Proverbe, proverbe… Eseu: Nicolae Tomescu
Publicat de nicolaetomescu, 12 aprilie 2015, 17:41
Am auzit şi am citit…
Inclusiv că proverbele ar reprezenta „primul cod de legi nescrise” (George Muntean[1]). În ceea ce mă priveşte, nu voi polemiza cu ideile răposatului. Dar cred că unitatea unei culturi este altceva decât armonia dintre cei care se implică în actul cultural; nu ţine de relaţiile personale, ci de modul de a vedea şi simţi lumea.
Cât se poate de firesc, orice cercetare îşi propune delimitarea obiectului, definirea unui corpus de fapte, definirea unei categorii de trăsături distinctive. În folcloristică, spre exemplu (cel mai sugestiv), demersul s-a dovedit întotdeauna dificil. Potrivit paremiologului american Archer Taylor, nu există o accepţiune unitară a cuvântului proverb, „(…) nici o definiţie nu ne va permite să identificăm în mod sigur o propoziţie ca proverbială”[2]. Din perspectiva multor interesaţi în domeniu, proverbul[3] reprezintă o categorie de cultură orală care a cunoscut, de timpuriu, înregistrarea scrisă şi, prin aceasta, interferenţe masive cu expresii de tip similar aparţinând stilului cărturăresc. Pornind de la examinarea colecţiilor publicate (oricât de defectuoase ar fi unele dintre ele[4] dar şi de la investigarea altor texte folclorice şi a unor culegeri de texte dialectale, se poate aprecia că există un număr important de expresii sau enunţuri preelaborate, care au valoare de circulaţie în mediile folclorice, că aparţin, pe cale de consecinţă, acestor medii (indiferent de originea lor)[5], că există o deprindere de a le utiliza şi că îndeplinesc funcţii specifice în actele de comunicare umană. De regulă, trăsăturile caracteristice prin care sunt definite categoriile folclorice pot fi raportate şi la estimarea particularităţilor limbajului proverbial din colectivităţile tradiţionale. Elementele acestui limbaj, în speţă proverbele, poartă amprenta caracterului colectiv[6]; ele sunt sau devin, drept consecinţă, anonime (odată intrate în circuitul folcloric, chiar şi expresiile „de autor”, spre exemplu citatele literare, îşi pierd paternitatea în mediile care le vehiculează); stau sub semnul oralităţii, scurtimea facilitând nu numai memorizarea lor, dar şi circulaţia cu o viteză uimitoare de la un individ la altul, de la o zonă la alta şi de la un popor la altul; se supun jocului specific dintre tradiţie şi inovaţie, cu predominarea autoritară a tradiţiei; au drept caracteristică aşa-numita creaţie prin variante[7].
În definiţiile mai vechi, accentul cade pe caracterul filosofic al proverbelor, pe calitatea lor de a exprima „fructul experienţelor popoarelor” (fiind implicată, în această formulare, şi ideea unui limbaj juridic primar, cu rol de reglementare a relaţiilor în interiorul unei unităţi sociale). Prin astfel de definiţii, proverbele sunt raportate la conceptele de raţiune şi normă, implicit la două tipuri distincte de limbaj care funcţionează extensiv în afara lor şi indiferent de ele. Unul, pe care l-aș putea denumi limbaj filosofic empiric (sau al cunoaşterii empirice), derivă din considerarea proverbelor ca gen de filosofie populară; al doilea este limbajul normativ, în sensul dreptului cutumiar. Opoziţia dintre cele două limbaje, nu numai la nivelul culturii orale, este echivalentă cu opoziţia dintre aserţiuni şi propoziţiile imperative; acestea din urmă, conform lui G. Frege, „nu au valoare de adevăr, ci de poruncă, de rugăminte”[8]. Adevărat, în cultura populară sfera de acţiune a acestor limbaje este mai largă în raport cu sfera limbajului paremiologic; o confirmă, pentru limbajul cunoaşterii empirice, legendele etiologice, enunţurile care exprimă cunoştinţe legate de activităţile tradiţionale ale omului, enunţurile care consemnează „credinţe magice sau superstiţioase”[9], iar pentru limbajul normativ, interdicţiile din basme, prescripţiile rituale sau magice, precum şi enunţurile concluzive ale unor snoave sau basme despre animale[10].
Altruism, generozitate – egoism, egolatrie, meschinărie, logic – ilogic, absurd, paradoxuri, contradicţii, contrarii, perplexitate, personalitate, atitudine, puterea banului, manipulare în afaceri, soarta, destin, fatalitate, predestinare – întâmplare, liber arbitru, tact, maniere, diplomaţie, voinţă – pasivitate, blazare… Toate acestea sunt analizate în cartea Psihologia omului în proverbe[11]. Desigur, cercetarea nu se constituie în realitate, ci este reprezentare. Condiţia ei se suprapune aceleia a imaginii. Nu însă asupra constatării de față se manifestă dezacordul. Dezacordul meu priveşte conceptul însuşi de „imagine-proverb”; obişnuiţi să credem că, printr-o elaborare „corectă”, reflectă fidel un segment de realitate, îl tranformăm în „cuvinte pilduitoare”[12]. Aşa să fie oare? Mi-am amintit: „Cuvintele frumoase sunt ca un fagure de miere, dulceaţă pentru suflet şi tămăduire pentru oase” – Înţeleptul Solomon în Pildele sale (16, 24); personal, consider proverbele ca fiind rezultatul unei experienţe recesive care nu trebuie asociată înţelepciunii…
Conceptele de înţelepciune şi cunoaştere sunt reluate, frecvent, în definirea proverbelor (uneori, în opoziţie cu alte perspective din care păreau abordate). După J. Paulhan, proverbul este, în toate limbile, o frază plină de înţelepciune, care invită la adeziune; autorul consideră că, în cazul proverbelor, nu fraza în sine (deci nu nivelul lingvistic) reţine atenţia, ci subiectul: fabula, moralitatea, legea naturii. Din cauza amintită, s-a căutat în proverbele unui popor suma cunoştinţelor lui şi „son systeme du monde”, limbajul neavând alt rol decât acela de a exprima, în detaliu, acest sistem şi aplicaţiile lui[13]. Conceptul de înţelepciune va fi revalorizat, în evoluţia intuitivă a unor demersuri, la nivel superior celor de raţiune şi normă, subordonându-le într-o relaţie sincretică sau detaşându-le de ele. Lucian Blaga are sentimentul că: „În proverb se rosteşte înţelepciunea omului care pătimeşte… Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca spectator.”[14]
Interpretarea (excesiv?) critică ar privi „refuzul actului de trăire, în baza experienţei personale din care este eliminat dinamismul propriei acţiuni”. Ispita prin cuvânt oferă un argument dur pentru incapacitatea proverbului de a reînvia cu adevărat acţiunea. Căţeluşa mea/cel mai loial prieten pe care l-am avut în viață/ ridicase, deseori, ochii spre televizor, dar a renunţat, de fiecare dată, după scurta cercetare a simulacrului de viaţă derulat pe micul ecran; nu era dispusă să participe la un fapt pe care telespectatorii nu îl ştiu sau nu vor să îl ştie – ceea ce se vede nu este adevărat; atitudinea ei mi-a dovedit (cel puţin în raport cu gândirea umană) deficitul de inteligenţă pe care un copil nu îl poate surmonta prin sensibilitate – în timp ce oamenii sunt ajutaţi (inclusiv de proverbe) să aşeze punţi între lumi diferite şi să traducă realitatea în limbaj, iar limbajul în realitate; oare nu tot inteligenţa ne îndepărtează de realitatea efectivă, predispunându-ne la acceptarea compromisului în care limbajul sau imaginea se substituie lumii adevărate? Capacitatea tipic umană de auto-iluzionare explică, printre altele, uşurinţa manipulării.
Voi cerceta o formă (extremă) a acesteia… Prin manipulare comportamentală se înţelege influenţarea subiecţilor umani (indivizi, grupuri, mulţimi umane) în vederea realizării unor acţiuni în discordanţă cu propriile scopuri, fără ca subiecţii să conştientizeze discrepanţa dintre propriile scopuri şi scopurile îndepărtate ale celor care îi influenţează. Manipularea comportamentală reprezintă, aşadar, un tip de influenţă socială, şi anume o influenţă socială negativă, condamnabilă din punct de vedere etic, pentru că lezează demnitatea umană. Manipularea comportamentală se bazează pe conformare[15] şi pe supunere[16].
Din punct de vedere psihosociologic, între conformare şi supunere există anumite diferenţieri: mai întâi, în ceea ce priveşte status-ul sursei de influenţare şi cel al persoanei-ţintă (în cazul conformării, nu există diferenţă de status social; în cazul supunerii, sursa de influenţare urmăreşte să exercite un control asupra comportamentului persoanei-ţintă); în al treilea rând, diferenţa dintre conformare şi supunere apare în legătură cu similitudinea dintre comportamentul sursei şi comportamentul persoanei-ţintă: „în situaţiile de conformare, există o astfel de similitudine, în situaţiile de supunere, nu” (Levine şi Pavelchak, 1990, 25)[17]. Referitor la conformare, se impune a se face distincţia între conformare şi conformism – conformismul semnificând „lipsa conştiinţei critice, adeziunea depăşite” –, ca şi între acordul public (fr. soumission) – schimbarea comportamentului manifest – şi acordul privat (fr. acceptation) – schimbarea atitudinii latente.
Cercetările psihosociologice asupra conformării (începute, în anii ’50 din secolul al XX-lea, de Solomon Asch) au pus în evidenţă factorii care intervin în procesul uniformizării comportamentale, al conformării la norma de grup: caracteristicile persoanei expuse la presiunea de grup, caracteristicile grupului care exercită presiunea, relaţiile dintre individ şi grup. Studiile experimentale realizate de Solomon Asch, ca şi cele datorate lui Muzafer Sherif au fost prezentate şi comentate de noi (la un curs postuniversitar de Comunicare şi Relaţii Publice, disciplina Sociologia opiniei publice). Nu revin asupra lor, dar îmi exprim opinia că modelele experimentale/factorii conformării pot fi urmărite/urmăriţi şi în studiul manipulării comportamentale.
Datorită/din cauza particularităţilor de socializare, conformarea este mai accentuată la unele popoare în raport cu altele. Stenley Milgram constata că într-o sarcină de discriminare auditivă francezii sunt mai independenţi faţă de presiunea de grup decât norvegienii şi explica aceasta prin istoria şi tradiţiile democratice ale Franţei (Milgram, 1961). La rândul său, J.W. Berry evidenţia faptul că populaţia din Sierra Leone este mai sensibilă la norma de grup decât populaţia de eschimosi din Insulele Baffin. Psihosociologul american aprecia că modalitatea de asigurare a subzistenţei, vizând efortul comun sau individual, este responsabilă de gradul mai ridicat sau mai scăzut al conformării individului faţă de grup sau colectivitate (Berry, 1967).
Deşi cercetările psihosociologice asupra supunerii sunt mai puţin numeroase şi iniţiate recent – se consideră că primele investigaţii sistematice privind supunerea datează din anii ’70 ai secolului trecut, fiind datorate lui Stenley Milgram –, ele au relevat, de asemenea, rolul socializării în aplicarea tendinţei către supunere mai accentuată la unele popoare decât la altele. Astfel, Stenley Milgram a demonstrat experimental tendinţa populaţiei germane spre supunere (Milgram, 1974).
Îmi pun însă întrebarea: sunt românii înclinaţi spre supunere? Am încercat să găsesc un răspuns… analizând, în primă instanță, proverbele, parimiile (gr. paroimia) românești. După cum aprecia George Muntean, proverbul reprezintă „o frază scurtă, de obicei ritmată şi rimată, prin care poporul, exprimând (cel mai adesea metaforic, concis şi sugestiv) rezultatul unei lungi experienţe de viaţă, pronunţă şi o concluzie, un îndemn, o învăţătură, o constatare asupra lumii, constatare ce are de regulă o accentuată nuanţă morală”. Reţin (fără a-mi însuşi): proverbele, „copii ai timpului şi experienţei” (C. de Mery), alcătuiesc un cod moral, un îndreptar comportamental, pe baza observaţiei îndelungate a realităţilor socio-umane concrete. Am în vedere aşa-numitele „proverbe imperative”. Să urmărim ce experienţe socio-umane sunt condensate în parimiile româneşti referitoare la supunere sau, mai corect, la „complianţă comportamentală”. În ceea ce mă priveşte, prefer şi termenul de „complianţă comportamentală” (compliance), lipsit de orice încărcătură afectivă, dar şi cele de „supunere”, „subordonare”, „ascultare” sau „obedienţă”, care au o conotaţie negativă.
În fizică, termenul de „complianţă” desemnează „mărimea care indică gradul de elasticitate a unui sistem mecanic”, iar în fiziologie complianţa pulmonară arată „variaţia volumului pulmonar, datorată schimbării de presiune”. Unii autori înţeleg prin complianţă „o schimbare în comportamentul deschis (public) după expunerea la opinia altora” (Hewstone şi colab., 1988), în timp ce alţii definesc supunerea (obedience) drept complianţă (compliance) în raport cu „autorităţile mai înalte într-o structură ierarhizată” (Schaefer, 1983, 542)[18]. Genevieve Paicheler apreciază complianţa ca un comportament servil, reprezentând „acceptarea publică a unui comportament sau a unui sistem de valori fără acordul privat cu acestea” (Paicheler, 1988, 137)[19]. Astfel înţeleasă, complianţa reprezintă un act de conformare, însă, într-o anumită măsură, şi o acţiune de rezistenţă faţă de influenţa exercitată.
„Ca unitate realizată, concretă”, susţine Cezar Tabarcea, „proverbul se înscrie (…) într-o structură etnică, antropologică ş.a.m.d.”[20] Iată care este „fructul experienţei poporului nostru”… Din 8177 de parimii incluse în Antologia de proverbe româneşti, cel puţin 60 se referă la complianţa comportamentală. „Acela este om care se pleacă vremii ca iarba vântului, când o pleacă la pământ.” Complianţa comportamentală apare, aşadar, ca o virtute. La fel, răbdarea. Despre acestea se spune: „Răbdarea-i mântuire”, „Răbdarea-i din rai” sau „Răbdarea e cea mai bună doctorie”, „Cu răbdarea o duci departe” ş.a. Într-un registru mai puţin orientat spre valorizarea pozitivă a supunerii şi răbdării, „din vechime” poporul nostru a dat expresie aforistică situaţiilor de viaţă: „Apele cele mari înghit pe cele mici”, „Cei mari pe cei mici picerele şi le şterg”, „Las’ că-i bine, cu toate că-i rău” ş.a.m.d. Ce se întâmplă dacă nu eşti obedient, supus, ascultător, dacă dai dovadă de noncomplianţă comportamentală? La modul general, poporul spune: „Ascultarea e viaţă, neascultarea e moarte” pentru că – se ştie, nu de ieri de azi – „Capul plecat sabia nu-l taie”. Particularizând această idee, în multe proverbe se precizează: „Cine cutează să spună adevărul/Poate lesne umbla bătut ca mărul”, „Adevărul umblă cu capul spart”. La fel şi dreptatea. Iar „Cine spune dreptul loc nu-şi mai găseşte”. Dacă însă eşti supus, obedient, necazurile te ocolesc. „Cine-şi păzeşte limba îşi păzeşte capul” sau „Dacă tac şi le dau pace/Şapte sate n-au ce-mi face”. De aici „înţelepciunea”: „Tac mă cheamă”! Proverbele imperative ale românilor impun: „Calcă-ţi inima şi taci”, „Când treci ţara orbilor, închide şi tu un ochi”, „Leagă calul unde zice stăpânul, măcar lupul să-l mănânce”, „Trebuie să dai câteodată o lumânare şi dracului”. La limită se spune: „Vremea când te sileşte, zbiară şi tu ca măgarii!” Se pare că „trestia gânditoare” a lui Blaise Pascal devine, la români, o „trestie care se pleacă”. Altfel, cum să interpretezi imperativul: „Îndoaie-te ca trestia şi vântul nu te va rupe”?!?
Este, aşadar, „poporul român” înclinat spre complianţă comportamentală? Frecvenţa proverbelor româneşti care elogiază, acceptă şi chiar îndeamnă la complianţă comportamentală pare a îndreptăţi un răspuns afirmativ la întrebare. Evident, complianţa comportamentală are anumite limite. Există, se pare, „capătul răbdării”, în context intern şi internaţional prielnic… „Rezistenţa” multor români faţă de regimul comunist totalitar s-a manifestat prin acordul public şi dezacordul privat: deci, submisivitate şi nonacceptare; disidenţa s-a manifestat prin nonacceptarea şi nesupunerea la dogmele comuniste şi faţă de puterea dictatorială. Coroborând rezultatele analizei proverbelor româneşti – pe care le-am prezentat – cu datele istoriei, cu experienţa deceniilor de colectivizare a modului de subzistenţă şi cu împovărătorul cult al personalităţii, ne putem explica tendinţa spre complianţă a românilor; în acest sens, s-au pronunţat şi subiecţii (cuprinşi într-o anchetă desfăşurată cu mijloace relativ ştiinţifice, 2004) care apreciau că „răbdarea constituie una din calităţile româneşti”…
Analiza parimiilor ar trebui adâncită, luându-se în considerație şi proverbele care îndeamnă la noncomplianţă comportamentală. De asemenea, ar fi de mare folos o analiză comparativă a proverbelor româneşti cu ale altor popoare – pentru a vedea dacă tema supunerii apare mai frecvent în parimiile noastre. Deşi nu prin comparaţie se vindecă degringolada morală, etică şi comportamentală…
[1] Proverbe româneşti, Bucureşti, Minerva, 1984. Antologia de „proverbe româneşti” (tip dicţionar) presupune un efort de ordonare ştiinţifică, dar cea mai mare tentaţie a privit includerea fragmentelor de cântece de dor, de dragoste şi de jale, de balade şi de descântece, de ghicitori şi de vrăji, de poveşti, de snoave şi de anecdote, jocuri lingvistice, versuri culte, sentinţe, aforisme etc.
[2] A. Taylor, The Proverb, Hartbow-Pennsylvania, 1962, p. 3.
[3] S-a vorbit, doar în treacăt, despre structura proverbului şi a zicătorii. Proverbul este o structură bimembră, constând dintr-o constatare („cine se scoală de dimineaţă”) şi o concluzie-apreciere („departe ajunge”). Proverbul este un raţionament complet, având subiect şi predicat, zicătoarea este o concluzie-apreciere, un raţionament axiomatic („I-a cântat cucul”) dat fără constatarea expusă aparte. Zicătoarea este totul: şi constatarea şi concluzia date într-un membru şi nu în doi (mai concis). La fel, formele compozite – maxima, sentinţa, povaţa ş.a. au o structură complexă ca şi proverbul. Asemănarea se apropie, adesea, de zicătoare. Proverbele, zicătorile (zicalele) sentinţele, poveţele, maximele, oricare ar fi originile lor (populare sau culte, cărturăreşti) sunt specii moralizatoare-etice (în ultimă instanţă). De aici, pe prim-plan se plasează esenţele calitative spirituale (moral-etice) şi aprecierile date direct (mai rar), adesea figurativ exprimate poetic cu ajutorul unor figuri cum sunt alegoria, simbolul, comparaţia, metafora etc.
[4] În această categorie, menţionez – cu riscul de a fi prea aspru – Micul Dicţionar de proverbe orientale, Editura Pelendava, Bucureşti, 1998), colecţia numerotată şi intitulată Multum, non multa. Mircea Duduleanu-Pelendava propagă „rolul instructiv-educativ (…) şi cel care poate oferi, prin glasul înţelepţilor şi rodul unei îndelungate experienţe, mângâiere în zile de tristeţe, sfat în ore de îndoială şi plăcere în momente de veselie” (op. cit., p. VIII).
[5] Fiind acceptate şi supuse, din punct de vedere semantic, consensului colectiv.
[6] Bun colectiv este şi ca geneză colectiv, dar şi creaţie individuală care dobândeşte o largă circulaţie, implicit un consens mai larg sau mai restrâns. Într-o lucrare din 1986, Proverbele româneşti şi proverbele lumii romanice, Bucureşti, Editura Albatros, Gabriel Gheorghe susţine că „nu producţia (originea), în marea majoritate a cazurilor anonimă sau, extrem de rar, identificată, este esenţială, ci circulaţia (răspândirea proverbelor). Numai circulaţia poate justifica apartenenţa unui proverb la tezaurul lingvistic al unui popor (p. 21).
[7] Variantele sunt determinate nu numai de necesităţi de adaptare la un context concret, ci şi de opţiuni la nivel individual, de grup, zonal sau etnic, prezenţa lor fiind marcată, datorită acestui fapt, în colecţii sau antologii. Câteva detalii în sensul invocat la P. Ruxăndoiu, Proverbele ca gen folcloric…, pp. 184-186.
[8] Gottlob Frege, Sens şi semnificaţie, în Logică şi filosofie, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 66.
[9] Chiar dacă, judecate în afara sistemului, nu apar ca empirice.
[10] De altfel, multe enunţuri de felul celor anumerate mai sus sunt integrate în colecţiile paremiologice.
[11] Tiberiu Rudică şi Daniela Costea, Psihologia omului în proverbe, Editura Polirom, Iaşi 2004. S-a spus că lucrarea „îmbină reflecţia psihologului de profesie cu observaţia judicioasă şi experienţa de viaţă ale psihologului nativ – care este omul din popor”. Pe de o parte, „ne delecteaza luciditatea aprecierilor şi limbajul savuros în care creatorii anonimi au înţeles să-şi transpună ironia moralizatoare şi observaţia acidă a eticii sociale; pe de altă parte, interpretările originale şi incitante ale autorilor ne provoacă intelectual”. Tiberiu Rudică, în calitate de profesor universitar doctor la Catedra de Psihologie Medicală şi Psihopedagogie Specială – în cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, a publicat: Eu şi celălalt. De la poziţia egocentrică la poziţia altruistă (1979), Familia în faţa conduitelor greşite ale copilului (1981), Niveluri ale conduitei umane (1984), Maturizarea personalităţii (1990), Psihopedagogie (în colaborare, 1994), Psihologie şi literatură (1995), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi grade didactice (1998, în colaborare), Psihologie şcolară, Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare (2003), Psihologia omului în proverbe (2004). Daniela Costea, absolventă a Facultăţii de Psihologie, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, a fost masterand al Universităţii din Seattle (S.U.A.).
[12] În acest sens, cuvântul ar fi o energie care curăţă, care sfinţeşte, care odihneşte. Cuvintele urâte, se înţelege, au efect contrar… „Nu orice cuvânt este rodnic, ziditor. Există cuvinte goale, ca pleava, focuri de artificii, care dispun de o pronunţată sonoritate, fără a avea darul de a lumina şi trezi sufletul din întunecimea şi lâncezeala lui morală. Astfel, sunt cuvintele ipocrite, bombastice, jignitoare, înjositoare, rostite la mânie ş.a., care, în loc să zidească, otrăvesc sufletele şi nimicesc solidaritatea umană” – Pr. prof. I. Bunea, Cuvinte de învăţătură la duminici si sărbători, Sibiu, 1983, p. 152. Să nu uităm că Dumnezeu a creat lumea prin Cuvânt. Adică prin Fiul Său, Care este Cuvântul Cel dintru început (Ioan I, 1-2). Aşadar, Cuvântul este numele Lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, Dumnezeu-Însuşi. El „se numeşte Fiu, dar este şi Cuvânt al lui Dumnezeu şi de aceea cuvântul are rădăcini metafizice, adică nu-i doar o gălăgie arbitrară, prin care eu pot sa spun ceva şi voi puteţi să înţelegeţi gândirea mea. Cuvântul provine din energiile dumnezeieşti… Cuvântul este o energie creatoare, o energie care devine, însă, periculoasă, mortală, când este rău întrebuinţată… Dar, la modul pozitiv, cuvântul este o energie de comuniune, de împărtăşire. „Ca-n basme e-a cuvântului putere!” (Alexandru Vlahuţă, „Cuvântul”, în Scrieri alese, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962, vol. I., p. 184).
[13] Un punct de vedere diametral opus a fost formulat de George Coşbuc – Naşterea proverbiilor, în Despre limbă şi literatură, ESPLA,1960, p. 209: „Nu atât fondul, cât forma lor e cauza că proverbele sunt ceea ce sunt şi că trăiesc. Poporului îi place forma lor, şi numai prin formă pot ele să se întipărească în mintea mulţimii”.
[14] Lucian Blaga, Elanul Insulei, Cluj-Napoca, Dacia, 1977, p. 56. Este transparentă aluzia la cugetări (proverbe) de tipul „Cine nu păţeşte, nu se cuminţeşte”, în care păţania implică ideea de înţelepciune dobândită prin experienţa trăită activ (nu contemplativ), iar cuminţenia indică un comportament de autoreglare în raport cu o normă dedusă din „păţanie”.
[15] Latinescul conformitas – modificarea poziţiei unei persoane în direcţia poziţiei grupului.
[16] În franceză: obeissance – modificarea comportamentului unei persoane, ca urmare a ordinului dat de o autoritate legitimă.
[17] Levine, John M. şi Pavelchack, Mark A. (1990), Conformite et obeissance, în Serge Moscovici (ed.), Psychologie sociale, Paris: P.U.F.
[18] Schaefer, Richard T. (1983), Sociology, New York: McGraw-Hill Book.
[19] Paicheler, Genevieve (1988), The Psychology of Social Influence, Cambridge: Cambridge University Press.
[20] Cezar Tabarcea, Poetica proverbului, Bucureşti, Minerva, 1982, p. 34.
