Ieșeanul Lucian Roșu, pe vârful Musztagh Ata din China: ”cea mai mare provocare este să ai răbdare și să urci atunci când tu ești pregătit și când muntele este pregătit să te lase să ajungi pe vârf.” Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (25.08.2024)
Publicat de hdaraban, 25 august 2024, 23:59 / actualizat: 3 septembrie 2024, 15:06
”Tatăl munților de gheață”, astfel se traduce numele vârfului Musztagh Ata din vestul Chinei. Are altitudinea de 7546 de metri și a fost atins de o echipă ieșeană; din acest grup de patru, doi profesori: lector doctor Paul Diac de la Facultatea de Informatică și lector doctor Lucian Roșu de la Facultatea de Geografie și Geologie, instituții din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Ultimul din enumerare a fost invitat la ediția ”Weekend cu prieteni”, tocmai pentru a aduce povestea ascensiunii, emoția călătoriei și repere legate de provocările reușitei.
În dialogul cu Horia Daraban, el a devoalat repere ale jurnalului de călătorie, vorbind despre dificultățile birocratice întâmpinate pentru a i se permite ascensiunea. Mai mult decât atât, globetrootter-ul a făcut o descriere a stilurilor în care astfel de expediții sunt efectuate.
Cât despre studiile de profil și pasiunea pentru călătorii, Lucian Roșu mărturisește că ”facultatea îți deschide orizonturile pentru a explora și pentru a înțelege mai bine interacțiunile profunde care se întâmplă în orice spațiu geografic. Nu este nevoie să fii călător de profesie ca să faci facultatea de geografie, dar e foarte probabil ca atunci când termin Facultatea de Geografie să devii un călător de profesie”.
Horia Daraban: Începem dialogul nostru căutând o justificare: de ce să urci munte la altitudini unde până și cel mai mic efort fizic îți de bătăi de cap din cauza aerului rarefiat?
Lucian Roșu: Provocarea asta, a ieșirii din zona de confort, m-a tras dintotdeauna. Chiar intrând în studio, mi-am dat seama că sunt 14 ani de la prima mea emisiune în studioul Radio Iași, acum 14 ani. Vorbeam tot despre o reușită, tot din Asia centrală, tot un vârf de 7.000 de metri și sunt deja 14 ani de când merg la altitudine; nu în fiecare an, dar de fiecare dată când am ocazia, și este o ocazie foarte rară să vezi lumea de sus.
Horia Daraban: Acum, o expediție, o călătorie deosebită într-o zonă a globului deosebită din punct de vedere geografic și nu numai.
Lucian Roșu: Da, cea mai mare provocare și realizare a acestei expediții, pentru mine personal, nu a fost neapărat altitudinea la care am ajuns, deși este un record, ci locul în care am ajuns și locul este obiectul muncii mele. Cu asta mă ocup, cu analiza spațiului geografic și faptul că am ajuns într-un spațiu geografic așa de diferit, așa de depărtat și așa de divers, pentru mine, este fascinant, pentru că astfel pot să vorbesc lumii întregi și evident, studenților mei din perspectiva experienței mele personale cu Asia Centrală și cu un teritoriu al Chinei, Xinjiang, care nu prea face parte din China, drept vorbind, ci mai degrabă face parte din Asia Centrală. Este populată de un popor turcic, de uiguri, care, astăzi, sunt reprimați acolo. Este o zonă foarte controlată din punct de vedere politic. Partidul Comunist verifică fiecare intrare și fiecare ieșire în acel teritoriu și nu prea se vorbește în momentul de față despre ce se întâmplă acolo.
Iar pentru mine a fost extraordinar să pot să ajung în această parte a lumii, să pot să o văd cu ochii mei și să intru în contact cu uiguri, cu kârgâzi, cu tadjici, cu alte grupuri etnice pe care le-am întâlnit acolo. Deci partea culturală, pentru mine, a fost o experiență deosebită, dincolo de ceea ce s-a întâmplat pe munte. Deși pe munte am stat trei săptămâni, iar în orașe și în pe drumuri am stat undeva la o săptămână, în total, a fost o experiență de potrivă și urcat pe munte și vizita aceasta în orașul Kashgar, în principal.
Horia Daraban: În ce a constat pregătirea pentru această ascensiune?
Lucian Roșu: Adevărul este că nu prea te poți pregăti pentru ascensiune la altitudine, dar cu siguranță trebuie să fie în cea mai bună formă fizică. Și asta am făcut în ultimul an, și eu și colegii mei ne-am antrenat, suntem alergători, participăm la competiții de alergare, mergem cu bicicleta, avem un regim de viață, aș zice eu, sănătos și am ajuns, cred eu, fiecare dintre noi, la un nivel de pregătire fizică excelent aș putea să spun.
Horia Daraban: Dincolo de pregătirea fizică, îmi imaginez că și din punct de vedere psihic trebuie să fii montat.
Lucian Roșu: Adevărul e că cea mai mare provocare a muntelui este capacitatea de a avea răbdare și de a-ți asculta corpul și de a asculta muntele și să urci pe vârf atunci când unu, tu ești pregătit și doi, când muntele este pregătit să te lase să ajungi pe vârf. Și noi am avut parte de răbdare, pentru că am stat trei săptămâni pe munte și abia în ultimele zile în care ni s-a permis să urcăm pe munte am și făcut vârful și a fost optimul organismului nostru de a fi aclimatizat, dar a fost și în concordanță cu vremea de acolo, care, în ziua respectivă, ne-a permis să ajungem pe vârf.
Horia Daraban: Acele trei săptămâni de așteptare, de pregătire au presupus și această aclimatizare, aclimatizare care a constat în ce anume?
Lucian Roșu: Atunci când urcăm la altitudini mai înalte, corpul nu este obișnuit cu presiunea, cu nivelul scăzut de oxigen din aer și atunci trebuie să urcăm și înapoi, să coborâm, să ne refacem, să revenim, astfel încât corpul să încetul cu încetul să se obișnuiască. Noi am făcut aceste rotații de aclimatizare de trei ori în aceste trei săptămâni. Sunt urcări și coborâri succesive de la diferite altitudine, astfel încât corpul să se obișnuiască cu acești parametri ai altitudini de acolo, dar chiar și așa, la -20°, nu prea ai cum să te pregătești decât dacă ai cele mai bune echipamente. Anul acesta a fost anul în care s-a permis accesul occidentalilor pe munte.
Timp de cinci ani a fost blocat și a fost primul an în care au fost occidentali acolo, după mult timp. Muntele este foarte cunoscut pentru chinezi. Au fost eliberate 500 de permise de vârf, dintre care 15 pentru occidentali și restul pentru vizitatori interni.
Horia Daraban: Vorbim de acest an, șapte pentru români?
Lucian Roșu: Șapte pentru români și încă câțiva ruși, care au fost alături de noi în această expediție. Sunt două stiluri total diferite de a urca pe munte: stilul occidental, vestic, pe care l-aș numi un stil curat, un stil alpin, adică cărăm totul în spate, noi, pe forțele noastre proprii. Nu lăsăm nimic în urmă, nu lăsăm mizerie, ne gătim noi.
Totul durează mai mult, e mai greu, evident, necesită mai multă pregătire; și stilul chinezesc, în care sunt șerpași care cară bagaje, cineva care te așteaptă cu mâncarea în fața cortului, cineva care îți pune cortul, urci cu oxigen, este un stil pe care noi nu-l acceptăm și pe care, în general, alpiniștii nu prea îl acceptă, pentru că nu este corect față de noi și față de munte să facem în felul acesta. Dar toți cei 470, 480 de chinezi așa au urcat. Au inclusiv drone care urcă echipamente și nu doar echipamente, inclusiv mâncare la altitudine mai mare și în câteva minute fac rost imediat de ce au nevoie. Dacă ți se face poftă de o bere, seara, la 6000 de metri la altitudine, plătești cât plătești și în 10 minute vine o dronă care îți aduce.
Sper că nu ăsta este viitorul alpinismului, pentru că noi căutăm în munte un refugiu, căutăm liniște, căutăm o priveliște frumoasă, dar cred că este un munte de sacrificiu pentru China și este un loc în care mulți alpiniști chinezi se formează acolo.
Horia Daraban: Putem oferi câteva repere ale jurnalului ascensiunii? Au fost momente mai dificile? Spre exemplu, grupul de la Iași, șapte persoane, patru au ajuns pe vârf.
Lucian Roșu: Principala provocare pe care am avut-o noi a fost una birocratică, nu ni s-au oferit toate permisele de care aveam nevoie ca să ajungem în zona respectivă. Drept urmare, nu ni s-a permis, la un moment dat, să urcăm pe munte. Chiar ne-au întors de pe munte și ăsta a fost motivul pentru care colegi de-ai mei au renunțat după trei, patru zile în care au urcat la diferite altitudine. La un moment dat, cineva spune ”vă coborâți toate bagajele jos de pe munte. Nu aveți ce căuta pe munte pentru că nu aveți, nu știu, cea de a șaptea hârtie care vi se cere”. Au fost câteva piedici din punctul acesta de vedere, nu neapărat naturale, ci mai degrabă administrative. Cineva nu ne voia acolo, din păcate, și a fost de motivat pentru colegii noștri, inclusiv pentru noi. Adică, trebuia să mergem prin spatele muntelui, să ne aclimatizăm, să fugim de privirile administrației de acolo.
În cele în urmă, s-au rezolvat problemele administrative și asta ne-a permis să urcăm pe munte, dar în momentul în care am început să urcăm pe munte, s-a stricat și vremea. Ca fapt divers, am fost ultimii alpiniști din anul acesta care au ajuns pe vârf. Practic, după noi, s-a închis muntele. Am fost cred că ultimul care a plecat de pe vârf. După ce am plecat, eu nu cred că a mai urcat nimeni anul acesta pe vârf, dar, într-adevăr, principala problema a noastră a fost că, fiind întârziat de aceste probleme administrative, a venit și valul de frig și zilele în care am făcut ”summit push”, adică zile în care am urcat pe vârf, au fost zile mai friguroase decât în mod obișnuit. Asta înseamnă că temperatura din dimineața în care am plecat împreună, vântul de acolo genera o temperatură resimțită de -28°, și la -28° nefiind, evident, în cea mai bună formă fizică, adică nedormiți de câteva nopți obosiți se resimțea foarte puternic.
Horia Daraban: Pe vârf, ce temperatură?
Lucian Roșu: În timpul zilei, când am ajuns, la soare, era o temperatură acceptabilă, probabil -15°, -20°, adică erau condiții oarecum normale. Dar dimineața, a fost cumplit.
Horia Daraban: Pe acest vârf Musztagh Ata, ce-l face deosebit de alte piscuri? De ce v-ați îndreptat către el?
Lucian Roșu: Din echipa noastră de șapte persoane, fiecare a venit cu o propunere de munte. Am avut o varietate geografică extraordinară din Peru până în Nepal, China, Kârgâzstan ș.a.m.d. Și am votat. Am dat puncte de la unu la cinci pentru fiecare vârf și ăla care adunat cele mai multe puncte, ăla a ieșit. Motivul principal pentru care am ales acest munte a fost altitudinea mare pentru fiecare dintre noi. Practic, din cei șapte, șase ne-am bătut recordul de altitudine, inclusiv eu, cu vreo câțiva zeci de metri. Și asta a fost un motiv important. Un munte înalt, un munte relativ ieftin raportat înălțimea lui, pentru că, dacă vrei să urci munți de 7000 – 8000 de metri în Nepal, ajungi la prețuri astronomice. Eu personal am ales pentru poziția geografică, pentru că muntele acesta se află într-o zonă extraordinară. Am mers pe autostrada Karakorum autostrada Pamir, am trecut prin deșertul Taklamakan, am traversat două țări și am ajuns în China.
Horia Daraban: Drumul Mătăsii?
Lucian Roșu: Da, pe Drumul Mătăsii. Și pentru mine poziția geografică și contextul geografic în care se află muntele a fost factorul principal.
Horia Daraban: Coborârea a fost lină?
Lucian Roșu: Am urcat în patru zile și am coborât într-o zi. Deci, da, a fost destul de rapidă și cred că am ajuns la 16:00 pe vârf. De la 16:00 până la 10 noapte am coborât, am coborât, am coborât, am coborât, voiam cât mai mult oxigen și voiam să fie cât mai multă căldură. Drept urmare, am coborât până în tabăra unu, cred, în ziua respectivă. Am putut să ne odihnim; nici corpul nu se odihnește la altitudine și de asta organismul nostru zbiera după oxigen.
Horia Daraban: Acolo, pe vârf, cu ce sentiment?
Lucian Roșu: În primul rând, și eu și colegul meu Paul am ridicat steagul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Sincer, pentru mine, a fost bucuria reușitei colective, faptul că noi toți patru am reușit să ajungem pe vârf și din ce aceste patru persoane a fost și o persoană de sex feminin. Și asta a fost o mare bucurie pentru noi a fost și, evident, o bucurie individuală. A fost ceva fain să fii acolo și să privești. Se vedea K2 din Himalaya se vedea vârful Lenin din Pamir, adică se vedeau toate vârfurile înalte pe care am visat să merg sau pe care am mers cândva și erau, așa, la câteva sute de kilometri distanță.
Horia Daraban: Pentru că ai pomenit la un moment dat de ideea de geografie. Ești lector doctor la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. Se pot urma cursurile facultății fără să ai experiența călătoriei? Geografia se face doar cu manualul în față?
Lucian Roșu: Aș zice, din contră, că facultatea îți deschide orizonturile pentru a explora și pentru a călători și pentru a înțelege mai bine interacțiunile profunde care se întâmplă în orice spațiu geografic. Nu este nevoie să fii călător de profesie ca să faci facultatea de geografie, dar e foarte probabil ca atunci când termin Facultatea de Geografie să devii un călător de profesie. Și cred că sunt unul dintre aceste exemple, în sensul că sunt peste cincizeci de țări în care am fost și n-am fost ca turist, am fost ca explorator, călător, în care mi-a plăcut foarte mult să interacționez cu oamenii, să stau acasă la oameni, să vorbesc, să văd, să fac lucrurile pe care le fac oamenii de acolo.
Horia Daraban: Deci geografia nu înseamnă doar ideea de relief, ci înseamnă și această interacțiune cu oamenii, cu natura locului.
Lucian Roșu: Cred că geografia este acea disciplină care-ți creează o înțelegere profundă a locului și este un domeniu care reușește să răspundă la foarte multe întrebări.
Varianta audio a interviului:
Sursa foto: Lucian Roșu
