În căutarea capetelor bine umplute || Ali Cheaito

Publicat de Lucian Bălănuţă, 7 martie 2016, 12:48

Pierre Athanase Larousse

Socrate

Nu e nevoie de multă meditaţie filosofică pentru a constata că întreaga lume trece printr-o criză, care îşi trage seva dintr-o dezorientare totală. Totul este fluid, provizoriu, iar demonul distrugerii stă la pândă. Un mare semn de întrebare se ridică: încotro mergem? Unde ne duc aceste “ape tulburi”? Până când? Care este viitorul? Când se sfârşeşte această incertitudine? Unde suntem noi?

Simţim cum s-au răsturnat toate valorile trecutului. De aici decurg şi multe din dilemele cotidianului. Întrebările nu gravitează doar în jurul individului. Ele se extind şi asupra întregii comunităţi.

Pentru a putea răspunde este necesar să distingem caracteristicile diferitelor culturi. O călătorie în timp ne va releva o diversitate de situaţii şi concepte despre viaţă, dar în acelaşi timp vom observa o preocupare constanta pentru perfecţionismul uman, dar şi pentru dominare.

Încă din cele mai vechi timpuri omul a încercat să explice în ce constă condiţia umană, raportându-se la realitatea socială, la rolul său în modelarea valorilor şi la sensul vieţii. Oamenii şi-au pus mereu problema existenţei efemere dusă în neant. Însă tot omul reprezintă în sine încercarea de “a depăşi” condiţia umană. Condiţia în care se află omul este condiţia pe care o şlefuieşte în timp.

Mitologia antică ne-a arătat că omul a căutat să domine mereu pentru a-şi satisface nevoile vitale. Au urmat apoi războaiele pentru posesiuni teritoriale, conflictele inter-etnice, toate reflectând incapacitatea omului de a rezolva problemele comunităţii sale. Frica de altul, frica de ziua care urmează, de complexele sale, au fost doar câteva din sursele de pericol pentru umanitate.

Până în prezent am învăţat foarte multe lucruri de la înaintaşii noştri, dar oare le-am şi înţeles? Dacă da, cât de bine le-am înţeles? Privind situaţia actuală, putem spune că, la scara multimilenară, am învăţat multe, dar am înţeles relativ puţin. De la “a învăţa” cum să înveţi, astăzi a devenit mai mult decât necesar, “a învăţa” cum să înţelegi.

A acumula cunoştinţe nu înseamnă totul. Cele învăţate devin fecunde, dau rod, numai atunci când conjugăm verbul “a înţelege” la toate timpurile. A înţelege unitatea dialectică a lumii, a înţelege noţiunea de “colectiv” din această umanitate, acestea sunt două imperative de ordin cultural-educativ care se ataşează lumii actuale .

A încuraja o cultură de co-existentă, care este înainte de toate o cultură pentru pace, o pace înscrisă în procesul de devenire colectivă, de perfecţionare umană, este o temă importantă care se impune astăzi.

Bogăţia culturală, ştiinţifică şi tehnologică a lumii necesită o apropiere globală. Educaţia trebuie supravegheată, acompaniată de societate, de comunitate, în cadrul unei cooperări fructuoase între şcoală şi viaţă. Atât prin forma sa cât şi prin conţinut, educaţia nouă trebuie să creeze condiţiile necesare co-existenţei. Astfel elevii sunt pregătiţi în sânul familiilor lor, al şcolii, în viaţa comunitară, la lucru, în viaţa din societate, să trăiască împreuna cu alte culturi, ca într-un “sat planetar “, cum spunea profesorul Herbert Marshall McLuhan.

Cuvântul “sat” se transpune în solidaritate, în respect de sine şi pentru altul, respectul valorilor morale şi spirituale. Noţiunea de “co-existenţă” nu înseamnă numai să învăţăm să trăim împreună, mai mult, ea incorporează acest lucru din perspectiva unei evoluţii calitative a societăţii, a construirii unui viitor comun. Ar trebui sa ne interesam mai puţin despre “cum trăiesc EU” si mai mult despre “cum trăim NOI“ toţi pe acest pământ .

“Co-existenta” nu înseamnă a renunţa, a pierde identitatea, din contră, înseamnă a se îmbogăţi plecând de la diferenţe. A co-exista înseamnă a fructifica energiile creatoare printr-o interacţiune profundă, o comunitate bazata pe conştiinţa unui destin uman comun.

Personal, consider că educaţia se naşte dintr-o nevoie socială. Ea este în realitate pluralismul social, este culoarea principală cu care trebuie colorate toate activităţile societăţii noastre.

Dar suntem un aşa zis “puzzle” social şi cultural, un mozaic al culorilor etnice, religioase şi comunitare? Adeseori, suntem piese de mozaic etalate, din păcate, pe un teren de nisip mişcător, un tablou care are nevoie în fiecare zi sa fie reconstruit .

Suntem capabili să ne imaginăm o viaţă fără conflicte? Poate îmi veţi spune că ar fi o viaţă goală, lipsită de sens, de eficacitate, că o societate fără conflicte este o societate fără istorie. Sau poate îmi veţi spune că şi în natură, între animale există un fel de “cine câştigă” sau “cine e mai puternic”. Noi oamenii ne identificăm printr-o inteligenţă, o înţelepciune. Care este atunci scopul războiului? Tema principală în cărţile de istorie? Să înţelegem că mai toate conflictele profunde sunt pilonii de bază ai istoriei noastre, câteodată glorioasă, câteodată dezastruoasă? Prin conflicte se scrie istoria? Altfel nu se poate? Şi ce facem când “răul” iese tot mai frecvent la suprafaţă?

Pluralismul cultural este în realitate o mină de bogăţie socială şi culturală, cu condiţia de a şti cum să-l investim, cum să etalăm şi să folosim acest pluralism care caracterizează societatea noastră.

“A educa “ înseamnă a ajuta pe cineva să se dezvolte, să se formeze, să se realizeze; “A fi educat” înseamnă că eşti un om iluminat. Eu aş traduce “a fi iluminat” cu “a fi ghidat şi trezit din aparenta iluzie”; nu este nimic fantastic, dar un om este capabil să se trezească, atunci când vrea el şi să conştientizeze că de fapt dacă uneşte memoria lui culturala cu alţii se ajunge la o înţelegere globală.

“A educa” este o acţiune de transformare. “Educaţia” – această forţă puternică, este într-adevăr bagheta magică. Mulţi filosofi, psihologi, sociologi şi educatori sperau sa poată schimba societatea exercitând asupra oamenilor o pedagogie metodică.

Şi ne întrebăm: această forţă magică a educaţiei este o utopie, o realitate sau un fantasm de Pygmalion?
Omul poate evita utilizarea conceptului de “rău” ca referinţă universală? Eu nu înţeleg cum am ajuns, de la “injustiţiile naturii” la perversiune, la genocid, la terorism ? De ce evoluţia umană a inventat tortura, machiavelismul şi asasinatul în masă?

Să nu uităm că încă de la cea mai fragedă vârstă, individul este inclus într-un sistem educativ şi normativ. Acest sistem trebuie să devalorizeze acţiunile rele şi să le valorizeze pe cele bune. Deci ce trebuie învăţat şi mai ales cum? Ce calităţi trebuie să posede un om pentru a avea capacitatea şi dreptul de a fi un educator?

Procesul educaţiei necesită răbdare, atenţie, perseverenţă, dăruire. Nu este suficient să elaborăm enunţuri teoretice, este imperativ să trăim, să dăm exemplu. Educaţia este un fenomen foarte complex în care imitaţia joacă un rol important .

Un educator poate influenta lumea prin ideile şi conceptele elaborate. Educaţia este o mare responsabilitate. Copiii trebuie învăţaţi să fie umani şi este nevoie de oameni care să-I înveţe aceste lucruri. Pentru că misiunea cea mai mare, cea mai nobilă a unui educator este de a învăţa, a reactualiza valorile şi regulile umane. Dar oare, ce ne facem când acel educator jonglează cu fel de fel de concepte şi trădează cultura adevărată? Ce ne facem când “acel educator fals” ajunge la putere sau ajunge să manipuleze un număr mare de oameni?

Educaţia de astăzi îşi asumă pe deplin funcţia pe care societatea noastră o aşteaptă de la ea? Să-l citam pe Montaigne care spunea că “fabricăm mai mult capete bine făcute decât capete bine umplute “ (“des têtes bien faites que des têtes bien pleines“).

Nimeni nu se poate îndoi de rolul primordial pe care-l are educaţia în procesul de integrare socială, în echilibrul şi evoluţia armonioasă a societăţii.

Daca educaţia eşuează în misiunea ei, cu timpul se pot crea tensiuni care pot pune umanitatea în pericol. Este rolul educaţiei de a se afirma cu hotărâre, de a afirma latura ei umanistă, de a preveni riscul unei dezumanizări progresive a existenţei noastre.

Esenţialul personalităţii noastre, a educaţiei noastre este legat de mediul în care am crescut. Părinţii noştri nu sunt numai cei care ne-au dat viata, ei sunt profesorii noştri, îndrumătorii noştri, colegii noştri care ne-au format şi care ne-au făcut ceea ce suntem.

Ei îmbunătăţesc prin munca lor, cunoştinţele, deprinderile, comportamentele ce le-au fost transmise, îmbogăţindu-le, la rândul lor, prin propria experienţă şi pe care o transmit generaţiilor următoare. În zilele noastre suntem foarte ocupaţi de progres, tehnologie şi uităm valorile umane capitale, nu ne mai interesăm de ce fel de educaţie oferă familia copiilor.

În ultimile pagini ale căţtii sale “L’honneur de vivre “, Dr. Robert Debré scria :”Notre éternité c’est issue de nos deux lignées, notre descendance.” – eternitatea noastră provine din descendenţa noastră. Dar aceasta definiţie nu se poate aplica decât pentru eternitatea biologică, făcută din lanţurile de ADN. Despre această eternitate scria şi biologul François Jacob, titularul premiulului Nobel: “la vie ne commence pas, elle continue” – viaţa nu începe , ea se continuă.

Consider că această eternitate biologică, pe palierul umanităţii, trebuie să meargă mână în mână cu eternitatea noastră culturală. Eternitatea culturală trebuie continuată, trebuie anexată la evoluţia biologică, la structura umanităţii.

Omul nu este Creatorul vieţii, dar sunt ferm convins că poate fi Administratorul ei.

Cu toţii suntem responsabili, cu toţii putem da ce-i mai bun din noi, putem transforma, şi instaura un sistem de coordonate după care putem acţiona.

Socrate, primul logician al Europei scria: “ştiinţa şi cunoaşterea adevărată este ştiinţa omului, formarea omului. Din aceasta cunoaştere se naşte ştiinţa virtuţii, adică a conduitei juste”.

Acest “a co-exista“ prin educaţie, se defineşte printr-un proces neîntrerupt de evoluţie colectivă.

“Omul este remediul omului “, este o idee primordiala din înţelepciunea umanităţii care exprimă ideea unei interdependente umane şi sociale care trebuie asumată şi organizată.

Mai ales în ziua de astăzi.

Un text de Ali Cheaito 

Editor: Lucian Bălănuţă

(FOTO pexels.com)