(INTERVIU) Loredana Pricop, despre experienţa Global Citizen în Thailanda: „Acolo am învăţat să trăiesc fără nimic, dar având totul în acelaşi timp.”
Publicat de Lucian Bălănuţă, 18 octombrie 2015, 11:05
Programul Global Citizen este o facilitate oferită de AIESEC, cea mai mare organizaţie non-guvernamentală internaţională condusă de studenţi (prezentă în peste 100 de ţări), prin care cei care urmează sau au absolvit recent o facultate beneficiază de şansa de a face voluntariat internaţional pentru o perioadă de 6 săptămâni. De altfel, programul se pliază pe misiunea şi interesele organizaţiei şi anume preocuparea pentru probleme globale, leadership şi management.
La doar 22 de ani, Loredana Pricop, studentă în anul IV la Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi – Facultatea de Asistenţă Medicală, a acceptat o astfel de provocare în Thailanda, într-o civilizaţie de care este fascinată în continuare. Vacanţa de vară a regăsit-o într-o postură nouă, aceea de profesoară de limba engleză la o şcoală primară din Sisaket. Zâmbetul o caracterizează, iar datorită acestuia s-a integrat ca musafir în casa celor care au găzduit-o. Însă au fost şi momente când acel zâmbet a ţinut în spate o serie de greutăţi, multe dintre ele inerente unei experienţe trăite la peste 10 mii de kilometri distanţă.
Loredana Pricop a acceptat invitaţia de a împărtăşi povestea sa în ediţia de astăzi a emisiunii Weekend cu prieteni.
L.B.: Cum a încolţit ideea de a face voluntariat internaţional tocmai în Thailanda ?
L.P.: Totul a pornit de pe Facebook. Fac voluntariat de la vârsta de 14-15 ani. Tot timpul mi-am dorit să călătoresc, dar am încercat să merg pe ideea de a călători pe bani puţini. Am zis că hai să aplic. Spre surprinderea mea, am primit un telefon să mă prezint la un interviu, a doua zi. În urma interviului, am participat, într-un week-end, la un training iniţial. Am zis să aleg Thailanda pentru peisajele ei minunate şi pentru experienţele auzite din partea celorlalţi. Am aplicat. Mi-am convins părinţii…
L.B.: A fost o misiune grea să îţi convingi părinţii ?
L.P.: Da. Tatăl mea a aflat de plecarea mea cu două zile înainte. Mama mea m-a ajutat şi am ţinut totul secret. Mi-am luat biletul de avion şi aşteptam plecarea.
L.B.: Cum a fost primul pas pe tărâm thailandez ?
L.P.: Îmi amintesc că primul şoc pe care l-am avut s-a întâmplat în avion, în Bucureşti, când am fost pusă în spatele avionului, îngrămădită. Nu puteam să îmi imaginez cum am să merg în avion 6-7 ore în postura respectivă. Am sunat-o pe mama – „sunt aici, nu îmi place, nu ştiu ce am să fac, vreau să îmi schimb locul.” Şi mi-a zis – „tu ţi-ai ales experienţa! Ştiai în ce te bagi. Eu sunt aici, tu eşti acolo. Descurcă-te!”
L.B.: Este prima călătorie în afara continentului european ?
L.P.: Da. Şi singură. (n.r. râde). Şi am ajuns în Bangkok Fără bagaj. Am primit bagajul abia după 10 zile, pentru că am avut o problemă la aeroport. Toată lumea se mira că eu nu am bagaj, că am venit doar cu un rucsac în spate. Dar când le-am povestit, am rămas uimită că toată lumea a început să îmi ofere lucruri, să mă ajute, să insiste…au fost foarte primitori.
L.B.: Şi ai ajuns la persoanele care te-au găzduit. Descrie-mi, te rog, momentul acela…
L.P.: Am ajuns în Bangkok. Am stat trei zile acolo unde am avut parte de o pregătire din partea echipei AIESEC. Am mers cu autocarul 7 ore, din Bangkok până în Sisaket. Acolo am fost aşteptată de „părinţii” la care a trebuit să stau în următoarele 6 săptămâni. Au fost foarte primitori, foarte zâmbitori. Înainte să intrăm în satul nostru am fost într-o piaţă care era deschisă doar în timpul nopţii. Ziua era foarte cald şi nimeni nu suporta să stea în soare. O piaţă nocturnă…
L.B.: O formă de salut tradiţional ?
L.P.: Da. Mâinile împreunate, te apleci şi spui „Sawadika!”. Toată lumea se salută acolo, zâmbeşte, nimeni nu are voie să treacă unul pe lângă altul şi să se ascundă, să ferească ochii. Persoanele mai tinere au un respect foarte mare faţă de lumea din jur şi faţă de cei mai în vârstă. Niciodată nu am întâlnit un elev, de exemplu, care să îşi ia ochii de la mine, să evite să mă salute. Chiar dacă erau foarte ruşinoşi, salutul este obligatoriu.
L.B.: Casa în care ai stat cum arăta ?
L.P.: O casă normală. Fără geamuri. Cu şopârle, (n.r. râde) invadată de şopârle albe şi micuţe. Am avut o surpriză cu o şopârlă mai mare, dar am înţeles că era de-a casei. Mi s-a atras atenţia să nu le omor sau să le dau afară, pentru că o să fiu mâncată de ţânţari. Şi am preferat şopârlele. O familie normală, cu trei copii. Soţul lucra ca taximetrist, soţia profesoară. Copiii mergeau la şcoală, erau mai mici decât mine.
L.B.: Alte reguli de convieţuit în casă ?
L.P.: Mesele, tot timpul, se luau împreună, pe jos. Nu aveai voie să porţi papuci în casă, iar dacă alegeai să ai nişte papuci de casă, la masă obligatoriu trebuia să stai desculţ.
L.B.: Ajungem acum la şcoală… întâlnirea cu cei care aveau să îţi fie elevi. Cum ţi-ai intrat în rol ?
L.P.: Înainte să ajung aveam emoţii. Am zis că nu o să reuşesc să mă integrez. Nu o să îi fac pe ei să mă asculte. Dar, ajunsă acolo, toţi cu ochii mari, de la cel mai mic la cel mai mare, au rămas şocaţi că văd o persoană cu părul blond şi primul instinct al lor, mă salutau, aveau nevoie de puţin curaj să se aproprie să vadă dacă sunt reală şi ceea ce făceau foarte des, că am ajuns să îmi port părul împletit – mă trăgeau de păr. Am crezut, în primele două săptămâni, că am să rămân fără păr. Ei stăteau şi îmi ascultau fiecare cuvânt, chiar dacă nu mă înţelegeau. „Good morning, students!”, ei se ridicau „Good morning, teacher!”, eu îi salutam în thailandeză, „Sawadika!”, şi ei „Good morning, teacher! How are you today?”, „I am fine, and you?”, „I am fine, thank you”. Deci, aveau structurat tot. Dacă schimbam un cuvânt se pierdeau.
L.B.: Cea mai frumoasă amintire legată de copii, dacă poţi să o extragi din perioada respectivă ?
L.P.: Mie îmi plăceau dimineţile. Când mergeam la şcoală la ora 7, îmi plăcea să văd cum studenţii se pregătesc pentru ore. Ei nu au femeie de serviciu. Fiecare student în parte are locul lui unde trebuie să meargă să cureţe. La ora 9, trebuiau să se pregătească pentru imnul naţional, pentru rugăciune. Aveau un marş. Băieţii, în spate, cântau la tot felul de instrumente. Fetele, în rând, mergeau precum soldăţeii: în rând, respectuos, serioşi. Se duceau pe terenul de sport toţi. Cântau imnul, spuneau rugăciunea, înălţau steagul. Fiecare mergea, apoi, la ore, salutau profesorii, le mulţumeau pentru ce aveau să înveţe.
L.B.: Era practic un ritual…
L.P.: Da. În fiecare dimineaţă. Am rămas uimită. Am crezut că fac asta doar pentru că au un musafir în şcoală, dar nu, asta fac dintotdeauna. La orice şcoală din Thailanda se întâmplă asta.
L.B.: Cu ce anume ţi-a fost cel mai greu să te obişnuieşti în Thailanda ?
L.P.: Cu căldura…şi cu ţânţarii. Mi-a fost greu să mă obişnuiesc şi cu cultura lor. Înainte am încercat să mai prind, să mai învăţ, să mai citesc despre cum trebuie să mă comport acolo. Dar odată ce te confrunţi cu tot ceea ce este acolo, realizezi că tot ceea ce ai citit, tot ceea ce ţi-ai imaginat tu că o să se întâmple, totul este un nimic. După trei săptămâni, când am văzut prima persoană blondă, am rămas şocată, am crezut că văd pe cineva din familia mea, deci, efectiv, m-am dus la el şi l-am zdruncinat şi l-am întrebat ce face. Lui i se părea normal. Mi-a spus că a mai întâlnit astfel de persoane. Toată lumea păţeşte aşa.
L.B.: Cultural, şi aici te poţi referi la orice aspect, ce te-a impresionat cel mai mult din această călătorie ?
L.P.: Respectul oamenilor. Acolo m-am simţit respectată. Nu am întâlnit o persoană care să-mi întoarcă spatele. Toată lumea zâmbea. Toată lumea e prietenoasă. Vezi tu, acolo oamenii nu pun accent pe îmbrăcăminte, pe partea materială. Ei sunt mulţumiţi că sunt sănătoşi, că o duc bine de pe o zi pe alte, că au ce să mănânce, că sunt împreună. Îmi doresc ca tot ce am acumulat acolo, toate amintirile pe care le am să nu le uit şi să încerc să le implementez aici şi să le păstrez. Simt că îmi doresc să merg din nou în Thailanda, doar să îmi amintesc prin ce am trecut, ca să nu uit.
L.B.: Ce ar trebui să învăţăm de la thailandezi, dar ei de la noi?
L.P.: Noi de la ei am putea învăţa despre viaţă, despre momentele împreună. Acolo am învăţat să trăiesc fără nimic, dar având totul în acelaşi timp. Iar ei…
L.B.: Ce ai importa de la noi ?
L.P.: Mie mi s-au părut nişte persoane închise, introvertite. Nu vor să exploreze. Se tem. Au frica aia de a părăsi casa. Ei vor să stea împreună. Se limitează la ceea ce au şi să ducă o viaţă frumoasă. Nu îşi doresc să cunoască. Chiar dacă încercau să mă considere un invitat, să mă protejeze de anumite chestii, totodată se comportau cu mine ca faţă de un localnic. Nu aveam voie să greşesc când vine vorba de cultura lor, eu trebuia să ştiu cum să mă comport, nu aveam voie să sar peste un salut. Trebuia să fiu cu ochii-n patru.
L.B.: Şi au mai fost momente, nu din neglijenţă, dar dintr-o pură eroare, în care să nu respecţi o anumită regulă ?
L.P.: Da. Eu nu înţelegeam de ce familia la care stau, „mama” era foarte nervoasă pe mine, în prima săptămână, după masă, de fiecare dată, nu mai vorbea cu mine. Mi-a zis că este foarte nepoliticos ca tu să stai cu papuci la masă. Şoc! Stăteam în cancelarie şi veneau oameni în cancelarie, dar eu eram în partea cealaltă a sălii. S-au supărat că eu nu vin să îi salut cum se cuvine.
L.B.: Următoarea călătorie pe care o plănuieşti sub semnul voluntariatului internaţional ?
L.P.: Mi-aş dori să merg în India, dar trebuie să îmi conving părinţii. Nu ştiu cum…
Varianta AUDIO o puteţi asculta mai jos:
Un interviu realizat de Lucian Bălănuţă
(FOTO – arhivă personală Loredana Pricop)
