinătate?

Gigi Căciuleanu: Primul spectacol pe care l-am creat în străinătate fiind de sine stătător, a fost fost tot la compania Pinei Bausch, pentru că înainte mai prezentaserăm acele Nocturne cu doamna Miriam, eram noi doi, plecam la Edinburgh, la festival, ceea ce pe vremea aceea era foarte rar ca nişte români să ajungă acolo şi prin alte ţări, am fost în Chile, chiar în Argentina, în alte ţări. Chiar după primul episod cu ceaţa, acea companie era în fond ultima clasă a unei Universităţi de Artă, unde erau tot felul de artişti, nu numai dansatori, dar si muzicieni, fotografi, actori, iar Pina Bausch conducea acea ultima clasă care era considerată şi o companie. În fiecare zi aproape arătam ceva în micul teatru, care s-a aflat tot acolo pe loc şi in care ne confruntam: Pina arăta ce făcuse ea, eu arătam ce făcusem eu. Şi e foarte frumos că odată, primul lucru pe care l-am făcut, am luat din secvenţele pe care le lucrasem cu Miriam Răducanu, un joben, aveam un joben mare şi am transformat acel dans, l-am refăcut în alt fel şi l-am arătat pe acea scenă, acel lucru a fost prima ieşire în public sau prima intrare în public. După aceea, primesc o scrisoare de la mama, (scrisorile treceau greu şi erau filtrate şi nu se putea scrie orice), mama lucra la Institutul de Cercetări Alimentare ca documentarist şi trebuia să meargă foarte mult pe jos, de la tramvai sau de la troleibuz până acolo, nu avea maşină, mama era şi ea poetă, deci îi plăcea sa meargă pe jos, si era iarnă, era zăpadă şi mama umbla prin acea întindere albă şi, deodată m-a văzut foarte mare, tot printr-un fel de pâclă care se contopea cu zăpada.. M-a văzut aşa ca o umbră mare cu un joben în mână, ea nu ştia ce să facă. Într-ul fel m-a confortat acea scrisoare, pentru că mi-am dat seama că legăturile nu sunt pierdute. Nu ştiu prin ce mijloace s-a transmis această imagine mamei, dar tocmai atunci, deci, întrebarea dumneavoastră care poate era pur jurnalistică, pe mine m-a răscolit, pentru că fost prima oară, când am apărut nu numai în faţa unui public în străinătate, dar, în acelaşi timp, apăream pe undeva, pe un câmp de zăpadă în România.

…”am dansat alături de Pina Baush, Maya Plisetskaya, Miriam Răducanu, sentimentul este că am dansat cu aceeaşi persoană…”

Natalia Maxim: Povestea vieţii dumneavoastră este legată de nume sonore ale artei dansului şi aţi pomenit deja de Miriam Răducanu, Pina Bausch, Maya Plisetskaya. Ati dansat alături de legendara balerină Maya Plisetskaya. Ce imagini păstraţi în memorie?

Gigi Căciuleanu: Am dansat chiar şi alături de Pina Bausch, nu cu ea pe scenă, dar în acelaşi spectacol. Tot în acel prim an, era un an foarte efervescent, şi cred că graţie poeţilor pe care îi recitam în ceaţă, dar şi graţie acestor momente petrecute foarte des pe scenă, in acel prim an am supravieţuit şi ca om şi ca artist. Am dansat alături de Pina, am dansat alături de Maya Plisetskaya şi alături de Miriam Răducanu. Ei bine, sentimentul este că am dansat cu aceeaşi persoană. Este foarte curios, sunt oameni total diferiţi, de pe alte meridiane, însă, acea electrizare pe care am simţit-o în aceste contacte este de nedescris. Este ca şi cum ai dansa cu Nebuloasa din Andromeda, nu era nimic pământesc sau pământean, cu toate că, atunci când dansezi calci pe o scenă, calci pe Pământ mai mult ca oricând, din pământ te alimentezi. Ei bine, cu aceste persoane alături nu te mai simţi pe pământ, te simţi pe undeva, în orice caz asta mi se întâmplă mie, probabil, pentru că a existat o comuniune de prim moment, dragoste la primă privire cum se zice, dar mai mult decât dragoste, a fost o comuniune, un fel de perfuzie reciprocă, de energie sau infuzie, ca să nu vorbesc urât, cu o foarte mare parte de intuiţie, deloc calculată. Din întâmplare am dansat cu ea, pentru că nu era prevăzut, era prevazut sa-i fac eu un spectacol, însă, ea a insistat în ultimul moment (şi asta e o poveste pentru o carte întreagă), dar în ultimul moment a zis „nu”, acest solo pe care eu i-l arătasem, îl facem în doi. Deci, din nou două singurătăţi împletite şi am scris şi o poezie în ruseşte, ştiu puţin ruseşte pentru că mi-am pierdut limba, adică pot vorbi, dar nu mai pot scrie cursiv, dar am scris o poezie la care ţin foarte mult despre acest dans împreună cu Maya Plisetskaya, cum am scris nenumărate texte despre dansul cu Miriam Răducanu.

Natalia Maxim: Aţi străbătut lumea întreagă şi abia în 2013 aţi ajuns în satul basarabean Măşcăuţi, acolo unde vă sunt rădăcinile. Aţi visat să vedeţi locul înaintaşilor dumneavoastră?

Gigi Căciuleanu: Nu am visat niciodată, realmente am scos din memorie… Măşcăuţi sau Blindeşti, satul de unde vine familia lui tata, parcă se vorbea de Nirvana sau de ceva care nu există. Era pe undeva, dar undeva pe alt plan pe care s-ar afla Bucureştiul, Santiago de Chile, nu era un loc geografic, era un loc într-un fel de amintire a viitorului sau parea printre nori. Si deodata mi s-a dat această ocazie şi mi s-a făcut şi surpriza sa-l vad. Noi am dansat la Chişinău, unde ai mei avea o locuinţă, nu cunosc adresa pentru că niciodată nu m-am interesat, dar am crezut că nu am să ajung niciodata în Basarabia, credeam că este ceva care nu există. Ei bine, există, şi am descoperit acel Măşcăuţi care este chiar pe marginea Basarabiei spre Transnistria, dacă am considerat că Transnistria nu e Basarabia, adică eram pe partea aceea foarte controversată. In liceul unde am fost primit poartă numele stră-străbunicului meu, Ioan Sârbu, care fusese poetul, într-un fel poetul naţional al Basarabiei şi am mândria că acest om scrisese pentru prima oară în limba română sub Imperiul Ţarist , ceea ce era un mare act de curaj, pentru că pe atunci româna nu era foarte cultivată. Liceul „Ioan Sârbu” este chiar pe margine, are şi un loc de joc în faţă. Am înţeles că nu greşisem când mi-am închipuit că acel loc nu este pământesc si nu este de pe aici. Se deschide o vale care duce nu ştiu unde, nu în Transnistria, nu în Ucraina, nu în Rusia, nicăieri, se duce pe undeva de unde şi vine , adică „Pe un picior de plai şi pe o gură de rai”.

…”bunica ne citea ne citea Biblia în ruseşte, avea o biblie foarte frumoasă, care acum e la mine, la Paris.”

Natalia Maxim: Cine vă povestea despre aceste locuri, bunica?

Gigi Căciuleanu: Foarte puţin se povestea, din frânturi şi tangenţial am auzit. Bineinteles, ca ei vorbeau şi mai greşeau, mama spunea “plec la Chişinău” în loc să zică” plec la Bucureşti”. Se vorbea despre Bucureşti ca despre Chişinău, dar pentru mine şi pentru verii mei, copiii care eram pe acolo, nu avea nici un fel de realitate, adica nu se vorbea concret despre acest lucru, ci ca despre un vis. Cred ca si ei încercau să nu ne cultive mici nostalgii, caci nu puteam avea noi, copiii, nostalgii, despre aşa ceva pentru ca să trăim o viaţă nouă. Eu m-am născut la Bucureşti, deci viaţa mea a început acolo şi aşa mă şi simt, mă simt bucureştean sau acum parizian, de foarte multa vreme, dar deloc basarabean, stiu că venim de acolo. Bunica vorbea cu noi lucru foarte frumoase, citea reviste de tehnică, erau revistele ruseşti „Tehnika Molodeji”/Tehnica Tineretului/ sau „Znanie-Sila” /Stiinta si Puetere”, reviste foarte bune, care ieseanu de sub controlul politrucilor şi se publicau lucruri foarte frumoase; sau reviste de literatură cum era „Novii Mir” /Lumea noua/, în care prima oară l-am citit pe Bulgakov în ruseşte, într-o vreme în care Bulgakov era aproape interzis în Uniunea Sovietică. Bunica ne citea de acolo, ne citea Jules Verne, ne citea Biblia in ruseşte, avea o biblie foarte frumoasă, care acum e la mine, la Paris. Tardiţia spunea că fusese botezată de către chiar însuşi ţarul ruşilor, pe vremea când tatăl ei fusese general în armata ţaristă şi pe undeva se cunoşteau, adica acest împărat al ruşilor, a devenit naşul bunicii şi bunica se mândrea foarte mult cu acest lucru şi, mai ales, că în momentul în care se născuse acest tată al ei, care era la Plevna în acel moment, e şi erou de la Plevna, are şi crucea Sfântul Gheorghe. Pe mine mă cheamă Gheorghe, deci, mă mândresc foarte mult cu acest lucru şi chiar am fost acum la Sofia şi m-am dus în faţa eroilor de la Plevna, e un monument frumos şi bunica nu ne ducea decât pe alte nostalgii decât pe cele viitorului. Ne vorbea despre lucruri ştiinţifico – fantastice, despre roboţi, spunea că pe vremea ei s-a născut şi telefonul, şi aeroplanele, adică ea a văzut cu ochii ei. Ea e născută în 1877, atunci când tatăl ei graţiase in momentul cand a aflat că s-a născut Lidia – bunica mea, a graţiat 10 turci pe care trebuia să-i decapiteze, să-i omoare şi bunica s-a mândrit cu faptul că venirea ei lume a salvat zece vieţi.

…”sunt dansuri, nu sunt poeme, iar dansurile mele sunt poeme, nu sunt dansuri…”

Natalia Maxim: Care au fost cele mai frumoase momente din cariera artistica a dumneavoastră?

Gigi Căciuleanu: Păi acesta, este un moment foarte frumos, pentru ca este o întâlnire nu numai cu România. Cu România deja m-am întâlnit foarte des, chiar acest an 2015, spre marea mea bucurie, va fi un an cu foarte multe proiecte în România. Probabil, vor fi momente care sunt în acelaşi timp foarte grele, pentru că nu ştiu alţii cum sunt, cum spunea Creangă, dar la mine orice spectacol costă foarte mult, fizic şi psihic, şi sufleteşte. Niciodată nu am putut suferi legenda Meşterului Manole pentru că mi s-a părut oribil să-şi îngroape nevasta, mai bine se îngropa pe el. Ceea ce mi se întâmplă este că mă îngrop pe mine însumi în fiecare spectacol. Deci, reieşind viu din aceste proiecte, sunt momente fericite şi minunate.

Natalia Maxim: Vă exprimaţi nu numai prin dans, dar şi prin cuvânt. Când scrieţi poezie şi de ce simţiţi nevoia de a vă exprima altfel?

Gigi Căciuleanu: Nu e altfel, e la fel. Întotdeauna am scris…Dansurile mele sunt scrise, adica le scriu nu aratand unde pun mâna sau braţul, piciorul sau capul, sau cine ştie ce, ci prin metaforă. Am scris pe o frântură de ziar ce mi-a venit… Sunt dansuri, nu sunt poeme, iar dansurile mele sunt poeme, nu sunt dansuri. Consider că e aceeaşi familie, e acelaşi fel de a gândi şi a fabrica dacă e să spun aşa, vulgar, şi dansul şi poezia, cum spunea Nina Casian la un moment dat „am compus un poem” şi am rămas uluit, pentru că la mine nu e să compun poeme, îmi ies pe hârtie ca un jet, după aia le mai schimb de colo colo, dar nu le compun, ele îmi ies, aşa cum dansul îmi iese de undeva şi atunici este acelaşi jet de nevoi, aşa cum teatrul de păpuşi îmi este foarte familiar. Ceea ce fac în coregrafie este ceea ce făceam cu păpuşile, cu organizarea acelor personaje care trebuiau însufleţite într-un anume fel, numai că în viaţa de toate zilele, coregraful lucrează cu oameni, care au deja sufletul lor. Pe undeva nu este numai un păpuşar, este şi psiholog şi un poet, un făcător de dansuri îmi place mai mult să spun, decât coregraf.

Natalia Maxim: Ne-aţi spus ce este dansul, poezia… ce este iubirea?

Gigi Căciuleanu: Păi asta e iubirea, asta e şi viaţa. În orice caz în ceea ce mă priveşte asta este viaţa, cu asta trăiesc, din asta trăiesc şi pentru asta trăiesc.

Interviu realizat de Natalia Maxim

Tehnoredactare Andreea Drîlea

(FOTO: Opera Naţională Română din Iaşi)