Carol I: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»

Publicat de nicolaetomescu, 9 octombrie 2021, 20:11

În anul 1866, atunci când Ion C. Brătianu i-a propus[1] să domnească peste România, Carol se afla[2] în localitatea Coburg, Născut[3] la 10 aprilie 1839, la Sigmaringen-Germania, a urmat, cu începere din anul 1857, „Şcoala de Artilerie şi Geniu” din Berlin[4], participând, totodată, la cursuri de literatură franceză şi istorie a artei – Universitatea din Bonn (1863)[5]; putem vorbi despre o ascensiune militară[6]; în anul 1864, participase, ca voluntar, în armata Prusiei, la Războiul împotriva Danemarcei[7]…

Pe 10 mai 1866, Carol I a sosit în București, incognito, în urma plebiscitului[8] din 2-8 aprilie şi cu consimţământul „Parlamentului”[9] a depus jurământ[10] ca Domnitor al României. La 1 iulie 1866 era promulgată noua Constituţie a țării, care a rămas în vigoare (cu unele modificări) până în anul 1923. În 1869, s-a căsătorit cu  prinţesa Elisabeta de Wied. În perioada 1869-1876, Carol a acordat o atenţie specială înzestrării armatei române cu mijloace de luptă corespunzătoare, generalizând pregătirea genistică a trupelor române în scopul respingerii unei invazii otomane; nu insist asupra câtorva altor realizări (ale României), mai puţin cunoscute[11], din timpul domniei lui Carol I…

Apărând interesele României, a tratat[12], cu fermitate şi cu demnitate, problemele cooperării militare şi politice; Domnitorul Carol nu a acceptat ca armata română să participe la Războiul antiotoman sub comandă rusească[13]. S-a pronunţat pentru păstrarea integrităţii şi apărarea Independenţei, cu prilejul desfăşurării preliminariilor Congresului de Pace de la Berlin (din vara anului 1878). În octombrie 1883, Regele Carol I a favorizat încheierea Tratatului politico-militar secret dintre România şi Austro-Ungaria[14]. În urma celui de-al doilea război balcanic, sfârșit prin Tratatul de la București, din 1913, România obținea, de la Bulgaria, Cadrilaterul/partea de sud a Dobrogei.

La 14 martie 1881, Parlamentul l-a proclamat, în unanimitate, Rege al României; festivităţile de Încoronare[15] au avut loc pe 10 mai 1881.

Domnia lui Carol I s-a caracterizat, în general, prin stabilitate politică[16], „neamțul” cârmuind cu măsură şi cu modestie deasupra fracţiunilor şi partidelor politice; meticulos şi exact în tot ceea ce făcea, căutând să impună şi colaboratorilor săi acelaşi stil de activitate, s-a dovedit un suveran serios şi protocolar, care nu a  avut favoriţi, un militar corect şi un politician abil (cu vederi liberale)…

„Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza: «Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine»[16] (…) Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni. Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României: Nihil sine Deo !” 

[1] La solicitarea guvernului României…

[2] În calitatea căpitanului din „Regimentul 1 Dragoni din Gardă”… Avea reputaţia unui ofiţer distins, era considerat un exemplu de virtute în viaţa personală şi în viața publică…

[3] Al doilea fiu al Prinţului Carol-Anton de Hohenzollern şi al Josephinei, fiica Marelui Duce de Baden…  Familia sa avea legături de rudenie cu Napoleon al III-lea, împăratul Franţei, românii erau influenţați în cultură şi politică, recomandarea făcută de Napoleon valorase mult în ochii politicienilor români (deopotrivă, rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare)…

[4] Anterior, „şcoala de cadeţi” din Münster…

[5] Sub îndrumarea esteticianului Anton Springer…

[6] Înaintat la gradul de sublocotenent, în 1857, la cel de căpitan în 1866…

[7] Avea să repete experienţă memorabilă, între 1877-1878 şi în 1913…

[8]  Rezultatul fiind de 685.869 voturi pentru, 224 voturi contra şi 12.837 abţineri…

[9] Ca urmare a dezbaterilor Adunării Constituante, 109 deputaţi s-au pronunţat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce numai 6 s-au abţinut…

[10] „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”(…) Totodată, în momentul depunerii jurământului în faţa Reprezentanţei Naţionale, rosteşte o frază emblematică în dezvoltarea personalităţii sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!”. Într-o scurtă alocuţiune, şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”…

[11]

• 31 octombrie 1869: se inaugurase, oficial, linia de cale ferată Bucureşti-Giurgiu, respectiv „Gara Filaret”/prima gară a Bucureștilor

• 12 noiembrie 1871: a fost inaugurată „Uzina de gaz aerian” de la Filaret
• 25 septembrie 1872: lua ființă „Gara de Nord” din Bucureşti (numită, până în anul 1888, „Gara Târgoviştii”)
• De asemenea, trebuie consemnată începerea activităţii „Atelierelor Căilor Ferate” din Bucureşti
• Pe 26 decembrie 1872 era introdus tramvaiul cu cai
• În 1875 se înfiinţa „Fabrica de ulei vegetal” din Bucureşti
• 15 decembrie 1875: şi-a început activitatea „Banca de Bucureşti” (cu capital francez)
• 16 iulie 1876: a fost creată, la Bucureşti, „Societatea Naţională de Cruce Roşie a României”
• Pe 8 iunie 1897, se punea piatra fundamentală a Palatului „Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie” (C.E.C), în prezenţa Regelui Carol I şi a Reginei Elisabeta; palatul era inaugurat în anul 1900, prima şedinţă a Consiliului de Administraţie, în noul local, având loc la 15 iunie
• La 27 ianuarie 1903 a fost fondată, la Bucureşti, „Confederaţia Patronală UGIR”, propunându-şi dezvoltarea economică şi modernizarea societăţii româneşti
• La 17 ianuarie 1906, a fost promulgată prima „Lege a Brevetelor de Invenţie”; s-a înfiinţat „Biroul Brevetelor”, denumit astăzi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci; anterior, în anul 1879, România produsese prima „Lege a mărcilor”
• În 1908, s-a infiinţat „Observatorul Astronomic” cu planetariu („Observatorul Popular”)
• Sub domnia lui Carol I s-au construit, în anul 1906, 40 de spitale rurale, dintre care unele sunt în funcţiune şi astăzi
• Sub sceptrul domnitorului/regelui s-au fondat multe universităţi şi colegii naţionale (licee), care funcționează pâna în ziua de astăzi, edificii importante din patrimoniul artistic al României pe întreg cuprinsul ţării
• (a murit pe 27 septembrie/10 octombrie 1914)…

[12] Cu ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea, deopotrivă cu miniştrii acestuia…

[13] Pe timpul desfăşurării Războiului pentru Independenţă, a comandat „Armata de Vest” (38.000 militari români şi 52.000 militari ruşi), a coordonat operaţiile de încercuire şi nimicire a grupării comandate de Osman Paşa/la Plevna…

[14] La care au aderat Germania şi Italia… Tratatul părea soluţia momentului pentru contracararea unei eventuale ofensive a Rusiei împotriva României. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, politica externă promovată de Regele Carol I a urmărit consolidarea independenţei şi apărarea integrităţii teritoriale; România și-a dorit să rămână, cât mai mult cu putinţă, în afara unui conflict european, obiectivul lui Carol I fiind plasarea neutralităţii ţării sub protecţia „Triplei Alianţe”. La Consiliul de Coroană/Peleş, 3 august 1914/ regele a acceptat, în conformitate cu interesele ţării, adoptarea de către România a unei poziţii de neutralitate armată, a expectativei armate…

[15] În Raportul Consiliului de Miniştri se sublinia: „România, constituită în Regat, completează şi încoronează opera regenerării sale. Ea îşi dă un nume, care este în acord cu poziţiunea ce a dobândit ca stat independent”. Încoronarea lui Carol I (şi a soţiei sale, Elisabeta) s-a desfăşurat la Bucureşti; coroana purtată de Carol I, turnată din oţelul unui tun otoman capturat de armata română la Plevna/în noiembrie 1877, avea semnificația ,,ratificării” dreptului României ,,de a merge pe propria cale, de a căuta singură alianţe şi a hotărî ea însăşi politica” (aşa era evidenţiat într-un articol dintr-un cotidian austriac)…

[16] Cu excepțíi notabile…

În perioada mai 1866-martie 1871, s-au format 10 guverne şi au existat peste 30 de remanieri…

Radicalii defăşurau agitaţii antidinastice, pregătind (Eugeniu Carada, Constantin Ciocârlan, maiorul C. Pillat, susţinuţi de liderii radicalilor) o conspiraţie care să instaureze republica; mişcarea conspirativă trebuia să se declanşeze în noaptea de 7/8 august 1870, dar s-a decis amânarea ei pentru a se vedea rezultatul războiului franco-prusac; cu toate acestea, Alexandru Candiano-Popescu, şeful grupului de la Ploieşti, n-a acceptat propunerea de amânare – împreună cu mai mulţi susţinători, a ocupat prefectura şi telegraful, după care a organizat o întrunire populară în centrul oraşului, unde anunţa proclamarea republicii şi instaurarea unei regenţe în frunte cu Nicolae Golescu; Candiano-Popescu s-a autoproclamat prefect al judeţului Prahova; către dimineaţă, încercând să trimită mai multe telegrame, către autorităţile din străinătate, prin care era anunțată detronarea lui Carol I, acestea au fost oprite de şeful staţiei de telegraf din Predeal (a anunţat guvernul); acesta din urmă a restabilit ordinea, arestându-i pe protestatari şi pe cei bănuiţi de participare la complot: Ion C. Brătianu, Eugeniu Carada, Nicolae Golescu, B.P. Hașdeu, Anastasie Stolojan ș.a.; Candiano-Popescu nu a putut organiza nicio rezistenţă, iar „conspiratorii” au fost trimişi în faţa Curţii de Juraţi de la Târgovişte; pe 17 octombrie 1870, 41 de acuzaţi au fost achitaţi…

Pe 10 martie 1871 s-a pornit o răscoală a populaţiei Capitalei împotriva sărbătoririi, cu mult fast (de către colonia germană din București), a zilei de naştere a împăratului Wilhelm; manifestanţii nu puteau tolera un asemenea afront şi s-au abătut cu pietre asupra geamurilor sălii unde se ţinea fastul, scandând în acelaşi timp lozinci antidinastice şi republicane; Carol a scos armata în stradă pentru a restabili ordinea, generând o ciocnire de forţe sângeroasă; în jurul orei 1:00, domnitorul l-a convocat pe Ion Ghica, cerându-i, pe un ton imperial, să demisioneze; totodată, i-a făcut cunoscută decizia de a convoca, înspre dimineaţă, Locotenența Domnească din 1866 – pentru a-i preda puterea. În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu s-au prezentat la Palatul Regal (Nicolae Haralambie nu se găsea în oraş), iar Carol le-a adus la cunoştinţă hotărârea de a abdica; decizia domnitorului de a juca pe o singură carte a produs un efect psihologic – Puterile Garante nu vedeau cu ochi buni o Românie republicană, iar plecarea lui Carol ar fi dezlănţuit falimentul statului şi o stare de anarhie generală; în aceste condiţii, la insistenţele ferme ale lui Catargiu, domnitorul declara că „vrea să mai chibzuiască odată”, cerând „un guvern tare” care să sprijine legea finanţelor şi modificarea atitudinii Adunării (în repetate rânduri, aceasta îşi exprimase ostilitatea faţă de domnitor); către seară, Lascăr Catargiu devenea noul preşedinte al Consiliului de miniştri şi acţiona energic pentru împrăştierea manifestanţilor şi restabilirea ordinii.

Mişcarea antidinastică a fost înfrântă pentru multă vreme, chiar dacă opoziţia liberală a continuat să publice articole injurioase la adresa lui Carol; „Şahul” la suveran era des utilizat în lupta opoziţiei pentru obţinerea puterii, iar cetăţenii s-au obişnuit, treptat, cu astfel de practici. În general, noul context internaţional a impus şi schimbarea viziunii celor mai fervenţi antidinastici şi republicani precum fracţioniştii lui Nicolae Ionescu şi liberalii radicali conduşi de I.C. Brătianu și C.A.Rosetti; sentimentele republicane atât de puternic dezvoltate în opinia publică românească graţie activităţii liberalilor radicali şi fracţioniştilor s-au înclinat în fața raţiunii de stat; în respectivul moment istoric, forma de guvernământ monarhic-constituţională corespundea necesităţilor României, pentru limitarea decalajului (chiar a clivajului) faţă de statele din vestul Europei, consecinţă a dominaţiei otomane…

[16] Testamentul său nuanțează „nimicul” în privința averii: „(…)Recomand pe Regina Elisabeta poporului meu, sigur fiind că toţi românii vor înconjura cu dragoste şi credinţă pe preaiubita soţie. Am hotărât ca Regina Elisabeta să se folosească, cât ea va trăi, de toate veniturile moşiilor mele: Broşteni, Sinaia-Predeal şi Mănăstirea, care dau împreună o sumă de patru sute de mii lei cel puţin; în cazul că veniturile vor scădea sub suma aici indicată, atunci succesorul meu va completa ce lipseşte. Sper că apartamentele din Palatul Regal de la Bucureşti, ocupate astăzi de Regină, vor rămâne la dispoziţia Sa. Castelul Peleş îl hotărăsc ca reşedinţă de vară pentru mult iubita mea soţie. Întreţinerea acestei reşedinţe este în sarcina succesorului meu, căruia las în moştenire Castelul împreună cu întreaga moşie «Sinaia-Predeal», cu toate clădirile şi stabilimentele. Moşia mea Broşteni, din judeţul Suceava, revine asemenea viitorului Rege al României din Casa de Hohenzollern. Moşia mea Mănăstirea, din judeţul Ilfov, va deveni proprietatea strănepotului şi finului meu, Principele Carol al României, din ziua majorităţii sale; din veniturile acestei moşii însă nu se poate dispune înainte de moartea Reginei Elisabeta. Moşia mea Slobozia-Zorleni, din judeţul Tutova, cumpărată din moştenirea mea părintească, am destinat-o, printr-un act deosebit, iubitul meu nepot, Principele Carol de Hohenzollern; Orfelinatul agricol «Ferdinand» va rămânea neatins pe moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României. Casele şi terenurile mele împrejurul Palatului Capitalei trec în posesiunea viitorului Rege al României. Galeria mea de tablouri, tocmai cum este descrisă în catalogul ilustrat al bibliotecarului meu Bachelin, va rămânea pentru totdeauna şi de-a întregul în Ţară, ca proprietate a Coroanei României. Succesorul meu (Principele Ferdinand al României) va plăti din economiile mele un milion de lei ca dar din partea mea Reginei Elisabeta, care poate dispune de această sumă cum Ea va voi. Dăruiesc, asemenea, şase sute mii de lei nepoatei mele, Principesei Maria a României, rugând totodeodată ca viitoarea Regină să combată luxul, care aduce, prin cheltuieli nemăsurate, atâtea nenorociri în familii.”

dr. Nicolae Tomescu, redactor-şef Radio Iaşi

Foto imagine reprezentativă: ©Nicolae Tomescu 2013_Castelul Peleș