Mihai Lungeanu (regizor): „…teatrul radiofonic rămâne o punte de legătură între povestea fiecăruia dintre noi și marea poveste din care facem parte cu toții” – INTERVIU
Publicat de isoreanu, 6 martie 2024, 11:16
Teatrul radiofonic reprezintă un capitol important în programele radio. Oferind acest spațiu de exprimare pentru teatru, radioul își îndeplinește misiunea de educare, de susținere și de conservare a valorilor culturale naționale și universale.
Regizorul Mihai Lungeanu a explicat în interviul acordat Ioanei Soreanu, în ce constă puterea de fascinație a teatrului radiofonic.
Ioana Soreanu: Mihai Lungeanu este regizor, cu foarte multe piese montate pe scenele unor teatre din București și din țară. Radioul a devenit o pasiune, Mihai Lungeanu a regizat peste 70 de spectacole la Teatrul Național Radiofonic, departament în cadrul Societății Române de Radiodifuziune. Pasiunea sa a dus și la o carieră didactică importantă ca profesor asociat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, unde a susținut un curs de teatru radiofonic pentru actori și profesor asociat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, unde, de asemenea, a susținut un curs de teatru radiofonic şi media vizuală.
Încă de la apariția sa, radioul a apelat la formele de exprimare proprii teatrului: teatrul radiofonic, recitalurile de poezie, sketch-urile. Radioul le-a preluat și le-a adaptat pentru publicul ascultător. Și în România, istoria teatrului la microfon coincide cu istoria radioului. Foarte multe generații au crescut ascultând teatru radiofonic.
Din punctul dumneavoastră de vedere, care este rolul teatrului radiofonic într-o societate?
Mihai Lungeanu: În primul rând, cred că este vorba despre un rol educational, i-aș spune, având în vedere rădăcina artistică a teatrului radiofonic. Adică, arta teatrală adusă la îndemâna, adică la îndeurechea și la îndesufletul ascultătorului. Apoi, cred că este vorba despre un rol eminamente cultural, datorită extraordinarei capacități a teatrului radiofonic de a descoperi și de a transmite cele mai importante valori umane din întreaga moștenire culturală mondială. Și apoi, fără îndoială, cred că este și un rol spiritual, prin transformarea ascultătorului din consumator în creator, având în vedere că imaginația personală a ascultătorului devine esențială în receptarea și întregirea spectacolului radiofonic. Ei, adunând beneficiile unui produs care îndeplinește și un rol educațional, și are și o valoare culturală și întreține și o dimensiune spirituală, putem spune că teatrul radiofonic seamănă cu un izvor de apă curată, printre foarte multe alte surse contaminate de interese, de ideologii și de scopuri evidente. Una este să comunici în aceleași condiții de comoditate, nu-i așa, de acasă, de lângă aparatul de radio, cu filosofia clasică, sau cultura renascentistă, sau cu istoria credințelor și alta este să primești la pachet frica și furia informațiilor care te țin ancorat într-un prezent lipsit de speranță și de lumină. Aș vrea să ne aducem aminte de definirea shakespeariană a teatrului ca fiind oglinda lumii care îl produce și de oglindă curată cu toții avem nevoie, chiar dacă nu ne convine ceea ce vedem. Nu știu, așa cred!
Ioana Soreanu: Cum a început colaborarea dumneavoastră cu radioul, colaborare care s-a transformat într-o pasiune.
Mihai Lungeanu: Printr-o întâlnire providențială petrecută în ‘91-‘92 la Teatru ”Maria Filotti” din Brăila, întâlnire între un spectacol realizat de mine pe scena teatrului din Cahul, din Republica Moldova, și flerul artistic datorat unui maestru nedezmințit al teatrul radiofonic, domnul Dan Puican. S-a întâmplat imediat după finalul spectacolului, după aplauze, echipa de interpreți moldoveni fiind invitată la București să înregistreze a doua zi dimineață, în studioul de teatru de la Radio, varianta radiofonică a spectacolului ”Țara lui Gufi” de Matei Vișniec. Așa am avut ocazia să descopăr lumea fascinantă, provocatoare și mereu surprinzătoare pe care o conține și o transmite un spectacol de teatru radiofonic. Am întâlnit și am iubit o libertate de expresie rar întâlnită pe scenă, o foarte tentantă varietate de mijloace sonore, plus șansa unică de a putea beneficia de energia inconfundabilă a vocilor marilor actori pe care-i admiram doar din sala de spectacol. Încrederea cu care am fost onorat atunci de către cei care, apoi, mi-au devenit colegi, regizorul Cristian Munteanu, regizorul tehnic Vasile Manta, regizorul muzical George Marcu, m-a provocat această încredere profesional, ajutându-mă să-mi responsabilizez și diversific alegerile repertoriale ulterioare. M-a făcut să fiu mai atent nu numai la mesajul textului, dar și la forma prin care puteam să transmit acest mesaj, pentru a ajunge cât mai aproape și cât mai profund la sufletul spectacolului.
Ioana Soreanu: Ați regizat multe spectacole, unele producții radiofonice au primit premii UNITER, altele au fost nominalizate. Ce particularități definesc regia pentru teatrul radiofonic și prin ce este deosebită aceasta de pregătirea unei piese pe o scenă clasică?
Mihai Lungeanu: Aici, dacă ar fi să comparăm regia de teatru cu un drum, am putea spune că în regia de teatru, în sens classic, pornești ușor, dar ajungi greu la forma finală a spectacolului, care implică atâtea alte forme de artă convergente. Pe când în teatrul radiofonic, pornești mai greu, pregătirea scenariului, alcătuirea distribuției, formarea echipei de colaboratori, dar ajungi mai ușor la spectacolul final, care are marele avantaj de a rămâne fixat ”for ever”, dar și avantajul de a putea fi ascultat și reascultat oricând. Legile mari ale teatrului, ale artei teatrale rămân aceleași, morala poveștii, interpretarea fără cusur, emoția finală, dar aplicarea lor în lucrul exclusiv cu vocea umană, alături de permanenta sugestie a sunetelor, precum și mulțimea de amănunte specifice, mereu vii, dar care trebuie fixate într-un timp extrem de scurt, transformă realizarea unui spectacol radiofonic într-un amalgam de energii greu de definit, dar asemănător poate cu o imensă improvizație teatrală bine asumată de toată lumea, expusă publicului în timp ce este filmată din toate direcțiile, dar din care se deslușesc doar cuvintele. Așa văd toată povestea asta, un vârtej de sugestii și de emoții care ridică imaginația la cote maxime, pentru ca apoi să se poată decanta și înțelesul intelectual, dar și participarea afectivă. Ceea ce în teatru clasic poți realiza doar într-un timp semnificativ și cu la fel de semnificative investiții materiale, în teatrul radiofonic, trebuie realizat în minimum de timp, cu maximum de efecte, cu minime costuri și cu maxime rezultate. E un exercițiu de construcție interioară a spectacolului înainte de a-l face public și, în același timp, de suprapunere în munca regizorală a viitorului ascultător, care trebuie să perceapă în lucrarea realizată, întregul bagaj de intenții și de forme de comunicare pe care le-ai gândit și le-ai funcționat. Teatrul de scenă este mai atractiv poate, pentru că fiind spectacular, bazându-se foarte mult pe civilizația ochiului, provoacă mai mult. Teatrul radiofonic pare mai puțin bogat din acest punct de vedere, dar, după mine, este și mai ofertant pentru că te lasă, ba chiar te și obligă uneori, să găsești formule noi, sugestii inedite cu care să poți conversa într-un fel virtual cu ascultătorul.
Ioana Soreanu: Pentru că, așa cum am spus, ați și predat cursuri de teatru radiofonic, aș vrea să vă întreb și despre actori. Există actori de teatru minunați pe scenă, dar care nu sunt făcuți pentru teatrul radiofonic. Este valabil și invers, teatrul radiofonic solicită anumite aptitudini și nu este vorba doar de voce. Care sunt abilitățile pe care un actor de teatru radiofonic trebuie să le aibă sau să le cultive?
Mihai Lungeanu: Aveți dreptate. Așa cum sunt actori care nu prizează cu aparatul de filmat, din pricini evidente, tot așa, nu toți actorii se simt bine în fața microfonului. E adevărat, nu e numai o poveste de timbre, sau de voce, sau de felul de a rosti, ci este vorba de, după mine, după umila mea părere, este vorba de imaginația interioară. Actorul de teatru radiofonic, actorul aflat în fața microfonului, în secunda când rostește cuvintele, pentru a fi convingător, el trebuie să le și vadă. Trebuie să aibă capacitatea să descrie un cuvânt, ceea ce mintea lui vede. Și să simtă și să transmită ceea ce simte, în așa fel încât ascultătorul să intre în povestea lui, să intre în fascinația descrierilor și să rezoneze cu intențiile textului propus. Actorul, în fața microfonului, este un dublu creator. Odată, ajută textul să ajungă la destinatar și pe deasupra, face posibilă legătura, cum spuneam mai devreme, între creatorul-ascultător și ascultătorul-consumator, cel care preia întregul eșafodaj de intenții și de lucrări asupra imaginației și ale sufletului. Actorul intrat în relație cu microfonul devine, în același timp, și un traducător. El trebuie să cunoască, metaforic vorbind, limba autorului pe care îl descrie. De asta, abilitățile se câștigă, nu țin neapărat de talent, țin de obișnuința de a exprima prin cuvânt, și prin voce și prin nuanțe ceea ce simte personajul. Și mai ține și de un bagaj de informație culturală și afectivă cu care actorul pe scenă, de obicei, se descurcă mai greu, pentru că este acoperit de imagine, de haine, de machiaj, de muzică, de mișcare, de plastică, de lumini, de toate celelalte semne. Deci, actorul de teatru radiofonic este, de fapt, un actor, după mine, mai bogat în mijloace decât actorul care funcționează numai pe scenă.
Ioana Soreanu: Înainte de 1989, cum funcționa mecanismul cenzurii?
Mihai Lungeanu: N-aș putea să vă spun prea multe, pentru că nu m-am lovit de această formă în teatrul radfphonic. Cenzura funcționa ca peste tot, de la criteriile repertoriale până la interdicția folosirii anumitor voci, în radio vorbesc. Dar, din fericire pentru mine, am descoperit secretele teatrului radiofonic după 1993, așa că doar am putut să constat, post factum, crimele, cu ghilimele de rigoare, legate de nume de actori care dispăreau din bandă sau de realizatori care erau eliminate cu foarfeca, așa cum se spunea, din benzile unicat, au rămas ciopârțite și lipsite de informație. Sigur că exista o intenție clară a celor care urmăreau și repertoriul și realizarea, de a fi în conformitate cu anumite criterii politice la modă în momentul respectiv. Dar eu am avut șansa și în teatru-teatru, când am lucrat și cum am lucrat, îngerașul personal m-a ferit de conflicte majore, neobligându-mă însă să facă nici vreun compromis, iarăși major, neagreând să pun în scenă lucruri la modă și păstrând-mi cumva curajul de a fugi de ceea ce mi se impunea.
Ioana Soreanu: În cazul teatrului radiofonic, scenografia sonoră reprezintă un capitol foarte important. La teatru, pe scena clasică, posibilitățile sunt nelimitate, mai ales în condițiile tehnice de astăzi. Considerați că radioul limitează posibilitatea de exprimare sau dimpotrivă, absența vizualului dă o putere și mai mare cuvântului, pauzei, respirației, în ceea ce privește transmiterea emoțiilor și mesajelor dorite.
Mihai Lungeanu: Cred foarte tare că lipsa unei scenografii reale stârnește virtualitatea conținută în imaginarul și imaginația fiecărui ascultător. Orice sunet este însoțit de o imagine personală. De multe ori, ziceam că dacă punem pe bandă un lătrat de câine, cei 1000 de ascultători virtuali vor avea în fața ochilor minții 1000 de câini pe care îi cunosc. Deci, niciodată, semnul sonor nu aduce democrație în imaginea pe care o produce. Spectacolul radiofonic se realizează prin participarea directă a celui care îl ascultă. El devine un spectacol inedit al propriei sensibilități, culturi și creativități. Teatrul radiofonic se vede cel mai bine cu ochii închiși pentru că în spatele ecranului fără imagine, imaginația lucrează nestingherită. Aici stă cumva și marea responsabilitate a realizatorilor. Anume, să construiască cu foarte multă grijă ceea ce ascultătorul va vedea cu ochii minții. Sunt convins că dacă un spectacol de scenă nu se ridică la nivelul așteptărilor celor din sală, el va fi repede uitat, în timp ce un spectacol radiofonic asumat, la care ai fi putut renunța în orice moment schimbând postul, dacă nu ți-ar fi plăcut ceea ce auzi, dovedește o participare activă a ascultătorului tocmai prin împlinirea imaginilor virtuale cu care el colorează contururile trasate de ceea ce aude. Acest proces de colaborare și de dublă creativitate mi se pare fascinant și provocator, dar și, în același timp, plin de responsabilitate. Decorurile virtuale pe care le construiește muzica, tăcerea, foșnetul vântului sunt lucruri cu care fiecare ascultător-spectator rămâne convins că îi aparțin. Fac parte din sensibilitatea lui. La teatru, trebuie să vezi ce ți se arată. La teatru radiofonic, vezi ce poți, știi și știi să vezi.
Ioana Soreanu: Digitalizarea, evoluția tehnologică au schimbat modul de lucru. Dacă astăzi editarea și ilustrarea cu efecte sonore se realizează pe calculator, până în urmă cu aproximativ 15-20 de ani se lucra pe bandă, iar multe dintre efecte erau realizate în studio, chiar de actori. Era complicat acest proces?
Mihai Lungeanu: Nu cred că era mai complicat. Am prins și eu minunații pași realizați de regia de studio prin grămezile de bandă veche devenită iarbă, valurile controlate din lighean, săbiile încrucișate la celălalt microfon, ușile deschise sau trântite la moment de către chiar interpreții implicați, sau vestitele sonerii care se suprapuneau nerăbdătoare peste replicile din prim-plan. Erau surse bogate de energie reală, de sugestii sonore neașteptate, de atmosferă greu de înlocuit prin simpla aplicare post factum a abundentelor sonorizări devenite chiar cumva limitative. Lucrul cu banda de magnetofon avea farmecul său, obligând de multe ori la ingeniozitate și la adaptabilitate, la soluții aparent greu de realizat tehnic și la efecte strălucitoare și sugestive. Atmosfera din studioul de înregistrări avea ceva din emoția unei decolări. Toate elementele trebuiau să funcționeze perfect, toată lumea trebuia să fie prezentă, să ajute și era implicată. Până și tăcerile erau dirijate artistic, iar rezultatul era împărtășit într-o comuniune artistică mai dificil de realizat astăzi, într-un timp dominat, după cum știm, de viteză comercială și de o regretabilă superficialitate ideatică. Ceea ce se întâmpla în studio era o mică sărbătoare de fiecare dată. Eram prezent înainte de ora 8:00 pentru ca actorii să poată pleca înainte de ora 10:00 și în cele două ore, studioul de teatru devenea o scenă. La vremea respectivă, dacă s-ar fi putut filma acele întâlniri, ar fi fost un material documentar extraordinar, mai ales pentru actori, pentru interpreții care își lăsau vocea la radio și plecau cu talentul pe scenă.
Ioana Soreanu: Teatrul Național Radiofonic a devenit redacție de sine stătătoare în Radio România la 1 noiembrie 1996. Care este istoria acelui moment?
Mihai Lungeanu: Ce să zic? Este o istorie bogat consemnată documentar. Fiecare a reținut-o și a receptat-o într-un mod personal. Cred că fiecare dintre cei prezenți atunci în redacția care și-a înnobilat astfel titulatura păstrează semnele unor emoții greu de ascuns și de uitat. În primul rând, noțiunea de „național” a deschis perspectiva unei abordări mai largi, dedicate și actorilor aflați în trupele teatrelor din țară, fie ele naționale sau nu. Apoi, semnificația unei redacții de sine stătătoare a presupus un program repertorial complex, o viziune echilibrată și atrăgătoare și un buget generos pentru cât mai multe și mai bune premiere de teatru radiofonic. Arhiva de astăzi a Teatrului Național Radiofonic stă mărturie a numeroaselor realizări de atunci. Era o concurență între premierele unei săptămâni, era o abundență de realizări și de rezultate, cu care toată lumea se mândrea și care bucura pe toată lumea. Ideea de a extinde preocuparea pentru viața teatrală națională m-a determinat să realizez un proiect în acest sens, cu prilejul Centenarului Caragiale, din 2012, în care am solicitat participarea unor actori valoroși și importanți din teatrele naționale din Iași, Cluj, Timișoara, Târgu Mureș, Craiova, făcând înregistrările chiar în studiourile Radio România Teritoriale. A fost o primă încercare care sper că va fi urmată și de altele.
Ioana Soreanu: Aici voiam să și ajungem la colaborarea dumneavoastră cu Radio Iași. Cum vă amintiți această colaborare?
Mihai Lungeanu: În cadrul proiectului mai sus amintit, inițiat, coordonat și realizat pentru a putea oferi posterității interpretări de excepție datorate unor importanți actori ai scenelor naționale, am avut bucuria și onoarea de a colabora cu câteva nume de prim rang, emblematice pentru scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași. Și am să citez pe domnul Dionise Vitcu, Petre Ciubotaru, doamna Mihaela Arsenescu-Werner, domnul Constantin Popa, domnul Emil Coșeru, nu trebuie să le mai recomand și doar să mă bucur că s-a întâmplat această întâlnire. În același timp, o echipă tehnică profesionistă a Studioului Teritorial, generoasă și plină de solicitudine, ne-a ajutat pe toți în permanență, pentru ca într-un timp limitat, prin forța împrejurărilor, să împlinim cu bine înregistrările propuse. Pentru mine, întregul popas ieșean a fost relevant, pentru că am încercat să îmbin valoarea propusă a textelor, câteva importante schițe semnate de, foarte adevărat, nemuritorul Caragiale, și nu comentez mai mult, cu realele valori interpretative pe care mi le oferea distribuția aleasă. Cred că împreună am reușit să construim un semn de teatru radiofonic important atât pentru noi, cei care l-am realizat, cât mai ales pentru generațiile viitoare invitate să descopere țara lui Caragiale, așa cum am numit proiectul la vremea respectivă, prin prisma unei opere literare de valoare inestimabilă și prin glasul inconfundabil al actorilor care i-au dat viață. Rămân și astăzi profund recunoscător celor care au susținut proiectul, onorându-l cu gândul și cu fapta. Timpul a fost atât de scurt încât nu am avut alt scop și altă recreație decât munca și lucrul. Așa că le păstrezi tuturor o amintire foarte plăcută.
Ioana Soreanu: Din punctul dumneavoastră de vedere, conform realității de astăzi, actualul context politic și social și evoluția tehnologiei, care este viitorul radioului ca promotor al valorilor culturale?
Mihai Lungeanu: Întrebare dificilă, așa cum este dificil de apreciat impactul real al tehnologiei atât de avansate, vezi performanțele inteligențe artificiale asupra acestui domeniu sensibil și în același timp plin de forță și energie, care este conținut de orice misiune radiofonică, fie știri, fie teatru, fie poezie, fie muzică. Bun, întrebarea, de fapt, nu este dificilă, dificil este răspunsul. Da, cred în vitalitatea radioului ca element de comunicare și de arhivare, de formare și de promovare, dar mai cred și că libertatea de expresie, naturală și firească oricărui domeniu artistic, trebuie îngrijită și apărată de ingerințele economice, politice sau administrative. Tocmai o vreme instabilă și tulburată zilnic, plină de evenimente contradictorii dar lipsită de orizonturi clare, precum este cea în care trăim și supraviețuim, cere repere culturale stabile, continuitate educațională și valoarea artistică ridicată exemplar la nivelul unei spiritualități de care nu ne putem despărți decât cu primejdia certă a dispariției ca umanitate. Tehnologia ne poate ajuta dacă o vom folosi pentru avantajul nostru și nu spre dezavantajul celorlalți. Eu cred că teatrul radiofonic rămâne o punte de legătură între povestea fiecăruia dintre noi și marea poveste din care facem parte cu toții, iar radioul, atâta timp cât înseamnă comunicare și informație necesară și minții și sufletului, nu va putea dispărea, ba chiar poate că va deveni mai util celor care azi, aparent, suntem legați între noi, dar, în realitate, însingurarea devine mai periculoasă. Îmi aduc aminte, îmi permit să citez o… o definiție dată la un moment dat, în momentul când televiziunea luase având și apăruseră televizoarele în casele tuturor și definiția suna în felul următor: ”filmul este un cap mare într-o sală mica, teatrul este un cap mic într-o sală mare, iar televizorul reprezintă două capete aflate față în față”. Plecând de la această definiție, aș spune că radioul reprezintă două urechi care se ascultă și își vorbesc în permanență.
