„Tudor Arghezi”: „Când umbli cu adevărul, te simţi cinstit şi sănătos”

Publicat de nicolaetomescu, 13 iulie 2021, 21:54 / actualizat: 14 iulie 2021, 8:46

Tudor Arghezi (Ion M. Teodorescu), marea valoare culturală, unul dintre autorii canonici ai literaturii române, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat România modernă, poet modernist (câteodată interzis), a cunoscut, de la mică distanță, toate regimurile celor trei decenii care separă România de realizarea aspiraţiilor sale naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948); s-a raportat, diferit, la fiecare dintre aceste regimuri, simțindu-se mai comod pe vremea regelui Carol al II-lea, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti (reabilitat câţiva ani mai târziu)…

S-a născut pe 21 mai 1880, la București (ca fiu al Mariei Theodorescu și al lui Nae Theodorescu, familie originară din Târgu Cărbunești, județul Gorj). Studiile primare și secundare le-a făcut în București, la Școala primară „Petrache Poenaru”, gimnaziul „Dimitrie Cantemir”; a urmat liceul „Sfântul Sava”-București. Era nevoit, de la 11 ani, să muncească (oferă meditații) pentru a se întreține financiar, din cauza situației familiale. La 16 ani, în 1896, avea loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”; publica poezia „Tatăl meu”, semnând I. N. Theodorescu. Între anii 1897- 1899, publica versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața Nouă” pe care le semnase, pentru întâia oară, cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Constrâns să-și întrerupă studiile, se angaja (ca urmare a unui examen de chimie) laborant la fabrica de zahăr „Chitila”. La 19 ani, Tudor Arghezi a intrat la mănăstirea „Cernica”; a rămas acolo până în 1904, an în care a publicat, împreună cu Vasile Demetrius, revista proprie „Linia Dreaptă” (care va înceta să apară după 5 numere). Din 1905 a început un lung șir de călătorii în străinătate, iar, la 30 ianuarie 1905, Constanța Zissu a dăruit primul lor copil, pe Eli Lotar (lăsat în grija unei doici, la Paris); ajungea și Arghezi îngrijorat, în capitala Franței, dar nu a stat mult timp și s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la cursurile Universității din localitate; rapid, s-a mutat la Geneva, continuând să scrie poezii; s-a angajat în atelierul unui bijutier pentru a-și câștiga existența. În 1910, s-a întors în țară și a publicat în „Viața Românească”, „Facla”, „Viața Socială” (ultimele două fiind reviste ale lui N. D. Cocea), „Cronica”. Cocea își va dovedi marea contribuție la succesul lui Arghezi; i-a publicat „Rugă de seară” (unul dintre primele poeme). Urma o perioadă în care Arghezi a devenit un critic de artă valoros; printre altele, i-a luat apărarea pictorului Ștefan Luchian.

După izbucnirea Primului Război Mondial, Arghezi a scris mai multe articole împotriva Partidului Național Liberal; totodată, a fost un susținător al Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. În perioada 1918-1919, a fost închis timp de un an (împreună cu alți 11 ziariști și scriitori) la penitenciarul „Văcărești”, deoarece colaborase cu autoritățile germane de ocupație și era acuzat de trădare. În 1931, publica „Icoane de lemn”, prima carte de proză, deopotrivă placheta de versuri „Flori de mucigai” și „Poarta neagră”. În 1936, primea (împreună cu George Bacovia) „Premiul Național de Poezie”. Începând cu 1943 apar romanul „Ochii Maicii Domnului”, „Versuri de seară”, romanul „Cimitirul Buna-Vestire”, volumul de versuri „Hore” și romanul „Lina”. În 1955, a fost ales membru al Academiei Române, distins cu numeroase titluri și premii; în 1965 a primit Premiul Internațional „Johann Gottfried von Herder”; a fost nominalizat (din partea filologului italian Angelo Monteverdi) la Premiul „Nobel” pentru Literatură. A trecut la cele veșnice din 14 iulie 1967, fiind înmormântat, cu funeralii naționale, alături de soția sa (Paraschiva), în grădina casei din strada „Mărțișor”/București…

Arghezi a revoluţionat limbajul poetic (al vremii sale) în raport cu mijloacele de expresie tradiţionale; limbajul „avea menirea de a-l face pe cititor să simtă ceea ce citeşte”[1], iar „o idee să nască sute altele”. De la debutul în volum (1927), se adaugă o dimensiune inconfundabilă a limbajului[2]; poezia pare un joc de cuvinte găsite cu răbdare şi trudă, silite să stea alături, bazându-se pe procedeul contrastului între elemente lexicale; concepţia artistică a lui Arghezi este exprimată în volumele „Cuvinte potrivite”[3] și/sau „Flori de mucigai”[4]; conotațiile create pe calea transfigurării artistice stau sub semnul «esteticii urâtului» (precum la Baudelaire, în „Florile răului”[5], frumosul florilor este transgresat /inundat/ de calălalt termen); adeziunea lui Arghezi la „estetica urâtului” și-a găsit expresia deplină, căreia poetul îi dădea contur în poezia „Testament”[6]…

„Flori de mucigai” în lectura lui Tudor Arghezi

[1] Criticul literar Ştefan Munteanu afirmase că poezia argheziană s-a înscris, iniţial, în estetica romantică, evidentă fiind influenţa eminesciană; ulterior, a dobândit accente simboliste, avangardiste, moderniste…

[2] Numită de George Călinescu „surprinderea suavităţii sub expresia de mahala”…

[3] Tudor Arghezi i-a dedicat fiicei sale mai multe poezii, cea mai cunoscută fiind „Cântec de adormit Mitzura”/volumul „Cuvinte potrivite”, editat în 1927/: Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colţ de ţară veche, / Nu mai nalt decât o floare Şi îngust cât o ureche. / Şi-n pridvor, un ochi de apă Cu o luntre cât chibritul, / Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă Cerul tău şi nesfârşitul. / Dă-i un fluture blajin Şi o broască de zmarald. / Şi-n pădurea de pelin Fă să-i stea bordeiul cald. / Şi mai dă-i, Doamne, vopsele Şi hârtie chinezească, / Pentru ca, mânjind cu ele, Slava ta s-o zmângălească./ Şi când totul va fi gata S-o muta la ea şi tata /…

[4] Poezia, având titlul identic cu al ultimului volum menționat, este una programatică; apare drept „artă poetică” argheziană, relevă actul creației, experiența sisifică, nebănuită – prin oximoronul (figură de stil care combină doi termeni contradictorii) „flori de mucigai”; recurgând la sensul propriu al cuvantului „mucigai”, se crează o imagine „dezgustătoare”…

[5] În ceea ce priveşte exprimarea poetică, remarcabilă era influenţa poetului francez Charles Baudelaire, autorul volumului „Les fleurs du mal”/aşa-numita estetică a urâtului care făcuse obiectul tratatului „Estetica urâtului” scris de K. Rosenkranz (1853)/; începând cu Rosenkranz, a fost semnalată expresivitatea şocantă, fascinantă (pe alocuri), a urâtului ca modalitate de avertizare asupra imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, generoasă sursă de efecte estetice (ivite din sentimentul de repulsie, de aversiune, de oroare)…

[6] „Din bube, mucigaiuri şi noroi / Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi…”

Nicolae Tomescu, redactor-șef