Istoria și lecțiile sale… ignorate

Publicat de nicolaetomescu, 10 iunie 2015, 21:13

• 11 iunie 1903:

Regele Serbiei Alexandru I și regina Draga sunt asasinați de membri ai grupării panslaviste Mână Neagră. Deoarece ofițerii implicați în atentat făceau parte din Regimentul 6 Infanterie, care purta numele „Regimentul Regele Carol al României”, suveranul român a telegrafiat la Belgrad – anunțând că renunță la patronajul onomastic…

*

„Mâna Neagră” (în sârbă Црна рука, Țrna ruka), cunoscută oficial sub numele de Unitate sau Moarte, societate secretă teroristă[1], parte a mișcării panslaviste, cu intenția de a uni toate teritoriile populate de slavii din sud[2] (teritorii aflate în Austro-Ungaria), a făcut victime celebre:

• regele Alexandru Obrenović[3] și soția sa, Draga, uciși de Dragutin Dimitrijević[4] pe motiv că ar fi adoptat o atitudine proaustriacă;
• arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, prin așa-numitul atentat de la Sarajevo, care a dus la începerea Primului Război Mondial.

*

Cine s-ar fi putut atunci, cine se poate acum, declara în mod deschis de partea terorismului? Unii chiar s-au grăbit să tragă o concluzie falsă din necunoașterea premiselor (sau din ignorarea acestora): statele, mari și mici, bogate și sărace, sub formă de imperii (fie ele în disoluție) sau în curs de formare, găsesc pentru ce să se solidarizeze. Având un inamic comun, vor fi (implicit) și aliate. Dar, vorba proverbului, „diavolul se ascunde in detalii”. Solidaritatea emoțională care te cuprinde la moartea unui rege se topește de la o zi la alta. Din aburul ei efemer s-au întrupat calculele reci ale politicienilor de pretutindeni. Da, de acord, moarte terorismului/teroristului, oricare ar fi el! Dar cine este, de fapt? Căci în spatele oricărui – ism se află ceva concret, palpabil[5].

La începutul secolului XX, inamicul agresor nu era identificat cu terorismul internațional. Nu se ascundea, precum astăzi, sub o mie de fețe, nici măcar nu era un „dușman imposibil”^, care acționează din umbră, care să dispună de vaste rețele răspândite în multe state, de un imperiu financiar – cu „ținte de mare valoare” la vedere, nu avea o capitală (Moscova era doar o o stea incertă după care s-ar fi călăuzit panslaviștii), un punct central de comandă, o armată, o aviație, o marină sau obiective economice, militare ușor de identificat.

Desigur, unui „inamic imposibil” nu i se poate riposta decât prin mijloace cu totul diferite de cele clasice. O reacție pe măsură ar fost distrugerea celor vinovați. Pe de alta parte, dacă învingi oameni – fie ei simboluri –, amenințarea dispare? Astăzi, ca și la începutul secolului trecut, într-o lume atât de grăbită, clișeele țin locul filosofiei profunde, chiar a legilor.

Mulți s-au întrebat: cum pedepsim actele teroriste fără a mai trece prin întregul proces al judecății? În zilele noastre, pentru cineva obișnuit să gândească normal, apare o altă problemă: procesul public presupune cunoașterea exactă, o identitate clară care poate fi analizată, probată și penalizată, sancționată. Avem de-a face cu un „dușman” care scapă oricărei identificări directe și care trebuie prins apelându-se la circumstanțe, la complexe exterioare de date. Nu mai poți face apologia culegerii de informații pe filiere discrete, cu mijloace de acum un secol sau două veacuri; plasa trebuie întinsă altfel inamicului care nu se revendică de la nicio forță politică capabilă de a fi continuată într-o țară sau poate fi reprezentată măcar de un steag, de o capitală. Care trebuia/trebuie să fie resortul rațiunii imediate a loviturilor de forță? Negocierea sau reacția militară? Cele două pot fi complementare sau, dimpotrivă, simultane? Laturile extreme ale reacțiilor oamenilor politici au fost simultane. Până deunăzi, nu se procedase de o asemenea manieră. După care, unii s-au plasat în continuarea răspunsului experimental la aceeași provocare. Am ajuns în situația în care terorismul dispune de subvenții doctrinar-ideologice. Se mai poate deschide un substrat al „cutiei cu explicații”, până a ajunge la una foarte simplă, care opune tabere diferite aflate într-un conflict de mulți ani. Prima oară când se poate vorbi de o solidarizare metaideologică transgresând ideologia națiunilor care găsesc în acțiunile grupurilor teroriste un pericol la adresa propriei securități[6] și, implicit, un pericol la adresa echilibrului mondial, ar fi perioada post-11 septembrie 2001…

Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele sau, de ce nu, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, îngustarea lumii, nu au distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spun, mai curând, după cum susţinea Regis Debry[7], că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism triumfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individualitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…

Terorismul este universal. Terorismul nu are, neapărat, un buletin de identitate cultural. A vorbi despre terorism pare, daca vreți în termenii absoluți ai algebrei, o discuție fără semn politic. Terorismul în sine transformă subiectul asupra căruia au fost generate reflecții sistematice; din păcate, prea târziu și, tot din nefericire, pentru mințile „mobilate precar”, s-a trezit în legătura abuzivă cu lumi întregi. Agresiunea poate fi „motivată” oricând și oriunde; tocmai prin faptul că este agresiune nu dă nimțnui socoteală, iar argumentele care o intemeiază devin – prin valoarea lor – false și abuzive…

[1] Fondată în Regatul Serbiei (6 septembrie 1901).

[2] „Mâna Neagră” a urmărit înfăptuirea Serbiei Mari prin alipirea Bosniei și Herțegovinei la Regatul Iugoslaviei.

[3] Alexandru Obrenović (2/14 august 1876, Belgrad-11 iunie 1903, Belgrad) a fost rege al Regatului Serbiei (1889-1903), în așa-numita Belle Époque.

[4] Dimitrijević a jucat un rol important în asasinarea regelui Alexandru (doi ani după o încercare eșuată); practic, era înlăturată dinastia Obrenović și adus la putere Peter Karadjordjević (cunoscut ca regele Petru I). Iată cum un act terorist, comis de un terorist profesionist, reclama recunoștința familiei Karadjordjevic. Cu toate acestea, în condițiile în care prințul-regent și prim-ministrul Pasić vor avea în vedere negocierea unei păci separate, cu Austro-Ungaria, temându-se de represalile „Mâinii Neagre”, Dimitrijević a fost arestat, judecat la 23 mai 1917 (sentință predeterminată) și împușcat la la 24 iunie 1917 (s-au făcut aproximativ 20 fotografii înainte de a confirma moartea lui Dimitrijević).

[5] Terorismul se naște, mai degrabă, din extremismul politic, decât din intoleranța religioasă.

[6] Multe state care de ani/decenii/secole se războiau, pe drept sau pe nedrept, în propriile granițe, cu feluriți oponenți, au găsit prilejul de a-și destăinui propriile necazuri în „areopagul planetar”, a-și aduce „obolul” la cauza generală a antiterorismului. Anglia îi avea pe extremiștii irlandezi (dispuși să predea armele), Italia – Brigăzile roșii, Franța – separatiștii corsicani, Spania – separatiștii basci, cu toții “teroriști cu vechime și blazon”. Li s-au adăugat contingente – tamilii din Sri Lanka, hutu sau tutsi din Burundi, musulmanii din India, kurzii din Turcia, animiștii din Sudan și mulți, mulți alții. Astfel, în loc de solidarizare unanimă împotriva terorismului, lumea riscă să rămână, în mare parte, aceeași de până atunci, cu aceleași conflicte și interese. Dificilul este ceea ce trebuie făcut imediat. Imposibilul, cere mai mult timp. Nu propun rudimente al vieții spirituale, dar… decizia se află, întotdeauna, în altă parte. S-a văzut că fiecare zi de extremism necesită volumul ei…

[7] L’archaisme postmoderne – Les Temps modernes.