Anamaria Ghiban, profesoară la Iași, călătoare pe El Camino: în terminarea traseului, ”cred că factorul emoțional cântărește cel mai greu”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni, realizator – Horia Daraban (17.09.2023)”
Publicat de hdaraban, 17 septembrie 2023, 23:57 / actualizat: 21 septembrie 2023, 11:48
El Camino este unul dintre cele mai populare trasee de pelerinaj din lume, în fapt, Pelerinajul Sfântului Iacob, care are diferite puncte de plecare, cea mai populară rută fiind cea franceză.
Punctul final al traseului este Altarul Sfântului Iacob din catedrala aflată în centrul orașului Santiago de Compostela, Spania.
Este vorba de un drum de aproape 800 de kilometri parcurși pe jos, dar, cu siguranță, o astfel de cifră nu redă întreaga dimensiune a călătoriei.
Pe acest itinerariu este așezată și povestea invitatei la ediția ”Weekend cu prieteni” din 17 septembrie 2023. Anamaria Ghiban este profesoară de limba și literatura română la Liceul Teoretic de Informatică ”Grigore Moisil” Iași, iar vara trecută, a străbătut acest traseu.
Anamaria a povestit, în cadrul emisiunii, despre dificultățile pe care le ridică o astfel de încercare, dar și despre trăirile și schimbările interioare care apar, odată finalizat traseul.
Mai mult, interlocutoarea a mărturisit că frumusețea experieței i s-a revelat atunci când a încetat să mai facă planuri în detaliu pentru fiecare segment de drum pe care urma să îl parcurgă.
Horia Daraban: De ce o astfel de călătorie pe jos, 25-30 km pe zi, timp de peste o lună?
Anamaria Ghiban: Cam așa ceva. Călătoria mea a durat 37 de zile, pentru că am avut și 3 zile de pauză pe parcurs. De ce călătoria asta? Să știi că m-am izbit de întrebarea asta peste tot, inclusiv pe Camino, în discuțiile dintre pelerini, ăsta este un prim subiect, ”de ce ești pe Camino?”.
Horia Daraban: E vorba de neliniște, aceea căreia unii dintre noi nu îi dau răspuns sau pe care o țin într-o stare latentă?
Anamaria Ghiban: Probabil că e vorba și despre asta. N-aș putea să spun cu siguranță ce anume m-a mânat să mă duc acum pe Camino și nu în alt moment. Despre El Camino am aflat, de fapt, cu foarte mulți ani în urmă. M-a impresionat foarte mult, prin 2017, cred, o călătorie a unui român pe Camino.
Lucrul cel mai interesant a fost că după ce am citit despre acea călătorie a tânărului respectiv, mi-am fixat așa că o să fac și eu o dată El Camino. Și din momentul acela interesant este că am început să întâlnesc oameni care de fapt l-au făcut și anul ăsta, probabil mi-a venit și mie rândul.
Horia Daraban: Ai plecat de la frontiera dintre Franța și Spania. Fiecare zi cu o bucată de drum străbătută, odihnă, a doua zi, din nou pe drum. Totul programat până în detaliu sau ai lăsat și la voia întâmplării?
Anamaria Ghiban: Inițial am încercat să programez niște lucruri. Nu poți să pleci într-o astfel de călătorie fără să știi chiar nimic din ce te așteaptă. Știam că va fi greu. M-am informat legat de ce bagaj ar trebui să-mi iau, pentru că au fost 800 de kilometri cu sacul în spate. M-am uitat puțin pe traseu, cam unde ar trebui să mă opresc. Mi-am descărcat și un ghid cu Camino și cu foarte multe detalii despre traseu, dar partea interesant a fost că a început să devină cu adevărat fabulos acest drum abia în momentul în care am renunțat la toate aceste planuri.
Dacă în prima săptămână, care a fost cred că și cea mai grea de fapt, încercam să mă țin de un anumit număr de kilometri, de ghidul respectiv, să respect opririle și recomandările, până în momentul în care n-am renunțat la tot și pur și simplu am început să mă trezesc dimineața să îmi pun rucsacul în spate și să îmi spun ”astăzi, probabil mă voi opri acolo, dar mai vedem”, până în momentul ăla, lucrurile au fost dificile, de acolo înainte au început să devină fabuloase, cum îți spuneam și nu exagerez deloc.
Horia Daraban: Ai folosit cuvinte precum ”drum greu”. Ce îl face dificil, ce îl face primitor, abordabil? Când întreb asta mă gândesc la, poate, felul în care ai fost primită în diferitele comunități prin care ai trecut.
Anamaria Ghiban: Dificil este și din punct de vedere fizic, cel puțin la început. Prima zi e și cea mai grea din acest punct de vedere, pentru că, practic, treci Pirineii de la granița cu Franța, treci Pirineii în Spania și după aceea se continuă traseul doar în Spania.
Dificil este și faptul că, practic, îți creezi o nouă rutină, te trezești dimineața și, timp de câteva ore, mergi cam 25-30 de kilometri în medie pe zi.
Dificil este dacă mergi singur pe Camino, cum foarte mulți pelerini fac lucrul ăsta. Dificil este, la un moment dat, din punct de vedere emoțional. Există acel moment în care simți că nu mai poți și că vrei acasă. Nu știu dacă toată lumea îl are, dar eu cu siguranță știu că l-am avut.
Pe de altă parte, într-adevăr, comunitățile prin care treci sunt, nu știu dacă așa e pentru că trece Camino prin acele sate, dar efectiv aveam impresia că oamenii mă cunosc, deși nu-i cunoșteam și evident, nici ei nu mă cunoșteau pe mine.
Dar simplul fapt că te văd cu rucsacul în spate și cu bețele, mergând greu și îți spun ”Buen Camino!”, fără să te cunoască. Și zâmbesc.
Sau, uneori primeam chiar expramații de genul ”Buen Camino, chica, go for it!” sau chestii de genul ăsta care te surprind să le auzi de la oameni pe stradă, pur și simplu.
Apoi mai e altceva, în toate comunitățile astea în care te oprești pe Camino, așa numitele alberges, care sunt, să le spunem, un fel de hosteluri, dar diferite de hostelurile turistice.
Se creează acolo niște conexiuni și cu oamenii locului, dar și între pelerini, pentru că sunt pelerini din toată lumea, de pe toate continentele și e un fel special de a comunica, care trece de orice barieră și lingvistică, și culturală.
Horia Daraban: Care a avut greutate mai mare în a genera gândul că ai vrea să renunți aspectul de ordin fizic, efortul fizic sau mentalul, psihicul, mentalul?
Anamaria Ghiban: Cu siguranță, fizicul poate fi depășit. A fost greu, am avut bătături din prima până în ultima zi, am avut febră musculară, m-a prins furtuna și în munți și în câmp. Dar cred că factorul emoțional cântărește cel mai greu și probabil că sunt cauze diferite.
În cazul meu a fost la finalul unei zile în care am simțit așa o apăsare și un soi de singurătate, în ciuda tuturor momentelor frumoase pe care le-am avut pe Camino. Lucrul care m-a frapat, de fapt, în toată călătoria asta și la care nu mă așteptam; mă așteptam să fie interesant, să văd locuri minunate, să cunosc oameni, dar cel mai tare m-a frapat modul în care ajungi să cunoști oameni și să te apropii de oameni într-un timp foarte scurt. Cunoșteam pe cineva, astăzi, mergeam o bucată de drum împreună dacă aveam chef și unul și celălalt.
Apoi o vreme nu ne mai vedeam și, după patru, cinci zile, ne vedeam din nou, ne regăseam din nou pe Camino și era un sentiment ca și cum te-ai întâlni cu cineva pe care îl cunoști de o viață. Chestia asta mi s-a părut extraordinară.
Horia Daraban: Tu de ce ai optat să parcurgi acest traseu singură și să nu ai un camarad lângă tine care, spre exemplu, într-un moment mai sensibil, să-ți ridice moralul?
Anamaria Ghiban: Unele lucruri vin pur și simplu, adică nu le alegem în virtutea unor criterii foarte clare. Mi-am dorit mult să fac singură, să fiu eu cu mine, pentru că probabil asta ține și de de structura emoțională a fiecăruia, de ce fel de persoană ești. Pentru mine a fost important să merg acolo singură, să fiu eu cu mine și a fost o alegere pur și simplu.
Horia Daraban: Totuși, ce a schimbat această călătorie? Nu-i de ici colea să mergi o lună și ceva cu gândurile tale, 800 de kilometri.
Anamaria Ghiban: A schimbat foarte, foarte mult și, știi, cred că schimbările se văd în timp, după ce faci Camino. Și, uite, un lucru pe care l-a schimbat e faptul că am devenit, cred, mult mai răbdătoare și mai tolerantă cu mine însămi, în primul rând, și cu cei din jur. Și pe Camino, în situații în care se întâmplau lucruri pe care nu puteam să le controlez, singura opțiune era să le accept pur și simplu și să aștept să văd ce se întâmplă mai departe.
Horia Daraban: Te-ai întâlnit cu alți călători, cu alți pelerini. Își păstrează Camino caracterul religios sau a devenit un drum de regăsire interioară, de provocare?
Anamaria Ghiban: Din ce am observat, sunt și persoane care îl fac din motive religioase. În fiecare dintre satele de pe Ccamino să țin slujbe religioase pentru pelerini. În fiecare seară se respectă ritualuri. Ești liber să mergi la ele dacă vrei, dacă nu, nu. Dar oamenii pe care i-am cunoscut eu erau acolo, mai degrabă, ca să se regăsească pe ei sau din motive, hai să le spunem, spirituale, nu neapărat religioase.
De altfel, în primul alberge, care este la mănăstirea din Roncesvalles, unde m-am oprit după ce am trecut Pirineii, trebuia să completez acolo pe formularul de ședere motivul pentru care fac El Camino; și erau religios, spiritual, cultural sau alt motiv. Cred că am bifat cultural și alt motiv, dacă-mi aduc bine aminte, pentru că, la momentul acela, mi s-a părut ciudat, așa să pur și simplu, dintr-o bifă, să răspunzi la o întrebare care nu chiar ușoară.
Horia Darban: Pentru că am vorbit la începutul dialogului nostru despre neliniștea care îți de ghes, aceasta te trimite și către alte încercări?
Anamaria Ghiban: Să știi că una dintre întrebările care m-au frapat la început de Camino din partea celorlalți pelerini a fost ”Is it your first Camino?”și era, ceva de genul, ”cum, adică, primul Camino, dar ce mai faci și altele?”.
Și am avut surpriza să aflu pe Camino să întâlnesc oameni care făceau a doua, a treia sau chiar a patra oară același Camino francez sau oameni care au mai făcut alte trasee care duc tot la Santiago de Composela.
După ce m-am întors, a început să-mi apară ideea asta în minte că aș mai vrea să mai fac. Nu știu dacă același Camino, cred că mi-ar fi tare greu emoțional să îl fac din nou, pentru că mi-aș aminti multe lucruri pe care le-am trăit în locurile acelea și nostalgia nu e întotdeauna ușor de trăit.
Dar, pe de altă parte, am rămas în legătură cu cinci oameni pe care i-am cunoscut pe Camino în niște moduri foarte interesante și, în discuțiile cu ei, deja a apărut ideea când facem următorul Camino. Prin urmare, never say never.
Horia Daraban: O încurajare pentru cei indeciși, care se gândesc să încerce astfel de experiențe?
Anamaria Ghiban: Încurajarea este să meargă pur și simplu, să lase pregătiri, dileme, îndoieli. Dacă vor să facă asta, chiar să facă. Și să știi că am un exemplu concret. Cineva care mi-a scris când eram pe El Camino că are bilet de avion luat, dar ezită foarte mult, are foarte multe dubii, mi-a spus că după ce a vorbit cu mine și după ce mi-a citit textele pe care le-am pus în fiecare zi pe blog, a decis să meargă pe Camino. Și, ce crezi, că, în momentul în care eu am terminat Camino, ea l-a început și, între timp, l-a și terminat.
Horia Daraban: În ideea a ceea ce ai spus tu, pe blogul pe anamarighiban.ro este jurnalul călătoriei pe zile, cu fotografii și, la fel de important, cu impresii și descrieri ale trăirilor. La final de interviu, să spunem ascultătorilor, la 1 octombrie, vrei să împărtășești publicului experiența ta printr-un eveniment.
Anamaria Ghiban: După ce am venit de pe Camino, m-am tot gândit să fac ceva legat de ce am adunat acolo. Am adunat gânduri, am adunat acele texte pe care le-am pus pe blog și foarte multe fotografii.
Și pentru că oameni, care mi-au urmărit postările în social media, m-au întrebat dacă urmează ceva după ce mă întorc acasă, am avut ideea să fac un eveniment în care voi face practic o expoziție de fotografii cu cele mai reușite și mai importante pentru mine fotografii și, în plus, va fi o discuție liberă despre El Camino, cu oamenii care sunt interesați de subiect.
Interviu realizat de Horia Daraban.
Sursa foto: anamariaghiban.ro