(EXCLUSIV/ INTERVIU) Andrei Șerban, despre premiera spectacolului Lucia di Lammermoor
Publicat de Lucian Bălănuţă, 18 septembrie 2014, 09:25 / actualizat: 18 septembrie 2014, 12:34
Opera Naţională Română Iaşi vă invită la premierele spectacolului Lucia di Lammermoor de Gaetano Donizetti, în regia maestrului Andrei Șerban. Reprezentațiile vor avea loc marți, 23 septembrie 2014 și joi, 25 septembrie 2014, începând cu ora 18.30, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași.
Ambele spectacole sunt considerate premiere, întrucât pe scenă vor evolua distribuții diferite. La pupitrul dirijoral se va afla în premieră națională, invitat special de la Metropolitan Opera din New York, maestrul Vlad Iftinca.
Decorul este creat de Octavian Neculai, iar costumele poartă semnătura Liei Manțoc.
Colegul nostru, George Onofrei, a realizat un interviu în exclusivitate cu maestrul Andrei Șerban:
George Onofrei: Să începem prin a vorbi despre spectacolul pe care-l montaţi zilele acestea la Opera Naţională Română din Iaşi, ştiu că aţi mai avut două montări la Paris, una chiar foarte recent, în 2013, reluaţi spectacolul la Iaşi şi îmi spuneaţi că în timp ce decorurile sau costumele rămân invariabil, acesta indiferent de locul în care montaţi, artiştii diferiţi schimbă spectacolul. Şi atunci întrebarea mea era dacă artiştii îl modifică în mod radical, prin firea lor sau dumneavoastră mai degrabă mergeţi pe ai modela pe un rol pe care-l imaginaţi?
Andrei Şerban: În primul rând decorurile şi costumele nu sunt eaxct la fel ca la Paris sunt modificate, adică ideea de decor e aceeaşi, dar nuanţele sunt diferite, atmosfera este diferită, spaţiul este diferit. Opera Bastille este de cinci ori mai mare decît Opera din Iaşi, deci era imposibil să facem acelaşi lucru. A fost redus, a fost concentrat şi asta are şi aspecte pozitive pentru că atunci când concentrezi ceva şi când reduci poţi să lucrezi mai mult la detaliu şi spre mai înăuntru. Costumele sunt diferite, costumele la Paris aparţineau sfârşitului de secol 19, aici suntem aproape de timpul Primului Război Mondial, deci sunt la 20 de ani diferenţă, schimbă linia, Lia Manţoc a făcut un lucru extraordinar ca de obicei, trebuia să plece într-o vacanţă în Turcia, a renunţat la vacanţă, a renunţat la to doar ca să fie aici să stea 24 de ore şi în week-end să lucreze împreună cu faimoasa doamna Rodica care aproape cu mâna ei a cusut costumele şi vom vedea într-adevăr un nou spectacol în sens vizual, sigur că ideea e aceeaşi, ideea a fost aceeaşi de la premiera de acum 20 şi ceva de ani de la Paris care a fost o premieră scandaloasă şi care cu timpul s-a transformat dintr-un scandal într-un succes major. Cântăreţele la Paris şi cântăreţii s-au schimbat de la un an la altul, am lucrat cred cu şapte soprane diferite, cred că fiecare are o personalitate a ei şi într-un fel m-am modelat, am fost deschis pentru a le face lor viaţa plăcută, într-un spectacol al meu, pentru că nu vreau să le creez dificultăţi inutile cântăreţilor care şi aşa au mari dificultăţi de a cânta anumite note, deci trebuie să-i ajut, dar ajutându-i nu înseamnă că trebuie să fac compromisuri. Şi aici la Iaşi cântăreţii tineri care, unii dintre ei au făcut „Lucia” alţii nu o fac pentru prima oară, trebuie ei să crească la nivelul cerinţelor acestui spectacol, care sunt destul de mari, iar în măsura în care reuşesc se bucură şi, în măsura în care încă mai au de crescut, se simt tensionaţi şi pe bună dreptate, pentru că nu e uşor ce le cer.
„vom vedea într-adevăr un nou spectacol în sens vizual, sigur că ideea e aceeaşi, ideea a fost aceeaşi de la premiera de acum 20 şi ceva de ani de la Paris care a fost o premieră scandaloasă şi care cu timpul s-a transformat dintr-un scandal într-un succes major.”
George Onofrei: În interviu nostru anterior v-am întrebat despre publicul ieşean care are o imagine de public conservator, mai ales cel de operă e obişinuit să vadă spectacolele după un anumit şablon, însă a intervenit cele două spectacole ale dumneavoastră şi un spectacol foarte dificil cum e „Troenele” a avut un succes foarte mare. Credeţi că a apărut poate o altă generaţie de spectatori care e dispusă să vadă şi altfel de spectacol la operă?
Andrei Şerban: Asta dumneavoastră ar trebui să-mi spuneţi mie, pentru că eu nu locuiesc în Iaşi, eu după premieră plec, nu ştiu ce se mai întâmplă. Dar din câte am aflat spre bucuria mea, se pare că un public tânăr a început să vină la Operă, ceea ce e sigur că e bine, asta nu înseamnă că pe cei mai în vârsă îi eliminăm, dimpotrivă, dorim prezenţa, dar dorim o deschidere, aste e tot. Cei care erau familiari, aşa cum se făcea opera, nu în Iaşi, în toată România, şi încă se face din păcate în multe locuri, după tiparele celei vechi, cele mai fosilizate, un dur cuvânt, dar e adevărat, face ca opera să fie un muzeu, un muzeu învechit care nu spune nimic astăzi. Muzica care este cea mai efemeră dintre arte e şi ea interpretabilă. Muzica suna altfel acum 50 de ani, decât sună azi, orice muzică, fie Beethoven, fie Mozart sună altfel astăzi decât îmi suna mie când eram copil, evident că şi eu m-am schimbat, evident şi eu am evoluat, şi gustul meu s-a schimbat, dar gustul vremii se schimbă. Iar „Lucia” care este operă ce aparţine belcanto-ului nu poate fi în secolul 21 tratată cu aceleaşi criterii cum erau atunci când oamenii erau îmbrăcaţi redingotă, în rochii lungi frumoase victoriene în care se purtau foarte galant unii cu alţii, când vedem că opera este de o cruzime extraordinară. Pentru mine, am făcut două versiune ale acestei „Lucii”, prima, înainte de opera din Paris, am făcut-o cu mulţi ani înainte la Opera din Chicago, reluată la Los Angeles şi era altă „Lucie” cu acelaşi decorator englez, dar era o altă „Lucie” care era mult mai romantică. Decorul era făcut din nişte munţi de piatră albă arsă cu vegetaţie sălbatică din nordul Scoţiei şi, într-adevăr dădea impresia unui decor de film frumos, romantic, puternic. Dar după ce am făcut acest spectacol, când mi s-a cerut iar să revin la Paris, dintr-o dată mi-a venit o idee nouă că „Lucia” este ca şi „Wozzeck” şi ciudat, piesa lui Büchner a fost scrisă în aceeaşi decadă a anilor 1830 în care Donizetti a compus „Lucia”. „Wozzeck” este un om care este pus la zid şi obligat, forţat, presat, din toate părţile să-şi piardă umanitatea şi, în timpul acesta nu are de făcut altceva decât să ucidă. La fel şi „Lucia”. „Lucia” este un „Wozzeck” feminin şi atunci ideea noului decor, a noii concepţii, care nu este deloc una romantică şi care este destul de tulburătoare şi destul de greu de înghiţit pentru unii care se aşteaptă la o „Lucie” romantică, a parvenit atunci.
George Onofrei: De-a lungul timpului nu aţi avut o problemă în a vorbi inclusiv despre eşecurile pe care le-aţi avut şi care v-au marcat. Întrebarea mea era alta: Vă gândiţi vreodată în momentul în care montaţi că într-un colţ de lume v-aţi putea permite un eşec, dar în altul nu?
Andrei Şerban: Sigur că dacă am un eşec la Opera din Iaşi, cariera mea nu suferă neapărat mult, îmi pare rău pentru ieşeni pentru că nu merită…. opera sau orice spectacol trebuie să fie comunicat şi trebuie să hrănească un public, deci un eşec….. când ai la „Metropolitan” o rezistenţă foarte evidentă din partea ziarului „New York Times” şi a publicului, e mai greu de înghiţit, sigur că nimănui nu-i plac eşecurile, deşi pot să spun că pentru mine eşecurile au fost un prilej mare de a învăţa. Am învăţat mai mult din şocul unui eşec, decât dintr-un mare triumf, pentru că un mare succes nu a făcut decât să-mi confirme că ceea ce ideile mele sunt bune şi că merită să continui să lucrez , un eşec mă pune pe gânduri, mă pune pe gânduri de ce fac meseria asta, dacă o fac bine, dacă mijloacele pe care le aleg sunt cele jusite, dacă ar trebui să schimb complet direcţia, deci mă pune într-o stare de provocare de disconfort şi cred că pentru un artist această stare de disconfort este singur din păcate, singura care ne duce mai departe, când suntem mulţimiţi şi fericiţi devenim mediocrii foarte uşor. (Tehnoredactare – Gabriela Rotaru)