Ziua Naţională a Franţei

Publicat de nicolaetomescu, 14 iulie 2021, 00:01 / actualizat: 15 iulie 2021, 14:46

Pentru majoritatea francezilor, de la 1789 încoace (imediat voi nuanța), 14 iulie înseamnă sfârşitul „Vechiului Regim”, ziua naţională a Franţei (sărbătorită, cu entuziasm şi patriotism, în fiecare an). Pe 14 iulie 1789, populaţia Parisului a luat cu asalt vechea fortăreaţă a Bastiliei, devenită închisoare regală și considerată un simbol al absolutismului[1]. Garnizoana se predă, după o scurtă rezistenţă simbolică; încep cele mai importante evenimente ale Revoluţiei franceze şi, odată cu ele, sfârşitul regimului absolutist; uităm, pentru o clipă, de fenomenul Marii Terori…

Un an mai târziu, în 1790, 14 iulie este sărbătorită pentru prima dată[2] sub numele de „sărbătoarea Federaţiei”, printr-o mare adunare populară pe „Champs de Mars” din Paris. După aproape un secol, Franţa avea nevoie de simboluri care să îi amintească măreţia şi gloria de altădată. Între timp, trecuse prin experienţa războaielor purtate de Napoleon, apoi prin succesivele schimbări de regim (restauraţia Bourbonilor, monarhia din Iulie, republica, al doilea imperiu, din nou republica). După prăbuşirea imperiului lui Napoleon al III-lea, în 1870, amintirea revoluţiei devine cale de însufleţire a patriotismului francezilor, dar şi de sprijinire a regimului republican. În 1879, 14 iulie este sărbătorită semi-oficial. Un an mai târziu, în 1880, Benjamin Raspail propune un proiect de lege prin care Republica franceză adoptă ca sărbătoare naţională ziua de 14 iulie. După Primul Război Mondial, 14 iulie a fost celebrată, în 1919, cu mult fast, ca o adevărată sărbătoare a victoriei. În acelaşi spirit festiv, francezii s-au bucurat de această zi şi în 1945, la un an de la eliberarea Parisului.

La Paris, înainte de „pandemia Covid 19”, avea loc tradiţionala defilare militară pe Champs-Elysées, pregătită în amănunt[3]. De asemenea, seara şi noaptea, oraşul era puternic iluminat şi se aprindeau artificii multicolore.

Deşi steagul tricolor (roşu, alb şi albastru) reprezintă Franţa, personajul feminin Marianne[4] a rămas un simbol al Revoluţiei şi al republicii. Totodată, cocoşul galic este un străvechi simbol al spiritului francez, existând încă din antichitate[5].

[1] Bastilia mai „adăpostea” 7 (şapte) deţinuţi…

[2] Prima aniversare a acestei zile; ea va deveni, abia după aproape un secol, ziua naţională a Franţei… De această zi – de Revoluţia franceză, în general – este legat şi cântecul Marseillezei, compus în 1792, declarat imn naţional în 1795…

[3] În 1989, a fost sărbătorit bicentenarul Revoluţiei franceze (200 de ani), la care au asistat personalităţi din întreaga lume…

[4] Este vorba despre o tânără, care poartă o bonetă frigiană pe cap; numele său provine din numele compus Marie-Anne, foarte răspândit în secolul al XVIII-lea. Personajul, reprezentat pe monedele franceze şi pe mărcile poştale, constituie un simbol al Republicii…

[5] În latină, Gallus înseamnă şi gal şi cocoş… Ca simbol, a fost reluat în secolul al XVI-lea şi, mai ales, după Revoluţia de la 1789. Cocoşul apare pe o monedă de aur franceză bătută în 1899, este întâlnit chiar şi ca emblemă sportivă pe echipamentul naţionalei Franţei…

*

Cu adevărat, a fi înseamnă a gândi şi a fi gândit de alţii. Iar a trăi înseamnă să continui a gândi şi să-ţi aminteşti că ai gândit. După cum se desprinde din sondajul realizat pe străzile din Iaşi, Botoşani şi Vaslui… Am întrebat: ce reprezintă ziua de 14 iulie? Cum vedeţi relaţiile româno-franceze? Franţa şi România; România şi Franţa… Ar fi prea multe de spus despre relaţiile politice, economice, schimburile comerciale, cadrul juridic, relaţiile culturale şi tehnico-ştiinţifice. Cum sunt privite toate acestea din perspectiva unor locuitori ai Moldovei?

„Europa reprezintă mama noastră, a tuturor, avem şansa de a fi europeni, dar condiţia este să cultivăm diferenţele, să fim complementari, democraţi, să respectăm cultura celorlalţi. Astfel vom vorbi împreună despre Iorga, Cioran, Eminescu, dacă nu vom face acest lucru – lumea va fi foarte tristă, nu vom avea posibilitatea de a ne întâlni şi ne vom limita la un fast-food, intrând în jocul cretinizării – fără a vorbi, fără a ne dărui familiei, fără schimburi, fără iubire.” Sunt cuvintele lui Jacqeus Barrat, om de cultură, fost consilier al Franţei la Bucureşti…

Putem continua, în niciun caz nu ne putem opri… „România deţine o poziţie strategică extrem de importantă pentru Europa, întrucât se plasează la întretăierea unor drumuri comerciale care ţâşnesc din Europa Centrală până la Marea Neagră (realitate valabilă încă din Evul Mediu); în acelaşi timp, drumuri care vin dinspre Extremul Orient în direcţia Europei Occidentale… Importantă a fost conservarea acestor valori strategice; problema este de actualitate, cu atât mai mult cu cât România se defineşte precum o ţară latină – apropiată de ceea ce se însemană standard occidental, aflată în legătură cu Marea Neagră, cu ţările din fosta U.R.S.S., în contact cu ţările din Peninsula Balcanică…  De-a lungul istoriei, îndeosebi Moldova a jucat un rol grandios” – fostul academician francez Jean Nouzille[1] se referă la Evul Mediu, epoca lui Ştefan cel Mare… „Moldova se găsea la confluenţa drumurilor comerciale şi culturale. Rezolvându-se pentru mult timp (inclusiv chestiunile comerciale), negustorii occidentali treceau prin târgurile moldoveneşti tocmai în scopul de a stabili relaţii cu punctele de ieşire la Marea Neagră (aici s-a revelat rolul Cetăţii Albe, de la care şi spre care nu trebuia să parcurgi un drum prea lung)…” Jean Nouzille conchidea: „România (sau ce anume însemna aceasta), prinsă într-o „zonă de contact”, nu a putut evita impactul cu două mari forţe: Imperiul Otoman (venind dinspre Sud) şi Imperiul Rus (venind din Nord)… Rezultatul inevitabil s-a concretizat în separarea din 1812. Moldova a fost divizată: Moldova Occidentală – care se va uni, ceva mai târziu, cu Valahia – şi Moldova Orientală (desemnată şi prin termenul: Basarabia). Avem de-a face cu două state româneşti, această realitate reclamând exemplul Germaniei – care s-a reunit după eforturi îndelungate…”

*

Ideile importante au fost deja gândite, trebuie să încercăm a le mai cugeta odată[2]…

Succesul Franţei în România se explică şi sau mai ales prin originea latină comună? Fraternitatea latină nu pare suficientă[3], efectul comun al originii fiind amplificat şi de faptul că renaşterea românilor a văzut în francezi purtătorii unui ideal politic nou, apărători ai popoarelor oprimate, creatorii civilizaţiei moderne… Influenţa nu avea nimic tiranic, oferind românilor posibilitatea de a preciza mai bine, în legăturile cu Franţa, specificul naţional. Influenţa franceză în România s-a afirmat, cu strălucire, în secolul al XIX-lea. Acţiunea a fost atât de intensă încât, la capătul a 100 de ani, România devenise – după Belgia – prima ţară în care triumfau limba şi civilizaţia franceză. Mulţi francezi au pătruns în învăţământul şcolilor româneşti, dar schimbul de cultură s-a petrecut şi invers: francezii au colaborat la pregătirea celor care vor lua calea Parisului; odată întorşi în ţară, cei despre care fac vorbire au ocupat posturi importante în viaţa publică românească devenind, în acelaşi timp, propagandiştii cei mai zeloşi ai influenţei franceze în România.

Relaţiile diplomatice dintre România şi Franţa au fost stabilite la 20 februarie 1880 (nivel de legaţie), iar la 29 noiembrie 1962 au fost ridicate la nivel de ambasadă.

*

Astăzi, avem o lume caracterizată printr-o mare varietate de poziţii culturale. Fără îndoială, nu este posibil să gândim, să ne rezolvăm problemele cu ajutorul vechilor scheme. Nivelul societăţii, devenit un fel de filtru etnic, permite să ne îndreptăm spre aceeaşi naţiune de experienţe, tradiţii, culturi diverse; şi astfel, se conturează necesitatea găsirii unor forme noi de toleranţă, de respect, pentru alte națiuni și pentru alți oameni, pentru ideile cuiva (chiar de nivel diferit, mai articulat, de participare). Cred că pe parcursul acestui proces, poate fi recuperat sensul. Este vorba de sensul general al unei epoci…

[1] Difuzat la Radio Iași (edițiile Repere în istorie cu Nicolae Tomescu)… Jean Nouzille (care a înnobilat, pe durata existenței sale pământești, Universitatea din Strasbourg) s-a stins din viață la 13 februarie 2007…

[2] Spre exemplu, un interviu cu Hubert Vielle, fostul „redacteur en chef dans l’est de France”, la Paris…; jurnalist Radio France; fost chef d’editions la „France Culture”… 

N.T.: Atâta timp cât nu mai există informaţie neutră, nu vom putea întâlni nici un jurnalist obiectiv. Lumea presei, precum cea a oricărei puteri, este subiectivă; cu toate acestea, dorim să atingem idealul – onestitatea!

H.V.: Dacă lumea ar fi neutră, automat ar fi şi tristă; nu am întâlni nimic în afara albului şi negrului… Soarele se poate găsi în spatele norilor… Principalul obiectiv (după cum observaţi, vorbim din perspectiva celor care lucrează în presă) principalul obiectiv este să adormim mult mai greu decât o fac ceilalţi, altfel comunicarea noastră poate degenera într-una de tip sindical sau politic… Ce înseamnă, în fond, subiectivitatea? Prin translare, ajungem pe un teren nesigur, vizavi de responsabilităţi şi accesul la informaţii. Dacă vom ţine publicul în alertă, cu mijloace pe care alţii le pot considera agresive, vom obţine un public avid de alte informaţii, de subiecte care interesează pe toată lumea. Asta înseamnă subiectivitate: să pui culoare în cotidian, să eviţi culoarea gri, tocmai pentru a menţine culorile vii…

N.T.: În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine închegate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor care scriu? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor efemerului absolut? – am răsucit cuţitul întrebării, ştiind că discut cu Hubert Vielle…

H.V.: Ştim prea bine, vorbele zboară, le auzim doar cât o strângere de mână, în timp ce scrisul rmâne… Poate că de aici rezultă o forţă imanentă a presei scrise. Este dificil să facem generalizări, dar dacă urmărim cu atenţie presa din Franţa – voi susţine din nou că ea se reduce, suferă nu atât din cauza fricţiunilor interne, cât a redimensionării economice, chiar dacă îşi păstrează caracterul de presă respectabilă. Voi veni cu exemple concrete… Ele privesc ziarele „Le Monde”, „Le Figaro”, cunoscute pentru paginile care reflectă realităţile internaţionale; în privinţa hebdomadarelor, aş cita „L’Express”, „Nouvelle Observateur”, aproape adulate în România. Da, poate că scrisul păstrează puţin din simpatia publicului, dar mă întreb dacă publicaţiile nu se află într-o pierdere de viteză, tocmai ca reflex al scrisului. Este frapant, dar mă regăsesc adesea în metroul parizian având sentimentul că nu mai poţi întâlni oameni care citesc ziare; aici însă, am descoperit cititori – în Bucureşti şi în Iaşi – şi pentru faptul că poţi regăsi savoarea distribuirii ziarelor… Sunt jurnale, avem presă scrisă, dar forţa audiovizualului constă în faptul că este suficient să ai urechile pâlnie, ceea ce nu costă nimic, spre deosebire de presa scrisă mai greu accesibilă din punct de vedere financiar…

[3] Primii studenţi de-ai noştri la Paris (1802-1806) au fost moldoveni, pe numele lor George Bogdan şi Fournaraki…

Nicolae Tomescu

redactor-șef