Constantin și Elena – între elogiu și contestare…
Publicat de nicolaetomescu, 20 mai 2017, 22:01
Domnia lui Constantin a marcat evoluţia puterii imperiale. Sursele sunt contradictorii în ceea ce-l priveşte: creştinii îl elogiază ca pe un colos al istoriei, alții îl condamnă pentru distrugerea sistemului tradiţional de guvernare. În epoca bizantină, atât Constantin cât şi Elena[1] devin figuri emblematice şi cvasi-legendare. Mai mult, o serie de împăraţi preiau simbolic titlul de „Noul Constantin”.
Pe monede, avem o imagine uşor diferită a împăratului. Constantin; se pare că a construit, treptat, un sistem care a început cu poziţia de tetrarh și a culminat cu abandonarea sa. Faza intermediară a constat în legitimarea prin descendenţa fictivă din Claudius al II-lea Gothicus şi adoptarea ca divinitate protectoare a lui Sol Invictus/Apollo. După 315, când apare prima dată chrismonul pe monede, putem considera că a adoptat creştinismul ca religie favorită, fără a renunţa însă la cultul solar.
Tatăl lui Constantin era un adorator al lui Sol Invictus, iar, în timpul marii persecuţii creştine a impus doar formal edictele lui Dioclețian. Punctul slab al tetrarhiei se vede în 306, când acesta moare şi fiul său, Constantin, este proclamat împărat de catre soldaţi la Eboracum. Era, după standardele lui Diocletian, doar o simplă uzurpare, legitimată doar ulterior de surse precum Eusebiu din Caesareea. Propaganda constantiniană s-a dovedit a fi foarte eficientă în ceea ce priveşte construcţia imaginii sale de împărat de drept. Acceptarea sa de catre Galerius l-a împins sa se integreze ideologic în tetrarhie.
Între 306 şi 310 îl alege drept protector/conservator pe zeul Marte, care era şi alegerea lui Galerius. Vorbim despre o perioadă cu evenimente importante: în octombrie 306, Maxentius, fiul fostului august Maximian Herculius, este proclamat împărat la Roma de garda pretoriană. Galerius şi chiar propriul tată nu îl agreează deoarece, conform lui Lactantius, refuză să practice adoraţia pentru împărați. Galerius îi ordonă augustului Flavius Severus să îl atace. Pe de altă parte, revine la putere şi Maximian, care îşi consolidează relaţiile cu Constantin prin căsătoria dintre acesta şi fata lui, Fausta. Constantin pretinde acum apartenenţa la dinastia Herculiilor. Maximian încearcă să-i deposedeze de putere mai întâi pe Maxentius, apoi şi pe Constantin, dar este capturat şi împins la suicid. Acum Constantin se rupe de ideologia tetrarhică, pretinzând o origine din Claudius al II-lea Gothicus. Îl adoptă pe Sol Invictus drept conservator, după cum reiese din emisiunile monetare. Arcul triumfal din Roma îl reprezintă cu coroana radiată şi alte imagini solare. În Panegyrici Latini regăsim un fragment relevant: viziunea păgână a lui Constantin, în care zeul Apollo îi prezice 30 de ani de domnie. Dar asocierea cu Sol are şi alte semnificaţii: mai mulţi împăraţi, precum Caligula sau Nero, l-au luat drept conservator, iar, în secolul al III-lea, era popular printre soldaţi. În plus, Apollo Grannus, divinitate specifică Galliei, avea mare trecere în respectiva regiune (bază de operațiuni a lui Constantin). Totodată, Victoria era esenţială în mesajul politic, iar Sol ajuta la transmiterea sa. Chei ale propagandei, Marte şi Sol Invictus sunt de găsit, din plin, pe monedele din vest în perioada 310-317. După 317, Marte aproape că dispare, iar Sol devine divinitatea dominantă. Sunt folosite şi multe motive care care invocă victoriile militare.
La început, lui Constantin îi lipseşte, de fapt, legitimitatea. Este un uzurpator, iar întreaga perioadă până la 317 este sacrificată încercării de a depăşi condiţia şi de a deveni un împărat legitim. Împăratul se foloseşte, în acest sens, de propaganda intensă de pe monede, din inscripţii şi panegirice, care îl descriu drept protejatul zeilor sau eliberatorul Romei de sub tirania lui Maxentius.
Constantin se prezintă ca salvator al statului, o imagine a propagandei imperiale care persista, încă de la Augustus, şi devine tot mai puternică în timpul anarhiei militare din secolul al III-lea. În istoriografia constantiniană, cel care se dovedeşte a fi decisiv este momentul 312, mai precis bătălia de la Pons Milvius (din 28 octombrie). Eusebius din Caesareea povesteşte, ceva mai târziu, viziunea dinaintea bătăliei – din perspectiva creştină, episod care, probabil, încearca să justifice politica religioasă, de mai târziu, a împăratului. Din acea clipă, începe reorientarea religioasă, anul 315 marcând apariţia, pentru prima dată, pe un document oficial a chrismonului, a simbolului creştin pe coiful lui Constantin, reprezentat pe un medalion turnat la Ticinum.
Nu este exclus ca în secolul al III-lea şi pe la începutul celui de-al IV-lea să fi existat chiar o confuzie între cultul lui Sol Invictus şi cel creştin, Iisus fiind Sol Iustitiae. Un alt aspect important comun celor două perspective religioase este ideea de mimesis, cu origini în Orientul Apropiat. Pe scurt, lumea pământească era doar o imagine a celei divine, iar conducătorii, păstrătorii ordinii divine, erau percepuţi ca păstorii turmei de supuşi. Imitau zeii cu care se asociau, adoptându-le atributele. Bătăliile nu se purtau doar pe pământ, ci şi în pe tărâmul de sus, astfel că protecţia unuia dintre zei putea asigura victoria de pe pământ. Ideea capătă tot mai multă aderenţă odată cu dezvoltarea neoplatonismului. Produs al epocii sale, Constantin nu face excepţie de la regulă: dorea, pur şi simplu, protecţia celei mai puternice divinităţi. Fie că era vorba despre Marte, Sol sau Iisus, nu prea căpăta însemnătate pentru el. Ce conta, cu adevărat, era ca acel zeu să-i aducă victoria. Panegiriştii s-au adaptat la schimbări, pomenindu-l în 310 pe Apollo, iar, în 313, evitând zeii păgâni. Confuzia dintre Sol şi Isus se poate observa dacă privim arcul triumfal ridicat la Roma, după victoria asupra lui Maxentius: vom găsi simboluri solare, Sol având chiar un bust pe arhitrava estică. Doar după 330, putem presupune că simbolurile păgâne dispar, de-a dreptul, din ideologia constantiniană.
Propaganda nu se rezuma doar la tematica religioasă, ci şi la predecesori. Deja l-am pomenit pe Claudius al II-lea Gothicus. Împăratul îl mai are ca model pe Traian, căruia îi ridică statui, iar pe monede apare cu trăsăturile sale. Constantin se foloseşte de genealogia fictivă în competiţia cu celălalt August, Licinius, care, la rândul său, pretinde descendenţa din Filip Arabul. În 324, se clarifică lucrurile, bătălia de la Chrisopolys lăsându-l singur pe Constantin în fruntea Imperiului roman. După victorie, acesta adoptă diadema ca simbol al puterii absolute, marcând o elenizare completă a monarhiei romane, proces început încă de la Augustus. Acum împăratul poate începe organizarea imperiului în conformitate cu noile realități politice şi religioase. Din 326, apare reprezentat chiar cu nimbul specific vechilor zei, deci o fiinţa supranaturală, superioară restului umanităţii. Nu mai este un princeps, ci un dominus, încredinţat cu puterea absolută pe pământ.
Bibliografie:
Jones, A.H.M., Constantineand the Conversion of Europe, Harmondsworth, 1972;
Magdalino, P., Constantine, History, Historiography and Legend, Londra, 1994;
Sordi, M., The Christians and the Roman Empire, Lonra, 1994.
[1] Elena, mama lui Constantin, născută în anul 255 în Drepanom (mai târziu, denumit, în onoarea ei, Helenopolis), fiica unui simplu hangiu (nu a unui prinț englez). Acolo a cunoscut-o Constantius (pe vremea când nu era împărat), cu care a trăit, la început, în concubinaj. În anul 285, s-a născut, la Naissus (Nis, în Serbia) copilul lor, Flavius Valerius Constantinus (viitorul împarat Constantin cel Mare). După ce Constantius a devenit împărat, în anul 293, s-a despărțit de soția Elena, din cauza originii sociale modeste, spre a se căsători cu Theodora, fiica vitregă a împaratului Maximian (a șefului său direct). În anul 306, Elena a fost reabilitată social și politic, chiar proclamată (de către fiul ei, împăratul Constantin cel Mare) Augusta (împărateasă). În anul 312, a fost botezată, devenind creștină. După 313, a susținut activ creștinismul. A murit la data de 18 august 330, în Nicomedia (Izmit-Turcia). Elena a fost declarată Sfântă. Zile de pomenire: 21 mai (ortodocși), 18 august (catolici).
