Masacrul de la Fântâna Albă… Evocare: Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 2 aprilie 2017, 06:20 / actualizat: 3 aprilie 2017, 10:21

Sursa foto: http://www.timpul.md/

*

Povestea adevărată a masacrului de la Fântâna Albă a primit, până în anii ’90 ai secolului trecut, un fel de interdicție cu caracter sacru, a cărei încălcare atrăgea, automat, sancțiuni severe. Autorităţile sovietice, mai târziu cele ucrainene, interziceau orice referire sau comemorare. Doar după anul 2000, fără să renunțe la interpretarea tendențioasă a conjuncturilor, situațiilor specifice, circumstanțelor, stărilor de lucruri, guvernanții ucraineni „au permis” oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit să trăiască în Ţara-Mamă…

***

La 26 iunie 1940, Molotov[1] l-a convocat pe ministrul României la Moscova[2], prezentându-i prima notă ultimativă prin care cerea cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. În miez de noapte, speranța guvernanților români se îndreptase către Germania, dar răspunsul a fost „Fiți de acord”; celelalte puteri consultate – Italia, Iugoslavia, Grecia, Turcia – în forme și cu accente diferite, au oferit același îndemn precum Berlinul. Declarându-se gata să discute cererile sovietice, reprezentanții României au primit o nouă notă ultimativă[3]. Ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei, a fost însoțită și de ocuparea abuzivă a ținutului Herța, parte integrantă a Vechiului Regat. Prin ceea ce poate fi numit Dictatul de la Moscova [4], România a pierdut un teritoriu de 50.762 kmp, cu o populație de 3,9 milioane de locuitori. Nordul Bucovinei, ținutul Herța, părțile de nord și de sud ale Basarabiei au fost încorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldovenești, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost și ea integrată Ucrainei) și au format RSS Moldovenească (2 august 1940).

De îndată ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roșie și NKVD[5] au ocupat teritoriul. Românii s-au trezit, peste noapte, pe un pământ ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de limbă și de religie se transformase în vinovăție. În primăvara anului 1941, câteva mii au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România. Multe familii fuseseră luate prin surprindere de desfășurarea rapidă a evenimentelor, ambele părți ale noii granițe amintindu-și destinul comun; au încercat să se reunească trecând granița în mod legal sau… ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut granița ilegal din zonele Hliboca, Herța, Putila și Storojineț; zona acestei unități era pe o distanță de 7,5 km la sud de Cernăuți. Din zonele mai îndepărtate/Vășcăuți, Zastavna, Noua-Suliță, Sadagura și Cernăuți-zona rurală/, 628 de persoane au trecut granița pentru a se refugia în România. Fenomenul a fost prezent în toate grupurile sociale și etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupație sovietică, estimările ucrainene dau drept cifră un număr de peste 7.000 de refugiați în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autoritățile sovietice au reacționat pe două direcții: în primul rând, au întărit patrularea granițelor, în al doilea rând au făcut liste cu oamenii care aveau rude atât în România cât și în imperiul vecin – declarându-i trădători de țară și deportându-i la muncă forțată[6]. Din acea clipă, au început să fie considerate trădătoare de țară chiar și persoanele care erau doar bănuite că ar avea drept intenție să fugă în România.

Anterior masacrului, în data de 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă granița la Fântâna Albă. Noaptea, surprinși de patrulele sovietice, oamenii au ripostat, având loc o confruntare în care 3 au fost uciși, 2 răniți și capturați de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniți) a reușit să ajungă la Rădăuți. Drept represalii, autoritățile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea și deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia. A urmat o altă încercare de refugiere, în România, a peste 100 de oameni din localitățile Mahala, Ostrița, Horecea și alte câteva sate, aceștia având mai multă șansă, reușind să treacă frontiera. Reușita a dat încredere altor români; drept consecință, în noaptea de 6 februarie 1941, 500 de locuitori ai satelelor Mahala, Cotul Ostriței, Buda, Șirăuți, Horecea-Urbană și Ostrița au încercat să treacă în România; surprinși, atacați cu rafale de mitralieră din mai multe direcții, mulți au fost uciși (inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica și N. Isac); 57 au reușit să se refugieze în România, alți 44 fiind arestați și acuzați că ar fi fost membri ai unei organizații contrarevoluționare: la 14 aprilie 1941, 12 dintre ei au fost condamnați la moarte, 32 la câte 10 ani de muncă forțată și pierderea drepturilor civile pentru 5 ani; precum în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de țară, arestate și deportate în Siberia.

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniței în România. Drept urmare, la 1 aprilie 1941, locuitori aparținând mai multor sate de pe valea Siretului (Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești, Suceveni), purtând în față un steag alb și însemne religioase (icoane, prapuri, cruci din cetină), au format o coloană pașnică de peste 3.000 de oameni, îndreptându-se către noua graniță sovieto-română. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somația, sovieticii au tras, în plin și incontinuu, cu mitraliere, secerându-i. „Supraviețuitorii” primului val au fost urmăriți de cavaleriști și spintecați cu sabia. După masacru, răniții au fost legați de cozile cailor și târâți până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost îngropați bătrâni, femei, copii, sugari, vii, morți sau muribunzi[7]. Câțiva oameni au fost arestați de NKVD-Hliboca (Adâncata) și, după torturi înfiorătoare, duși în cimitirul evreiesc, aruncați, de vii, într-o groapă comună peste care s-a turnat și s-a stins var. Nu s-a aflat și, probabil, nu se va mai afla vreodată numărul exact al victimelor. Conform datelor arhivate de autoritățile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece granița, printre care bătrâni, femei și copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din 6 sate bucovinene era de 44 (17 din Pătrăuții-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca, 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuții-de-Sus, 2 din Oprișeni). Alte estimări ale martorilor locali indică un număr cuprins între 200 și peste 2.000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite și ucise apoi cu lovituri de săbie/hârleț sau îngropate de vii[8]. După masacru, a fost declanșată o operațiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicați din casele lor, deportați în Siberia și Kazahstan. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor și asasinatelor, populația românească a regiunii Cernăuți a scăzut cu 75.000 de oameni între recensământul organizat de București (1930) și primul recensământ sovietic (în 1959). S-a afirmat că persecuțiile au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populației românești, plănuit și executat de regimul sovietic…

***

Oricâte pagini aș umple cu deslușirea planurilor de acest gen, insidioase și glaciale, cu agresivitatea neobosită a stalinismului – animal cuprins de furie –, ori de câte ori sunt în măsură să înfățișez spectacolul urii (sovietele au etalat bestialitatea și ferocitatea, arsenalul complet având ca pretext „interese de stat”), oricât de des ar trebui rostit marele adevăr potrivit căruia nu se poate concepe masacrarea unui grup fără ca respectivul plan abominabil să nu afecteze lumea în ansamblu (nu se poate dori exterminarea parțială fără a pune omenirea întreagă în primejdie), îmi este imposibil să trec peste altă dimensiune a traumei suferite de România perioadei iunie-septembrie 1940. Refuz alibiul comod care pune totul pe seama izolării unui stat. De ce să nu recunoaștem și lipsa voinței[9], ca rezultat al evoluției societății românești interbelice? Era spulberat idealul cel mai scump pentru a cărui împlinire se făcuseră atâtea eforturi, pentru care se vărsase atâta sânge. Masacrul de la Fântâna Albă poate fi privit și ca rezultat al unor fapte/lașități, al unor acțiuni/inacțiuni, al unor principii/absenței aplicării lor…

NOTE:

[1] Politician și diplomat, unul dintre cei mai importanți conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, când a fost propulsat la putere de către protectorul său, Stalin, până în deceniul al șaselea (destituit din toate funcțiile de Nikita Hrușciov). A fost principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto-german din 1939.

[2] Gheorghe Davidescu, avocat și diplomat de carieră. Licențiat în drept, doctor în drept la Universitatea din Budapesta, a participat în Primul Război Mondial la campania din Ungaria (din aprilie până în decembrie 1919). A intrat în diplomație la 1 decembrie 1920. A fost, succesiv, secretar de legație la Legația din Budapesta (1921-1925), secretar de legație în cadrul centralei Ministerului Afacerilor Străine (1925-1927), secretar de legație (din 1932 consilier de legație) la Legația din Varșovia (1927-1933), consilier de legație în cadrul centralei Ministerului Afacerilor Străine (1933-1935), ministru plenipotențiar la Tallin (1935-1939). La 14 ianuarie 1939 a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939-august 1940). În această calitate, a primit Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 (la ora 22:00). A fost numit secretar general al Ministerului de Externe (11.10.1941–01.10.1944), apoi trecut în cadrul reorganizării Statului (din 24.07.1945) și pus în disponibilitate (din 23.11.1946).

[3] Cerea evacuarea Basarabiei și a nordului Bucovinei (în decurs de 4 zile)… La 28 iunie 1940, ora 11:00, Gheorghe Davidescu i-a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”…

[4] Apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român (ediția a II-a revăzută și adăugită), Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 350.

[5] Mai bine cunoscut pentru Direcția Principală a Securității Statului (GUGB), urmaș al OGPU și al CEKA (poliție secretă a Uniunii Sovietice), GUGB a fost folosit de Stalin în timpul purificărilor etnice și deportărilor și a devenit responsabil de uciderea fără judecată a numeroși civili și de alte crime de război. Mulți istorici consideră NKDV-ul o organizație criminală, în principal din cauza ofițerilor și anchetatorilor GUGB, a activităților trupelor proprii sau patronării lagărelor de muncă (Gulaguri).

[6] Listele unității 97 de patrulare numărau, la 1 ianuarie 1941, 1.085 de persoane. Listele altor localități includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940).

[7] Se spune că două zile și două nopți s-a mișcat pământul în acele gropi, până toți și-au dat duhul…

[8] O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puținii martori oculari care au supraviețuit, Gheorghe Mihailiuc (născut în 1925, profesor de liceu pensionat), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, și un „măcel”.

[9] „Toate virtuțile strămoșilor și părinților noștri, toată gloria trecutului nostru apropiat sau depărtat au rămas vorbe goale cât timp în noi au fost lăsate în amorțire sau au fost necunoscute și înăbușite în sânge, atunci când s-au trezit” – scria, cutremurător, Ion Fodoreanu, profesor de liceu din Turda interbelică.

[10] Pentru a evita comparațiile forțate, să amintim faptul că Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń/20 de km vest de orașul Smolensk din Rusia) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky, pe parcursul acestei acțiuni (primăvara anului 1940) aproximativ 22.500 de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite. Majoritatea celor uciși era alcătuită din ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939. Printre cei executați se aflau și numeroși civili; cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit – prin intermediul asasinatelor oribile – să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi, a bielorușilor polonezi. Din documentele cercetate (îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn) reiese că poliția politică NKVD a selecționat pentru execuție, cu premeditare, ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, proprietari de terenuri, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criteriul „claselor sociale” (subliniază, bazându-se pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție era emis de NKVD, la 5 martie 1940, fiind semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.