Câteva reflecții… la Soroca

Publicat de nicolaetomescu, 7 septembrie 2015, 11:42

Schița traseelor parcurse în ultimii ani (pe de o parte, schiță a realităților/aspirațiilor mele sufletești), ar vrea să descrie cercul, curba închisă, perfectă, care revine mereu asupra ei însăși.

Nu simbolizează infinitatea, dar tinde să exprime integralitatea și unitatea.

La distanță oarecum egală de toate punctele periferice (includ proveniența geografică a celui care alcătuiește jurnale), România poveștilor adevărate poate fi și un simbol al echilibrului; punctele deplasărilor apar tocmai ca expansiuni care au dat naștere cercului imaginar. Simbolul reîntoarcerii se regăsește, în proiecte, sub forma etapelor, anotimpurilor și zilelor.

*

Soroca nu se poate sustrage datoriei de a judeca lucrurile în acest fel…

Ce am înțeles, în 25 august (anul care își mai răsfiră zilele), alături de oameni dragi mie?

© Nicolae Tomescu

Pe cursul de mijloc al Nistrului atrage privirile unul dintre cele mai pitorești orașe ale Moldovei[1], atestat documentar la 12 iulie 1499[2]. Fiind situat la un vad al râului (care se varsă în Marea Neagră), orașul a interpretat, în Evul Mediu, un rol important pentru principatul Moldovei; bizantinii îl numeau Alciona sau Polihromia[3], comercianții din Genova având aici o escală; în documente din anul 1499, orașul apare sub numele actual. Începând cu domnia lui Ștefan cel Mare, timp de secole, Soroca a fost centrul administrativ-militar al ținutului cu același nume, centru comercial, meșteșugăresc și agricol al Principatului Moldova.

În 1812, cetatea și orașul trec în stăpânirea Imperiului Țarist[4]. La 1835, localității Soroca i se atribuie statutul de oraș, iar în 1836 devine centru județean.

În perioada interbelică, teritoriul actualului raion basarabean făcea parte din județul Soroca[5]; și astăzi este situat pe malul drept al Nistrului, dar la 160 km de Chișinău, în partea de nord-est a Republicii Moldova[6], la frontiera cu Ucraina. Putem vorbi despre o nouă strălucire, în perioada interbelică, atunci când Soroca devine unul dintre cele mai vestite centre culturale din România; dar, în 1932, o inundație puternică distruge partea de jos a așezării.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, orașul a suferit distrugeri și deportări ale populației[7].

Populația descrește și din cauza foametei (1946-47), apoi se stabilizează, chiar începe să înflorească datorită de-stalinizării (1956) care pune capăt nesiguranței[8] și permite o oarecare dezvoltare economică. Începând cu 1988, orașul Soroca a cunoscut, precum toată Uniunea Sovietică, criza economico-socială de profunzime. Odată cu adoptarea Legii privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova (din 12 noiembrie 1998), Soroca a dobândit statut de municipiu și, pentru cinci ani, rolul capitalei județul Soroca, apoi a redevenit centru raional – inclusiv într-o Moldovă atât de independentă încât depinde de toți ceilalți…

*

În localitatea recunoscută de prim-planul atenției, funcționează un muzeu de istorie și etnografie care include Cetatea Sorocii, ridicată în piatră de Ștefan cel Mare (1489), reconstruită[9] de Petru Rareș.

Pe 19 mai 2015, de Ziua internațională a Muzeelor, Cetarea medievală și-a deschis porţile pentru vizitatori[10]…

În Gustar 2015, am simțit eu însumi lacrima ce curge din iubire, pe cerul plin de dor, cu privirea îndreptată inclusiv către liniștea copacilor trişti de pe alei, către pămantul care părea garbovit, de căldură și durerea anilor grei, a curgerii apei însângerate sau a dealului ţiganilor din Soroca (acesta este împânzit cu castele impozante, care de care mai colorate şi excentrice; pentru a filma interioarele palatelor pare că ai nevoie de zile întregi, în plus, multe dintre ele se arată pustii, aşa că mi-am propus să surprind, cu aparatul foto, de pe zidurile cetății, doar contururi exterioare luxoase ce colorează vechiul oraş de pe Nistru)….

În cele patru cetăți moldovenești de la Nistru (Hotin, Soroca, Tighina și Cetatea Albă)[11], capul de bour a fost scos în perioada sovietică: la Hotin și Cetatea Albă gaura corespunzătoare este acoperită în general de un stindard cu stemele orașelor moderne respective, iar la Tighina de acvila rusească bicefală, din metal. Soroca, singura cetate care se află în prezent pe teritoriul controlat de Republica Moldova, rămâne și singura care și-a regăsit, deasupra portalului, capul de bour moldovenesc.

Din cauza canionului geologic pe care l-a săpat, Nistrul prezintă – până în dreptul Tighinei – maluri relativ abrupte, vadurile de trecere sunt destul de puține, desemnând și singurele porți de intrare a cetelor de tătari venite să jefuiască așezările moldovene. Dacă vadurile de la Hotin și Tighina erau apărate de garnizoanele cetăților cu același nume, în schimb, cel de la Soroca nu avea, până la domnia lui Ștefan cel Mare, o protecție din piatră, ci doar fortificații de lemn cu valuri de pământ[12]. În timpul domniei lui Petru Rareș, pe resturile vechii cetăți se construiește o cetate nouă, din piatră, de 15-20 m, care se păstrează și astăzi într-o stare excepțională. Cetatea Sorocii este unică printre cetățile medievale moldovenești prin sistemul arhitectonic de construcție. Planul său circular are un diametru de 37,5 m patru turnuri circulare și un turn de acces de plan rectangular. După ridicarea puternicei fortificații, orașul începe să crească în importanță având o funcție administrativă și comercială prin punctul vamal instalat. Totodată, prin fortificarea nucleului, se încerca crearea unui nou centru de greutate a rețelei urbane moldovenești și, în special, a comerțului de tranzit, după pierderea în 1484 a cetăților din sudul Moldovei. Cetatea[13] ar rezulta din necesitatea organizării unei frontiere politice în cursul de mijloc al fluviului Nistru pe porțiunea Naslavcea-Vadu Rașcului, unei circulații comerciale aflate sub protecția Cetății Soroca, unei vieți economice a ținutului Soroca din a cărei activitate economică își avea existența populația ținutului. La 1 iunie 1512, domnitorul Bogdan al III-lea adresează regelui polonez o scrisoare, în care roagă să i se transmită în posesie niște mori pe Nistru, așezate față în față cu „castrum nostrum Sorocianum… contra paganos tutelam habet” – castelul nostru de Soroca, care ne apară de păgâni, document care confirmă existența, cât și rostul Cetății Soroca…

*

Pe drumul care duce către un monument ridicat pe stâncă, deasupra bătrânului Nistru, la marginea Sorocii, până a ajunge la una din cele mai importante zidiri din istoria Moldovei suverane, unde se frământă, vărsate în temelii, suferințe și speranțe, o altă epopee (alții ar intrepreta-o drept răstiginire) este consacrată lui Dimitrie Cantemir, sub forma pietrei îmblânzite/pângărite cu litere chirilice moldovenești[14]. Esențială ar rămâne amintirea „Lumânării Recunoștinței”, din adâncurile unui trecut pe care fiecare îl înțelege cum vrea și cum poate; un omagiu adus eroilor anonimi, care au păstrat cultura, limba, istoria Moldovei (românești, aș vrea să cred că a gândit inspiratorul) în paleta policromă a civilizației universale, înveșnicind, totodată, memoria poetului anonim, autorul baladei „Miorița”. Ideea de a ridica monumentul îi aparține controversatului clasic al „literaturii moldovenești”, Ion Druță[15]. Urci 600 de trepte, de la apele Nistrului până către vârful ascuțit al unui deal aparținând Sorocii, din care își face apariția o capelă sub formă de lumânare (29,5 m înățime); pe timp de noapte, lumina artificială strabate până în Otaci și Camenca…

© Nicolae Tomescu

Fiecăruia i se pare că simte și gândește natural, conform cu natura înnăscută, nativă, proprie, specifică. Totul este să nu vădim lipsă de naturalețe, de sinceritate, să cădem în fățarnicie și ipocrizie.

Pe deal, chiar simți nevoia să rostești, cu glas stins (de efortul ascensiunii și priveliștea care ți se deschide):

Când voi muri, aici să mă-ngropaţi

În nemurirea dragostei de fraţi,

Iar sete dacă-mi fi-va de lumină,

Daţi-mi să beau din lacrima divină!

[1] Nu există izvoare documentare toponimice sigure, care ar putea explica originea denumirii Soroca. Mai multe ipoteze, susținute de cercetători, disjung următoarele semnificații: sărac (prea puțin verosimil, ținutul fiind îmbelșugat); soroc (moșie pe hotarul țării, „sorocită” – adică atribuită unui boier sau grup de boieri și de răzeși pentru apărarea țării, în schimbul scutirii de taxe și biruri); soroc (patruzeci” în limba rusă), Soroca („coțofană” în limba rusă) sau Sroc („termen” în limba rusă, greu de acceptat ca ipoteză plauzibilă, mai ales în epoca la care facem referire), toate fiind trasee ale interpretării preferate de istorici ruși și sovietici; Sora, Sorița, Sorca, Soare (nume, presupuse, ale primilor posesori de moșii situate în lunca Nistrului; ulterior, pe respectivele locuri, a fost construită prima cetate); Szarok (maghiară: „cot”, cetatea aflându-se la o cotitură a Nistrului, ipoteză bazată pe existența cetelor de ostași secui plasate de domnitorii moldoveni în calea tătarilor, cu denumiri precum Miklósfalu, Vàrhély, Kis-Jenö, Csupor, adică „valea lui Nicolae”/Miclăușeni, „cetățuia”/Orhei, „Izvorul Mic”/Chișinău, „Ciubăr”/Ciobruci; deși legăturile între Ungaria și Moldova medievale sunt de notorietate, nu există documente scrise dovedind această ipoteză)…

[2] Prin Costea, pârcălab de Soroca…

[3] Transcris greșit, uneori, Olihonia…

[4] Pe lîngă populația de „moldoveni”, s-au stabilit numeroși ruși, ucraineni și evrei… În timpul reformelor din a doua jumătate a secolului XIX, Soroca se dezvoltă pe planul economic și social, populația crește prin sosirea rușilor, evreilor, ucrainenilor, apar instituții de învățământ, medicale și administrative… Populația rusească, ucraineană și evreiască a continuat să crească și după unirea primei republici moldovenești (1917-1918) cu România, din pricina afluxului de refugiați care încercau să trecă Nistrul înot sau pe gheață, sub gloanțele grănicerilor, nu rareori cu femei și copii, pentru a scăpa de colectivizare, de marea foamete sovietică sau de prigoana NKVD-ului.

[5] Unitate administrativă în Regatul României, cu reședința în orașul din nord-estul Republicii Moldova de astăzi…

[6] Al optulea lea oraș ca mărime din Moldova, al doilea ca mărime și ca importanță din Regiunea de Nord (fiind depășit doar de Bălți)…

[7] Sovieticii deportează (1940-1941) românii care lucraseră pentru Stat (funcționari, juriști, profesori), preoţii și refugiații… Armata  regimului Antonescu și germanii deportează (1941-1944) evreii și cetățenii bănuiți că ar fi susținut regimul sovietic… Deportările sovietice spre Kazahstan și Siberia au fost reluate între 1945 și 1954 – toți „moldovenii” bănuiți că ar fi susținut în 1941-44 autoritățile române, dar și ruși sau ucraineni bănuiți că ar fi „antisovietici”, credincioși pravoslavnici sau evangheliști, uneori chiar oameni luați noaptea din case doar pentru completarea „normelor de arestări”.

[8] Populația, venită din satele dimprejurul Sorocii, umple golurile demografice rămase din perioada precedentă…

[9] Petru Rareș a reconstruit (între 1543 și 1546) cetatea de piatră a lui Ștefan cel Mare, cu ajutorul câtorva arhitecți din Ardeal. Construcția actuală are o formă perfect rotundă cu 5 turnuri (o distanță identică unul de altul). De obicei, în citadelă erau cazați numai ostașii, dar, pe timp de năvălire, se adăpostea aici și populația locală…

[10] Începând cu anul 2013, restaurarea Cetății Soroca – în cuprinsul Proiectului transfrontalier „Bijuterii Medievale”/Cetățile Hotin, Soroca și Suceava, realizat de Programul operațional comun România – Ucraina – Republica Moldova 2007-2013, finanțat de Uniunea Europeană, cu partenerii desemnați (Primăria Soroca, Municipiul Suceava și Rezervația de Stat de Istorie și Arhitectură/Cetatea Hotin-Ucraina), a adus 2.000.000 de euro din cele 3.000.000 (reprezentând valoarea totală a proiectului)…

[11] Izvoarele istorice menționează ridicarea unor cetăți pe Nistru – Hotin, Soroca, Orhei, Tighina și Cetatea Albă – la vaduri, din lemn sau din piatră, în scaunul cărora se așază pârcălabi (vechi cuvânt românesc, provenind din germana „burgmeister”) și mari căpitani. Se presupune că, la Soroca, pe locul unei vechi escale menționată de sursele genoveze, Alciona („albastră” în grecește) sau Polihromia („colorată” în grecește – numele sunt bizantine) a fost înălțată întâi o cetate din lemn și pământ, o palancă sau poate o posadă în primul sfert al secolului XV, dar cu o primă mențiune documentară sub numele de Soroca doar la 12 iulie 1499 odată cu primul său pârcălab Coste (la 14 septembrie 1499, Ștefan cel Mare încheie un tratat de ajutor reciproc cu marele duce al Lituaniei, Alexandru, unde, ca și în documentul precedent, este menționat „pan Coste, staroste de Soroca”); la Curtea Domnească de la Hârlău, în sala jilțului domnesc, boierii din Sfatul lui Vodă adeveresc biruința lui Ștefan cel Mare, pacea cu regele polon Ioan Albert; printre boierii Țării Moldovei se aflau Toader și Negrilă, starostii Hotinului, Ieremia și Dragoș, pârcalabii Neamțului, Luca Arbore, portarul de la Suceava, Ivancu și Alexe, pârcălabii din Orhei și Coste, pârcălabul Sorocii…

[12] Care aveau să dăinuie și pe vremea lui Bogdan cel Orb…

[13] A cărei personalitate istorică și geografică este definitiv fixată la sfârșitul secolului XV…

[14] Alfabetul de legătură între cel românesc și cel rusesc… A fost introdus mai ales pentru a sprijini teza sovietică a existenței limbii moldovenești; desigur, românii care cunosc alfabetul chirilic înțeleg cuvintele grafiate în acest alfabet chirilic simplificat și nu au nevoie de mijloace auxiliare ori de cunoștințe speciale…

[15] Proiectul a fost inaugurat la 27 martie 2004…

dr. Nicolae Tomescu, Redactor Șef Radio Iași