Și eu am fost în Israel… Text și film: Nicolae Tomescu

Publicat de nicolaetomescu, 9 aprilie 2015, 10:12 / actualizat: 10 aprilie 2015, 7:52

Înfiorata cale, pământ pe care paşii

Trecut-au mângâind ca să culeagă şoapte

Îmbrăţişând secunde ca-n univers doar aştrii

Ce-ascund în amintire istorii zbuciumate…

E forţa necesară, vitala conştiinţă

Ce împrumută viaţa născând mereu idei

Sau flacăra ce arde prin credinţă,

Trăindu-şi biblic imensitatea ei?

Sărutul întrebării trezeşte aripi frânte

Iar zborul nemişcat al unor regăsiri

Hrănindu-mi aşteptarea, pronaos de cuvinte,

Culoare fără vârstă străbat în amintiri…

*

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=joQ7qct6wTc[/youtube]

© Nicolae Tomescu

*

 2009

Dacă ideile năvălesc precum un torent, pare ideal să nu le împrăştii la tot pasul, ci să le îndrept către Dumneavoastră…

*

Adevărata aventură a cunoaşterii devine o linie severă şi pragmatică a conduitei, câtă vreme am parcurs traseul (lung de peste 2.000 de Km) Ben Gurion – Ierusalim – Pustiul Iudeii –Ierihon – Muntele Ispitelor – Ein Gedi – Marea Moartă – Qumran – Massada – Ierihon – Beit She’an – Kohav Hayarden (Bel voir) – Ginosar – Marea Galileii –Tiberias – Yardenit – Cana Galileii – Capernaum – Tabgha – Înălţimile Golan – Gamla – Korazim – Muntele Fericirilor – Tabor (Muntele Schimbării la Faţă) – Gallicantu – Nazaret – Megiddo – Ierusalim (Yad Vashem) – Ain Karem – Herodion – Bethlehem – Ierusalim – Tel Aviv – Caesarea – Haifa („Stella Marris” şi Grădinile Bahai) – Ierusalim – Ben Gurion.

*

Vehiculul modern m-a purtat în întreg Israelul, iar libertatea unităţii restrânse copleşeşte coeziunea precară a grupurilor numeroase (unde nici itinerariul nu poate evita îngrădiri de tot felul)…

*

După încântarea de a fi văzut, filmat şi fotografiat zidurile/porţile Ierusalimului, Biserica Sfânta Ana, Scăldătoarea Oilor, Biserica Dominus Flevit, Scăldătoarea Siloamului, Cina Cea de Taină, Scara Macabeică, Biserica Sfântul Petru din Gallicantu, Valea Cedronului, Ghetsimani, Biserica Tuturor Naţiunilor, Biserica Mormântului Sfintei Maria, Grota de la Ghetsimani, Sfântul Mormânt, Piatra Ungerii, Golgota, Mormântul lui Hristos, Sfânta Temniţă, Mormântul lui Iosif din Arimateea, Mormântul din Grădină, Capela Înălţării, Emaus, am hărăzit ziua de 9 august 2009 pentru vizitatea bisericilor din Iersulaim – „Catedrala Rusă”, Biserica Sfânta Maria Magdalena, Biserica Sfântul Marcu, Catedrala Sfântul Iacob, Biserica Mântuitorului, Bazilica Adormirii, Citadela, Mormântul lui David, Zidul Plângerii, Carierul Ebraic, Esplanada Templului, Via Dolorosa/Popasurile… Desigur, propunându-ne să păşim către Ierihon am căutat un nou privilegiu – imaginea Moscheii Al Aqsa, de pe culmea Ierusalimului de Est.

*

Viața în care cred m-a încurajat să pătrund în Betania, la mormâmtul Sfântului Lazăr, printre palestinienii aflaţi pe o altă treaptă a civilizaţiei; bucuria de a fi ajuns în Betania a fost umbrită de întâmplarea (iniţială) din aeroportul Ben Gurion, unde sinceritatea mea absolută, faptul că am mărturisit întreg traseul – cu includerea Cisiordaniei – i-a făcut prea vigilenţi pe poliţiştii de siguranţă (în numele apărării, aceştia toarnă din otrava întrebărilor lăsându-te, totuşi, să vorbeşti doar pentru a înţelege preţul libertăţii de a vizita Israelul, bagajele pot fi întoarse pe dos, turiştii li se par îndoctrinaţilor victime plictisitoare sau răuvoitoare). Zidurile mai sunt apărate, pentru că duşmanul este vechi şi se cheamă istorie-îngheţ, naraţiune simplificată reinvestită cu sens (sau cu nonsens); sila reînnoită în fiecare nu a fost risipită de iubire. În drumul către vechea Betanie (localitatea arabă actuală El Azaryia) întreg necunoscutul accentelor vecine cu rana deschisă parcă ar vrea să acopere cuvintele lui Isus. Numele istoric al Betaniei, sub care este cunoscut în Evanghelia lui Ioan, în episodul învierii miraculoase a lui Lazăr şi în alte episoade petrecute în timpul călătoriei lui Isus de la Ierihon la Ierusalim, derivă, probabil, de la Beit Hanania (numele localităţii pe vremea când apaţinea tribului lui Beniamin). Nu m-a interesat atât Biserica lui Lazăr, realizare arhitectonică modernă din anii ‘50 ai secolului trecut, ci faptul că ea este construită deasupra unei grote în interiorul căreia se poate vedea „Mormântul lui Lazăr” care a fost scena unuia dintre cele mai cunoscute miracole săvârşite de Isus în Ţara Sfântă.

În Ierihon intră doar cine trebuie să intre; se conturează chingile care sufocă fostele teritorii ocupate; în interiorul lor, certitudinea că realitatea este la fel de irespirabilă precum aerul, sezaţia de sufocare (la propriu şi la figurat), mizeria de la tot pasul, o stare de inocenţă sălbatică şi contraste fără leac; doar istoria celui mai vechi oraş din lume salvează prezentul localităţii situate cu 250 de metri sub nivelul mării. Telefericul şi urcuşul (care mai răreşte din kilogramele în plus) te aduc pe Muntele Ispitei, locul unde Isus Cristos a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi respingând ispitele Satanei, unde este săpată în stâncă Mănăstirea greco-ortodoxă; ne-am bucurat să fotografiem şi Sicomorul lui Zaheu, după noaptea în care dezolarea încercată atunci când vezi mulţi oameni săraci, lipsiţi de educaţie, se plăteşte la preţul de 70 de Euro/camera de hotel. Oricum, palestinienii percep preţuri „joase”, sub nivelul celor practicate la Ein Bokkek (peste 200 de euro cazare/zi) sau Ein Gedi (Kibbutz unde patul odihnitor şi satisfacţia de a intra în Marea Moartă ar fi trebuit răsplătite cu 120 de Euro). Nu poate fi altfel într-o zonă în care existenţa omului se apropie de semnificaţia miracolului, iar confortul – de treapta superioară a schimbării mediului. Rezervele de apă, într-o regiune aridă, unde se înregistrează, frecvent, 40 de grade la umbră (chiar şi după ora 18:00) sporeşte respectul. Imaginea a rămas vie, intrând în conştiinţa mea şi luându-mă acasă, acolo unde mulţi vând/cumpără aer şi pământ, rostogolind coşmarul de fiecare zi. Românii nu ştiu să mulţumească Domnului pentru ceea ce le-a fost dăruit, să înveţe de la Israel cum poţi construi în piatră şi deasupra pietrei. Am reuşit să ating apele care mi se păreau a fi un trup al tăcerii; un lac de mari dimensiuni, faimos pentru cel mai scăzut punct de pe glob (nu se găseşte sub ape, ci la 420 de metri sub nivelul mării) şi pentru faptul că are cea mai sărată apă din lume. Din păcate, lacul se retrage cu circa 90 de centimetri pe an. În curând, Marea Moartă nu mai poate păstra rolul de clepsidră care şi-a uitat boala pentru satisfacţia noastră, este pe punctul să dispară în întregime. În contrapartidă, visul, mai puţin generos, al iubitorilor de recorduri: pământul uscat cu altitudine joasă va fi la o cotă negativă şi mai ridicată faţă de nivelul mării; dacă turiştii vizitau centrul „spa” Ein Gedi, acum două decenii, mergând doar câţiva metri până la lac, acum sunt nevoiţi să parcurgă aproape doi kilometri.

*

În general, locuitorii suportă două anotimpuri: din octombrie până în aprilie şi atunci când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, capitolul 18), dar, în multe zone se verificau spusele curgea „laptele şi mierea”. Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că, în antichitate, această parte a „semilunei fertile” era propice vieţii umane. Deşi climatul a devenit tot mai arid în ultimele două milenii înainte de Mântuitor, marea catastrofă s-a produs abia prin secolul VII-VIII după Cristos (părţi din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşert). În sudul Palestinei, deşertul Negew (de astăzi) ocrotise, pe vremea lui Iosua, nu mai puţin de 17 oraşe; săpăturile arheologice de la Awdat au confirmat abandonarea regiunii în veacul al VII-lea după Cristos.

*

Pustiul Iudeii se caracterizează printr-o succesiune de coline pietroase, aride, brăzdate, săpate de depresiuni adânci şi cu creste neregulate, marcate de procesele de eroziune, un peisaj parcă supranatural… Când mi-au venit în minte versurile lui Nicolae Labiş „Soarele s-a topit şi a curs pe pământ” ajunsesem la Qumran (situat la vest de drumul Kaliah-Sodoma, centrul esenienilor, care, preţuind cuvântul, l-au făcut cunoscut şi altora, mai puţin ascetici, mai puţin severi în privinţa purităţii, prin intermediul Manuscriselor de la Marea Moartă.

*

Alt simbol m-a fortificat pentru a-i urma chemarea: Massada, ultimul refugiu antic al combatanţilor evrei, care, în numele libertăţii, au înfruntat armata romană şi au balansat către omenire prin luptă, prin sacrificiul suprem; ideea distrugerii violente a Regatului Iudeii, la sfârşitul epocii celui de-Al Doilea Templu, şi-a depărtat propriul timp; evreii au fost etapa devenirii, au tulburat răbdarea zilelor iar renunţarea la viaţă s-a transformat în ritm al altor pulsaţii…

*

Am înţeles, prin cuvintele rabinului Simon Ben Lakish (secolul al III-lea după Cristos): „Dacă Grădina Edenului este pe pământul lui Israel, porţile sale sunt în Beit She’an”. Pe Valea Iordanului, la sud de Marea Galileii, nu mi-a venit să-mi cred ochilor: un oraş care te proiectează faţă în faţă cu ceea ce simt pentru marile aşezări romane, unde ruinele te trezesc la viaţă (oricât ai fi de obosit sau lipsit de insipraţie); m-am îndreptat spre calea care pătrunde prin istoria fostului Scythopolis, mi-am îndemnat paşii spre şuvoiul ochiului setos de lămuriri, am urcat pe o culme greu de luat în stăpânire, am strâns un pumn de căldură (şi de vânt), m-am luminat: ergo sum…

*

Primele trei zile ale expediţiei prin Israel mi-au adus altă bucurie din cupa căreia turiştii nu vor/nu sunt lăsaţi să guste. Se numeşte Kohav Hayarden, o fortăreaţă a Cruciaţilor. Pietrele mi-au şoptit: după multe încercări, multe eforturi susţinute, musulmanii de sub conducerea lui Saladin au capturat Belvoir; în 1189, apărătorii s-au predat. Mă pot amăgi şi astăzi cu faptul că, de pe ruinele bine conservate mi-am proiectat fiinţa deasupra întregii văi a Iordanului, cu ochii de vultur ai Cavalerilor Ospitalieri.

*

Următoarele două zile am cunoscut ospitalitatea celor din Nazaret. Mi s-a dezvăluit o altă lume, a prosperităţii şi toleranţei, a dimensiunii istorice (dezvoltarea urbanistică a nucleului rural, care a fost martorul copilăriei lui Isus, dominaţia romană şi arabă, perioada cruciadelor, distrugerea cauzată de turci) şi convieţuirii religioase (alături de arabi musulmani, de evrei, se află comunităţi de melchiţi, de greci ortodocşi, romano-catolici, maroniţi, alte grupări mai mici). Natura este infinit mai generoasă în Galileea decât în Cisiordania. Din punctul meu de vedere, Nazaret (încântător prin grandioasa Bazilică a Bunei Vestiri, monumentul cel mai impresionant ca proporţii, arhitectură şi valoare artistică, prin Biserica Sfântul Iosif, o evidentă imitare a stilului roman, prin Biserica Sfântul Gavriil – scrierile evanghelice apocrife prezintă o versiune conform căreia acesta ar fi locul unde s-a petrecut Buna Vestire, unde ar fi anunţat-o  arhanghelul pe Maria despre apropiata sa maternitate) merita să reprezinte centrul de iradiere al turismului ritual: Yardenit (râul care a servit de hotar al Ţării Făgăduinţei, apa pe care Moise nu a avut voie să o treacă, fiind permisă doar trecerea lui Iosua, malurile pe care a predicat Ioan Botezătorul şi, potrivit tradiţiei, a fost botezat Isus) – Cana Galileii (Casa lui Bartolomeu şi Biserica Primei Minuni) – Tabgha (Biserica Înmulţiri Pâinilor şi Peştilor; naraţiunea evanghelică aminteşte şi cea de-a treia apariţie a lui Hristos înaintea ucenicilor după Înviere, apoi consacrarea primatului lui Petru) – Capernaum (amintit în naraţiunile evanghelice; acestea stau mărturie asupra minunilor săvârşite de Isus, dar şi despre anatema lui Cristos) – Muntele Fericirilor – Tabor (Muntele Schimbării la Faţă) dar şi alte locuri care aşteaptă lumea să-şi deschidă braţele.

*

Gamla este situată în centrul Înăţimilor Golan, 20 de Km sud faţă de Qatzrin, 20 Km nord de Daliyot. O rezervaţie ca un vis învăluind ameninţări liniştite: o cascadă impresionantă, cea mai mare din întreg Israelul (51 m înălţime), situri cu forme şi culori care nu-şi trădează vârsta, zborul grifonilor (cine crede că mă refer la monstrul cu corp de leu înaripat, cu cap şi gheare de vultur, va fi dezamăgit să afle că am fotografiat doar o pasăre răpitoare din ţările calde, mare, asemănătoare vulturului, cu corpul aproape pleşuv şi gâtul îmbrăcat într-un guler de pene); straturi de pământ roşu, acumulat de-a lungul milioanelor de ani, copt prin acţiunea lavei de dedesupt, pot fi observate laolaltă cu straturile de bazalt – rezultatul procesului fiind formarea micilor lacuri ale căror microorganisme se cuvin protejate de entuziasmul turiştilor.

*

Ziua, ca împreunare de culori, m-a strivit sub nepăsarea celor care nu vizitează Korazim. Menţionat în Talmudul Babilonian (Menahot 85/A), renumit pentru plantaţiile de altădată, este asaltat în zilele noastre de căldură şi însingurare. În Noul Testament (Matei 11:21; Luca 10:13) Korazim apare ca un oraş condamnat de Isus, împreună cu Beth Saida şi Capernaum. 100 de dune, divizare în cinci părţi, zonă principală care adăposteşte drumul pavat, ruinele unei sinagogi, rămăşiţele a trei mari clădiri…

*

La Megiddo, mai zelos cu principiile raţionale decât cu jocurile misterului numit om (călăuzit sau împins de Divinitate), nu am confirmat rolul aşezării drept Armaghedon-ul Noului Testament (Revelaţii 10:16), amintindu-mi, totuşi, de scena viziunii apocaliptice a lui Ioan, de bătălia dintre forţele Binelui şi cele ale Răului, urmată de coborârea lui Dumnezeu din Ceruri pe pământ – inspiraţia acestei viziuni este configurată de profetul Zaharia, care descrie înfruntarea din „Valea lui Megiddon” (Zaharia, 12:11). Prăpastia din aceeaşi substanţă, a îndoielii, m-a înghiţit atunci când priveam micile obiecte şi piese care atestă locuirea încă din neolitic (mileniile VII-VI î.Cr.); confirmat şi prin rămăşiţele unui templu, menţionat în documentele egiptene, Megiddo aparţinea, în secolul XIV î.Cr., unei alianţe a oraşelor din Canaan, sub protecţia Regatului Mitanni, fiind cucerit de faraonul egiptean Tutmos al III-lea. Cărţile lui Iosua şi ale Judecătorilor amintesc de Megiddo şi de faptul că triburile lui Manaseh nu au reuşit să îl cucerească. În a doua jumătate a secolului al XII-lea î.Cr., faraonul Shishak a condus o mare campanie militară în Canaan iar Megiddo figurează pe lista oraşelor supuse (Templul din Karnak, Egipt). Regele Solomon ar fi construit un mare oraş cu două palate îmbrăcate în piatră, alţii sunt de părere că dinastia israelită Omri, a secolului IX î.Cr., are mai multe merite; nimeni nu poate contesta prosperitatea secolului VIII î.Cr., fortificaţiile, sistemul de canalizare, grajdurile precum un cuvânt şi un adăpost, dar şi realitatea potrivit căreia Megiddo se transformă, treptat, într-un fel de arenă a disensiunilor dintre regii Iudeii şi Israelului…

*

În 1986, pe timpul unei secete care a provocat scăderea nivelului apei din lacul Yam Kinneret (Marea Galileii), doi fraţi din kibbutz-ul Ginosar descopereau o barcă veche. Cu lungimea de 8,20 metri, o deschidere de 2,30 şi o înălţime de 1,20, vasul era îngropat în sedimentele acumulate pe fundul lacului, drept consecinţă, bine protejat. Potrivit mai multor criterii de calsificare, tipul de echipaj ne duce cu gândul că reprezintă unul din vasele menţionate în Evanghelie, împrumutate de Isus şi discipolii săi, la fel cum a fost îndreptat de evrei împotriva romanilor în cursul bătăliei navale de la Migdal (67 d.Cr.). În simplitatea lui (sâmburele marilor creaţii), vasul deschide o fereastră spre trecut, ne oferă indicaţii privind activităţile navale de pe lacul Galileii; totodată, face posibilă apropierea noastră de o parte a vieţii lui Isus. În februarie 2000, vasul a fost transferat în aripa nouă a Centrului Ygal Allon, dovadă a reconstituirii aventurii umane din Galileea, dar şi andocarea permamentă la malul punctelor cardinale ale omenirii… 

*

Herodion rămâne unul dintre cele mai ambiţioase proiecte ale lui Irod cel Mare, servindu-i ca palat de vară, fortăreaţă, monument, cimitir şi capitală districtuală. Este singura aşezare, ridicată de regele-constructor, care îi celebrează numele. Complexul, situat la 15 km sud de Ierusalim, aproape 5 km sud-est de Betleem, în apropierea anticului drum către Marea Moartă, a fost construit între 23-20 î.Cr., împărţit – fără a fi divizat – în două zone: de sus (palat, fortăreaţa circulară ridicată pe un munte… artificial) şi de jos (la baza muntelui, întâlneşti palate-anexe, pentru uzul familiei regale şi prietenilor lui Irod, folosite, totodată, ca birouri centrale ale capitalei districtuale). Irod   şi-a iubit destinul, acest preţios obiect al dragostei de sine ce n-ar dori să dispară; i-a încredinţat, prin moarte, puterea fiului său, Archelaos, dar dansul bucuriei avea să fie întrerupt de procuratorii romani, retrăit – primitiv – de rebelii evrei în marea revoltă din 66 d.Cr., programat, din nou, de luptătorii lui Bar Kochba (132 d.Cr.), abandonat pentru câteva veacuri, până când, o comunitate de călugări bizantini şi-a stabilit reşedinţa printre ruinele Herodionului şi a ridicat, între secolele XV-XVII, patru biserici; zilele care măsoară vârsta aşezării au mai cunoscut arabii şi un alt abandon – întrerupt de modul în care beduinii ştiu să îmblânzească ţinuturile aride, contopindu-se cu ele.

*

„(…) În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea… Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când era el acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi l-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei…” (Luca, II 1 şi următoarele). Puţin mai la sud de Ierusalim, în mijlocul unui peisaj idilic, agro-pastoral, care şi-a menţinut, în timp, aproape nealterate, caracteristicile bucolice şi biblice ale vremii de altădată, se află aşezat Betleemul. Candidul sătuc, de la poalele unui deal aspru, stâncos, punctat ici-colo de măslini şi de chiparoşi, este indicat, în toponimia locală, cu numele Betleem. Semnificaţia toponimului poate fi „casa pâinii” din ebraicul Beit Lehem sau „casa cărnii” din cuvintele arabe Beit Lahm. Betleem-ul, oraş sfânt pentru religia creştină, este plin de amintiri biblice şi evanghelice. Vastele întinderi de păşune sunt străbătute de turme de oi şi de capre, conduse de păstori care îmbracă, acum, ca şi în timpurile vechi, haine severe, închise la culoare, căciuli caracteristice. În acest decor s-au desfăşurat faptele povestite în Sfintele Scripturi, care îi unesc pe creştini cu evreii: păşunile cunoscute sub numele de „câmpiile păstorilor” (Shepherds Fields) au cunoscut aventurile protopărinţilor lui David, marele rege al evreilor; au fost, totodată, martorii veştii date de către înger despre naşterea Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Isus (din ebraicul Jeshua) reprezintă o amintire de neşters în istoria umanităţii (o neconcordanţă doar în ceea ce priveşte data naşterii lui Isus: romano-catolicii plasează evenimentul în noaptea de 24 decembrie a anului 5 sau 4, grecii ortodocşi în 6 ianuarie, iar armenii îl datează pe 18 al aceleiaşi luni). Existenţa lui Cristos, în dimensiunea sa terestră, ne oferă un om a cărui dublă natură, umană şi divină, a lăsat mesajul nemuritor transmis de-a lungul secolelor, după 2.000 de ani, asupra unei vaste părţi a conştiinţei, a gândirii şi a crezului universal.

Bazilica Sfintei Naşteri, ridicată pe locul venerat de pelerini, se mândreşte cu istoria milenară. În anul 135 d.Hr., în tentativa sa de a şterge din realitate cultul creştin, împăratul Adrian dedicase grota şi păduricea divinităţii păgâne Adonis. Numai intervenţia lui Constantin, în anul 332, a permis să se revină la venerarea unuia dintre locurile cele mai dragi tradiţiei creştine, ridicându-se aici o impunătoare bazilică păstrată, în bună parte, până în zilele noastre. A fost dărâmată de la sol şi reconstruită de către Justinian, care adăuga poţiunea absidală triplă, restructurând vestibulul şi dându-i destinaţia de pranaos, după cum a dispus construirea a două scări, pentru a permite accesul la Grota Sfintei Naşteri. Bazilica Sfintei Naşteri a scăpat de jaful invadatorilor persani (secolul al VII-lea), însă, în prima jumătate a secolului al XVI-lea turcii i-au topit acoperişul de plumb pentru a face ghiulele de tun. Faţada, din piatră neşlefuită, este încadrată de alte trei edificii mănăstireşti aparţinătoare de trei biserici creştine diferite. În biserică se intră prin mica Uşă a Umilinţei (1,20 m) prin care se poate pătrunde în interior numai aplecat, ca şi când s-ar intra într-o peşteră adevărată. Probabil că, la început, uşa avea cu totul alte dimensiuni, dar, prin secolul al XVII-lea s-a decis să fie micşorată pentru ca musulmanii să nu mai poată intra călare. Interiorul impresionează prin monumentalitatea celor cinci naosuri, separate de patru şiruri de câte 11 puternice coloane corintene din calcar roşu. Pe sub câteva traverse din lemn se văd porţiuni din vechiul mozaic al pardoselei. În naosul cel mare pot fi admirate urmele unor mozaicuri pe fond de aur, datate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi atribuite unui anume Basilius pictor. Mozaicurile îi reprezintă pe strămoşii lui Cristos şi trimit la primele şapte Concilii Ecumenice. Partea cea mai semnificativă, din punct de vedere religios şi istoric, rămâne, totuşi, Grota Sfintei Naşteri; această mică încăpere, decorată parţial în marmură, cuprinde Altarul Naşterii lui Cristos: o stea de argint, luminată de 15 candele aprinse, care reprezintă diferitele comunităţi creştine, indică locul tradiţional al naşterii lui Isus. Steaua poartă următoarea inscripţie latină: Hic de Virginiae Maria Jesus Christus natus est – 1717. Alte două altare se află în grotă. Altarul Sfintei Iesle este locul unde a fost aşezat Copilul Isus după naştere. Ieslea din argilă, găsită, conform tradiţiei, de Sfânta Elena, a fost înlocuită de către aceasta cu o iesle din argint. În faţa altarului invocat se află Altarul Regilor Magi, aşezat în locul în care aceştia şi-au adus omagiul nounăscutului Fiu al lui Dumnezeu.

Sunt semne, reţele de prevestiri sau interpretări, imagini şi sensuri, norme construite, spaţii asediate, substanţă mitizată, pragul copleşind chiar trecerea vremii, condiţia dislocării a tot ce fierbe în absolventul de istorie-filosofie şi în omul pornit către regăsirea credinţei.

*

Urma plăcerea de a găsi litoralul Israelului, îmbrăţişarea dintre om şi apă, o fericire fără condiţii, permanenţa unui profil… În trecut, Cesareea a fost un oraş al regelui Irod, unul dintre cele mai mari şi mai importante. Cesareea relatează istoria de acum două milenii a propriei sale glorii: imaginaţi-vă oameni plimbându-se pe străzile pavate de romani, mulţimi aclamând în teatre maiestuoase, caii care merg, în galop, pe hipodromul gigantic de la malul Mării Mediterane, ruinele Palatului lui Irod (costruit direct din mare, într-o peninsulă), pe Irod însuşi, vestigiile din timpul romanilor, bizantinilor, arabilor şi cruciaţilor, până în primele clipe ale Sionismului în Israel, activitatea din timpul magnatului Rothschild etc.

*

Comunităţile carmelite („Stella Maris”, Muhraka, parohia latină Haifa) de pe Pământul Sfânt sunt asociate cu apărarea memoriei profetului Ilie şi devoţiunii pentru „Doamna Noastră” a Muntelui Carmel. Mănăstirea Carmel (în care am înnoptat) respiră prin buchete de cuvinte, fotografii şi amintiri. Construită în secolul al XIX-lea pe ruinele unui edificiu preexistent, la rândul său reconstruit în amplasamentul pe care Abdullah Paşa l-a distrus în 1821 (folosind pietrele pentru a-şi înălţa propriul palat), are o bazilică cu planul în formă de cruce greacă deasupra căruia se ridică o cupolă (frescele ilustrează scene din viaţa profeţilor Ilie şi Elizeu); în interior, marmora ce acoperă pereţii este îmbogăţită cu sculpturi în lemn de cedru; grota lui Ilie se găseşte în inima bazilicii, flancată de coloane de porfir, iar, în plan îndepărtat, un altar se află deasupra stâncii sculptate şi oferă spaţiul în care odihneşte Ermitul (pustnic, sihastru); obiectele descoperite stau mărturie a transformării grotei în necropolă. Se pare că Ilie a condus, de aici, Regatul de Nord al Israelului în cursul primei jumătăţi a secolului X î.Cr.; apărător fervent al monoteismului, a luptat împotriva preoţilor care slujeau zeitatea Baal (pe Muntele Carmel) şi împotriva lui Izabel, soţia lui Ahab. Potrivit iconografiei tradiţionaliste, Elizeu – discipolul profetului Ilie – l-a văzut pe acesta urcând la cer pe un car în flăcări.

*

Când mi-am filtrat proiectul deplasării, pe rafturile conştiinţei s-a pornit un mic scandal – înaintea ultimei zile (9 august 2009). Lipseau, din limba aranjamentului nostru cu Ierusalimul, panorama şi grotescul fascinant al bazarului.

Desigur, întâietate au avut Biserica Sfânta Maria Magdalena, Biserica Sfântul Marcu, Catedrala Sfântul Iacob, Biserica Mântuitorului, Bazilica Adormirii, Citadela, Mormântul lui David, Via Dolorosa/Popasurile…

Ein Karem (sat, ca prelungire a Ierusalimului, unde poate fi localizată naşterea lui Ioan Botezătorul, din părinţii Zaharia şi Elisabeta; sanctuarul celebrează naşterea celui care l-a botezat pe Isus) fusese sedimentat într-o altă formă şi în altă zi a pelerinaj-ului; trei nopţi au fost petrecute la St. Charles Hospice Foto 2010, surorile amintindu-ne că abilitatea de a învăţa alte limbi nu este precum singura floare trăind prin metaforă, mitologia şi prezentul voinţei de a fi român, slujitorul învăţăturii lui Cristos în Ţara Sfântă. Nu putem trăda memoria doar pentru că, pe Muntele Sion (Zion) din Ierusalim gallus cantat. Conform tradiţiei creştine, Petru s-a lepădat de Isus. Potrivit altora, locul corespunde Palatului lui Caiafa, „temelia” de judecată a lui Isus. Sunt arheologi care cred în rolul actualei proprietăţi a părinţilor asumpţionişti, Biserica Sfântul Petru din Gallicantu (argumente invocate: mărturiile pelerinilor din Ţara Sfântă, „Cântul Pelerinului Anonim din Bordeaux”, o cateheză aparţinând Sfântului Chiril, Episcop de Ierusalim, manuscrisul Ierusalimului din „Lexiconul Armean” etc.) alţii preferă să situeze palatul 300 de metri mai sus, pe amplasamentul Bisericii Armene Ortodoxe, al Sfântului Salvator, din apropierea Porţii Sionului. Nici o ipoteză nu se impune ca evidenţă, doar Muntele Sion rămâne o colină înaltă din partea de vest, devenită inima primei comuntăţi creştine, compuse din iudeo-creştini, discipoli ai lui Isus de origine ebraică. Într-o sinagogă, evreii religioşi venerează Mormântul lui David. Descoperirea unui bloc de piatră cu dimensiuni de 2,5 m lungime/0,5 m lăţime, purtând cu sine şi pentru alţii inscripţia ebraică „Le aham hua korban” („aceasta este ofranda pentru păcate”) sugerează prezenţa marelui preot, cât se poate de naturală prin colecţia de „greutăţi şi măsuri evreieşti” care au fost interpretate drept etaloane aflate în grija preoţilor…

Oraşul lui David, Silwan (în Biblie – Siloam), este cea mai veche parte a Ierusalimului. David, Solomon şi profeţii au trecut pe aici. Grădinile din Siloam au inspirat „Cântecul Cântecelor”. De Paşte, creştini de toate etniile se adună la Ierusalim pentru a urma drumul parcurs de Isus. În Duminica Floriilor, oamenii se adună pe Muntele Măslinilor ca să reediteze intrarea Lui în Ierusalim. Se opresc acolo unde Domnul a plâns, prevăzând soarta proprie şi pe cea a oraşului. Locul este marcat de o biserică în formă de lacrimă, numita Dominus Flevit („Domnul a plâns”). Tot pe acest munte se află Grădina Ghetsimani, în care există o mică livadă de măslini (se spune că ar avea aproape două mii de ani). Ierusalimul adăposteşte patru cartiere importante: Cartierul Evreilor, Cartierul Creştinilor, Cartierul Musulmanilor şi cel al Armenilor. Astăzi, patru comunităţi etnice şi religioase promovează, împreună, culturi diferite cu acelaşi patrimoniu. Sunt opt porţi care străbat zidurile oraşului, iar cel mai important trafic se desfăşoară prin Poarta Jaffa. Via Dolorosa este drumul pe care Isus a mers de la Judecată către Răstignire. Aici reconstituim cele „Nouă opriri ale Crucii” care conduc şi spre Biserica Sfântului Mormânt din Cartierul Creştin, cunoscut drept locul unde a fost îngropat şi unde a înviat Cristos – centrul credinţei creştine din întreaga lume.

Belvedere – care înconjoară Siloamul – strânge în sticla zilelor însorite, a nopţilor umede şi cu rafale de vânt, ca plan apropiat, trei văi la sud de valea Gheenei. Cu proasta reputaţie din „epoca regilor” – când inima lui Solomon s-a întors de la a-L servi pe Dumnezeu (1 Regi 11: 5-7); mai târziu, valea a devenit un fel de colector de gunoaie arse, dar, la timpul potrivit, credinciosul împărat Iosia a pus capăt cruzimii şi, pentru ca  practica să nu se repete, a profanat valea, pângărind-o cu oase ale oamenilor morţi (2Regi. 23:10,14; 2Cron. 34:4,5). Tocmai pentru a simboliza nimicirea, le fel de completă, cum era distrus orice lucru aruncat în Gheenă, profetul Domnului, Ieremia, prevestea soarta naţiunii rebele prin ilustraţia potrivită a Gheenei (Ier. 19:12,13; 7:32,33). La est de câmpul cumpărat cu 30 de arginţi, prin trădarea lui Iuda, şi, totodată, Hakeldama („pâmântul sângelui”, unde Iuda s-a spânzurat) se dezvăluie Valea Cedronului, între Muntele Măslinilor şi Prima Cetate a Ierusalimului (Sion), cucerită de David în jurul anului 1.000 î.Cr.; cadrul convine viziunii profetului Ezechiel care vorbea despre apele revărsate asupra templului (înainte de a traversa deşertul, ele aveau să-şi împlinească un sfârşit ca un început, în apele Mării Moarte, pentru curăţare). Valea Tyropeon este, practic, acoperită; dar, în vechime ea ar fi mers pe zidul vestic al Esplanadei Templului, prelungindu-se către sud până la confluenţa cu Cedronul şi Gheena, fixând limita vestică a vechii cetăţi a lui David. Pe versantul său se găsea „Fântâna Siloamului” şi minaretul care domină valea; tot aici, Isus a trimis lumina către un bolnav, redându-i vederea. În plan depărtat, la nord, se înalţă Muntele Moriah. Aici se ridicaseră Templul lui Solomon şi templul lui Irod cel Mare (distrus de Titus în 70 d.Cr.). Multe episoade ale istoriei Israelului şi ale vieţii lui Isus s-au petrecut pe acest munte. Astăzi, vedem cum se ridică Moscheea lui Omar, Moscheea Al Aqsa, Domul Stâncii. Unul dintre cele mai venerate sanctuare ale Islamului, construit în anul 621 d.Cr. de califul Abd al-Malik, edificiul adăposteşte o stâncă privită cu sacralitate de credincioşii musulmani („Profetul a pornit în călătoria sa către cer”); stânca este importantă şi pentru tradiţiile mozaică şi creştină; aceasta ar fi vârful muntelui biblic Moriah, unde Avraam l-a oferit pe fiul său Isaac ca jertfă lui Dumnezeu; din punct de vedere ar­hi­tec­tonic, Domul Stâncii pare să se identifice cu cupola sa strălucitoare, asemănătoare unui boboc de floare aurit; cu­pola este susţinută de un tambur circular şi de o con­strucţie octogonală, cu zi­duri îmbrăcate în marmură şi faianţă predominant al­bastră. Colina „Scandal”, numită astfel pentru că regele Solomon a ordonat să fie ridicat un templu întru cinstirea zeităţilor venerate de femeile sale, îngroaşă tonul prin îndoiala unui capriciu. Înconjurată de arbori, o veche mănăstire a fost transformată în centru de primire a pelerinilor, administrat de catolici francezi sub numele „Casa lui Abraham”. Tot la est se întrevede linia Munţilor Moab (în zilele senine, se pot observa, în depărtare, depresiunea Iordanului, Marea Moartă, petecuri de pământ ale vecinilor din Iordania). Muntele Nebo (m-a purtat pe umerii săi la sfârşitul anului 2007) a fost suit de Moise din câmpia Moabului, vârful muntelui Pisga, în faţa Ierihonului. Domnul i-a aratat toată ţara: de la Galaad până la Dan, tot ţinutul lui Neftali, ţara lui Efraim şi Manase, toată ţara lui Iuda până la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, valea Ierihonului, cetatea finicilor, până la Toar; Domnul i-a zis: Aceasta este ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: O voi da seminţei tale. Ţi-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea. Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. La sud, colina supranumită „Consiliul cel Rău”; după tradiţie, marii preoţi şi fariseii convocaseră o adunare în timpul căreia Caiafa a profeţit: „Este mai bine să moară un singur om pentru popor”…

 ***

2010

„Frumusețea este o scrisoare de recomandare pe care natura o dă favoriților ei.” (Voltaire)

Mai întâi, ce efect are credința în Dumnezeu asupra oamenilor? „Din Ţara Sfântă pentru tine” – Centrul Media Franciscan/Custodia Ţării Sfinte însoţește efortul de a-L cunoaşte şi de a se asemăna Lui prin sfinţenie, prin practicarea unor virtuţi. Inaugurat în 2008 de Custodia Franciscană a Ţării Sfinte, Centrul Media Franciscan (FMC) din Ierusalim face parte din apostolatul pastoral al Custodiei. Misiunea declarată a Centrului este aceea de a face cunoscut lumii mesajul Locurilor Sfinte şi realităţile comunităţilor creştine din Ţara Sfântă. Custodia Franciscană crede, cu tărie, că pământul în care s-a aratat Dumnezeu, unde s-a dezvăluit taina mântuirii și unde a luat naştere Biserica, „are un mesaj unic (şi urgent) de transmis oamenilor din toate culturile şi din toate timpurile”. Depăşind barierele confesionale, Centrul organizează evenimente culturale şi religioase semnificative pentru Biserica Romano-Catolică, Biserica Ordodoxă, Protestantă, Islamică sau Iudaică. Centrul Media Franciscan are o echipă internă şi o echipă de tehnicieni din Cancao Nova, a cărei misiune este evanghelizarea prin media. Împreună, FMC și CN au reunit o echipă condusă de un manager pe probleme tehnice (studiouri complet echipate, camere HD, promptere, macara, echipamente, software de editare digitală, precum şi conexiuni prin fibră optică), cameramani, regizori, producători, cercetători, jurnalişti, fotografi, prezentatori, scenariști, ingineri tehnici şi de web. FMC are permisiunea de a filma în toate sanctuarele fanciscane; păstrează o legătură strânsă cu biroul Status Quo şi cu alte instituţii religioase; garantează inspecţia siturilor arheologice; proiectează, împreună cu cercetători, consilieri tehnici, scenarişti şi naratori, imagini video pentru ştiri, documentare, evenimente liturgice, culturale, publicitate, programe educaţionale pentru televiziune, tv online şi imagini video la cerere, din studio sau filmare la faţa locului (editarea include prezentare vocală şi naraţiune, subtitrare, dublare într-o limbă străină şi inserarea automată a dialogului)…

*

Inspirându-mă din Tolstoi, aș spune că, și pentru mine, „credința este forța vieții”. Dar      m-am îndreptat în direcția naturii, „arta lui Dumnezeu cel Veşnic” (potrivit lui Dante Alighieri). Nu mă consider proprietatea naturii; natura nu este proprietatea mea. Interacţiunile desemnează o necesitate spirituală, o motivaţie non-pragmatică. Nu mai sunt nici atât de naiv încât să clamez nerăbdarea oamenilor de a găsi în natură pedagogul de care avem nevoie. Reamintesc, totuşi, că este datoria Statului să ia măsuri concrete şi precise în domeniul protecţiei mediului, iar aceste măsuri să nu fie dirijate de interesele financiare sau politicianiste. Israelul, provocat de fapte, a reacționat voluntar și prin alegere…

*

Deşertul Negev este mărginit de Marea Mediterană, de Deşertul Sinai, Munţii Moab şi Pustiul Iudeii. Loc de întâlnire al unor fenomene naturale uimitoare (culmi semeţe şi văi ascunse, canioane săpate în stâncă şi dune de nisip), Negev a fost un punct critic pe Drumul Mirodeniilor bătut de caravanele cu cămile care aduceau cu ele bogăţiile Orientului în imperiile de pe coasta Mediteranei. Pentru vizitatorul modern, Negev este un loc fascinant, de străbătut în lung şi-n lat, cu drumurile sale comerciale, cu haltele, mănăstirile şi fortăreţele cioplite în stânci ascuţite.

Eilat, un paradis scăldat de soare, ne poartă printr-o lume a simţurilor. Traversând regiunile pietroase din Sudul Negevului şi deşertul Arava, cu stânci şi munţi coloraţi în roşu, cenuşiu, galben, alb, pentru ca, într-o clipă, să mă trezesc în Golful Eilat, pe malul Mării Roşii, am reţinut locul în care a ajuns Regina Sheba în vizita istorică făcută regelui Solomon. Tot acesta este locul care-i ademeneşte, ca prin farmec, pe iubitorii soarelui, pe amatorii de scufundări şi pe pasionaţii deşertului. În punctul cel mai sudic al Israelului, Eilat oferă vizitatorilor săi sporturi acvatice, plimbări în nave cu carenă de sticlă, iahturi, Parcul Observatorului Submarin, Reciful Delfinilor, călătorii cu jeepul şi/sau safari pe cămilă în inima deşertului, Kings City (un castel misterios, oarecum magic şi, cu siguranţă, adeptul kitch-lui), recife de corali din Rezervaţia naturală „Coral Beach”.

*

La doar 20 de minute de Eilat se află Timna Park (evoluţia a fost asigurată de Fondul Naţional Evreiesc, Consiliul Regional Hevel Eilot şi de donaţiile familiei Chudnow din Milwaukee/S.U.A.), o vale magnifică, plină de stânci înalte de sute de metri, binecuvântată cu o panoramă fascinantă şi locuri care vibrează de amintirile antichităţii, unul dintre cele cele mai impresionante locuri din Israel, spaţiu în care peisajele minunate se împletesc cu o filă de istorie. Am petrecut o parte din timpul călătoriei explorând secretele magice, antice, de-a lungul cărărilor, traseelor auto şi numeroaselor puncte de observaţie. Parcul se întinde pe o arie de 60 de kilometri pătraţi şi este în formă de potcoavă. Locul oferă vizitatorilor săi o „incursiune în geologie”, prin dezvăluirea formaţiunilor de roci. De fapt, întreaga istorie geologică a lumii poate fi povestită de straturile de rocă întâlnite în Timna. De pe stânci poate fi observat peisajul spectacular al salcâmilor şi plantelor de deşert, al turmelor de gazele şi de capre ibex.

• La intrarea în parc ne aşteaptă o prezentare multimedia circular­ă (360 de grade), care conduce turistul într-o călătorie, alături de zeiii egipteni, oferă o imagine a procesului de topire a cuprului din Egiptul Antic.
• Cortul (Ohel Moed) simbolizează unul dintre cele mai speciale locuri din Israel. O reconstrucţie autentică a Cortului Sfânt, în conformitate cu dimensiunile şi culorile comandate de evrei în Exodul lor, ne conduce în profunzimea istoriei evreilor; o experienţă biblică de neuitat, atâta timp cât, în interiorul Cortului, putem vedea altarul, lavoarul din cupru, masa pâinii.
• Ne-am plimbat pe jos sau cu maşina, în ultimul caz traseul recomandat ducând spre Cupole, Carele de Război, situl Ciuperca, Coloanele lui Solomon şi Templul Pentru mersul pe jos am avut la dispoziție trei trasee; la începutul fiecăruia se găsește o cutie albastră cu pliante (care conțin informaţii detaliate). De la Marea Arcadă, trecând printr-un canion nisipos, am vizitat peştera Minerului din Egipt, pentru ca apoi să pornim spre „verandă”, unde ne-a întâmpinat o privelişte spectaculoasă: Wadi Timna (albia râului Timna), Peştera Soldatului Roman, Canionul Roz. O plimbare sub Cerul Pitoresc ne-a purtat de-a lungul unei dune albe de nisip, spre un canion alb, un canion roz, o peşteră unde se află o inscripţie misterioasă, inclusiv spre ruinele fosilizate ale unor copaci vechi de 140 de milioane de ani. Altarul Zeiţei Hathor (altarul minerilor), construit dintr-un zid mic din piatră ce se află la ieşirea dintr-o cameră unită cu un perete de piatră naturală, datează din timpul dinastiilor egiptene a XIX-a și a XX-a; lângă peretele de piatră a fost construită o nişă rectangulară din pietre sculptate, împreună cu doi stâlpi gravaţi cu chipul zeiţei egiptene, Hathor. Arcadele/ferestre sculptate în gresie naturală sunt expresia unică a creativităţii naturii; în apropierea lor se găsesc cele mai vechi mine de cupru din lume.
• Salcâmul Acacia Raddiana (în ebraică: Shitah selilanit), cel mai des întâlnit arbore din Parcul Timna şi din partea sudică a Israelului, etalează florile aseamănătoare unei mingi galbene de talie mică ce produce fructe spiralate, cu înfățișarea păstăii; trunchiul, ramurile şi frunzele servesc drept sursă (supremă) de hrană pentru animalele din zonă; seminţele sunt împrăştiate cu ajutorul excrementelor. Din cauza climatului cald, lupii din Timna sunt, în general, nocturni şi au o greutate scăzută (sub 20 kg); în trecut, obişnuiau să fie solitari, însă, din cauza intervenţiei omului şi datorită abundenţei hranei, s-au grupat în mici haite. Capra ibex, înrudită cu capra sălbatică a cărui nume biblic ebraic este Yael, reflectă membrii acestei specii – bovide, cu picioare scurte şi puternice, fapt ce le permite urcarea pe stâncile abrupte; masculii au barba scurtă şi coarnele mari, în timp ce femelele au coarne mai firave. Pietrarul negru cu creastă albă (în ebraică: Salit Shchorat Beten) are imaculate capul, ceafa, partea posterioară şi o parte din coadă; trăieşte pe stâncile Arava şi în valea Mării Moarte.
• Lacul Timna este un lac artificial a cărui apă provine din izvoarele subterane; „Minele Timna”, care au produs cupru între anii 1950 şi 1980, pompau aceste ape la suprafață, pentru a preveni inundaţia minelor (în zilele noastre, apele sunt dirijate în scopul de a umple lacul artificial, construit pentru a crea o sursă permanentă de apă pentru animale şi pentru a servi drept oază a vizitatorilor veniţi să se relaxeze); lacul se întinde pe o arie de 14.000 de metri pătraţi şi conţine 20.000 de metri cubi de apă (nu este potabilă şi nici bună pentru scăldat).
• Coloanele lui Solomon, denumite astfel după Regele Solomon, s-au dezvoltat în urma eroziunii crăpăturilor din stâncile roşii și fac parte din cadrul natural al acestora, desemnează o formaţiune caracteristică peisajului. Pe peretele unei mici prăpastii apar gravuri ale carului antic (gravură în rocă), portete şi animale – o mărturie a lumii antice.
• Denumit după forma sa spiralată ce „urcă” în jurul stâncii, dealul se aseamănă cu o scără în spirală și este doar un exemplu al formelor variate şi sculpturilor create de forţele naturii. Traseele „Dealului în spirală” duc spre „Ciupercă” şi către „Valea Sculpturilor în Stâncă”.
• Exploatarea minieră a cuprului a început acum mai bine de 6.000 de ani. Găsim cea mai veche mină de cupru, care datează din perioada în care omul descoperise minereul (primul metal exploatat, produs și folosit de om). „Evoluţia tehnologică” a lumii a luat naștere aici, în momentul în care cuprul a început să fie utilizat în viaţa de zi cu zi. Între secolele XIV-XII î.Cr. (începând cu domnia lui Seti până la cea a lui Ramses al V-lea) expediţiile egiptene au pus bazele unei operaţiuni miniere intense. Partenerii aventurierilor egipteni au fost locuitorii peninsulei arabe – cheniţii şi medianiţii. Transportul lingourilor de cupru, către singurul port natural al Golfului Eilat, localizat pe malurile Insulei Coral, se făcea pe măgari. Siturile din Parcul Timna au fost redate omenirii de „Expediţia Arava”, sub îndrumarea profesorului Beno Rothenberg (descoperirile rare şi explicaţiile privind producţia pot fi găsite la situl arheologic „Ciuperca”). Această sculptură unică a rezultat din erodarea pereţilor de gresie roşie; „Stânca Ciupercă” reprezintă creația eroziunii mai rapide a jumătăţii de jos a rocii. Un centru pentru vizitatori este localizat lângă obiectiv, portretizând povestea minerilor din satul aflat mai jos.

*

În ţinuturile muntoase Negev, pe platoul Avdat, se ivește – deasupra bazinului Nahal Tzin – oraşul antic Avdat (Oboda), numit astfel după regele nabateean Oboda. Popor antic de origine arabă, nabateenii erau, la origine, nomazi care locuiau în corturi; mai târziu, s-au mutat în locuinţe permanente, câştigându-și existenţa din comerţul cu tămâie şi mirodenii, pe care le cumpărau din sudul Arabiei şi din Orientul Îndepărtat, apoi le transportau, cu ajutorul caravanelor trase de cămile, spre ţărmurile Mării Mediterane. Drumul Tămâii trecea prin ţinuturile muntoase Negev. Pe lângă locurile amenajate pentru popasurile nocturne, au fost clădite fortăreţe pentru protejarea, pentru alimentarea cu hrană şi apă a caravanelor care transportau mărfuri scumpe. Cu timpul, aceste locaţii nocturne, la care s-au adăugat şi rezervoare, ţarcuri pentru cămile, instalaţii militare, temple şi cimitire, au fost construite în zonele centrale. Nabateenii au învăţat să colecteze sursele de apă de la suprafaţă în cisterne ascunse, să le utilizeze pentru agricultură, să crească oi şi capre, asigurându-şi controlul asupra deşertului, au început să pietruiască drumurile, folosind un material de la Marea Moartă (utilizat de egipteni în procesul de mumificare). Regatul Nabateean, având capitala la Petra, includea regiuni din nordul Arabiei, Moab, Hauran, Negev şi Sinai. În anul 103 î.Cr., Alexander Jannaeus a cucerit portul Gaza şi a preluat controlul debitului spre Marea Mediterană, pentru transportul mărfurilor. Mai târziu, în a doua jumătate a secolului I î.Cr., Regele Irod cel Mare a conştientizat utilitatea colaborării cu nabateenii, în special în colectarea taxelor, şi a deschis porturile din sudul ţării (în scopul amintit). În anul 106 d.Cr, după moartea regelui Rabbel II, regatul Nabateean a fost alipit Romei. Anexarea la Provincia Arabia nu a afectat dezvoltarea economiei nabateene, oraşele continuând să înflorească. În timpul perioadei bizantine, fluxul de locuitori din Negev a atins punctul culminant – au fost construite drumuri, fortăreţe şi biserici, au fost create zone agricole. Nabateenii au acceptat, treptat, Creştinismul, manuscrisele fiind înlocuite de cele grecești. Ciuma, care a lovit Negev-ul în mijlocul secolului VI d.Cr., cucerirea persană (dintre 614-628) și preluarea Negev-ului de către arabi (în 636) au adus schimbări în domeniul securităţii şi economiei. Negev-ul a intrat în declin şi s-a trezit abandonat.

Climatul deşertic şi cantitatea de apă care provine din ploi, de aproximativ 80 mm/an, nu au constituit o piedică în calea energiei locuitorilor din Negev; pe fiecare vale a râului şi versant al muntelui, aceşia au dezvoltat o agricultură tradiţională bazată pe colectarea surselor de apă de la suprafaţă. Parcul Naţional Avdat se întinde pe o arie de 2.100 de dunami (210.000 m²). Principala sa atracţie este oraşul antic Avdat, fondat în secolul al treilea î.Cr., situat pe Drumul Tămâii („staţia numărul 62”), traseu pe care erau transportate tămâie şi mirodenii originare din Peninsula Arabică şi din Orientul Îndepărtat, prin ţinuturile muntoase Petra şi Negev, către porturi ale Mării Meditarane. Gaza devenise cel mai important port pentru exportarea acestei mărfi; de aici, tămâia şi mirodeniile erau trimise spre centrele Imperiului Roman. Controlul arterelor comerciale şi porturilor a avut un impact direct asupra istoriei Avdat-ului, dar şi asupra altor oraşe nabateene. Conform spuselor unui istoric contemporan, Avdat s-a dezvoltat în timpul împărăţiei Regelui nabateean Oboda II (secolul I î.Cr.): Oboda este locul nabateenilor, denumit după Regele Oboda, care a fost îngropat acolo şi care era venerat ca o zeitate. Ruinele clădirilor, un complex de temple şi un atelier de olărit, datează din această perioadă. Avdat a continuat să se dezvolte şi în timpul Regelui Aretas (9-40 d.Cr.) şi sub domnia Regelui Rabbel (70-106 d.Cr.). După moartea Regelui Rabbel II, din 106, regatul a fost alipit Imperiului Roman. Avdat a devenit parte a drumului principal şi a sistemului de apărare al Imperiului Roman, dezvoltând cartiere rezidenţiale şi clădiri publice. În Tabula Peutingeriană, o hartă rutieră a Imperiului Roman din secolul IV, Avdat apare pe drumul principal ce pornea din Ierusalim spre Aila (astăzi Eilat). Începând cu secolul IV d.Cr., oraşul, care cunoscuse bune şi rele, a dezvoltat o agricultură amplă, mai ales în domeniul viticol, atingând o culme a expansiunii în timpul perioadei bizantine (secolul IV până în secolul VII d.Cr., odată cu începerea construirii de biserici şi numeroase alte clădiri); au fost săpate bazine şi reutilizate numeroase peşteri, ele servind, în principal, drept ateliere pentru procesarea şi depozitarea produselor agricole. Oraşul a fost însă abandonat în urma unui cutremur din anul 630 d.Cr.

Autoritatea Israeliană pentru Natură și Parcuri a preluat responsabilitatea asupra acestui loc şi administrează, totodată, un magazin de suveniruri, inclusiv centrul pentru vizitatori – unde sunt prezentate filme/expoziţii despre Drumul Tămâii. Baia publică, construcţie din perioada bizantină (datează din secolul IV d.Cr), uimitor de bine conservată pe unele porţiuni, uneori chiar până la acoperiş, conţine o antecameră (vestiar), o cameră răcoroasă, o cameră călduţă, două camere fierbinţi şi cuptoare; prezenţa băii publice în această zonă indică standardul ridicat de viaţă al locuitorilor; apa provenea dintr-o fântână din apropiere, adâncă de aproximativ 70 de metri; deasupra fântânii se găsea un iaz conectat la baia publică printr-un canal. Camera interioară a Peşterii romane funerare, săpată în stâncă, datând din secolul III d.Cr., conţinea mai mult de 20 de nişe pentru înmormântare; în faţa peşterii se afla un antreu unde putem admira, astăzi, reliefuri cu imaginea soarelui, lunii, precum şi un altar; cei care au excavat credeau că peştera se confundă cu locul în care fusese îngropat Regele Oboda, dar descoperirea ulterioară a trei inscripţii greceşti care menţionează nume feminine, aparent preotese, a indicat posibilitatea ca femeile înmormântate aici să fi fost preotesele Afroditei. Numeroasele camere ale Vilei sudice, o vilă singuratică la capătul sudic al lanţului muntos Avdat, au fost construite în jurul unei curţi pătrate, în centrul căreia se află un bazin; la vest, admirăm priveliştea dinspre siturile agricole restaurate de Even-Ari, precum şi platoul Avdat, ţinuturile muntoase Negev și Nahal Tzin. Deasupra intrării în Turnul Roman, construcţie din secolul III d.Cr., remarcabilă prin specificul său arhitectural, ne întâmpină o inscripţie în greacă: „Purtându-i noroc, Zeul Oboda îl ajută pe Irenius cel care a construit acest turn, cu burghiuri bune, în anul 188, oferindu-i ajutorul arhitecților Wailos din Petra şi Avtichos.”; anul construirii turnului este 294 d.Cr, conform unui studiu care a avut drept punct de pornire stabilirea Provinciei Arabe din 106 d.Cr.; se pare că acesta a fost un turn de pază, cupola de piatră de la intrare era un substitut pentru grinzile de lemn iar acoperişul turnului ne oferă o privelişte spre cartierul bizantin, către fortăreaţă, componentele bisericii şi întinderile ţinuturilor muntoase Negev. Cartierul bizantin, cartier rezidenţial instaurat în timpul perioadei romane, era alcătuit, în pricipal, dintr-o stradă centrală cu locuinţe pe ambele părţi; strada avea un sistem de canale şi rezervoare pentru colectarea apei de ploaie; cartierul a fost însă distrus de un cutremur, în anul 630 d.Cr. Savanţii au crezut, iniţial, că în Atelierul de olărit – locaţie ce conţine iazuri pentru lut, fundaţia de la  roata olarului şi un cuptor, au fost făcute vasele de lut nabateene, cunoscute pentru calitatea lor superioară, precum şi pereţii subţiri şi decoraţiunile delicate; totuşi, cercetările au dezvăluit că olarii nabateeni îşi aveau sediul la Petra. Tabăra armatei (descoperită datorită săpăturilor din anii 1977 şi 1999, care au implicat şi un proiect de conservare) se întindea pe 100×100 metri şi conţinea opt construcţii mari, cu multe camere ce puteau găzdui câteva sute de soldaţi; în centrul fiecărei componente se afla o poartă şi turnuri de supraveghere de-a lungul zidurilor; savanţii sunt de păreri diferite în ceea ce priveşte data construirii sale – unii cred că își are originea în epoca nabateeană, datând din primul secol d.Cr., în timp ce alţii spun că ar fi de origine romană, din secolele III şi IV d.Cr. Presa de struguri (aceștia erau aduşi din vii şi plasaţi în locurile de depozitare construite în jurul planşeelor), instalaţie de producere a vinului ce datează din perioada bizantină, dezvăluie un canal subteran care conducea spre camera de colectare a mustului din planşee; apoi, mustul era transferat în vase şi depozitat în peşteri, unde fermenta şi devenea vin; în apropierea presei de struguri se află un altar nabateean pentru libaţie, pe care avem încrustată o inscripţie ce datează din anul 98 d.Cr. (menţionează numele regelui Rabbel II); în Avdat au fost descoperite cinci prese de struguri care atestă, în perioada bizantină, prezenţa unei industrii înfloritoare de producere a vinului. Fortăreaţa oraşului se întinde pe o suprafaţă de 43×63 metri şi a fost construită în timpul perioadei bizantine, servind drept loc de adunare şi refugiu pentru locuitori (în caz de necesitate); în centrul fortăreţei se poate observa un rezervor mare în care se aduna apa din canalele unde erau colectate sursele de apă de la suprafaţă; la nord se poate admira o capelă pentru rugăciune; vizitatorii pot urca scările spre turnul de supraveghere din partea de sud-est, pentru a se bucura de o privelişte a Avdat-ului, tabăra armatei şi Drumul Tămâii. În acropolă au fost găsite câteva inscripţii ce atestă prezenţa unuia sau a mai multor temple – Templele nabateene şi piaţa bisericii; inscripţiile mai vechi sunt de origine nabateeană şi datează din secolul I î.Cr.; inscripţiile mai recente sunt de origine greacă și datează din secolul III d.Cr.; aici se menţionează construirea unui nou templu; în zonă au fost înălţate două biserici, în timpul perioadei bizantine: Biserica Sfântului Theodoros, la sud, şi Catedrala, la nord. Biserica din partea de sud avea două şiruri de coloane (asemenea unei bazilici) şi era parte dintr-o mânăstire; în biserică au fost găsite mai multe morminte acoperite cu plăci de marmură, care purtau inscripţii datând din perioada 541-618 d.Cr. Inscripţiile mai vechi menţionează mormântul unui martir, Sfântul Theodoros, de aici şi numele bisericii; alte inscripţii găsite menţionează numele unor personalităţi de seamă înmormântate în acest loc; camerele din jurul complexului indică faptul că biserica a fost parte a unei mănăstiri. Pereţii Bisericii din partea de nord, „catedrală” a oraşului şi cea mai veche dintre cele două biserici, au fost ridicaţi cu ajutorul unor pietre de construcţie nabateene de mâna a doua; săpăturile au descoperit piedestalul unui altar inscripţionat cu numele Eliahu şi Ioan, precum şi o cutiuţă din marmură, în care erau păstrate relicve de sfinţi. Baptisteriul cruciform, în care erau scăldaţi adulţii, atestă procesul de trecere, la Creştinism, a locuitorilor din Negev; în apropiere, se află un baptisteriu pentru copii. La capătul nord-vestic al Avdat-ului se află o platformă – Priveliştea – situată pe ruinele unui templu nabateean; aici au fost descoperite câteva inscripţii, inclusiv una care ar fi menţionat familia regală nabateeană: Oboda şi Patzael şi Shawadat, fii ai lui Aretas; o inscripţie pe pragul porţii principale, care datează din anul 286 d.Cr., îl menţionează pe arhitectul care a construit acoperişul şi pe toţi prietenii din Avdat; platforma oferă o privelişte spectaculoasă spre versanţii oraşului, către baia publică, siturile agricole antice, rezervoarele Ramaliya şi ţinuturile muntoase din Negev. Sute de locuinţe au fost construite pe versanţii vestici ai Avdat-ului, în faţa şi, uneori, în spatele peşterilor cioplite în piatră ce alcătuiau, în timpul perioadei bizantine, Oraşul peşterilor. Casa bizantină reconstruită şi peşterile mari din spatele său, reprezentative pentru aşezările din „oraşul peşterilor”, au intrarea care duce spre o curte înconjurată de camere (o cameră ar fi servit drept toaletă); peştera are două camere pentru depozitare, săpate în rocă, care serveau pentru păstrarea grâului repectiv pentru uscarea fructelor şi camera vinicolă; în tavan a fost săpată o cruce, iar în colţurile superioare au fost săpate capete de tauri şi ciorchini de struguri (posibil ca proprietarul acestei case să fi fost negustor de vinuri).

„Drumul Tămâii – Oraşele deşertice din Negev” a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO, în cadrul întâlnirii comitetului său (la Durban, Africa de Sud, pe 15 iulie 2005). Lista include Drumul Tămâii – care trecea prin Moa, din Arava către Avdat, prin zona ţinuturilor muntoase Negev (aproximativ 65 de kilometri), precum şi prin oraşele antice Avdat, Halutza, Shivta şi Mamshit. Mare parte din traseu este inclusă Rezervaţiei Naturale Stânca Tzinim, iar oraşele deşertice au devenit parcuri naţionale. Drumul Tămâii începea în Oman şi Yemen şi se întindea pe o distanță de 2.400  km, trecând prin Arabia Saudită, Iordan şi Negev, sfârşindu-se la portul Gaza. Drumul şi  ramificaţiile sale au forfotit de călători, din secolul III î.Cr. până în secolul IV d.Cr. Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO a inclus Drumul Tămâii în lista obiectivelor, după următoarelor criterii: Drumul Tămâii este mărturie unică a unei culturi dispărute, „oraşele nabateene şi rutele comerciale constituind o dovadă puternică a importanţei economice, sociale şi culturale a tămâii” – un anumit tip de tămâie şi smirnă – „a condimentelor şi a mărfii transportate din Orientul Îndepărtat şi din Peninsula Arabică spre greci şi romani” (pe lângă natura comercială a drumului, ruta a avut, de asemenea, impact asupra culturilor antice, reunind oameni şi viziuni asupra lumii); Drumul are o valoare globală şi este un model extraordinar de utilizare tradiţională a pământului, „ruinele liniştite ale oraşelor, fortăreţele, drumul şi bornele kilometrice, precum şi sistemul agricol sofisticat de-a lungul Drumului Tămâii din Negev reprezentând o dovadă extraordinară a mediului deşertic ospitalier ce a înflorit aici timp de 700 de ani”…

*

Ameninţate să fie proscrise, obligate să clădească fără prea mari resurse, cunoscând exilul şi triumful, admirate (în exterior) şi hulite (în interior) cu aceeaşi furie. Orice exclusivism se plăteşte mai devreme sau mai târziu. De fapt, asta trebuia să spun de la început: proiectele îi incomodează pe cei care ar avea obligaţia să le sprijine. Din acest motiv nu au ajuns (inclusiv) în locurile unde aveau dreptul să ajungă, în încercarea de a reinventa sistemul complex al lumii, unificate şi fragmentate totodată. Judecata de valoare, cu accente critice, poate fi valabilă pentru România…

În Israel, situația se prezintă diferit, adică normal…

*

Fortăreaţa Nimrod este una dintre cele mai mari şi mai impresionante fortăreţe medievale din Orientul Mijlociu. Fortăreaţa, care a supravieţuit trecerii timpului, deţinea controlul asupra unui drum principal al regiunii; acesta pornea din Tyre, de pe malul Mediteranei, şi ajungea până în partea superioară a Văii Hula, din Banias până în Damasc. Fortăreaţa, cu structura sa lungă şi îngustă, se supune condiţiilor topografice ale zonei. Lăţimea variază de la 50 la 150 de metri; lungimea este de 420 de metri. Fortăreaţa era înconjurată de un zid imposibil de cucerit, prevăzut cu turnuri. Intrarea originală se făcea prin trei porţi – două în partea de sud, a treia la vest. Fortăreaţa cuprinde donjonul, ce ocupă aproximativ un sfert din suprafaţa construcţiei, şi curtea inferioară, cu diverse clădiri, ziduri şi turnuri. Fortăreaţa Nimrod este cunoscută şi după numele sale arabice: Qual’at Subayab (Fortăreaţa de pe Stâncă) şi Qual’at Nimrud (Fortăreaţa Nimrod). Ultimul are legătură, potrivit legendei, cu marele vânător Nimrod, Regele Shinar-ului şi stră-strănepotul lui Noe. În acest loc, a fost pedepsit de Allah, care i-a pus un ţânţar pe cap, fapt ce l-a dus la nebunie. Conform altei fabule, Nimrod şi-a construit aici castelul; din el îşi întindea braţul lung pentru a lua apă din Banias. După lupta de la Hittin (1187) cavalerii cruciaţi au pierdut stăpânirea asupra unei mari părţi din teritoriul Israelului. Stăpânul acestor ţinuturi era Salah a-Din, care a condus armata Ayyubi în lupta împotriva cruciaţilor. El şi trupele sale au distrus, treptat, fortăreaţa, care le căzuse pradă. Cruciaţii au încercat să se întoarcă şi să recucerească Ţara Sfântă, însă tot ce au putut obţine a fost hegemonia asupra Câmpiei de Coastă şi a Galileei. Zona Banias, care a căzut în stăpânirea musulmanilor, a trecut în guvernarea lui ‘Aziz ‘Othman, nepot al lui Salah a-Din. Intrigile dintre Sultanul el-Kamal din Egipt şi fratele său, al-Moatis, guvernatorul Damascului, au adus cu ele construirea fortăreţei: în 1227, armata lui Frederick II a ajuns în Ţara Sfântă. Sultanul el-Kamal l-a provocat pe Kaisar (împărat) să-l trimită la luptă pe fratele său, pentru ca mai târziu să-i dăruiască Ierusalimul. Al-Moatis, care se temea de o eventuală cucerire a Damascului de către cruciaţi, a iniţiat construirea fortăreţei în 1227, cu ajutorul fratelui său mai mic, al-‘Aziz ‘Othman, pentru a apăra drumul ce ducea către Damasc. După ce trecuse pericolul, Ayyubi a hotărât să consolideze fortăreaţa şi să o extindă spre vest. Construcţia a continuat pentru (aproximativ) un an şi a fost finalizată în 1230. În 1253, cruciaţii au încercat să se întoarcă şi să cucerească fortăreaţa, dar fără sorți de izbândă. Şapte ani mai târziu, invazia mongolă din Siria şi Ţara Sfântă a dus la distrugerea fortăreţei. Armata mamelucă a reuşit să îi oprească pe mongoli în Bătălia lui ‘Ein Jalud (‘Ein Harod), considerată a fi una dintre cele mai importante lupte. Baybars s-a declarat Sultan al mamelucilor şi i-a predat fortăreaţa subordonatului său, Bilik. Noul guvernator a început activităţi vaste de reconstrucţie; expansiunea grandioasă a inclus şi turnurile semicirculare. Bilik și-a celebrat munca, neuitând să slăvească numele sultanului într-o inscripţie din anul 1275. Odată cu predarea cruciaţilor şi plecarea lor definitivă din Ţara Sfântă, la sfârşitul secolului al XIII-lea, prestigiul fortăreţei a scăzut. În secolul al XV-lea, aceasta a servit drept închisoare pentru rebeli; mai târziu, a fost părăsită…

Fortăreaţa Nimrod este localizată într-un decor feeric, pe versantul Muntelui Hermon, construită pe o creastă aflată la o altitudine de 815 metri. Dinspre vârf, versantul nordic coboară, abrupt, spre râul Guvta, în timp ce versantul sudic coboară, moderat, prin partea de sud, către Wadi a-Naquib. Culmea coboară, spre vest, către Banias, şi se ridică, spre est, în direcţia Muntelui Hermon.

Parcul Naţional se întinde pe o arie de 195 dunami (19,5 hectare, 49 de acri). Aici se află Fortăreaţa care se întinde pe 33 de dunami (3,3 hectare, 8 acri), înconjurată fiind de crânguri de măslini şi de vegetaţie naturală, în special de stejar Calliprinos (Quercus calliprinos). Autoritatea Israeliană pentru Natură și Parcuri, în colaborare cu Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi (IAA), Consiliul Regional Golan şi Corporaţia Turistică a Guvernului Israelului, au adus îmbunătăţiri în zona Parcului: cărări ordonate, balustrade şi indicatoare, toate pentru beneficiul celor ce se plimbă în zona Fortăreţei. Pe ruta recomandată se ajunge în interiorul fortăreţei, în cea mai importantă – şi impresionantă – zonă. Din parcare, am urmărit săgeţile care duc spre scara ce trece peste un şanţ şi am primit acces la:

• Turnul Nord-Vestic – pe o poartă impresionantă, instalată în turn, vedem o inscripţie în arabă, realizată de guvernatorul Ayyubi al-‘Aziz ‘Othman, care datează încă din prima etapă a construcţiei. Pietrele cupolei s-au deplasat în timpul unui cutremur (1759) dar, în mod miraculos, cupola în sine nu s-a prăbuşit. „Veranda” din faţă face parte dintr-o cameră al cărei tavan reconstruit, în 1275, de guvernatorul Bilik, atunci când turnul era extins, i-au fost adăugate două etaje. Acestei perioade i se poate atribui şi deschiderea de la parterul turnului, ce duce spre un rezervor deasupra căruia se ridică un puţ de 7 (şapte) metri; prin intermediul lui, apa ajungea la etajul superior. În vestul porţii turnului, la capătul „verandei”, a fost construit un pasaj secret ce ducea în afara peretelui nordic.
• În Inscripţia baybarilor (arabă monumentală), printre cele mai mari din perioada mamelucilor (1275), apar cuvinte de elogiu şi slavă pentru Sultanul Baybars, cel care l-a delegat pe subordonatul său, Bilik, comandantul fortăreţei, să preia controlul asupra clădirii şi a muncii de reconstrucție. Se pare că inscripţia a fost plasată în faţa celui de-al doilea etaj, unde palatul lui Bilik a fost localizat în vecinătatea certitudinii.
• Deocamdată, Turnul Vestic nu a fost descoperit de către arheologi.
• „Drumul de Serviciu”, cărare modernă care trece printr-o spărtură în perete şi prin care se poate accede direct în fortăreaţă, se înclină în fața
• Turnul(ui) Sud-Vestic, vârful acestuia ofeind o vedere magnifică a Galileei, Văii Hula şi a versanţilor Platoului Golan. Scările duc în holul interior al turnului original, mărit în timpul baybarilor, după care au fost construite ambrazuri adiţionale. Din acest hol, o scară în spirală coboară spre camerele de la sud; chiar şi aici putem găsi ambrazuri.
• Marele Rezervor are o arie de 9×25 m şi o înălţime de 7 m. Apa de ploaie nu a mai curs prin canale cu mult înainte ca acestea să fi fost distruse. Partea nordică este acoperită cu o boltă în cruce. O spărtură în peretele sudic, făcută mai târziu (de către un cioban), întrezărește interiorul rezervorului.
• Fântâna Rahat, fântână publică cu apă potabilă, localizată în partea de est a rezervorului şi alimentată de apele acestuia, are, deasupra bazinului, o inscripţie aparținând lui Fahr a-Din Hassan (care a recondiţionat fântâna în anul 1240).
• „Turnul Frumos”, construit de baybari, se proiecteazã dintr-un perete în formă de semicerc. Interiorul său este octogonal, cu două laturi unite, astfel încât rămân doar şapte. Acoperişul turnului este boltit. Construcţia turnului, tăierea pietrelor şi instalarea ambrazurilor trădează o calitate remarcabilă.
• Şanţul, săpat în rocă, separă fortăreaţa de donjon. Ruta aruncă priviri prăpastiei peste care a fost construit un pod din lemn. La capătul şanţului, în colţul sud-vestic al donjonului, se găseşte cea mai veche inscripţie arabă din fortăreaţă, ce datează din timpul regimului guvernatorului al-‘Aziz ‘Othman (1228).
• În eventualitatea în care fortificaţiile de jos erau distruse, apărătorii puteau continua bătălia şi apărarea fortăreţei din marele şi puternicul Donjon, consolidat şi independent, aflat deasupra fortăreţei („Donjon” provine din limba franceză, cunoscut sub denumirea de „keep”, în engleză). Poarta se află în colţul nord-vestic. La cele patru colţuri ale clădirii au fost ridicate turnuri pătrate. În zona aflată între ele, au fost găsite ruine ale cupolelor unei săli ceremoniale, săli adiţionale şi bazine cu apă.
• Priveliştea de la Donjon – se poate observa supremaţia clară asupra altor zone ale fortăreţei. Din acest punct, am admirat o priveliște ce îţi taie respiraţia, spre Muntele Hermon, Platoul Golan, Galileea şi Valea Hula.
• Foarte bine conservat, Turul nordic (Turnul Închisorii) a fost, la rândul său, construit de baybari. Turnul include un hol central, cu pereţi găuriți de ambrazura cupolelor şi o scară ce urcă spre acoperiş. Din vârful turnului putem privi spre Muntele Hermon şi Muntele Dov. Se pare că, în timpul secolului al XV-lea, locul a fost folosit drept închisoare.
• Ne întoarcem la turnul nord-vestic. În colţul „verandei” se află intrarea într-un pasaj secret, ce duce spre nord. Lung de 27 de metri, lat de 1,8 metri, Pasajul Secret are un tavan înalt, arcuit. Poate fi văzut un rând de pietre care s-a deplasat în timpul unui cutremur. Pasajul se încheie cu o deschidere secretă (uşă din spate), făcută prin partea exterioară a peretelui nordic şi ascunsă de un morman de pietre.
• Iazul, din afara fortăreţei, în partea de est, are o suprafaţă de 26×54 m şi o adâncime de cel puţin 5 metri. Localizarea sa pe versant oferă posibilitatea colectării unei mari cantităţi de apă de ploaie care, pe timp de pace, a servit locuitorilor fortăreţei; este posibil să fi fost folosită în agricultură, pentru irigaţii şi potolirea setei ciobanilor.

*

Râul Hermon izvorăşte de la baza muntelui cu același nume. La o altitudine de 2814 m, conglomeratul imens acţionează ca un burete, absorbând ploaia şi zapada care cad peste el din abundență. Apa se prelinge prin calcar, până formează izvoarele de la baza muntelui. Aceste izvoare alcătuiesc râurile Dan, Hermon (Banias) şi Senir (Hazbani). În anii 1960, apele Iordanului au fost declarate rezervaţie naturală. Râul Hermon este folosit pentru irigaţie, însă doar după trecerea prin inima vegetaţiei luxuriante ce oferă adăpost multor specii de animale.

Sunt îngrijite, cu respect, şi ruinele istorice, Autoritatea Israeliană Pentru Natură și Parcuri dezvoltând şi conservând ruinele oraşului antic Paneas, parte importantă şi inseparabilă a Rezervaţiei Naturale Banias. După ce Alexandru cel Mare a cucerit aceste teritorii, în 332 î.Cr., cultura greacă a fost împinsă către Est. Aici, lângă râurile curgătoare şi vegetaţia bogată, într-un cadru mirific, a fost construit Panaeon-ul, templul închinat zeului Pan. Numele îl împrumută pe cel al zeului: Paneas sau Pameas (Banias, conform pronunţiei arabe). Panaeon-ul apare, pentru prima dată, menționat în lucrările istoricului Xenon din Rhodos; acesta relatează bătălia care a avut loc la Panaeon, în anul 200 î.Cr., între armata Imperiului Seleucid şi Ptolemei, pentru cucerirea teritoriile Israelului. La sfârşitul primului secol î.Cr., romanii au alipit Paneas-ul regatului lui Irod cel Mare. Istoricul acelei perioade, Flavius Josephus, consemnează faptul că Irod a construit un templu în apropiere de izvoare, dedicându-l împăratului roman Augustus, protectorul său. După moartea lui Irod, regatul a fost împărţit între cei trei fii ai săi. Partea de nord şi Platoul Golan au fost oferite lui Filip, care, în anul 2 î.Cr, a mutat capitala regatului la Paneas. El a denumit acest loc Caesarea Philipi, deşi numele popular, Paneas, a dăinuit. Paneas contină să fie capitala regatului şi în timpul lui Agrippa II (a doua jumătate a secolului I d.Cr.). Josephus Flavius a consemnat și faptul că Agrippa II a făcut din Paneas un oraş luxos, înfrumuseţându-l cu un palat mare şi cu temple-statui. Potrivit tradiţiei creştine, în Caesarea Philipi a avut loc un eveniment semnificativ. Aici, după ce Petru îl desemnase pe Isus ca fiind Mesia, acesta i-a răspuns: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei, 16:17-18). Isus i-ar fi înmânat lui Petru „cheile împărăţiei cerurilor” (Matei, 16-19). Biserica a numit, de asemenea, Paneas-ul ca fiind locul în care Isus a vindecat-o pe „femeia care avea o scurgere de sânge” (Marcu 5:25, Luca 8:43). În semn de mulţumire, femeia a aşezat la uşa casei sale o statuie cu Isus (singura care a existat vreodată). Odată cu răspândirea creştinismului, în timpul perioadei bizantine (începutul celui de-al IV-lea secol d.Cr.), orașul Paneas a început să-şi schimbe aspectul. Cultul păgân al lui Pan a luat sfârşit, iar templele au fost abandonate. Oraşul a continuat să prospere; au fost construite noi străzi, iar palatul lui Agrippa II a devenit baie comunală. După cucerirea musulmană din secolul al VII-lea d.Cr., Paneas s-a transformat într-un simplu sat. În secolul al X-lea d.Cr., valurile de emigranţi musulmani au creat o nouă așezare în Banias. Aici s-au stabilit evrei, organizați în comunităţile Ierusalim şi Babilonia. Banias a devenit un centru important al sectei Karaite (o ramură a iudaismului). Cruciaţii au considerat orașul Banias o frontieră naturală între regatul Palestinei şi tărâmul musulman din vecinătate, al cărui centru era Damasc. Datorită poziţiei sale geografice, la răscrucea dintre Sidon şi Tyre, dintre Liban şi Damasc, orașul a fost considerat un punct strategic. Ca reacţie la cucerirea Cruciaţilor din Galileea (1099), musulmanii au fortificat Banias-ul şi au oferit conducerea orașului membrilor sectei Ismailiya. În 1129 însă, din cauza conflictelor dintre musulmani, conducerea oraşului a fost transferată Cruciaților. Musulmanii au preluat din nou conducerea Banias-ului în anul 1132. După ce Saladin a înfrânt Cruciaţii în 1187, în bătălia de la Hattin, localitatea şi-a pierdut din importanţă. Mamelucii au fortificat oraşul, dar, în final, au abandonat fortăreaţa, preluată de căpetenia beligerantă, Bedouin. Marele oraş a redevenit un sat, care a dăinuit până când zona a fost cucerită de IDF/Forțele de Apărare din Israel în Războiul de Şase Zile (anul 1967).

Izvoarele râului Hermon îşi au originea pe versanţii sudici al Muntelui Hermon şi nordul Platoului Golan. Bazinul său de captare este mic – aproximativ 150 km pătraţi. Principalii afluenţi, Râul Sa’ar (Wadi Hashba), Râul Si’on (Wadi Asal) şi Râul Guvta, contribuie, cu aproximativ 20%, la debitul anual al Râului Hermon, reprezintă aproximativ 125 de milioane de metri cubi de apă (25% din debitul Iordanului). Cel mai important izvor își are originea la baza Peşterii Banias. Apa izvorăşte la o temperatură de 15 grade şi se varsă în iazuri naturale largi şi frumos renovate. La formare, Râul Hermon curge cu forţă peste un canion abrupt, pe o distanță de aproximativ 3 km. Panta abruptă face ca debitul să crească, iar râul sapă adânc în canion şi formează cascade. Cea mai mare este Cascada Banias, cu o înălțime de 10 m. Înainte ca Râul Hermon să ajungă în Valea Hula, panta devine mai mică, canalul menţinându-și, totuși, caracterul sălbatic. În Valea Hula, câmpurile sunt cultivate până aproape de malul râului, rămânând, uneori, doar o fâşie îngustă de plopi (Populus alba), sălcii (Salix acmophylla) şi mărăcine sfânt (Rubus sanctus), care separă câmpia de apă. 9 km la sud, lângă Kibbutz Sde Nehemia, Râul Hemon se întâlnește cu Râul Dan, formând Iordanul. Una dintre măreţiile Râului Hermon este pădurea aflată pe malurile sale. Cei mai des întâlniţi copaci sunt platanul oriental (Platanus orientalis), salcia (Salix acmophylla), frasinul sirian (Fraxinus syriaca) şi urzica europeană (Celtis australis). Platanul oriental, arbore ce poate atinge o înălţime de 15 m, este, fără îndoială, cel mai impozant. Platanul oriental şi salcia cresc lângă râuri pe tot parcursul anului. Platanul oriental este uşor de recunoscut după frunzele sale mari, în formă de palmă (cad iarna) şi după fructele „pufoase”, în formă de minge. În schimb, salcia creşte din mai multe trunchiuri, neavând un dirijor principal. Rădăcinile se află, uneori, la vedere şi pot fi recunoscute după nuanţa lor roşiatică. Frasinul sirian creşte, de asemenea, pe malurile râurilor şi poate fi recunoscut după funzuliţele dinţate La sfârşitul iernii şi primăvara, stânca de deasupra Templului Pan este acoperită, din abundenţă, de Ricotia lunaria, zambile (Scilla hyacinthoides) şi o varietate de alte flori de primăvară. Vegetaţia bogată a stâncii își face apariția pe orice palmă de pământ, din colţuri şi crăpături. Printre plantele frecvent întâlnite se numără buricul-apei (Umbilicus intermedius), Parietaria judaica, ferigi precum Ceterach officinarum şi Cheilanthes pteridioides. Lângă cascadă pot fi admirate lupinul albastru (Lipinus pilosus) şi ciclama persană (Cyclamen persicum). Toamna abundă Panctratium parviflorum, brânduşa şi şofranul. Plopul este unul dintre arborii plantaţi în rezervaţie; deoarece are viaţă scurtă, sătenii folosesc trunchiul său drept pentru a-şi acoperi casele. Vizitatorii rezervaţiei vor vedea pomi fructiferi (smochinul, nucul, curmalul, dudul) ca imagini ale livezilor părăsite. Viţa de vie se împleteşte printre crengile copacilor. Primăvara, această zonă este bogată în vegetaţie iubitoare de apă: salcia (Epilobium hirsutum), Lythrum salicaria, cânepa (Eupatorium cannabinum), ventrilica de apă (Veronica anagallis-aquatica) şi obişnuita trestie (Sparganium erectum). Abundă, de asemenea, specii din zona mediteraneană, cum ar fi stejarul Kermes (Quercus calliprinos), stejarul Muntelui Tabor (Quercus ithaburensis), stejarul (Pistacia palaestina), Styrax officinalis și dafinul (Laurus nobilis). Fauna rezervaţiei este bogată, damanul sirian de stâncă (Procavia capensis) fiind animalul cel mai frecvent întâlnit; el iubeşte să stea la soare, așezat între bolovani. Printre animalele nocturne din rezervaţie enumerăm porcul sălbatic (Sus scrofa), şacalul auriu (Canis aureus), jderul de fag (Martes foina), şoarecele dinţat de câmp (Apodemus mystacinus) şi numeroase alte specii de rozătoare şi lilieci. Stoluri de porumbei de stâncă (Columba livia) îşi fac cuiburile în crăpăturile cavităţilor izvoarelor.  Vindereul (Falco tinnunculus) şi mierla albastră (Monticola solitarius) sunt des întâlnite. Printre păsările ce trăiesc în desişurile de lângă marginea apei se numără lăcarul Cetti (Cettia cetti), lăcarul sirian (Sylvia melanocephala), pitulicea (Troglodytes troglodytes) şi Prinia gracilis. O varietate de specii de peşti trăiesc în râu, printre care ciprinidul (Capoeta damascina), Neomachilus jordanicus, specii variate cu ghimpi (Barbus longiceps şi Barbus canus) şi Melanopsis praemorsa jordanica. În apă pot fi întâlniți și şerpi, cum ar fi şarpele Theodoxus (Theodoxus jordani jordani).

Incursiunea noastră a început la Izvoarele Banias şi a continuat în direcţia Morii de Făină Matroof. Din acest punct, aveam mai multe opţiuni: dinspre Locul de Parcare de la Izvoare, în dreapta cărării, se află o grădină arheologică ce conţine descoperiri făcute în oraşul antic Banias. Continuăm pe lângă iazurile Izvoarelor Banias, până la impresionantele ruine ale Templului Pan, cu o lungime de 70 m şi o înălţime de 40 m, construit la poala unei stânci (aceasta a constituit, de fapt, peretele din spatele unei peşteri imense al cărui acoperiş s-a prăbuşit şi a format terase de piatră pe care au fost construite temple şi curţi ritualice dedicate zeului Pan). Peştera Pan a ajuns o ruină a fostei peşteri. Săpăturile arheologice, conduse de Dr. Tzvi Maoz/Autoritatea Israeliană pentru  Antichităţi, au dezvăluit doar o parte a complexului sacru care continuase să se dezvolte și în timpul perioadei romane; semnele explicative şi interpretările artiştilor ilustrează activităţile zilnice din aceste locuri, perfecte pentru a face înţeleasă lumea păgână a Israelului şi Feniciei. La baza Peşterii Pan se adună, uneori, apa, la o altitudine de 15 m şi pe o întindere de 20 m, la un nivel ce corespunde zonei în care apar Izvoarele Banias. În zona Peşterii Pan poate fi recunoscută o construcţie în alb şi verde – Mormântul lui Nebi Khader, un sfânt al druzilor şi musulmanilor, al cărui nume înseamnă, în arabă, „verde”. Ruinele de deasupra mormântului lui Nebi Khader aparţin unui palat sau unui templu din vremea lui Irod. Vizitatorii care se mulţumesc să îşi limiteze vizita la Templul lui Pan se pot întoarce la izvoare. Cei care doresc să se îndrepte către Cascada Banias, oraşul Cruciaţilor sau Palatul Agrippa, îşi vor continua traseul pe micul Pod de la Izvoare, optând pentru o urcare relativ liniștită pe treptele de lemn din zona peşterii de la baza mormântului lui Nebi Khader, către platformă (un fragment dintr-o clădire veche). Avem o privelişte spre iazurile de la Izvoarele Banias, o parte din Valea Hula şi Munţii Naphtali, inclusiv o dumbravă naturală de stejari. La coborâre, spre Izvorul Hermon, 15 m la stânga treptelor, se află ruinele unui perete ce conţine elementul arhitectural cunoscut drept opus reticul, cu un design de plasă; pare să fie o ruină a unui palat sau templu construit în timpul lui Irod cel Mare. Cărarea merge în jos, pe trepte, spre malul nordic al Râului Hermon, direct spre punctul opus micului Pod de la Izvoare, unde se uneşte cu cărarea. Continuăm spre vest, pe traseul larg şi confortabil, prin partea nordică a râului. Spre nord (în partea dreaptă), pot fi văzute panta împădurită a Muntelui Hermon şi deschiderea largă a Râului Si’on. Aproximativ 100 de metri dincolo de pod, coborâm pe treptele de piatră spre canalul Râului Guvta, ale cărui ape ies la suprafaţă la 150 de metri în amonte. Sălciile înfloresc de-a lungul malurilor, vedem smochini şi lauri, viţă de vie, împletită printre crengi. Continuăm drumul pe sub podul de beton peste care trece şoseaua Qiryat Shemona-Banias. Imediat, trecem pe sub arcuitul Pod Roman, în apropierea joncţiunii Râurilor Guvta şi Hermon; podul a fost construit din pietre mari, cioplite; partea din interior este acoperită cu travertin (material ce derivă din piatră de var dizolvată în apă). Pasajul de sub podul Roman trece peste un pod din lemn, pe deasupra apei; apare priveliştea locului în care apele liniştite ale Râului Guvta se întâlnesc cu torentul Râului Hermon. După traversarea râului, vedem ruinele unui turn Cruciat care a stăpânit singura intrare în oraşul Banias (pe care o bloca atunci când se dovedea necesar). Cărarea urcă pe trepte de piatră, spre moara de făină Matroof, pusă în mișcare de puterea curenților de apă. În trecut, Moara a servit oamenilor din satele de pe vârfurile platoului Golan, din Mas’adeh şi Ein Kinya. Apa Râului Hermon este canalizată spre acoperişul morii, printr-un apeduct. Canalul apei este paralel cu cărarea şi formează mici cascade artificiale de-a lungul vechilor terase agricole pe care cresc nuci şi plopi, iar, la est, poate fi văzut un fragment, bine conservat, din peretele Cruciat al Banias-ului. De-a lungul malului nordic al Râului Sa’ar se află ruinele unui pod din beton, aruncat în aer de către sirieni, pe măsură ce aceștia se retrăgeau, în timpul Războiului de Şase Zile. La unul dintre capete, podul se sprijină pe o construcţie pătrată, colţul turnului sud-vestic al zidului Cruciatului Banias. Urcăm treptele din jurul turnului Cruciat şi continuăm spre est de-a lungul malului nordic al Râului Sa’ar, printr-un desiş de platan oriental, plop, smochin, oleandru şi mărăciune sfânt. Cărarea duce spre niște trepte din stâncă, spre zona din faţa mormântului lui Sheikh Sidi Ibrahim (matmakil-ul din piaţa Banias/responsabil cu greutăţile şi a măsurătorile în timpul perioadei otomane); această clădire, cu acoperişul bombat, a fost construită în apropierea Muntelui Tabor; lângă mormânt se află madafah, o cameră pentru primirea vizitatorilor; astăzi, druzii şi arabii din Israel merg în pelerinaje la mormântul lui Sheikh Sidi Ibrahim, rugându-se, organizând banchete, cântând şi dansând. În partea opusă mormântului se află Poarta Cetății; lângă intrare se găsește un număr mare de stălpi din calcar, granit şi marmură, ce par să îşi aibă originea în Banias-ul din perioada romană. Poarta Cetății este cel mai impresionant vestigiu al fortăreţei medievale Banias. Este o încăpere mare, de 11×7 metri, înaltă de 7 (şapte) metri, cu ziduri groase de doi metri. Tavanul în formă de cruce este complet intact. Două intrări, una dinspre interior iar cealaltă dinspre exterior, apără intrarea dinspre Râul Sa’ar, ce trece prin partea de jos a zidului sudic al fortăreţei. Cândva, un pod lega poarta de malul îndepărtat al râului, dar a fost distrus la începutul secolului al XIX-lea. Deasupra intrării din exterior, vedem gravată o inscripţie făcută cu ajutorul unei bucăţi de calcar. Cărarea continuă spre malul nordic al Râului Sa’ar şi de-a lungul zidului sudic al Fortăreţei; ajunge la turnul sud-estic al zidului şi trece de acesta prin nord, prin şanţ (are o lățime de aproximativ opt metri) paralel cu zidul dinspre est. De o parte, Șanţul este delimitat de zidul Cruciat iar, de cealaltă parte, de un zid de sprijin. La colţul nordic al zidului pot fi întâlnite ruinele unei mari case siriene, construită în partea de sus a turnului fortăreţei. În apropierea intrării în rezervaţie se înfățișează Aria B; aici au fost descoperite ruinele unei construcţii, magnifice, cu stâlpi ai căror temelii sunt în formă de inimă; construcţia, care datează din timpul domniei lui Irod Philip, pare să fi fost o poartă splendidă, cunoscută sub numele de propilee, ce ducea spre zona din templul din apropierea peşterii; au fost descoperite, de asemenea, ruinele bisericii bizantine; într-una din încăperile sale era păstrată statuia lui Iisus, menţionată în capitolul „Ruine din Trecut”. Al doilea traseu începe la Pasajele Subterane. Şoseaua din zilele noastre trece peste una din cupolele romane, care nu au fost renovate, fiind principala şosea ce urcă din Banias spre Muntele Hermon. De pe Platformă veţi putea vedea ruinele oraşului lui Irod Philip şi Agrippa II. Autoritatea Israeliană pentru Antichităţi întreprinde săpături arheologice în colaborare cu Autoritatea Israeliană pentru Natură și Parcuri, precum şi cu institute de cercetare din S.U.A. şi Grecia (săpăturile sunt conduse de profesorul Vasilis Tsafiris). O clădire publică, construită la începutul primului secol d.Cr., despre care arheologii cred că este Palatul lui Agrippa II, se întindea pe o suprafaţă de mai bine de 2.000 de metri pătraţi, fiind una dintre cele mai impozante şi magnifice clădiri construite vreodată în Israel. Palatul este localizat între Râul Hermon şi canionul Râului Sa’ar, la poalele Izvoarelor Banias. Câteva canale au condus apa de la izvor spre clădire. În timpul perioadei bizantine au fost luate mai multe pietre, pentru a ajuta la ridicarea altor construcţii, iar o parte din palat a devenit baie publică. În apropierea ruinelor băii publice a fost descoperită o construcţie ce datează din secolul al XI-lea d.Cr., care pare să fi fost folosită ca sinagogă.

*

„Dragi vizitatori, sperăm că vă veţi bucura de vizitarea Rezervaţiei Tel Dan. Vă rugăm să vă amintiţi că plantele şi animalele sunt locuitori permanenţi ai rezervaţiei şi noi suntem gazdele lor temporare. Regulile rezervaţiei sunt făcute pentru a ne asigura ca atât dumneavoastră cât şi viitorii vizitatori veţi avea parte de o vizită plăcută la Tel Dan.

• Fumatul şi aprinderea focului sunt interzise.
• Există o zonă special amenajată pentru picnic, la intrarea în rezervaţie. Consumul de alimente şi băuturi este permis doar în zona menţionată.
• Pentru siguranţa şi confortul dumneavoastră, vă rugăm să purtaţi încălţăminte specială în timpul plimbării prin rezervaţie. Întreaga lungime a traseului este pietroasă.
• Vă rugăm să nu treceţi dincolo de traseele marcate.
• Nu intraţi în râuri şi pârâuri. Scăldatul este permis doar în iaz.
• Nu distrugeţi flora, fauna sau peisajul. Nu rupeţi plantele şi nu le duceţi în afara rezervaţiei.
• Vă rugăm să păstraţi rezervaţia curată. Există coşuri de gunoi de-a lungul traseelor.
• Accesul cu câini este permis doar dacă aceştia sunt în lesă şi au botniţă.”

*

 A intra în Rezervaţia Naturală Tel Dan este ca şi cum ai păşi în ţara minunilor. Întâlneşti pârâiaşe care formează râul şi vezi vârfurile înalte ale arborilor care par să atingă cerul. Pământul este mereu umbrit şi emană răcoare, chiar în mijlocul unei zile toride de vară. Nu este de mirare că, în urmă cu mii de ani, oamenii au ales micul deal de deasupra izvoarelor pentru a-şi construi casele. Din cele trei surse ale Iordanului, Râul Dan este cel mai mare şi mai important. Izvoarele sale furnizează, anual, până la 238 de milioane de metri cubi de apă, echivalentul cantităţii ce se varsă aici din râurile Hermon şi Snir (la un loc). Aproximativ 8,5 mm cubi de apă curg din izvorul Ten Dan în fiecare secundă, 365 de zile pe an. Bazinul drenajulului natural al Râului Dan este foarte mic, ceea ce înseamnă că izvoarele constituie singura sursă a apei curgătoare; este motivul pentru care apa are o temperatură scăzută, constantă (aproximativ 14,5 grade) şi o calitate înaltă (doar 10 miligrame de clor pe litru). Sursa izvoarelor este apa de ploaie şi zăpada de pe Muntele Hermon. Apa se infiltrează în munte, divizându-se apoi în sute de izvoare până ajunge la suprafaţă. Împreună, firișoarele alcătuiesc cel mai mare izvor carstic din Orientul Mijlociu. Până la Războiul de Şase Zile, din 1967, Râul Dan a fost, în Israel, singura sursă a Iordanului. Deficitul de apă din Israel şi utilizarea Dan-ului pentru satisfacerea nevoilor populaţiei (aproape că) a însemnat sfârşitul rezervaţiei. Nu este pusă în discuţie necesitatea de a folosi Râul Dan, ci locul de unde ar trebui colectată apa. În 1966, proiectanţii au decis că ar fi mai bine să sifoneze apa de la sursă şi să folosească forţa gravitaţională pentru a o aduce în Valea Hula. Iubitorii naturii au considerat că rezervaţia nu ar trebui afectată şi că apa ar trebui să fie luată dintr-o zonă nordică. Disputa a continuat timp de trei ani; în 1969, lobby-ul „conservării” a câştigat şi Rezervaţia Tel Dan a devenit realitate.

Mica Rezervaţie Tel Dan acoperă aproximativ 120 de acri. Cu toate acestea, datorită localizării şi a condiţiilor unice de mediu, rezervaţia conţine plante şi animale variate.  Şoarecele spinos din Cairo, un rozător de deşert, s-a „căţărat” aici prin Riftul Sirian-African. Amfibiul salamandra de foc este frecvent întâlnit în Europa; speciile adulte au corpuri negre alungite, cu pete galbene şi portocalii; în timpul sezonului ploios, salamandrele se adună în iazurile de apă pentru a-şi depune ouăle, pârâurile rezervaţiei fiindu-le prielnice. Şoarecele cu dinţii mari este un  rozător nocturn mediteranean ce se hrăneşte cu ghinde. Merionec Tristrami, reprezentativ pentru stepa central-asiatică, este o rozătoare ce trăieşte în vizuină şi se hrăneşte cu seminţe şi frunziş. Flora rezervaţiei provine, de asemenea, dintr-o varietate de locuri. Frasinul sirian, care creşte între pârâuri şi spinul din Ierusalim, o plantă mare, cu ghimpi, care creşte în tufiş, sunt de origine euro-siberiană. Marele fistic atlantic şi jojoba, cu ramurile încovoiate, sunt tipici pentru regiunile de stepă. Laurul şi cruşinul, întâlnite, în general, în zona umedă a rezervaţiei, sunt arbori mediteraneeni, iar spinul Domnului, ale cărui fructe seamănă cu nişte merişoare, este întâlnit, de obicei, în Africa de Est. Apa din pârâuri găzduiește, ea însăși, o întreagă lume. Pe insulele râului găsim feriga palustra, o ferigă nordică ce a dispărut din Valea Hula şi poate fi întâlnită doar aici, în Israel, de-a lungul Râului Dan (cea mai sudică amplasare din lume). Sunătoarea St. John’s wort, altă plantă rară, poate atinge 4 (patru) metri înălţime. În apropierea apei întâlnim o vegetaţie tipică malurilor râurilor, caracterizată prin prezenţa mărăcinişului sfânt, a răchitanului, a cânepii codrului, căprişorului, sânzienelor, ierbii-fiarelor şi pufuliţei cu flori mici. Totodată, în Rezervaţia Tel Dan s-au adăpostit multe nevertebrate, dintre care enumerăm: melcul melanopsis cu carapacea sa neagră (se hrăneşte cu alge), crustaceul amfipod, un crab delicat, ploşniţa de apă, care poate ajunge la o lungime de 12 mm, trăieşte în ape necurgătoare sau care curg într-un ritm lent, se hrăneşte, în principal, cu larve de ţânţari. Apele liniştite din zona „Grădinii Edenului” conţin o întreagă paletă de animale marine, motiv pentru care scăldatul este interzis. Rezervaţia găzduieşte mai multe specii de peşti. Mreana din Damasc, adaptată la viaţa în apele repezi, se poate căţăra pe cascadele de până la un metru şi jumătate. Lipitoarea, care poate ajunge până la o lungime de 14 cm, are o suprafaţă care îi permite să se prindă de stânci; sursa sa de hrană o constituie algele. Cele două specii locuiesc mai ales în locurile adânci din râu. Pe de altă parte, grindelul de Iordan, lung de 8 cm, se întâlneşte în toate zonele râului; acest peşte poate fi recunoscut după culoarea sa galbenă şi petele mari prezente pe suprafaţa corpului; trăieşte printre roci sau se ascunde în nisip. Printre crengile încurcate, vizitatorii pot zări, cu greu, păsările care zboară, dar se pot bucura de trilul lăcarului Cetti, cântătoare de talie mică ce se ascunde în tufişuri, unde îşi face şi cuibul. Codobatura albă îşi construieşte cuibul şi pe „insule”. În ulimii ani, numeroase gaiţe au fost văzute deasupra rezervaţiei.

În 1966, profesorul Avraham Biran și echipa sa de arheologi au început săpăturile în Ten Dan. Printre descoperirile impresionante menţionăm fragmente de ziduri şi de porţi, precum şi un loc pentru ritualuri, care datează din timpul evenimentelor dramatice descrise în Biblie. Cea mai recentă așezare umană datează din Neolitic (începutul mileniului V î.Cr.). Primul oraş, construit la începutul perioadei Canaanite, a fost populat între 2700-2400 î.Cr. În secolul al VIII-lea î.Cr., în plină perioadă Canaanită, oraşul era înconjurat de multe dealuri care l-au protejat timp de secole. Aşezarea a fost indentificată ca fiind oraşul Laish, cucerit de tribul Dan. Tribului i-a fost dificil să aibă o relaţie bună cu filistinii, drept pentru care a decis să se stabilească în nord: „S-au îndreptat spre Laish, un popor liniştit care nu bănuia nimic, s-au năpustit asupra lor cu săbii şi au dat foc oraşului. Nu a fost nimeni să-i ajute, deoarece se aflau la distanţă de Sido. Au reconstruit oraşul şi s-au aşezat acolo şi l-au numit oraşul Dan, după numele înaintaşului Dan, care a fost fiul Israelului. La origini, oraşul se numea Laish” (Judecători 18:27-29). Au fost descoperite și ruine ale unui mormânt Mycanaean (din perioada Canaanită târzie) care se găsesc acum expuse la Beit Ussishkin, împreună cu alte artefacte. Pe un fragment dintr-o tăbliţă fosilizată apare sculptată o inscripţie realizată de Hazael, Regele Damascului, care se mândreşte cu victoria sa faţă de regele din Israel şi regele Casei lui David (prima dovadă scrisă a existenţei „casei lui David”, în afara Bibliei). Din păcate, arheologii nu au descoperit toate fragmentele inscripţiei. Localitatea Dan a continuat să fie locuită până în perioada romană, când a cunoscut abandonul, centrul mutându-se la Banias. Deşi Biblia vorbeşte despre templu încă din perioada respectivă, artefactele ritualice, descoperite recent, datează din perioada lui Ieroboam; acesta a condus revolta împotriva taxelor mari percepute de Roboam, fiul lui Solomon; în 930 î.Cr., regatul a fost divizat, iar Ieroboam a încuviințat centre ritualice în Bethel şi Dan, a construit un viţel de aur şi a clădit un loc pentru adăpostirea sacrificiilor; un perete din perioada elenistică înconjoară locul ritualic; aici a fost descoperită inscripţia în aramaică şi greacă „zeului, care se află în Dan”.

Dacă turul străvechiului Dan se încheie în acest mod, nu trebuie uitate punctele de atracţie. Adâncimea Iazul-ului este mică, dar remarcăm singurul loc în care copiii (şi adulţii) se pot scălda. Priveliştea spre arborii de fistic, denumită după arborii de fistic din Atlantic, vizează Valea Hula, Munţii Naphtali, Muntele Hermon şi Platoul Golan. Copacul Ursuleţului Pooh, foarte înalt, ne aminteşte de casa faimosului ursuleţ din literatura universală. Izvoarele locului sunt: Izvorul En Leshem (în arabă En-Khadi), Izvorul Dan (în arabă En a-Lidan), cel mai mare izvor al Râului Dan. Râuri liniştite, lauri înalţi, diferiţi arbori, aer proaspăt, pace şi linişte, o imagine posibilă a Grădinii Edenului. Insolite sunt și ruinele vechiului arbore de fistic atlantic, ars de vizitatori neglijenţi, cu circumferinţa trunchiului mai mare de 6 (şase) metri. Moara de Făină a fost construită în urmă cu aproximativ 150 de ani şi a funcţionat datorită forţei apei, până în 1948; moara are acum două rânduri de pietre. Priveliştea de la Postul de Comandă înseamnă tranşee care au servit Forţelor Defensive ale Israelului până la Războiul de Şase Zile (1967); ele dezvăluie priveliştea spre vechiul traseu de patrulare, versantul Muntelui Hermon, avanpostul sirian abandonat şi satul el-Hiyyam din Liban. Locul Înalt, un altar din timpul Regatului Israelului, creează aparența unei bucăți dintr-un complex construit de Regele Ieroboam, fiu al lui Nebat (930 î.Cr.) O poartă din secolul al XVIII-lea î.Cr., complet intactă, cu intrarea  în formă de cupolă, una dintre cele mai vechi cupole intacte din lume, se numește Poarta Canaanită. Iar Poarta Evreiască, construită din trei rânduri de stâlpi, datează, potrivit tuturor aparențelor, din perioada Primului Templu. Muzeul arheologic natural, Bet Ussishkin, localizat în Kibbutz Dan, foarte aproape de Rezervaţia Tel Dan, prezintă flora şi fauna din Valea Hula şi din regiunile înconjurătoare, înaintea drenării Mlaştinii Hula (1951); Bet Ussishkin conţine o expoziţie impresionantă de animale şi plante din satele din împrejurimi, inclusiv de pe Muntele Hermon şi zona ce cuprinde izvoarele Râului Iordan. Expoziţia arheologică permanentă din Tel Dan contribuie la înţelegerea oraşului străvechi şi aduce la viaţă 5.000 de ani de istorie; poți vedea unelte folosite de purtătorii culturilor antice, de la începutul celui de-al doilea mileniu î.Cr. până în perioada romană; în plus, muzeul prezintă expuneri multimedia, inclusiv un program pe computer care ilustrează schimbările de la locul ritualic, precum şi o hologramă a mormântului Mycenaean din Epoca de Bronz (a doua jumătate a mileniului al doilea î.Cr.); vizitatorii se pot bucura de o prezentare audio-vizuală a Râului Iordan şi a regiunii Muntelui Hermon; localizată în apropierea pârâului, această clădire specială, proiectată de arhitectul Leopold Krakauer, este în armonie cu mediul; cupola din centrul clădirii oferă o privelişte spre Muntele Hermon, acoperit cu zăpadă aproape întreg anul.

*

„O-Nikrot”, grădina dedicată evenimentelor, deschisă în timpul verii, începând cu sărbătoarea Pessah (Paştele Evreiesc) și până la Sukkot, este situată la poalele unei stânci albe impresionante, găzduind evenimentele din timpul iernii într-un tunel de tren care constituie, în sine, un punct istoric fascinant. În timpul Mandatului Britanic pentru Palestina (Eretz Israel), odată cu debutul celui de-Al Doilea Război Mondial, a apărut necesitatea existenței unui tărâm de legătură între Orientul Mijlociu şi Europa. Britanicii, cu ajutorul a mii de muncitori (australieni, neo-zeelandezi, sud-africani, locuitori din Eretz Israel) au pregătit traseul pentru o linie de cale ferată între Haifa, Beirut şi Tripoli, în Liban. Printr-un efort supraomenesc, oamenii au săpat, într-un an, tunele prin stâncile Rosh Hanikra, au suspendat 15 poduri de-a lungul rutei căii ferate şi au construit stâlpi de rezistenţă pentru a ţine valurile mării la distanţă. Două dintre tuneluri, pe o lungime totală de aproximativ 200 de metri, au fost săpate direct în stânca Rosh Hanikra; deasupra intrării în grotă, între cele două tuneluri, a fost suspendat un pod. Între anii 1943 şi 1948, traseele căii ferate ce treceau prin tuneluri, au servit nevoilor militare ale britanicilor. În vara anului 1944, refugiaţii evrei din lagărele de concentrare au fost aduşi în Israel cu ajutorul trenului care trecea prin tunelurile de la Rosh Hanikra. Au fost daţi, la schimb, pentru cetăţeni germani care trăiau în Eretz Israel, ai căror fii serviseră armatei naziste. Pentru a împiedica pătrunderea armelor libaneze şi a soldaţilor pe teritoriul ţării, luptători din divizia Carmeli din Haganah, au aruncat în aer podul suspendat aflat deasupra intrării în grotă, într-o noapte furtunoasă de martie 1948.

Pășim în sala de spectacol săpată în roca montană şi experimentăm povestea grotelor: ascultăm legenda antică, observăm procesul de formare, facem cunoştinţă cu fauna din zonă, simţim forţele naturii sau devenim, pur şi simplu, una cu ele, într-o atmosferă feerică. Spectacolul prezintă fotografii ce reconstituie perioada exploatării tunelelor de către britanici, după care suntem martorii unui tur virtual în interiorul grotelor. Spectacolul durează aproximativ 15 minute şi este subtitrat în şapte limbi: ebraică, engleză, arabă, rusă, germană, franceză şi spaniolă.

Grotele constituie principala atracţie a zonei, fiind rezultatul unui proces geofizic care a durat sute, poate chiar mii de ani. Totul a început cu o serie de şocuri subterane care au provocat fisuri în rocă. Apa de ploaie a pătruns în fisuri, dizolvându-le şi formând tuneluri interioare şi cavităţi (grote), care au continuat să se extindă datorită forţei valurilor ce se izbeau de stâncă, în timpul furtunilor. Lungimea tunelului grotei este de aproximativ 200 de metri. Grotele sunt o poveste de dragoste între mare şi munte datorită misterului ce le înconjoară, extrem de frumoase la orice oră din zi, în toate anotimpurile. Am coborât spre grote cu ajutorul telecabinei. Stânca Rosh Hanikra este alcătuită dintr-un amestec de sedimente marine de rezistenţă redusă (calcar) şi cremene, fiind creată în perioade geologice în care marea avea o adâncime mai mică, iar temperatura apei era mai ridicată. Ca rezultat, algele de mare şi vieţuitoarele marine au dispărut, acest lucru ducând la formarea cremenelui. În roca de calcar, valurile mării au format grote şi sculpturi naturale în stâncă. Traseul abrupt pe care coboară telecabina este singura cale de acces spre misterele grotelor. Drumul durează aproximativ două minute pentru fiecare traseu. Telecabina coboară de la o altitudine de 70 de metri, în unghi de 60 de grade…

***

2011

(…) Şi, totuşi, început e doar cuvântul sacru

Iar sacru este chipul al cărui început

Prin slăbiciunea lumii, s-a desluşit în altul

  Dintr-un întreg miracol/născând ce-a fost născut…

În 2011, totul a început odată cu plăcerea de a găsi litoralul Israelului, îmbrăţişarea dintre om şi apă, o fericire fără condiţii, permanenţa unui profil…

Vă amintiți? Cesareea relatează istoria de acum 2.000 de ani a propriei sale glorii: Imaginaţi-vă oameni plimbându-se pe străzile pavate de romani, mulţimi aclamând în teatre maiestuoase, caii care merg, în galop, pe hipodromul gigantic de la malul Mării Mediterane, ruinele Palatului lui Irod (costruit direct din mare, într-o peninsulă), pe Irod însuşi, vestigiile din timpul romanilor, bizantinilor, arabilor şi cruciaţilor, până în primele clipe ale Sionismului în Israel, activitatea din timpul magnatului Rothschild etc.

Haifa, în schimb, este al treilea oraş, ca proporţie numerică, primul dintre porturi şi unul dintre cele mai mari centre culturale, industriale, comerciale şi de cercetare ale Israelului. Se întinde pe flancurile verzi ale Muntelui Carmel până către litoral (Mifraz Hefa), ajungând spre Akko, punctul nordic, observabil din Haifa, cu ochiul liber/peste mare. Cel mai vechi cartier (Hadar) este zona rezidenţială de la poalele muntelui, cunoscut drept important nod fenician pentru transportul purpurei, amintit de Pitagoras şi de romani. Potrivit unor opinii, etimologia Haifei ar proveni de la Caiafa – presupusul fondator al localităţii; din alt punct de vedere, denumirea vine de la expresia ebraică Hof Yafe (plajă frumoasă). Portul era străin stării de insecuritate încă din secolul II î.Cr., iar cruciaţii au construit o fortăreaţă (în umbra vecinei Saint Jean d’Acre/Akko de astăzi). Am înţeles formele Muntelui Carmel, înălţat prin alegere, modelând îngâmfarea lucrurilor şi oamenilor. Popas al profetului Ilie, loc al retragerii spirituale a lui Pitagoras şi, probabil, refugiu pentru Sfânta Familie, loc de oprire pentru regele francez Ludovic al IX-lea, şansa unei noi izbânzi pentru Napoleon, numele său provine din expresia ebraică Kerem-El („Viţa de vie a Domnului”). Un paradis terestru (oamenii îngăduie libertatea gazelelor şi cerbilor), un patrimoniu care trebuie salvat întrucât este o adevărată călăuză spre dăinuirea frumuseţii.

Am rotunjit experienţa din Haifa cu Templul şi Grădinile Bahá’í. „Bahá’í” poate fi folosit ca un adjectiv atunci când ne referim la credinţa Baha’i sau ca termen pentru adepţii lui Baha’u’llah („Baha’i” nu este un pronume care să însemne religia ca un întreg). Cuvântul provine de la „Bahá” (بهاء) din limba arabă, care înseamnă „glorie” sau  „slavă”. Cuvântul Bahaism (sau Bahai’ism) a fost folosit în trecut, dar acum este folosit mai rar. Bahá’í desemnează o religie monoteistă fondată de Mírzá Husayn-‘Alí Núrí, cunoscut sub numele de Bahá’u’lláh (în limba arabă: „Slava lui Dumnezeu”), prin secolul al XIX-lea, în Persia. Numărul bahá’í-lor din întreaga lume este de aproximativ 6 milioane, fiind răspândiţi în peste 200 de ţări. Conform învăţăturilor Bahá’í, evenimentele religioase din istorie sunt văzute ca un proces educaţional evolutiv pentru omenire, prin intermediul mesagerilor lui Dumnezeu. Aceştia sunt numiţi „Manifestări ale lui Dumnezeu”. Bahá’u’lláh este văzut ca fiind cel mai recent, dar nu ultimul dintre aceştia. El a pretins că se revelează drept aşteptatul „Salvator al lumii”, „Învăţătorul prevestit în Creștinism, Islamism, Hinduism, Budism şi în alte religii”, misiunea lui urmând să stabilească o bază fermă pentru unitate mondială şi să inaugureze o eră de pace şi justiţie, în care Bahá’íi cred ca fiind inevitabilă. În multe din oraşele mari ale lumii se află aşezăminte Baha’i, chiar temple. Nimic nu poate întrece Templul şi Grădinile Bahá’í din Haifa. Complexul, situat pe Muntele Carmel, se caracterizează prin spaţii vaste de vegetaţie sălbatică, combinate cu jnepeni şi chiparoşi; conţine mausoleul lui Bab şi două edificii construite în stil neoclasic „Arhivele Internaţionale” şi „Casa Universală a Justiţiei”, sediul „Afacerilor Spirituale şi Administrative ale Comunităţii Internaţioanle Bahá’í”, iar, de jur-împrejur, se întind luxuriantele grădini şi cupola aurită a mausoleului, edificiu grandios, cu accente orientale.

*

Vechea aşezare Akko m-a invitat să-i dezvălui secretele aflate deasupra pământului şi de sub pământ. Toate procură plăcere şi interes, oferind întreaga măsură a numelui acestui oraş antic (mă refer la semnificaţii, la posibilitatea de a le cunoaşte). Vechiul Akko (pe care l-am ratat în expediţiile din 2009 şi 2010, dar am avut ocazia să îl vizitez în 2011, graţie Sorinei şi lui Ronen Glodan, de care mă leagă o prietenie fără vârstă) desemnează exemplul particular al citadelei susţinute de factorul uman… în jurul lui s-a dezvoltat întreaga viaţă.

Portul Akko a fost construit sub regele Ptolemaios al II-lea şi a împlinit destinul unei porţi de intrare în ţară. Reputaţia a crescut odată cu intrarea pe scena istoriei a cruciaţilor; apogeul secolului XIII conducând şi spre destinul de capitală politică şi administrativă a Ţării Sfinte…

Picturile murale şi fortăreţele, sălile cavalerilor – de pe timpul Evului Mediu, sinagogile şi moscheile, popoarele şi religiile care amintesc de canaaniţi, romani, aceasta înainte de venirea otomanilor şi britanicilor, totul se circumscrie unui cadru pitoresc şi autentic unde se insinuează o piaţă orientală, cu gastronomie specifică, prezenţa artiştilor şi meşteşugarilor, portul, pescarii şi amatorii de sporturi nautice.

Galileea, în schimb, păstrează frumuseţea pastorală din timpurile biblice…

Muntele Tabor (Tavor), complet izolat în mijlocul câmpiei Esdrelon, cu înălţimea unui deal şi cu o vastă platformă pe pisc, este cel mai reprezentativ din Galileea. Pentru Sfântul Ieronim, Tabor înseamnă veniens lumen sau veniat lux: „lumina care vine”, „să vină lumina”, opinie confirmată prin numele pe care arabii îl dau muntelui: Gebel en-Nur, adică muntele luminii. Prin poziţie şi frumuseţe, muntele a fost considerat, din antichitate, un loc sacru.

De muntele Tabor este legată, în primul rând, Schimbarea la Faţă a lui Cristos. Evanghelia nu numeşte muntele pe care s-a petrecut evenimentul, dar tradiţia creştină a considerat că acesta este locul unde Isus şi-a arătat strălucirea în faţa celor trei ucenici ai săi.

*

Muntele Schimbării la Faţă desemnează unul din locurile care aşteaptă lumea să-şi deschidă braţele. Am ajuns şi în satul Cana Galileii, la Biserica ortodoxă situată pe locul unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a săvârşit prima Sa minune – a preschimbării apei în vin. Numită astăzi „Kafr Kanna” sau „Khirbet Cana”, este o localitate din regiunea Galileea, aflată la numai şapte kilometri înspre nord-est de Nazaret. Locul este cinstit de către creştini drept locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit prima Sa minune, fiind invitat la o Nuntă, la care a participat împreună cu Maica Sa şi cu ucenicii Săi.

*

Punctul de plecare în explorarea Galileii de Jos este Tiberias (Tveria), aflat pe coasta de vest a Mării Galileii (Lacul Kinneret) de pe a cărui faleză puteţi privi în zare peste întinderea tremurândă de apă. Litoralul Mării Galileii şi dealurile din jur reprezintă un loc de vacanţă accesibil tot timpul anului, cu trasee pentru drumeţii în natură, locuri încărcate de istorie şi locuri obişnuite de vacanţă.

*

În Pustiul Iudeii (Wadi Kelt), există o mănăstire ortodoxă foarte veche, în care   s-au păstrat Moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, numit şi „Hozevitul”. Valea pustiului Hozeva merge paralel cu drumul antic roman ce lega Ierusalimul de Ierihon, drum pe care a coborât şi samariteanul milostiv.

*

M-am aflat în ţara unde Cristos s-a întrupat, S-a Născut, a Predicat, a Suferit, a murit şi a Înviat; locul pe care Dumnezeu le-a făcut pământul privilegiat al întâlnirii Sale cu oamenii... Prin excelenţă, ţintă a călătoriilor celor care pornesc în căutarea Domnului, Ţara Sfântă este o ţară a pelerinajelor.

*

În pofida micilor diferenţe, care pot întări veridicitatea celor relatate, Evangheliştii afirmă faptul că Hristos S-a născut în Betleem şi a crescut în Nazaret. Desigur, şi Câmpul Păstorilor este unul dintre locurile biblice puse în legătură cu Naşterea Domnului…

Biserica Sfânta Ecaterina din Betleem (romano-catolică) se găseşte foarte aproape de Biserica ortodoxă Naşterea Domnului (în partea ei nordică); potrivit tradiţiei, biserica a fost zidită pe locul în care Mântuitorului Isus Hristos i-a apărut, în chip văzut, Sfânta Ecaterina din Alexandria, anunţându-i moartea martirică. La o distanţă de numai 300 de metri, înspre sud-est de Biserica Naşterii Domnului, se află o biserică mică, numită (îndeobşte) „Grota Laptelui”. Încă din secolul al VI-lea, o legendă locală mărturiseşte faptul că în peşteră (grotă) s-a oprit Maica Domnului cu Pruncul, în noaptea în care Dreptul Iosif a primit porunca de la înger să părăsească Betleemul şi să fugă în Egipt, pentru a scăpa de mânia lui Irod; în grotă ar fi stat în răstimpul dintre Naşterea Pruncului şi Fuga din Egipt. Potrivit unei vechi tradiţii, această peşteră a fost folosită drept loc de înmormântare a multora dintre pruncii omorâţi, fără pic de milă, de către soldaţii lui Irod: spre slava pruncilor stă zidită şi o capelă, în Biserica Romano-Catolică închinată Sfintei Ecaterina.

*

Cine se îndreaptă spre adevăratele sanctuare, reuşeşte să înţeleagă pe deplin fericirea psalmului pelerinilor: „Fericiţi cei care-şi fac din tine refugiul lor, care păzesc în inima lor căile tale. Trecând prin Valea Plângerii, o preschimbă în izvor, şi ploaia de dimineață o îmbracă cu binecuvântări” (84, 6-7).

*

Scopul unui pelerinaj corespunde, prin natura sa, unui ţel religios. Pelerinul vine ca să se întâlnească cu Cristos, ca să cunoască mai bine chipul fascinant al lui Cristos, vine să îngenuncheze şi să se roage la locurile sfinţite de paşii şi de prezenţa Mântuitorului. În cele mai multe cazuri, pelerinajul în Ţara Sfântă are un caracter penitenţial. Creştinul vine cu gândul de a-şi ispăşi propriile păcate sau păcatele altuia. Vine împins de un imbold lăuntric de a fi iertat de Dumnezeu, de a fi purificat de tot ce îi pătează sufletul, de a se despovăra de tot ceea ce îi apasă conştiinţa.

*

Ceea ce aţi citit este o mărturisire: pendulez între mai multe lumi… De aici şi referirile succinte la oraşul plin de viaţă: Tel Aviv-Yafo. Cea mai mare metropolă a Israelului şi centrul comercial al ţării, «Colina Primăverii» nu a existat până în 1909, atunci când un grup de locuitori din Yafo s-a mutat, la nord, pentru a construi un oraş nou pe dunele de nisip. Cunoscut şi ca «oraşul care nu doarme niciodată», Tel Aviv oferă o gamă impresionantă de posibilităţi ale fugii de singurătate şi… de reflecţie spirituală…

*

Atât de multe motive pentru care suntem atraşi de Israel… Ne pot vrăji clima însorită, marea varietate a locurilor (istorie, arheologie, religie sau, pur şi simplu, frumuseţe), fascinantul contrast dintre antic şi modern. Israelul are ceva aparte, greu de exprimat în cuvinte, o dimensiune care transformă experienţa în ceva cu adevărat memorabil… Aflat pe coasta de est a Mediteranei, Israelul este deservit de zeci de companii aeriene internaţionale… Odată ce ai ajuns, distanţele scurte permit deplasarea cu maşina, cu autobuzul sau cu avionul.

Atunci când am vizitat Israelul pentru prima dată (august 2009), am simţit un loc familiar… Ierusalim, Marea Galileii, Nazaret – îmi erau cunoscute încă din copilărie. Te contopeşti cu istoria, parcurgi aceleaşi drumuri pe care le-au străbătut Abraham, David, Isus, Cruciaţii… Israelul este un stat modern, care îmbină istoria bogată şi impresionantă cu infrastructura suprapusă preferinţelor de vacanţă. Plaje cum şi-ar dori toţi… Oraşe pline de viaţă… Pieţe… Rezervaţii naturale pe care am avut plăcerea să le cunosc în 2010… Staţiuni balneare… Locuri sfinte…  Indiferent dacă am venit pentru pelerinaj (în 2011), pentru a mă bucura de soare, pentru a admira priveliştile, rămân fascinat de Israel…

*

„Prin harul lui Dumnezeu sunt şi creştin, prin faptele mele sunt un mare păcătos, prin chemare sunt pelerin din speţa cea mai de jos, care cade la tot pasul”. Aşa începe Povestea unui pelerin rus, o operă anonimă de intensitate spirituală… Povestea mea, încărcată de fotografii, trebuie să aibă un sfârşit. Unul care să merite Israelul, chiar dacă re-apropie un vechi proverb spaniol: „Călătorule, nu există drumuri. Drumurile se fac păşind…”

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=UfT7oOY5TKM[/youtube]