„N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întîiul tron din lume” (Mihail Kogălniceanu)

Publicat de nicolaetomescu, 6 septembrie 2017, 06:30

Cel care se considera „un adevărat fiu al secolului al XIX-lea”, cu ascendență basarabeană de pe Kogîlnic /dar născut la Iaşi (6 septembrie 1817)/, personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat[1], cu studii absolvite în Franţa şi Germania, a fost profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană şi membru al Academiei Române, ministru (1860-1861), apoi prim-ministru al României (1863-1865)…

Om politic (în adevăratul înțeles al cuvântului, nu cu iluziile răstălmăcite ale politrucilor de astăzi), istoric, scriitor, ziarist şi orator, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste, contribuind activ în lupta pentru Unirea Principatelor Româneşti. În 1839, Kogălniceanu redactează „Foaea sătească a prinţipatului Moldovei”[2]. Rugîndu-se lui Dumnezeu „să ne păstreze români”, în Întroducţie/publicată în „Arhiva românească”, propune[3] editarea unei colecţii a tuturor cronicarilor Valahiei şi Moldovei, „spre a le păstra românilor”[4]. În „Cuvînt pentru deschiderea cursului de istorie naţională în Academia Mihăileană”[5], Kogălniceanu afirmă (printre altele): „Departe de a fi părtinitorul unui simtiment de ură către celelalte părţi a neamului meu, eu privesc ca Patria mea (passim), toată acea întindere de loc unde se vorbeşte româneşte, şi ca istoria naţională, istoria Moldaviei întregi, înainte de sfîşierea ei, a Valahiei şi a fraţilor din Transilvania. Această istorie este obiectivul cursului meu; întinzîndu-mă(…), mai mult asupra întîmplărilor Moldaviei, nu voiu trece subt tăcere şi faptele vrednice de însămnat a celorlalte părţi a Daciei, şi mai ales a românilor din Valahia, cu cari suntem fraţi şi de cruce, şi de sînge, şi de limbă, şi de legi”. În august 1848, în „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”, Kogălniceanu propunea Unirea Moldovei cu Muntenia: „o Unire care este dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limbă, obiceiuri şi interese”;„(…) Pe lîngă toate aceste radicale instituţii, singurele cari ne pot regenera Patria, apoi partida naţională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia boltei, fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional; aceasta este Unirea Moldovei cu Ţara Românească, Unire dorită de veacuri de toţi românii cei mai însemnaţi ai amînduror Principatelor, o Unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mînă au vroit să o săvîrşească Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, carele şi ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti, al Moldovei şi al Ardealului”. Conştiinţa naţională românească are corespondent în orice cuvânt ieşit de sub pana lui[6]: „Unirea Principatelor, inclusiv al Moldovei, este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor”; „Românii au dovedit că sunt demni de libertate”. În articolul „Profesie de credinţă”, Kogălniceanu continuă să fie fără echivoc în judecată și exprimare: „Sunt şi voi fi toată viaţa mea pentru Unirea Principatelor Române. Voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, prin care am înălţat pe Alexandru Ioan I pe tronul Principatelor Unite, nefiind decît sublime expresie a eternei dorinţi a românilor, voi susţine cu orice preţ tronul la a cărui fundare am participat şi eu”…

La nouă ani distanță față de Revoluţia din 1848, participă (1857), ca deputat de Dorohoi, la Adunarea ad-hoc de la Iaşi. Chemat să se pronunţe, Kogălniceanu proclamă mentalități, atitudini, gesturi și idei care trec pragul Unirii și se îndreaptă spre conceptul de independenţă a românilor: „(…)nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, nu vom fi puternici decît atunci cînd vom fi uniţi”. Convingerile, idealul Unirii, îl determină să declare în Adunarea ad-hoc a Moldovei: „Acelaşi popor omogen, identic ca nici unul altul, pentru că avem acelaşi început, acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizaţie, aceleaşi instituţii, aceleaşi legi şi obiceiuri, aceleaşi temeri şi aceleaşi speranţe, aceleaşi trebuinţe de îndestulat, aceleaşi hotare de păzit, aceleaşi dureri în trecut, acelaşi viitor de asigurat şi, în sfîrşit, aceeaşi misie de împlinit”[7]. Sfetnic al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a avut un rol hotărîtor în adoptarea reformelor cruciale (1863-1865)…

Ca ministru de externe al ţării (în 1867 şi în perioada 1877-1878), Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României… Într-adevăr, la 1 iulie 1878 s-a încheiat Congresul de pace de la Berlin; prin Tratatul de pace au fost recunoscute independența României și drepturile asupra Dobrogei, dar județele Cahul, Bolgrad și Ismail, din sudul Basarabiei, aflate până atunci în componența României, erau încorporate – conform prevederilor din tratat – Imperiului Țarist…

Ca scriitor, spirit lucid, conştient de imperfecţiunile societăţii moldave şi ale congenerilor săi, Mihail Kogălniceanu optează pentru registrul ironic al discursului în scopuri ilustrative sau din considerente pur stilistice. Puţinele sale naraţiuni literare, schiţele de moravuri, nuvela Iluzii pierdute… Un întăi amor[8] şi începutul de roman Tainele inimii, cooptează, conform lui Nicolae Iorga, „strălucite pagini de proză ironică”. În Soirées dansantes (Adunări dănţiutoare), tânărul narator apelează (1839) la ironia uşoară, având ca finalitate relevarea unor aspecte ridicole din viaţa aristocraţiei ieşene. Atent la complexele contemporanilor săi, Mihail Kogălniceanu le sesizează şi le expune într-un registru ironic, excluzând ambiguităţile. În Fiziologia provincialului în Iaşi (1844), tonalitatea elogioasă este doar o aparenţă: scriitorul se pronunţă energic asupra unui viciu, ce deteriora grav societatea moldavă de atunci – provincialismul…

Lumânarea vieții i s-a stins la Paris (20 iunie 1891). A fost înmormîntat în „Cimitirul Eternitatea” din Iaşi…

[1] Și pasional… „Mihail Kogălniceanu nu rata nimic! Nici servitoare, nici doamne din lumea bună. Bântuia chiar şi cartierele rău famate, împreună cu domnitorul Al. I Cuza în căutare de femei”, pretinde istoricul Dan Falcan. Autor al volumului Tainele inimii, Kogălniceanu vorbeşte despre viaţa lui sentimentală (complicată): „O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca o un bărbat fără barbă şi musteţi, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonaţi, ca un şes fără verdeaţă, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viaţă fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor şi, în sfârşit, ca toate comparaţiile din lume. Femeile singure au talentul să însufleţeze conversaţia, să-şi înalţe închipuirea până în al noulea cer – dacă este un al noulea cer”. Căsătorit cu Ecaterina Jora (1827-1907), văduva colonelului Iorgu Scorţescu, a stat (mereu) sub semnul unor mari iubiri extraconjugale, cum a fost Raluca Lamotescu (tânără focoasă care s-a străduit, 20 de ani, să îl smulgă din sânul familiei; relaţia s-a depreciat din cauza geloziilor ei iar Kogălniceanu a decis să se lase ispitit de farmecul altor sute de domniţe – până şi-a dat sfârşitul obştesc pe masa de operaţie (a 11-a intervenţie chirurgicală)…

[2] Publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure…

[3] În aprilie 1840…

[4] Colecţia va fi publicată în 1841, în 6 volume… Drept consecință, avem o recunoaştere directă a apartenenţei sale la românnitate…

[5] Rostit în ziua de 24 noiembrie a anului 1843…

[6] Din programul ziarului „Steaua Dunării”, care a văzut lumina tiparului la 1 octombrie 1855 (cenzura nu a îngăduit să se numească, potrivit dorinţei redactorului, „Unirea”): „Acest jurnal este Steaua Dunării Române; prin urmare, politica sa nu poate să fie decît politica seculară a românilor, politică naţională care – spre onoarea publiciştilor noştri – se urmează şi se sprijină de întreaga presă românească,…, politică care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea Principatelor”. Aceasta din urmă, scrie Kogălniceanu, „a fost visul de aur, ţelul isprăvilor a marilor bărbaţi ai României, a lui Iancu Huniad ca şi a lui Ştefan cel Mare, ca şi a lui Mihai Viteazul, a lui Vasile Vodă, ca şi a lui Matei Basarab. Unirea Principatelor a fost ţelul gîndurilor şi a celor mai străluciţi dintre domnii fanarioţi; şi cu toată apăsarea străină, totuşi legislatorii noştri din 1830 au înscris în articolul 425 al Legii Fundamentale de atunce (Regulamentul organic) aceste cuvinte repetate din secol în secol pînă astăzi de toate inimile române: „Art. 425. Începutul, religia, obiceiurile şi asemănarea limbii lăcuitorilor acestor două Principate, precum şi trebuinţele a ambelor părţi, cuprind din însuşi descălecarea lor elementele nedespărţitei Uniri, care s-a împiedicat şi s-a întîrziat din întîmplătoarele împrejurări. Mîntuitoarele folosuri a rodului ce s-ar naşte din întrunirea acestor două ţări sunt netăgăduite!”.

[7] Nicolae Iorga a recunoscut: „(…)ideile naţionale, pe care s-a întemeiat România, sunt ideile lui M. Kogălniceanu de la 1840 pînă la 1859”.

[8] Vechea urbe apare proiectată în raport cu alte capitale europene, formula ironică funcţionând eficient în scopul relevării unui spaţiu cosmopolit: „Iaşii, oraş vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg şi prin plăcintele răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele păpuşe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi frumuseţea uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a gunoiului Moldaviei…”