Alina Miron, la Paris, jurist în drept internațional: ”mi-ar face mare plăcere să lucrez pentru România” – Orizont Deschis cu Horia Daraban (19.04.2015)

Publicat de hdaraban, 19 aprilie 2015, 09:00 / actualizat: 19 aprilie 2015, 12:07

O româncă într-o breaslă mondială selectă și exclusivistă, cea a juriștilor în dreptul internațional. Este vorba despre Alina Miron, plecată de 15 ani din România, originară din Pașcani, studii la Iași (orașul de care este îndrăgostită). În 2013, a câștigat în favoarea Thailandei o dispută cu Cambodgia la Curtea Internațională de Justiție.

Vorbește cu pasiune despre profesie, dar paradoxal, cu luciditate despre rădăcini, despre dorul de casă. În această perioadă susține cauze pentru mai multe țări (Somalia, Kenya, Slovenia). Mărturisește că un vis și o onoare ar  fi să reprezinte România. 

Alina Miron este invitata ediției Orizont Deschis din 19 aprilie 2015 realizată de Horia Daraban. Un interviu în exclusivitate pentru Radio Iași.

***

Horia Daraban: Toate au un început, iar locul acestui început, pentru dumneavoastră,  este Pașcaniul; până la ce vârstă?

Alina Miron: De fapt, am copilărit la țară, la bunicii mei, lângă Pașcani, la Brătești, până la 7 ani, până am mers la școală; după care am ajuns în Pașcani unde am făcut școala generală și o parte din liceu, iar în clasa a zecea am venit în Iași și Iașul este de fapt orașul meu de suflet, mai mult decât Pașcaniul.

Horia Daraban: Care este povestea pasului studiilor în Franța?

Alina Miron: Am început la Facultatea de Litere, dar, pe undeva, aveam intenția să plec în Franța pentru că era văzută de mine ca o țară culturală prin excelență. E vorba, pe de altă parte, și de afinitatea  cu limba și literatura franceză. Inițial, mă gândeam să plec pentru un an de Erasmus, după care mi-am zis că poate un an nu e de ajuns și am plecat  pe mai mult timp fără să știu exact pentru cât timp.

Horia Daraban: Lucrurile se întâmplau în ce an?

Alina Miron: În 2000.

Horia Daraban: De ce drept internațional, ați spus  Facultatea de Litere la Iași, o pasiune, o alegere de moment?

Alina Miron: Interesant este că, atunci când am dat examenul  la facultate, nu am vrut să  merg la Drept pentru că toată lumea mergea acolo și mi se părea absurd să stai  să tocești patru ani  dreptul roman. Nu prea înțelegeam  la ce ar putea să-mi fie de folos. Deci, Literele mi se păreau mai deschise pe undeva, deși oportunitățile de angajare după facultate  sunt mai mici, în afară de  deschiderea pe care ți-o aduc limbile internaționale care  este importantă pe undeva. Nu era prea logic să merg la Drept în Franța. În schimb, cum nu sunt un spirit  de științe dure, a trebuit să aleg științele umane, iar Dreptul era o posibilitate, mai ales că, după primii ani de Drept, poți să faci altceva; poți să faci Științe Politice, poți să continui în multe domenii din Drept. Deci, mi se părea o alegere care-mi permitea să fac alte alegeri după aceea.

Horia Daraban: A fost o alegere bună…

Alina Miron: Din primul an m-a pasionatul Dreptul. Foarte interesant, nu mă așteptam să ajung în amfiteatru și să ascult cu atât de multă pasiune profesorii care ne predau cursurile, mai ales că  orele din amfiteatre nu sunt foarte pasionante. Nu prea există dialog. Fiind foarte mulți studenți la drept în primii ani, profesorul, pur și simplu, își spune cursul; dacă sunt mai dinamici, unii dintre ei încearcă să facă un dialog cu cei din amfiteatru, dar  cu 400 de oameni e destul de greu să ai un dialog. Totuși, dincolo de aceste neajunsuri, m-a pasionat Dreptul din primul an când am ajuns în Franța.

Horia Daraban: Ați ajuns să faceți ceea ce v-ați ferit, a învăța pe de rost, a toci litera legii?

 Nu, asta este foarte interesant la felul în care se predă în Franța, iar Dreptul în mod particular, nu avem nimic de tocit. La examene putem să mergem cu codurile. Ni se dă un caz practic chiar din primul an de studiu și ni se cere să rezolvăm o situație. Suntem puși în situații cât de cât reale. Asta este o mare diferență cu felul în care se predă Dreptrul, cred, în România. Deși n-am făcut Dreptul, dar vorbind cu unii dintre prietenii mei care au făcut facultatea aici, nu avem absolut nimic de tocit în Franța. Bineînțeles, trebuie învățate cursurile, dar, mai ales, trebuie înțelese.

Horia Daraban: De unde povestea cu Thailanda, cum ați ajuns să reprezentați interesele autorităților de la Bangkok în această cauză, un mic teritoriu disputat de cele două state, Thailanda și Cambodgia?

Alina Miron: Afacerea e mai nuanțată și  soluția Curții Internaționale de Justiție a fost mai nuanțată. În anii ’60, Thailanda a pierdut un templu acolo, iar Cambodgia l-a câștigat. Întrebarea, acum, nu a fost  dacă Thailanda putea să recupereze templul, ci, Cambodgia a spus în fața Curții că, în ’60, i s-a dat nu numai templul, dar și un anumit teritoriu în jurul templului, fără să se știe care era acel teritoriu. Și mai era vorba de un aspect foarte important, era o hartă pe care Cambodgia a invocat-o deja în anii ’60 și asupra căreia a revenit acum cu insistență, spunând că respectiva hartă  reprezenta frontiera; nu numai în zona templului, ci și cam 100 de kilometri  de o parte și de alta  a respectivului sit. Acum, ideea era să se afle cam cât teritoriu s-a acordat pe lângă templu, plus dacă harta reprezenta într-adevăr sau nu frontiera. Pentru Thailanda era foarte important ca harta aceea care fusese  făcută de către francezi  la sfârșitul secolului al XIX-lea să nu fie recunoscută  ca reprezentând frontiera. Acum, într-adevăr Curtea a spus că, în ’60, i s-a acordat un teritoriu pe care se află templul, dar nu tot ceea ceea ce a cerut Cambodgia.

Horia Daraban: Revenind, cum ați ajuns să reprezentați Thailanda?

Alina Miron: A fost o șansă pentru mine  de a lucra cu un mare profesor francez de drept internațional care a fost directorul meu de doctorat  până anul trecut, până  când am terminat doctoratul. Acest profesor reprezintă de prin anul ’83 diverse state în fața Curții Internaționale de Justiție, în fața altor jurisdicții internaționale. Acum a devenit unul dintre cei care pledează în mod regulat. Profesorul Alain Pellet este foarte cunoscut în Franța, iar eu, când am terminat primii patru ani de studiu la Touluse, am vrut foarte mult să lucrez cu el, să-mi fie director de cercetare și am mers la Paris, tocmai ca să am șansa să lucrez cu el. De prin 2010 sunt colaboratoarea lui, încă mai sunt pentru câtva timp, până când îmi iau și zborul. Fiind colaboratoarea lui, din 2008 și, mai ales din 2010 și am început să lucrez deja cu el pe mai multe dosare internaționale. Așa am ajuns să lucrez pentru Thailanda, el m-a introdus în dosar și m-am înțeles cu agentul nostru, șeful echipei care era un thailandez, ambasadorul acestei țări la Haga. A fost un pas foarte important pentru că era pentru mine prima pledoarie internațională; să am încrederea, pe de o parte, a agentului plus a celorlalți membri  importanți ai echipei, a fost  o șansă pentru mine.

Horia Daraban: Cu siguranță, acele momente legate și de pledoarie au fost încărcate de emoție, de tensiune; ceva unic….

Alina Miron: Este un trac! Nu știam că este un trac de fiecare dată când ajungi să pledezi în fața Curții, chiar dacă nu e prima dată; dar, pentru mine, fiind prima dată, evident nu am dormit noaptea dinainte. Prietenul meu venise și el la Haga, dar nimeni nu se apropia  de camera mea. Noaptea de dinainte, de la hotel, toți trimiteau mesaje, trimiteau cafele. A fost un stres foarte mare în noapte de dinainte și chiar înainte  de a te ridica și  a spune nu știi dacă vocea o să vină, n-o să fie pițigăiată. Există, într-adevăr, un trac. După aceea, am mai pledat am resimțit tracul, nu cu aceeași intensitate. Tracul râmâne și sper să fie în continuare pentru că este un element pozitiv.

Horia Daraban: Am citit diferite articole, inclusiv din presa thailandeză, după câștigarea procesului, un val de bucurie. Numele dumneavoastră, peste tot în mass media din Thailanda și din România. Ați crezut că, pentru thailandezi,  e atât de important rezultatul procesului? Automat, s-a văzut ca reacție ulterior; dar înainte, ați realizat cât de important este ceea ce faceți?

Alina Miron: Nu am realizat că lumea poate să fie atât de interesată de un proces, pe undeva, plictisitor; se vorbește timp de trei ore  de niște subtilități juridice pe care lumea, în mod normal, n-ar trebui să le  găsească interesente. Din punctul ăsta de vedere, nu mă așteptam la un așa atașament la proces. Pe de altă parte, știu că, fiind vorba de teritoriu, pământul este un subiect sensibil în oricare parte a lumii. Am mai lucrat și la cazuri de delimitare maritimă, acolo nu există aceeași încărcătură emoțională, deci, știam pe undeva că e important.

 Horia Daraban: De ce anume depinde reușita într-o astfel de misiune? Ține de dovezile pe care le ai, de documentele pe care le-ai studiat, de talentul oratoric?

 Alina Miron: Pot să exclud talentul oratoric.  Acesta  nu este decât un element infim. Ce contează este tot lucrul ce se face înainte. De multe ori nu se poate vorbi de reușită în cazurile de delimitare, mai ales dacă se desfășoară pe o  suprafață foarte mare. În unele cazuri, un stat pierde ceea ce a cerut, în alte cazuri câștigă, deci, pe undeva, se echilibrează. Procesele astea fac parte din modurile de pacificare a relațiilor internaționale.

Horia Daraban: Nu e vorba neapărat de compromis….

Alina Miron: Nu, compromisul apare în negociere. Când ajungem în fața unui judecător, e vorba de aplicare a dreptului, iar aplicarea acestuia înseamnă să  convingi judecătorul că dreptul este de partea ta. Uneori merge, alteori nu merge, dar nu e niciodată alb sau negru. Frontierele sunt rezultatul a mulți ani  de istorie, deci trebuie să înțelegi istoria, cumva.

Horia Daraban: Un astfel de proces este altceva decât să susții cauza unei persoane, a unui individ în fața unei instanțe?

Alina Miron: Da, cred că este foarte diferit pentru că înțelegem  că  avem două state suverane care se confruntă și, în spate,  acestea au populații. Deci există o altă dimensiune,  aceea colectivă, care nu apare în procesele private. Pe de altă parte, un proces este un mod de a regla diferendele internaționale. Dacă hotărârea unui judecător are ca rezultat ca relațiile dintre cele două state, dacă au fost conflictuale, să fie pacificate după decizie, este mult  mai important decât ce s-a aplicat, spun eu, dreptul alb pe negru.

Horia Daraban: Și România are în istoria recentă o confruntare în delimitarea platoului continental cu Ucraina. Ce presupune pregătirea, suținerea unui asemenea caz? Înseamnă foarte multă documentare, mers pe teren în multe cazuri?

Alina Miron: România a făcut un proces foarte bun la Haga, a avut  o echipă excelentă la Ministerul Afacerilor Externe, bineînțeles, înconjurată de avocați externi. Alain Pellet a fost unul  dintre avocații României, iar au mai fost doi mari profesori și un coleg mai tânăr. Pe lângă profesorii  aceștia care au pledat în fața Curții,  a fost o muncă înainte, o muncă de pregătire din partea Ministerului Afacerilor Externe absolut excelentă.  Din câte știu eu, nu sunt multe cazurile în care procedura scrisă este pregătită numai la nivel intern. Asta s-a întâmplat în cazul României: 3-4 oameni în minister care au dus la capăt dosarul acesta; sigur unul făcea parte din echipa de negociere anterioară, deci cunoștea foarte bine dosarul. Cred că asta explică succesul României în afacerea cu Ucraina.

Horia Daraban: Dreptul Internațional, un domeniu destul de exclusivist și care, evident, necesită o specializare. Rămâne un domeniu deschis către noi orizonturi și care poate aduce noi clarificări sau totul este așezat, cel puțin la nivel de principii, de legislație, și se merge doar cu un caz în fața Curții Internaționale de Justiție?

Alina Miron: Da, este un domeniu imens. În afară de aspectele care privesc relațiile între state, dreptul internațional  s-a dezvoltat mult în aplicarea sa la persoane. Vă dau un exemplu foarte concret: Convenția Europeană a Drepturilor Omului este drept internațional la bază. Este un tratat internațional semnat de 15 state, ratificat după aceea, cred, de  către 47 de state membre  ale Consiliului Europei. Este drept internațional pe care îl simțim în mod concret în România.

Horia Darban: Nu este vorba doar de dispute de teritoriu…

Alina Miron: Nu, ăsta este unul dintre exemplele cum s-a dezvoltat dreptul în afara  a ceea ce se cheamă dreptul internațional clasic, vestaflian, în relațiile între state, care a cucerit noi teritorii din ce în ce mai mult prin dezvoltarea drepturilor omului de prin anii  ’40-’50, mai ales după al Doilea Război Mondial. Un alt domeniu în care dreptul internațional încearcă să cucerească teren este protecția mediului. Și asta pentru că nu există o metodă eficace de a regla protecția mediului la nivelul unui singur stat. De îndată ce un singur stat nu poate rezolva o situație intervine dreptul internațional.

Horia Daraban: Cu ce calități trebuie să fie înzestrat cel care practică dreptul internațional, o memorie bună, să aibă voință?

Alina Miron: Memorie bună, nu știu, nu am o memorie foarte bună….,  e vorba de o capacitate de muncă, e vorba de pasiune, e vorba de răbdare. E vorba de curiozitate, în rest, nu știu, iarași muncă.

Horia Daraban: Vă citesc un comentariu făcut pe o rețea socială în contextul reușitei în cazul Thailanda – Cambodgia: ”mi-ar plăcea ca Alina  să facă pledoarie pentru  România, de exemplu, să recuperăm tezaurul pe care ni-l ”păstrează”  rușii”. Sunt subiecte care trezesc emoțiile în rândul unei națiuni și, pe de altă parte, sunt documentele. Aceste emoții colective sunt un impediment, sunt un sprijin în demersurile pe care le face un specialist în drept internațional, într-un caz anume?

Alina Miron: Cred că da, cred că ar conta această emoție deoarece, cu cât ne implicăm, implicarea într-un dosar dă o dimenisune a motivației personale. Și e greu de spus care este ponderea motivației personale, dar, bineînțeles, este importantă pentru că înseamnă că rafinezi argumentul, dacă nu ești mulțumit, încerci să faci și mai bine. Pe de altă parte, poate fi un dezavantaj pentru că, tocmai, devii prea pasionat și pierzi o parte din luciditate. De aceea  e destul de greu să găsești echilibrul. E nevoie de luciditate într-un dosar ca acesta pentru că în fața ta sunt judecători care nu sunt implicați și care nu vor fi implicați în dosar. Ei îl vor lua și îl cântări pe dovezile pe care le aveau în fața lor și în funcție de argumentele  pe care le-ai supus. Deci, dacă devii prea pasionat, înseamnă că poate nu reușești să-i faci să înțeleagă. E greu, dar trebuie găsit un echilibru.

 Horia Daraban: Ați accepta un caz în care să reprezentați România?

 Alina Miron: Cu plăcere, bineînțeles. E unul din gândurile mele ascunse poate, dar, cu siguranță, mi-ar face mare plăcere să lucrez pentru România.

Horia Daraban: Ce urmează profesional pentru dumnevoastră, alte cazuri, la ce lucrați acum?

Alina Miron: Au fost pledoariile, am lucrat pentru Slovenia pentru un caz de delimitare teritorială și maritimă cu Croația. M-am întors de la Hamburg acum două săptămâni unde am reprezentat Coasta de Fildeș într-un caz de delimitare maritimă cu Ghana. Aceștia sunt clienții mei în momentul de față. Lucrez și pentru Somalia tot la un caz de delimitare maritimă cu Kenya.

Dosarele acestea sunt în faza scrisă, deocamdată. Pe de altă parte, cum am terminat teza de anul trecut, sunt într-o fază de recrutare universitară. Caut, deocamdată, un post de conferențiar; sper să am întâlniri la unele universități din Franța, iar pentru anul viitor, un examen foarte greu, agrégation se cheamă, pentru a deveni profesor universitar – cu titlu în Franța.

Horia Daraban: Ați enumerat Slovenia, Coasta de Fildeș, Somalia, contează palmaresul, e ca în sport?

Alina Miron: Da, e bine zis. Contează palmaresul pentru că statele nu dau pe mâna oricui interesele lor și durează până îți faci un nume ca să aibă încredere, iar palmaresul dă încredere statelor. Deocamdată, nu cred că am ajuns chiar acolo propriu-zis pentru că cei care reprezintă în mod curent statele sunt persoane între 40 și 55 de ani și mai mult, între  50 și 70.

Horia Daraban: Este largă piața aceasta a specialiștilor în drept internațional sau sunt câțiva foarte buni și care sunt căutați?

Alina Miron: Profesorul meu Alain Pellet zice că e ”mafia” dreptului internațional pentru că sunt foarte puțini oameni care apar în fața jurisdicțiilor internaționale. Eu am numărat o dată 10 -12, foarte puține femei de altfel.

Horia Daraban: E mai greu pentru femei?

Alina Miron: Nu că e mai greu. E doar imaginea unei societăți care apare și la nivelul dreptului internațional, foarte puține persoane de drept internațional, chiar și în Franța unde, totuși, există o situație ca în multe alte , nu că ar fi o discriminare în mod special, ci pur și simplu este o situație ca în multe alte meserii. Dar, dacă să spun, din 10 -12, una – două femei, ceea ce e ok pe undeva.

Horia Daraban: Ce loc ocupă Franța, ce loc ocupă România în sufletul dumneavoastră?

Alina Miron: Separat. Acum, cred că  aparțin celor două culturi. Nu e nevoie să renegi una ca să aparții celeilalte. Trăiesc în Franța din 2000, asta înseamnă, totuși 15 ani,  aproape jumătate din viața mea. Am început să înțeleg Franța din ce în ce mai bine. Nu era cazul la început, unele lucruri mi se păreau absurde. Unele mi se par acum în România. Deci, pe undeva, aparțin celor două țări pentru că încep să critic și într-o parte și în alta.

Horia Daraban: Dați-ne exemple de lucruri absurde, în Franța și în România.

Alina Miron: În Franța, sunt absurde, spre exemplu, atașamentele la bunele maniere în clasa burgheză pariziană. Petrec, uneori, după ce am scris un email, stau și mă gândesc vreo 10 minute oare ce trebui să spun ca formulă de salutare la sfârșit ca persoana să  nu fie jignită. Ăsta este un exemplu…

 Horia Daraban: Iar dacă e să vorbim despre România?

 Alina Miron: Aici am senzația că multe din reguli, deși sunt legale, par  facultative. E un sport național  în a încerca să fentezi regulile, regulile de circulație, regulile de finanțare. E unul dintre aspectele care mă înnebunesc.

Horia Daraban: Per ansamblu, cum vedeți România, având în vedere că ați plecat acum 15 ani?

Alina Miron:  Bineînțeles, se transformă, deși în partea Moldovei vedem mai puțin. În Moldova, ce este mai vizibil, spre exemplu construcțiile, infrastructura nu prea s-a ameliorat, deși în unele părți da.

Horia Daraban: S-a mai estompat dorul de casă sau rămâne acolo, în suflet,  un sâmbure care  încolțește și-l mai altoiți odată cu venirea în România?

Alina Miron: E interesant dorul de casă. La început, era aproape ca o nevoie. Acum, nevoia  s-a estompat pe undeva pentru că am început să simt că, atunci cînd spun acasă, mă gândesc la Paris, unde stau de câțiva ani. Dar e ciudat că de fiecare dată după ce vin și stau, petrec ceva timp, reușesc să revin cu picioarele în România, înțeleg că avem nevoie de contactul ăsta cu trecutul; că, de fapt, rădăcinile numai când le revezi îți dai seama de importanța lor. Cred că o să am nevoie în mod constant de revenirea asta.