Sociologia informației… Note de comentariu (II): Nicolae Tomescu
Publicat de nicolaetomescu, 7 aprilie 2015, 18:41
După o formulă bine cunoscută în PR, analiza de conţinut înseamnă să înţelegi cine, ce, cui şi cum spune. Parafrazând formula, ne putem întreba: cine spune cu adevărat, ce anume, cui în mod deosebit şi în ce fel veritabil? O imagine deviată, inconştientă cel mai adesea? Oricum, o imagine care rămâne, acel surplus de sens sau de semnificaţie pe care analiza de conţinut o poate dezvălui…
Analiza de conţinut trebuie să permită evaluarea unor indici a căror combinare posibilă nu face obiectul încercării de faţă:
I Frecvenţa sau proporţia unui subiect în raport cu altele; indică interesul pentru subiect, locul pe care îl ocupă în informaţie sau atenţia firavă care i s-a acordat.
II Parţialitatea – proporţia luării de poziţii favorabile sau defavorabile în ceea ce priveşte un anumit subiect; subliniază interesul pe care acesta îl suscită.
III Orientarea sau proporţia dominantă a luării de poziţii; înseamnă adeziunea, convingerea suscitată de subiect, încrederea pe care o câştigă sau nu o dobândeşte, pe care o provoacă, neîncrederea pe care o generează sau egalitatea de forţe care se negociază într-un context dat.
IV Impactul: este proporţia dominantă a luării de poziţie favorabilă sau defavorabilă în sine; înseamnă impactul pe care un subiect îl poate avea, exceptând ştirile neutre.
V Corelaţiile reprezintă gradul de asociere între teme (idei), prin raportare la distribuţia normală.
VI Paginaţia – poziţia ştirii în cadrul unei emisiuni sau unui ziar (o ştire plasată pe prima pagină devine mai “valoroasă” decât una care apare în mijlocul publicaţiei, de exemplu).
VII Distribuţia: identifică concret ţintele pentru acţiunile şi planul de comunicare – în timp, pe “vehicul” mass-media, pe emiţător, pe subiect, pe canalul de comunicare, într-un discurs.
Rezultatele precise, pe regiuni şi familii politice, ale tuturor alegerilor desfăşurate în România din 1990 până în prezent, sunt informaţii care nu trebuie să lipsească începutului oricărei campanii sau analize de marketing politic. Avantajul cifrelor oficiale faţă de rezultatele simplelor sondaje de opinie derivă din faptul că ele reflectă comportamentul real, obiectiv, al electoratului, după cum – în cazul marketingului comercial – actul de a cumpăra un produs este mai semnificativ decât dorinţa de a-l procura.
Pe lângă formularea elocventă şi obiectivă a întrebărilor, un bun sociolog, specialist în sondaje de opinie, va fi foarte prudent în interpretarea răspunsurilor. Fenomenul-modă câştigă numeroşi adepţi, ceea ce impune sociologului o atenţie sporită la contextul în care sondajul a fost efectuat. Pentru problemele cruciale sunt indicate întrebări-filtru sau întrebări-test, adică “repetiţiile” dintr-un sondaj, dar care sunt formulate diferit pentru a evalua intensitatea convingerilor celor intervievaţi.
Astăzi, marketingul politic se axează pe elemente de psihologie socială, deoarece produsul pe care-l promovează este abstract, imaginar şi depărtat de realitatea vieţii cotidiene. Un expert în sondaje de opinie va încerca să evalueze nu numai răspunsul la anumite întrebări, ci şi angajamentul real al persoanei chestionate. În general, se consideră că oamenii sunt angajaţi:
- prin caracterul public al acţiunilor lor (participă sau nu iau parte la un eveniment public legat de problema în cauză).
- prin caracterul repetitiv al acţiunilor lor (răspunsul identic, în ocazii diferite, la solicitări cu caracter public sau politic).
- prin caracterul “costisitor” al acţiunilor lor (o evaluare adecvată trebuie să descopere cât de dispusă este populaţia să plătească – în timp, bani – pentru realizarea unor obiective-cheie).
-
Toate persoanele care deţin funcţii importante în domeniul politic, economic, militar, în mass-media sau viaţa academică se consideră (sunt considerate) apte să alcătuiască grupul liderilor de opinie. Categoria (gratulată uneori şi prin termenul elite)[1], cu poziţii de autoritare în organizaţiile de putere, poate afecta rezultatele politice într-o manieră semnificativă. Cei care lucrează în marketingul politic trebuie să consolideze relaţia cu acele “elite” capabile în a influenţa (obişnuit şi substanţial) rezultatele politice.[2] Capacitatea de a orienta direcţia actualităţii politice, de a determina conţinutul dezbaterilor, se constituie într-o caracteristică a autorităţii “elitelor”. Caracterul substanţial al acestei influenţe este determinat de puterea şi de poziţia strategică. Politica însăşi poate eşua, fără sprijinul sau adeziunea faţă de o politică anume. Drept consecinţă, se cuvine ca sistemul de monitorizare să ţină seama de activitatea “elitelor”, iar cei implicaţi într-o campanie electorală să construiască, răbdător, o listă cu lideri de opinie, importanţi pentru candidat. În România, predominant rămâne sistemul personalizat în care un om politic contactează direct liderii de opinie pentru a le cere sprijinul, sfatul sau influenţa.
În mod evident, celula de analiză strategică şi politică nu intră în atribuţiile organizatorilor unei campanii electorale. Principial vorbind, un om politic şi un partid dispun de propriile lor resurse intelectuale şi organizaţionale pentru pregătirea unei platforme electorale sau doctrinare.
Rolul celulei de analiză strategică şi politică trebuie, în primul rând, să fie unul de coordonare şi de evaluare:
- a propiilor priorităţi stabilite de partid
- a propiilor convingeri.
- a priorităţilor electoratului (indicate prin sondaje de opinie, focus grup-uri).
- a contracandidaţilor locali.
- a diferitelor lobby-uri.
- a evoluţiilor contemporane şi internaţionale în domeniul politicilor publice.
Celula de analiză politică cuprinde un grup de specialişti din partid şi sinpatizanţi ai candidatului care exersează profesii publice în domeniile social şi economic, cadre didactice şi chiar consultanţi externi-experţi pe un anumit domeniu; poate programa întâlniri (cu regularitate) şi poate propune condidatului diferite proiecte. Trebuie evitate “amestecurile” între funcţiile politice şi cele tehnice. Astfel, în timp ce expertiza specialiştilor rămâne incontestabilă pe domeniile lor specifice, decizia promovării unor politici anume şi responsabilitatea aparţin, în mod cert, tărâmului politic. Rolul celulei de coordonare, trebuie să fie exclusiv acela de a transmite informaţiile, de a servi ca nod de legătură între centrul campaniei electorale şi celelalte filiale ale partidului implicat, respectiv aliaţii politici.
Pentru ca această “schemă” să fie completă, ar trebui să mai conţină un element structural – şi anume existenţa reală sau prezentarea lumii ca atare. Lumea politicienilor români “e aşa cum este…” Vorbesc aceștia despre reconstrucţia comunităţii, inclusiv prin intermediul comunicării politice? Înţeleg faptul că individul simte nevoia unei vieţi structurate?
O viaţă lipsită de o structură inteligibilă echivalează cu un naufragiu. Absenţa structurii genereză eşecul…
Bibliografie:
- Cotteret, Jean Marie, Gouvernants et gouvernès. La communication politique, PUF, 1973.
- Ghilezan, Marius, Cum să reuşeşti în viaţa politică, Bucureşti: Active vision, 2000.
- Stoiciu, Adrian, Comunicarea politică, arta de a vinde idei şi oameni, Editura Humanitas-Libra, Bucureşti, 2000.
[1] Apud Burton, G. Michael, Higley, John, Elite Settlements, American Sociological Review, vol. 52, 1987, p. 296, citat în Stoiciu Adrian, Comunicarea politică, arta de a vinde idei şi oameni, Editura Humanitas-Libra, Bucureşti, 2000, p. 50.
[2] Prin rezultate politice nu înţeleg numai evenimente electorale, dar şi teme, idei, propuneri care devin importante în cadrul acestor evenimente.