Nicolae Tomescu: Pe drumurile vieții lui Calistrat Hogaș…

Publicat de nicolaetomescu, 18 aprilie 2015, 22:10

S-a născut la Tecuci (19 aprilie 1847) în familia preotului Gheorghe Dimitriu.

Înscris la școala publică, sub patronimicul Hogáș (porecla bunicului dinspre tată), din inițiativa învățătorului, a urmat Academia Mihăileană (1860-1869/generația lui A.D. Xenopol, Alexandru Lambrior, Vasile Conta, Gheorghe Panu ș.a., de care l-au legat prietenii durabile). După absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de filozofie și litere din Iași. A fost numit profesor, în urma unui concurs, la gimnaziul comunal din Piatra Neamț (la puțină vreme, ajungea director).

S-a căsătorit (17 ianuarie 1871) cu tânăra și sfioasa Elena (căreia scriitorul îi adresa apelativul „Elencu”), fiica preotului Costache Gheorghiu din Piatra Neamț.

A debutat, în 1874, cu poezia Legenda lăcrămioarei[1]. La 3 iulie 1882, Calistrat Hogaș a debutat și ca prozator în revista locală „Asachi”, cu fragmente din ciclul Amintiri dintr-o călătorie.

Un conflict de proporții cu autoritățile locale (care patronau gimnaziul) l-au determinat să se mute, în 1878, pentru doi ani, la gimnaziul din Tecuci și un an la Școala Normală „Vasile Lupu” din Iași. A revenit, în 1881, în calitate de director și profesor la Piatra Neamț, devenind un apropiat „amic” al lui Ion Luca Caragiale, aflat (octombrie 1881-martie 1882) în județul Neamț, ca revizor școlar. Alt conflict cu autoritățile locale, în 1886, implicând și conotații de viață personală[2],l-au îndemnat să se transfere, ca profesor și director, la gimnaziul din Alexandria, refuzând oferta de a se stabili la București.

La 31 ianuarie 1882, a trăit bucuria nașterii celui de-al șaptelea copil, o fetiță botezată Sidonia[3].

Hogaș s-a apropiat de casă, stabilindu-se la Roman (1891); locuia într-o vilă din apropierea Liceului „Roman-Vodă”. În 1899, întreaga familie, cu excepția fiului Aetiu (care studia la București), s-a mutat la Iași.

În 1907, cunoscându-l pe Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș s-a lăsat convins și a început colaborarea la revista „Viața Românească”[4]. În 1912, la editura „Viața Românească” a început tipărirea primei ediții a volumului Pe drumuri de munte[5].

Ieșit la pensie, a continuat să predea până la 40 de ore pe săptămână. În 1915, scriitorul se mută la Piatra Neamț (unde locuiau deja soția și fiica Cecilia).

În 1921 a apărut prima ediție pentru public a cărții Pe drumuri de munte[6]. În 1922, lui Calistrat Hogaș, căruia îi fusese refuzat (1915) premiul „Adamachi” al Academiei Române, i se conferă postum cel dintâi premiu inițiat de Societatea Scriitorilor Români[7].

Calistrat Hogaș se stinge din viață (28 august 1917), la Roman, în mijlocul nepoților dăruiți de fiica cea mare, Cleopatra Silberg. La împlinirea a 42 de zile (8 octombrie 1917), este reînhumat la Piatra Neamț.

În 12 iunie 1939, rămasă singura locatară a fostei gospodării a familiei, Sidonia deschide spre vizitare o cameră amenajată muzeal și își oferă serviciile de ghid autorizat, tuturor celor care îi trec pragul[8]. După ce funcționase ca muzeograf la Casa memorială „Calistrat Hogaș” din Piatra Neamț, Sidonia a donat (în 1967) statului casa părintească pentru a fi restaurată și a se organiza aici un muzeu memorial. În două rânduri, a oferit spre achiziție Muzeului Județean de Istorie obiectele și manuscrisele care alcătuiesc astăzi fondul muzeistic majoritar existent în expoziția memorială.

Domnișoara Sidonia C. Hogaș s-a stins din viață (19 aprilie 1976), la Piatra Neamț, înainte să atingă vârsta de 94 de ani, chiar în ziua de naștere a ilustrului ei tată[9].

[1] În nr. 5 al ziarului local „Corespondenția provincială”.

[2] Deși născut într-o familie de preoţi, cu opt copii, având, la rându-i, opt copii, Calistrat Hogaş s-a iubit, în secret, cu o tânără plecată în Bucureşti. Corespondenţa dintre cei doi a fost scoasă la iveală de Sidonia Hogaş. Scrisorile sunt adresate domnişoarei „P.V.” Reiese că amanta lui Hogaş era cu mulţi ani mai tânără decât el, bărbatul adresându-i-se cu „Draga tatii”, „Puişoru’ tatei”, „Mititica tatei”. Relaţia începuse înainte ca aceasta să plece în capitala României. „După ce ai plecat tu am stat trei zile în pat; acum am ieşit dar sunt o umbră şi devin mai umbră din zi în zi. Constat că, departe de tine, viaţa mi-e cu neputinţă, viaţa mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viaţa care simt cum se scurge ca o apă din întreaga mea fiinţă”. Scriitorul suferea cumplit că aceasta nu i-a scris. „Mie n-ai voit să-mi scrii; am simţit în suflet o zguduire care semăna a începutul nebuniei; şi că nu mi-am pierdut minţile mă mir şi acum când îţi scriu… mă aflu încă teafăr, dar cu deznădejdea şi cu amarul în suflet”. Povestea dragostei interzise l-a adus pe scriitor într-o stare vecină cu disperarea: „Nu, nu, fără tine nu pot trăi; fă cum ştii, mângâie-mă din depărtare, vino, rămâi, aruncă-te în braţe, fă tot ce vrai, ucide-mă… în mâna ta cea mică stă cumpăna întregii mele vieţi; e a ta, fă cu ea ce vrai, eu nu pot, nu am dreptul decât de a fi martir”.

[3] Deși a mai existat și cel de-al optulea copil născut în familia scriitorului – Marioara, care a s-a prăpădit devreme, Sidonia, rămasă mezină, și-a însoțit tatăl, alături de mama ei, în detașarea la Alexandria (Teleorman).

[4] Din nr. 2 (Floricica).

[5] În 1914, era tipărită a doua ediție a cărții, la aceeași editură. Stocul, pregătit pentru expediție, s-a făcut scrum în timpul unui incendiu care mistuise tipografia.

[6] În două volume… Cel de-al doilea, În Munții Neamțului, a fost prefațat de Mihail Sadoveanu.

[7] În baza raportului alcătuit de Liviu Rebreanu.

[8] Fiind o vegetariană convinsă, moștenind dragostea tatălui pentru necuvântătoare, Sidonia trăiește înconjurată de zeci de pisici, pentru a căror hrană își cheltuiește aproape toate veniturile.

[9] Prin grija nepoatei surorii sale, Elena Zbanț, a fost înmormântată la cimitirul „Eternitatea”, împreună cu urna fratelui ei incinerat, Aetiu Hogaș…