Politologul Lucian Dîrdală, la podcast-ul „YOU+EU 2024”: rezultatele scrutinelor pentru Parlamentul European confirmă ”ascensiunea forțelor eurosceptice de diverse tipuri, unele compatibile cu democrația și statul de drept, altele mai puțin”. Realizator – Horia Daraban

Publicat de hdaraban, 25 iunie 2024, 14:55

Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților  a  obținut 136 de locuri,  Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni are  83 de locuri. Lista continuă cu  Renew Europe – 74, Identitate și Democrație – 58 de locuri,  Grupul Verzilor- Alianța Liberă Europeană – 51 de locuri, grupul Stângii din Parlamentul European, 39 de locuri.

Nu în ultimul rând, sunt 45 de deputați neafiliați și 45 de deputați nou aleși, care nu fac parte din niciun grup politic al Parlamentului care își încheie mandatul.

Scorurile, dincolo de cifrele seci, oferă premise pentru a putea vedea ce amprentă politică și de ordin decizional își va lăsa, în următorii cinci ani actuala componență a Parlamentului European.

La podcast-ul Radio Iași din seria „YOU+EU 2024”, realizat cu sprijinul Parlamentului European, Horia Daraban a discutat cu politologul Lucian Dîrdală, plecând tocmai de la datele oficiale anunțate la începutul acestei săptămâni.

Invitatul  scos în evidență provocările legate de desemnarea celor care vor conduce instituțiile europene (Comisie, Parlament și Consiliu European), dar a enumerat și marile teme europene care ar putea suferi modificări în aplicare, tocmai pe fondul noii compoziții politice a Parlamentului European.

Horia Daraban: Am văzut multe evaluări de genul învingător, pierdanți, cum vedeți dumneavoastră, cum interpretați dumneavoastră rezultatele?

Lucian Dîrdală: Vreau să încep prin a spune că, de fapt, noi ne imaginăm, așa, o competiție europeană. În realitate, au fost competiții naționale, deci nu putem vorbi de raporturi de forțe, așa cum am vorbi într-un sistem politic unitar. Aceste cifre derivă din politica națională și dintr-o combinație de teme europene și teme naționale. În mare, rezultatele confirmă acea narațiune electorală referitoare la ascensiunea forțelor eurosceptice de diverse tipuri, unele compatibile cu democrația și statul de drept, altele mai puțin. Și de asemenea, confirmă și intuiția că în guvernarea Uniunii Europene, chiar în interiorul aspectului convențional – moderat, au apărut tensiuni pe care altădată erau capabili să le depășească mai ușor. Acum, după pandemie, după invazia rusă în Ucraina, după controversele pe teme precum ”Green deal”, se pare că aceste tensiuni sunt ceva mai greu de rezolvat. Vom vedea dacă se va putea naște o coaliție pe formatul așteptat: populari, socialiști, Renew Europe, pentru că există o verigă slabă, Renew Europe, și acest fapt este explicabil în primul rând prin politica franceză, prin nesiguranța grupării pro-Macron, gruparea Renaissance, care e nucleul în Renew Europe și care, știm bine, se confruntă cu alegeri duminica viitoare și cealaltă duminică. E foarte posibil să piardă puterea.

Horia Daraban: Rezultatele actuale pentru Parlamentul European cum influențează procesul de alegere, de desemnare a conducătorilor principalelor instituții europene? Mă refer aici la Comisia Europeană, conducerea Parlamentului, Consiliul European.

Lucian Dîrdală: Am văzut la reuniunea informală de săptămâna trecută o atitudine foarte, să numim așa, asertivă, foarte ambițioasă, a popularilor, care au solicitat nu doar președinția Comisiei și președinția Parlamentului, pe care, în momentul de față, le au, ci și o împărțire, știm bine, președintele Consiliului European este numit pe perioadă de 2 ani și jumătate. De regulă, mandatul acesta este reînnoit. Popularii ar fi vrut ca să obțină și un asemenea interval 2 ani și jumătate din cinci în fruntea Consiliului European. O pretenție, sigur, respinsă tranșant de socialiști. Așadar, cred că avem de-a face cu o cursă contracronometru. E important pentru stabilitatea sistemului european ca desemnările să se facă rapid, dar avem factorul Franța. Îmi pun întrebarea: în condiții electorale, Emmanuel Macron va alege să participe repede la un acord pe tema guvernării Uniunii Europene sau va prefera să o facă după alegeri, pentru că în Franța aceste elemente sunt de competența președintelui?

Deci, faptul că se va schimba guvernul poate nu influențează. Deci e un factor de nesiguranță aici, ce decizie va lua Emmanuel Macron. Și mai avem, sigur, ceva. Mai avem, se speculează foarte mult, e una din personalitățile politice care ies întărite din aceste alegeri, Giorgia Meloni, premierul italian. Se va ajunge la o formulă în care partidul Giorgiei Meloni, poate și alte partide frecventabile din grupul Conservatorilor și Reformiștilor, să ofere voturi viitoarei comisii doamnei von der Leyen, voturi în Parlament, care să compenseze eventualele voturi împotrivă venite dinspre socialiști și dinspre Renew? Senzația mea este că liderii populari și doamna von der Leyen se tem că, numeric, majoritatea pe care o strâng este mică și este implicit vulnerabilă la defecțiuni locale. Hai să dăm doar exemplul USR în România. USR, sigur, nu are mulți europarlamentari acum, dar sub vechea conducere, USR votase o rezoluție prin care spuneau ”nu o susținem pe doamna Ursula von der Leyen, din cauza atitudinii României sale îngăduitoare față de abuzurile guvernării în România”. E un exemplu. Pot apărea și alte asemenea poziții care să spargă disciplina de grup. Și atunci există riscul ca doamna von der Leyen să nu obțină votul de încredere în Parlamentul European. Să nu uităm, în prima fază, se de un vot personalizat pe președintele Comisiei. Abia după aceea, președintele Comisiei își construiește echipa. Și mai e o problemă și o problemă foarte dificilă. Doamna von der Leyen a fost candidat de vârf, spitzenkandidatin. E foarte greu, după ce ai, și europarlamentarii au spus ”nu vrem să votăm decât personalități care au fost candidați de vârf”, deci s-au supus cumva unui vot indirect al europenilor, ”nu mai acceptăm soluții introduse pe ușa din dos, persoane care să nu se fi supus votului”.

Ori asta spuneam, complică mult lucrurile, pentru că, realmente, nu e posibil, din punct de vedere politic, s-o blochezi pe doamna von der Leyen, spunându-i ”nu vei strânge majoritatea”. Mai degrabă, se va merge, cred, cu doamna von der Leyen în Parlamentul European și, în caz de eșec, vor începe noi negocieri.

Horia Daraban: Plecând de la noua configurație politică, așezare a Parlamentului European, ce teme de anvergură europeană vor suferi modificări de politică? Mă uitam la rezultatele din 2019 și le comparam cu cele de anul acesta și am observat, de exemplu, grupul Verzilor a pierdut locuri. De asemenea, cum spuneați și dumneavoastră, Renew Europe.

Lucian Dîrdală: E posibil să avem o redeschidere a dosarului ”Green Deal”. Se vorbește mult pe tema aceasta. E o temă complicată. Dacă va fi nevoie și de votul Verzilor, în sprijinul Comisiei, atunci va fi foarte, foarte greu să dai înapoi pe anumite ambiții ecologiste consacrate prin ”Geen Deal”. Pe de altă parte, am avut reacții negative și totul Verzilor s-a diminuat, dar am avut și reacții în anumite țări explicit îndreptate contra acestor constrângeri. E cazul agriculturii și am avut în Olanda o deplasare spre dreapta motivată de aceste aspecte. Deci, temele ecologice. Ar fi o dată, sigur, de discutat măsura în care Europa trebuie să devină mai protecționistă sau, din contra, să rămână în atitudinea sa actuală. Sigur, Uniunea Europeană este protecționistă și în acest moment, dar apare, desigur, problema competiției cu China și e unul din subiectele cele mai aprig discutate, chiar la această oră. Sunt multe interese în joc.

Mă aștept, de asemenea, ca pe durata acestui mandat,  deși nu cred că va exista un cadru favorabil unei conferințe interguvernamentale care să amendeze tratatele, să se discute extrem de mult despre industria defensivă, industria de apărare, despre construirea unei uniune a industriilor de război; de asemenea, pe zona uniunii bancare și, nu în ultimul rând, se va discuta, cred, extrem de mult, despre elementul cultural. Să nu folosim termenul de ”războaie culturale” care circulă peste ocean, dar vedem un clivaj semnificativ stânga-dreapta pe teme precum identitățile și politica identității, drepturi de tip nou, drepturi colective pentru grupuri care din punct de vedere al sexualității sau al identității de gen diferă de majoritate. Sunt teme care, fără îndoială, vor agita viața parlamentară în următoarea legislatură. Dar Uniunea e un angrenaj mare, amplu, vast și sunt foarte, foarte multe domenii în care procesul legislativ va funcționa fără mari schimbări provocate de noua balanță de putere din Parlament.

***

Politologul Lucian Dîrdală, cu interpretări legate de rezultatul alegerilor europarlamentare de la începutul lunii iunie. Un podcast din seria „YOU+EU 2024”. Sprijinul Parlamentului European pentru producerea acestui material jurnalistic nu constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opinia autorului. Parlamentul European nu poate fi făcut responsabil pentru nicio utilizare a informațiilor conținute în podcast.

Varianta audio a podcast-ului:

Sursa foto: EC – Audiovisual Service/ European Union, 2023/Christophe Licoppe

La Observatorul Astronomic de la Bârlad, un nou telescop performant, unul dintre cele mai bune din țară. Muzeograful Ciprian Vîntdevară, despre fenomenele astronomice ale verii. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (23.06.2024)

Publicat de hdaraban, 23 iunie 2024, 23:59 / actualizat: 26 iunie 2024, 15:52

Este cunoscut faptul că și prin pasiunea pentru studiul Universului, domnul Ciprian Vîntdevară, muzeograf, șef secție la Observatorul Astronomic din orașul vasluian, este deschis apetitul, deopotrivă, celor mici și celor mari, pentru a căuta în profunzimile cerului.

De această dată, am aflat că a fost achiziționat un nou telescop, unul din cele mai performante instrumente de acest tip din țară.

În interviul de la ediția ”Weekend cu prieteni” din 23 iunie 2024, domnul Ciprian Vîntdevară a povestit ce face ca noul telescop să fie atât de bun pentru a surprinde crâmpeie ale Universului.  

Mai mult decât atât, interlocutorul a povestit despre evenimentele pregătite pentru această vară, iar într-o cheie filosofică, a mărturisit că studiul Universului te întoarce cu gândul tot către casă, către ”punctul palid albastru” numit Terra.

Horia Daraban: De ce un nou telescop la Observatorul Astronomic de la Bârlad?

Ciprian Vîntdevară: De la deschiderea planetarului, din 2000 și până în prezent, am încercat în permanență la Muzeul ”Vasile Pârvan”, la Secția de Astronomie, să aduc noutăți, să atrag publicul, să găsesc soluții de finanțare, astfel încât să se bucure cât mai mulți bârlădeni de acest serviciu, dar nu numai bârlădeni, dar ci și pasionați din județul Vaslui sau poate chiar și din țară.

 De asta am și înființat un club de astronomie, imediat la un an după ce s-a deschis Planetariul, și, după aceea, a urmat modernizarea Observatorului Astronomic. Am achiziționat diferite camere, accesorii. Mă refer la telescopul de cercetare, pentru că noi facem, printre altele, și cercetare științifică în domeniul astronomiei la un nivel destul de serios. Avem și multe descoperiri în domeniu, dar am pus în același timp accent și pe partea de popularizare în rândul publicului a astronomiei și a științei.

Din acest motiv, noi avem în permanență program cu public, tocmai pentru a populariza astronomia în rândul publicului. Ne-am dorit un telescop mai mare, pentru că un instrument mai mare înseamnă să captăm mai multă lumină din spațiu. De fapt, ce facem cu telescoapele? La ce folosim un telescop în acest domeniu? Să captăm lumină din spațiu, lumină care iese foarte slabă, ce vine de la obiecte îndepărtate. Iar având în vedere că suntem și în oraș și suntem contaminați cu lumina artificială, noi nu o numim poluare luminoasă, m-am gândit că un telescop cu o oglindă mare, care are o apertură mare de 50 de cm, cum este noul telescop achiziționat, va permite să vedem destul de bine roiuri de stele, nebuloase, galaxii din Univers, cum ar fi Andromeda, dar și alte galaxii mai îndepărtate. Deci este un lucru extraordinar că putem să ne bucurăm de univers la propriu din mijlocul orașului, folosind acest instrument, acest telescop

Horia Daraban: Costisitoare achiziționare a acestui telescop?

Ciprian Vîntdevară: El a fost achiziționat din două părți; în primul rând, din bugetul muzeului și o altă parte, din sponsorizări private. În total, ar fi suma de vreo 7000 euro. Nu ar fi o sumă extraordinar de mare. Sunt telescoape și mai scumpe și mai mari și mai performante. E unul din cele mai mari telescoape din țară. Nu este singurul.

Horia Daraban: Imensitatea Universului, studierea acestui nesfârșit, ce gânduri trezește, domnule Vîntdevară? Ce sentimente?

Ciprian Vîntdevară: În primul rând este un sentiment, cum să vă explic, ne simțim destul de mici în imensitatea Universului și trăim pe o planetă foarte fragilă, dacă nu reușim să avem grijă de ea, nu știu ce se va întâmpla în viitor. Asta depinde de noi. Spațiul este enorm de mare, enorm de vast, noi cunoaștem foarte puțin și, cel puțin, pe mine mă bucur faptul că pot să împărtășesc cu oamenii obișnuiți, cu publicul obișnuit, atât cât cunoaștem noi despre Univers și despre spațiu.

Horia Daraban: Deci, într-un fel, privirea ațintită către infinitul Universului trezește gânduri legate de casa noastră, de planeta noastră?

Ciprian Vîntdevară: Exact cum spunea ca Carl Sagan, în cartea ”Palidul punct albastru”, făcea referire la Sonda Voyager, când a ajuns, undeva, la periferia sistemului solar, dincolo de planetele Uranus și Neptun, a întors camerele pentru o ultimă privire spre Pământ de la o distanță enorm de mare, de la aproape 5 miliarde km distanță, și, în imagine se vede Pământul, ca o steluță foarte palidă albastră și o dâră de praf luminat de soare, praful din planul sistemului solar. Și, în descriere, tocmai la asta se referea, la un palid punct albastru suspendat de un fir de praf. Deci, practic, asta suntem noi în imensitatea spațiului cosmic și normal că ne gândim că, deocamdată, asta este singura noastră casă, până când o să reușim să plecăm pe alte planete, să evoluăm atât de mult încât specia noastră să se deplaseze și în afara Pământului, adică să deplaseze, în sensul să colonizăm și alte planete din Sistemul Solar.

Horia Daraban: Cu acest gând, ne întoarcem cu picioarele pe pământ și spunem că e început de vacanță. Așadar, în perioada următoare, ce pregătiți la muzeu, dar și dincolo de spațiul acestuia? De tradiție este organizarea unei tabere.

Ciprian Vîntdevară: Da, până la tabăra de astronomie, avem, în primul rând, un eveniment și o activitate foarte importantă. Va fi Școala de Vară de Astronomie ”Descoperă Universul”. Va fi ediția a douăsprezecea anul acesta și se va desfășura în perioada 10-13 iulie. Este o activitate la care țin foarte mult. Ea va avea loc la sediul muzeului, acolo unde se află și Observatorul Astronomic. Timp de patru zile ne întâlnim după-amiaza, de pe la ora 18:00 până seara târziu și împreună cu lectorii, membrii Clubului de Astronomie, vom susține diferite prezentări, cursuri, experimente. După aceea, vor fi observații astronomice prin telescop. Va fi așa intensiv, pentru că timp de patru zile vom face acest lucru. În august, va fi Tabăra de Astronomie ”Să cunoaștem cerul”. Ediția a unsprezecea va fi anul acesta, în perioada 29 august – 3 septembrie.

Acolo, e în general, participă pasionații de astronomie. Au prioritate membrii clubului. Posibil să luăm și telescopul acesta mare plus alte telescoape pe care le avem în dotare și ne vom deplasa în județul Vaslui, la Dodești, la mai puțin de 30 de kilometri de Bârlad. Noi amplasăm tabără undeva într-o zonă izolată, avem corturi, sunt alte condiții decât la o tabără obișnuită. Nouă ne place să fim în natură, în aer liber, la cort și stăm aproximativ o săptămână acolo, în câmp, toată noaptea observăm cerul.

 Sigur, pe lângă pasionații de astronomii pot să mai participe și alți doritori, dacă întrunesc condițiile minim necesare să aibă în dotare cort, să vină cu diferite echipamente personale sau mai există și varianta să vină, cum s-a mai întâmplat și la alte ediții, seara, stau cu noi la observații și, după aceea, se retrag.

Horia Daraban: Pentru că ați vorbit dumneavoastră despre evenimente pe care urmează să le organizați, cel mai important fenomen astronomic al verii?

Ciprian Vîntdevară: Pe timpul verii, există un fenomen astronomic, cred că toată lumea îl cunoaște și a auzit de acesta. Vorbim despre Perseide, ploaia de stele căzătoare. Perseidele au, de regulă, maximul undeva pe la mijlocul lui august, 12-13 august.

După cum ați observat tabăra noastră, o organizăm undeva pe la sfârșit de august. În ultimii doi, trei ani, am organizat tabăra exact în momentul maxim al Perseidelor. Anul acesta, nu facem acest lucru din simplul motiv că avem lună plin sau aproape lună plină, lună în creștere în perioada respectivă și, cu alte cuvinte, fenomenul devine aproape invizibil. Deci fenomenul există, dar nu se va vedea din cauza lunii.

Varianta audio a interviului:

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=sEnhg-1FDFo[/youtube]

În această săptămână, în Parcul Național Ceahlău, ”Scări pe Toaca”, competiție de anduranță pentru pompierii de la inspectoratele județene pentru situații de urgență. Emisiunea ”Pulsul Zilei” (18.06.2024)

Publicat de hdaraban, 18 iunie 2024, 23:59 / actualizat: 19 iunie 2024, 17:22

”Scări pe Toaca” este titlul concursului, ce are deja tradiție și care atrage, de la an la an, tot mai mulți concurenți.

Instituția organizatoare este chiar Inspectoratul pentru Situații de Urgență ”Petrodava” al județului Neamț.

În acest sens, la emisiunea ”Pulsul Zilei”, domnul maior Andrei Grancea a oferit justificări pentru o astfel de întrecere de anduranță. Unul din aspectele importante este faptul că pompierii vor urca pe Vârful Toaca îmbrăcați în echipament complet de protecție.

Mai mult, în acest context, salvatorul a vorbit și despre cum sunt văzuți pompierii români de către colegii lor din alte state, unde au avut intervenții în anii trecuți, cum ar fi Grecia și Franța.

Horia Daraban: Domnule maior Andrei Grancea, până la urmă, ce este ”Scări pe Toaca”, plecând, evident, de la ideea de competiție? Are un istoric?

Andrei Grancea: Are un istoric, așa cum ați spus și dumneavoastră, în anul 2022 ne-am gândit să ne pregătim mai mult pentru ceea ce înseamnă intervenția pe munte și să facem față eforturilor maxime și poate chiar supra-maximale. Pentru aceasta, în ultima zi a lunii septembrie 2022, 30 de pompieri din județul Neamț ne-am îmbarcat într-un autobuz și ne-am deplasat către vârful Toaca, unde am urcat scările cu aparate de respirat, echipați în pompieri, cu căști din cap, cu bocanci de intervenție, cu tot ce presupune protecția noastră până la urmă, pe timpul intervențiilor pe care le desfășurăm. De la această etapă, nu a fost decât un pas să cerem și să primim aprobările pentru etapă de nivel național, respectiv, anul trecut. În anul 2023, s-a desfășurat la nivel național, cu 88 de participanți din 26 de județe și acum deja suntem la peste 120 de participanți.

Credem că se poate evolua și mai mult și luăm în calcul inclusiv o secțiune pentru persoanele din afara Inspectoratului General, dar ăsta nu este o promisiune, este doar un proiect pe care îl luăm în calcul la ediția următoare.

Horia Daraban: Mergând pe ideea de început al competiției, această întrecere a fost o propunere a Inspectoratului pentru Situații de Urgență în Neamț sau o solicitare din partea oamenilor care activează în cadrul structurii și de aici să se organizeze întrecerea?

Andrei Grancea: Au fost două subiecte, să zicem, pe de o parte, faptul că eram, cred, la a doua participare la acele emisiuni internaționale din Grecia și Franța, cu pompieri din județul nostru și că au fost niște provocări foarte mari. Ne-am dorit cu toții să fim mai buni și da, a fost inclusiv din partea personalului Inspectoratului pentru Situații de Urgență, pentru că până la urmă, așa evoluăm, din ideile bune pe care le furnizează colegii noștri.

Horia Daraban: Așadar, la ediția din acest an, la ce participare vă așteptați, domnule maior?

Andrei Grancea: Peste 120 de participanți din 28 de județe ale țării, inclusiv din centrul pompierilor din România, de la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, sunt anunțați patru concurenți. Sperăm să vină și să se bucure de munte și de competiție și să ne mai îndrume în caz că este cazul să  îmbunătățim activitatea. Așteptările sunt la fel ca anul trecut să fie o activitate benefică tuturor, să creștem performanța, să atragem cât mai mulți dintre colegi în această zonă a anduranței, a muntelui și a sănătății, până la urmă, și nu numai, pe colegi, pe toți cei care își doresc dintre cetățenii țării noastre să aibă grijă de sănătatea lor. Competiția a scări pe Toaca este una dintre competițiile pe care noi le desfășurăm. Noi mai avem o altă competiție care este deja la a treia ediție, CROSISU, pe care intenționăm să o desfășurăm în luna septembrie. Este dedicată exclusiv civililor, exclusiv persoanelor din afara inspectoratului nostru, cetățenilor, copiilor, în special. Acolo am avut participarea cea mai numeroasă.

Horia Daraban: Legat de competiția din această săptămână, sunt mai multe probe. Cum se vor desfășura ele?

Andrei Grancea: Avem, practic, o urcare din stațiunea Durău către Cabana Meteo, pe traseul Panaghia. Este un traseu turistic marcat cu bandă roșie și toți se vor deplasa cu un rucsac în spate în care fiecare participant are echipamentul de protecție individuală, respectiv cască, costumul de protecție la incendii, bocanci și mănușile. Deci astea sunt în rucsac și proba se parcurge în echipament sportiv, după care, pe platoul de la Cabana Meteo, după o pauză de maximum 20 de minute, fiecare se echipează și, cu un aparat de respirat în spate, va urca scările de pe Toaca.

 Așa, ca să zic detalii tehnice, vorbim de o lungime de 7 kilometri, cu diferență de nivel de 1.100  de metri, pe cursa Panaghia, deci pe cea din Durău până la Cabana Meteo și vorbim de parcurgerea scărilor, o înclinație medie de 70°, cu o diferență de altitudine de 100  de metri.

Cel mai bun timp a fost aproape de cinci minute și pot fi timp mai mari, pentru cei care se inițiază acum în performanțele de anduranță.

Horia Daraban: De ce să-ți testezi limitele? Face parte din fișa postului de pompieri?

Andrei Grancea: Cu siguranță, așa cum am spus, ne gândim cu toții și vedem în continuare că se întâmplă lucruri foarte neplăcute, tragice chiar de multe ori, în țările vecine, în țările din sudul Europei, poate chiar și mai mult în zona de vest în care apar incendii și la care ne-am deplasat. Vrem să fim pregătiți pentru treaba asta. Și da, face parte din fișa postului să furnizăm pentru perioade mai scurte sau mai lungi, eforturi mult peste ceea ce credem că am putea.

Horia Daraban: Sunt sigur că și la nivel instituțional, dar și interpersonal aveți legături, colaborări cu pompieri din alte state și vă întreb cum sunt văzuți pompierii români și de ce sunt apreciați de către omologii lor din alte țări?

Andrei Grancea: Sigur, vedem deja o tradiție, aș putea spune, a participării pompierilor români în Republica Elenă, la misiune de stingere a incendiilor. Vedem deja o tradiție în activitățile care se desfășoară în Franța. Da, am avut de două ori, chiar din inspectoratul nostru, participanți. Și acolo, aprecierile au fost foarte bune. Ne aducem aminte de Grecia, că, în fiecare an, s-au întors colegii noștri cu în tonus foarte bun. Și asta tocmai pentru că s-au dus, și-au dat tot interesul și au fost pregătiți, că altfel nu se poate să obții rezultate. Aș vrea să vă amintesc așa, tot din zona performanțelor, în luna mai, în Elveția, în localitatea Quinto, a avut loc o competiție, tot de alergare montană.

Este un traseu pe un funicular construit acolo, cu o diferență de nivel de 790 de metri, la care unul dintre colegii noștri din inspectorat și cel care a dat tonul, să zicem, Concursului ”Scări pe Toaca” Grecu Mario Ciprian, a câștigat această competiție și a stabilit un record pentru competiția respectivă. Cam asta este, să zic, în linii mari, imaginea pe care am făcut-o în afara țării, atunci când am participat și ne-am dat interesul și am făcut tot ce am putut noi pentru cei de acolo, sau în competiții sau în alte activități.

Horia Daraban: Așadar, domnule maior Grancea, în Parcul Național Ceahlău, competiție pentru pompieri.

Andrei Grancea: Îndrăznesc să spun, una dintre cele mai frumoase zone din țara noastră, în Parcul Național Ceahlău, în data de 20 iunie, joi, vom fi de la ora 8:00 cu cel puțin 120 de pompieri pe traseu. Încercăm să ajungem la scările de pe Toata și să le parcurgem într-un ritm cât mai rapid și să obținem rezultate care să ne provoace pe mai departe.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: facebook/ inspectoratul general pentru situatii de urgenta/2023

Istoricul Igor Cașu, director al Agenției Naționale a Arhivelor de la Chișinău: operațiunile sovietice de deportare ”nu reprezintă o temă a elitelor, este o dramă națională, este o dramă în masă și ea trezește interes, mai ales în ultimii ani”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (16.06.2024)

Publicat de hdaraban, 16 iunie 2024, 23:59 / actualizat: 18 iunie 2024, 20:08

Operațiunea vine după ce, în 1940, teritoriile estice românești au fost alipite de Uniunea Sovietică și a reprezentat modalitatea prin care s-a încercat eliminarea, printre altele, a exponenților români ai comunităților din teritoriile respective.

Deși operațiunile de deportări din Basarabia, trei  la număr, au fost mai puțin studiate înainte de 1990, în ultimii ani, istorici, specialiști au documentat evenimentele.

La ”Weekend cu prieteni”, istoricul Igor Cașu, director al Agenției Naționale a Arhivelor de la Chișinău,  a vorbit despre amplitudinea operațiunii, dar și despre modul dramatic în care s-a desfășurat, un aspect în acest sens fiind separarea familiilor ce fuseseră urcate în vagoane.

Unul din efectele operațiunii de deportare a fost faptul că, odată reveniți acasă, oamenii nu și-au mai recăpătat niciodată statutul social pe care îl aveau înainte de a fi arestați.

Astăzi, spune istoricul, prin prisma deschiderii către public a arhivelor, urmașii victimelor au ocazia și se interesează să afle ce s-a întâmplat cu rudele lor deportate, ce au avut de suferit bunicii, strămoșii lor.

Un interviu realizat de Horia Daraban.

Horia Daraban: Cine au fost cei deportați, mai exact? Operațiunea, se poate spune, a avut un puternic accent anti-românesc? 

Igor Cașu: Este o operațiune plănuită din timp. În ceea ce privește contingentul deportaților, sigur că majoritatea sunt etnici români, pentru că Basarabia, chiar fără teritoriile din sud și din nord cedate Ucrainei în 1940, rămâne o zonă multietnică. E vorba de 64-65% etnici români și restul sunt minoritari, ca și astăzi. Sigur că trebuie să spunem, în primul rând acest lucru, e vorba de decapitarea, decimarea elitelor românești, a comunități românești, pentru că asta a însemnat, de fapt, culacul, persoanele care aveau proprietate, aveau avere, aveau studii ș.a.m.d. Dar în egală măsură, trebuie să spunem că au fost decapitate elitele celorlalte comunități etnice. Este vorba de găgăuzi, de bulgari, chiar de rușii cu tradiție în Basarabia, comunități de un secol, două secole, stabiliți în Basarabia. Și să nu uităm, deportarea din 1941 a vizat într-un grad foarte mare și comunitate evreiască. Aproape 30% din deportați din zona urbană sunt evrei. S-a stabilit asta prin raportul Comisiei Wiesel din România

Pe baza listelor care s-au publicat la Chișinău în perioada 1999-2005, avem cartea ”Memorii” publicată de Muzeul Național de Istorie sub coordonarea doamnei Elena Postică, patru volume. Avem acolo listele nominale pe localități. Se poate verifica și componența etnică și momentul acesta legat de ponderea evreilor mai în timpul acestei deportări.

Horia Daraban: Unde ajungeau oamenii deportați?

Igor Cașu: Deportarea a durat în medie două, trei săptămâni. Zonele sunt din Rusia. Este vorba de Siberia, este vorba de zone din Kazahstan, pentru că Kazahstanul a fost ales de către Stalin, dacă vreți, drept destinație a deportaților din timpul Holodomorului, 1930-1931. Este vorba de o zonă foarte complicată în ceea ce privește condițiile climaterice și dacă m-ați întrebat de geografia deportărilor, trebuie să spunem că aceste zone n-au fost alese întâmplător. Este vorba de o pedeapsă, deci de o acțiune punitivă, cu caracter militar secret.

Nu este un val, care înseamnă ceva natural. Aici este premeditat, calculat, plănuit cu luni înainte. Zonele acestea alese trădează, dacă vreți, aspectul acesta punitiv și, totodată, este vorba de un alt scop al regimului, acela de a extrage sentimentul antisovietic. Este vorba și de scopul regimului de a exploata economic anumite zone unde populația nu putea să meargă de bunăvoie.

Horia Daraban: Citeam documente legate de această operațiune de deportare din 1941 și reiese ideea: capii de familie, într-un tren, tinerii de 18 ani plus, într-un alt tren, mamele și minorii cu bătrânii, în alt tren, în direcții diferite, în zone diferite ajungeau.

Igor Cașu: Da, deportarea aceasta din 1941 se deosebește de cea din 1949, sper că o să vorbim peste o lună și despre aceasta,  în sensul contextului, al contingentului, dar și al modului în care a fost organizată. În `41, spre deosebire de celelalte două deportări în masă, se operează prin divizarea familiilor. Adică, avem asta și din documente oficiale, și din memorie. De exemplu, din memoria lui Boris Vasile, care este bunicul lui Dan Bălan, celebrul solist al formației O-Zone, arată foarte clar că, după trecerea Nistrului, trenurile acestea au fost oprite la prima sau a doua a gară și capii familiilor au fost separați de familii și au fost duși în altă parte. Deci, când vorbim de Gulag, avem două componente. Deci capii de familie s-au dus în închisori, Gulagul clasic, descris cu elemente ficționale, dar în mare parte adevărat, de Solejenițîn, în anii `70 ai secolul 20.

Iar familiile au avut altă destinație, și anume e vorba de așezări speciale, localități în care ei trăiau. Pur și simplu nu aveau drept să părăsească zona localității respective.

Horia Daraban: Odată ajunși la destinație, oricare ar fi ea, acestor oameni li s-a pierdut urma, au mai revenit locurile natale?

Igor Cașu: După statistica oficială, la nivelul anului 1960, 80% din cei deportați în cele trei mari operațiuni de deportare au revenit. Însă, trebuie să spunem că, deși i-au revenit, ei și-au recăpătat rostul și rolul în comunitățile din care au plecat foarte greu și doar parțial. Pentru că, ceea ce spunem noi ”destalinizare”, condamnarea cultului lui Stalin, în 1956, a însemnat o condamnare foarte selectivă a crimelor comuniste, a crimelor staliniste și, de fapt, celor din așezările speciale sau din Gulag, din închisori li s-a spus că sunt eliberați din zona în care erau cantonați, fără precizarea expresă că au dreptul să revină acasă. Și de aceea mare parte a celor care revin, cel puțin câțiva ani, după ce s-a liniștit situația, au plecat în localitățile învecinate, la rude, prieteni ș.a.m.d. sau s-au așezat la oraș. Unii s-au angajat semilegal, nu aveau drept și ăștia riscau cumva.

Deci, deși s-au întors, majoritatea, ei, niciodată nu și-au recăpătat rostul lor de elite în comunitățile din care proveneau.

Horia Daraban: Din ce ați studiat și cu siguranță ați avut preocupări aprofundate în acest sens, este documentată, se desprinde suferința victimelor acestei operațiuni de deportare din 1941?

Igor Cașu: Sunt repere. Noi avem circa 19.000 de persoane din teritoriile actualei Republici Moldova, fosta RSS Moldovenească, și trebuie să spunem că, din toate teritoriile răpite de la România, în 1940, și Basarabia de Sud, jumătate din județul Hotin, care acum e regiunea Cernăuți,  nordul Bucovinei, în total, din aceste teritorii au fost deportate circa 32.000 de persoane. Avem cifre foarte clare, oficiale, parțial chiar nominal. Pentru 1941, s-au păstrat doar vreo jumătate din listele nominale, în `49 avem listele integral, 99% .

Ceea ce îndemnăm, tânăra generație, jurnaliști sau istorici, să facă în următoarea perioadă este să se aplece asupra aspectului regional, local al deportărilor. Avem nevoie de cărți, volume de documente pe raioane, pe județe, pentru că avem și județe în perioada asta, până în toamna lui 1947. Deci avem nevoie de cercetări aprofundate ca să vedem, de exemplu, de ce lista inițială făcută cu dușmani ai poporului, cu dușmani de clasă, a suferit anumite schimbări, până la aprobarea finală. Această selecție, această filtrare, cum s-a făcut? Eu am detalii despre deportate din `49, de exemplu, că sunt elemente de corupție, cei care sunt înstăriți sau au relații plătesc și sunt scoși din listă.

Horia Daraban: Recuperarea aceasta a memoriei este apanajul doar al specialiștilor sau ar trebui să trezească vibrație și în rândul populației largi?

Igor Cașu: Nu este o temă a elitelor, este o dramă națională, este o dramă în masă și ea trezește interes, mai ales în ultimii ani, atunci când și datorită Agenției Arhivelor, care a pus o serie de documente, inclusiv lista integrală a deportaților din `49. Lumea plângea, lumea telefona. Una este să citești numele bunicului, rudei, vecinului într-un volum cum este cartea „Memorii”, unde totul este aseptizat, nu-ți transmite elementul acesta autentic al documentului. Noi, când am scanat și am pus online acestei liste, a avut un impact extraordinar, așa cum a avut și expoziția din centrul Chișinău, anul trecut și vreau să vă spun cu această ocazie că anul acesta aceste două vagoane vor fi reechipate, va fi reconceptualizată ideea expoziției și vor fi deplasate în teritoriu: un vagon va merge în nord și unul în sud.

Și astfel vom avea un impact și mai mare decât cel care a fost anul trecut prin aceste două vagoane din fața guvernului.

Horia Daraban: Vă caută oamenii, vin la Agenția Națională a Arhivelor, să întrebe de rudele lor, de strămoși, de bunei lor, ce destin le-a fost rezervat prin prisma acestor operațiuni de îndepărtare?

Igor Cașu: Din ce în ce mai mulți vin, au venit foarte mulți anul trecut pentru că noi am făcut gardă la aceste vagoane din centrul orașului. Anul trecut, o lună de zile stăteam dimineață până seara târziu și datorită acestui fapt a crescut și numărul celor care vin la arhivă. Le-am dat contacte, le-am dat site-ul să intre, să găsească singuri informații. Din păcate, noi nu putem satisface doleanțele tuturor, pentru că noi deținem, la momentul actual, doar circa 30% din dosarele poliției politice și civile, a MAI-ului și a fostului KGB, dar lucrăm cu guvernul și sperăm ca într-o perioadă foarte scurtă, e vorba de jumate de an, poate opt luni de zile, să reușim să aducem tot ce înseamnă represiune, dosare și activitatea organelor represive la Agenția Națională a Arhivelor, ca să putem, noi ne propunem și am promis, ca orice cetățean care se adresează, după transferul acestor dosare, noi putem să le oferim într-o oră, imediat dosarul. Astfel vom contribui esențial, cred, printre altele, și la creșterea încrederii cetățeanului în stat.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: facebook/ agentia nationala a arhivelor

La Țuțora, județul Iași, case construite în cinci zile pentru familii care au nevoie de sprijin. Un proiect Habitat for Humanity. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (16.06.2024)

Publicat de hdaraban, 16 iunie 2024, 23:44 / actualizat: 18 iunie 2024, 18:07

La emisiunea ”Weekend cu prieteni” din 16 iunie 2024, Horia Daraban a discutat despre proiectul ”Hope Build” cu directorul național Habitat for Humanity România, Roberto Pătășcoiu.

El a vorbit despre sistemul de  voluntariat pus la punct  pentru construirea, de-a lungul anilor, a zeci de astfel de case. În urma efortului din această săptămână, invitatul a spus că, în Țuțora, în total, se va ajunge la zece case construite (opt ridicate în 2023), un veritabil cartier.

În interviu, Roberto a spus că prin ceea ce se construiește se dă speranță pentru viitor, iar lucrurile se îmbunătățesc de la sine, tocmai pentru că în acele familii crește stima de sine.

Referitor la voluntari, interlocutorul a precizat că sunt oameni cu un set profund de valori și care, prin efortul lor benevol, își dau seama că ”dacă vrem să trăim într-o societate mai bună și într-o Românie mai bună,  schimbarea de fapt începe cu noi în șine”.

Horia Daraban: Roberto, din 17 iunie, se intră în pâine.

Roberto Pătrășcoiu: Într-adevăr, pornim șantierul de la Țuțora, pe care noi îl numim HOPE BUILD, în care vom construi două locuințe în doar 5 zile pentru două familii defavorizate din județul Iași, cu ajutorul a peste 120 de voluntari, care vor fi prezenți acolo pe șantier din toată România pe durata celor 5 zile.

Horia Daraban: Cum e posibil să ridici case în 5 zile?

Roberto Pătrășcoiu: Toată lumea ne întreabă cum e posibil să ridici case în 5 zile și mai ales cum e posibil cu voluntari. Și vă mai zic încă un lucru, voluntarii nu au niciun fel de expertiză și experiență pe un șantier, experiență de construcții.

Horia Daraban: Cu atât mai justificată întrebarea.

Roberto Pătrășcoiu: Într-adevăr, pe scurt, cu multă inimă. Pe lung, facem acest lucru de peste 10 ani. Avem în spate o serie de procese și proceduri. De asemenea, pe șantier, sunt mulți specialiști. E vorba despre arhitecți, ingineri, coordonatori de lucrări, meșteri care practic coordonează voluntarii pe șantier. Sunt munci repetitive. La fiecare trei voluntari există un coordonator de voluntar cu experiență în construcții și astfel reușim în doar 5 zile să ridicăm o locuință; în cazul acesta, două locuințe de la zero până la 100% complet finalizată pe exterior și aproximativ 75-80% pe interior. Mai fac încă o paranteză, noi am construit în Țuțora anul trecut opt locuințe în 5 zile. Practic, acum, mai adăugăm încă două și în felul acesta vom finaliza cartierul Habitat for Humanity  din Țuțora, de care se vor bucura 10 familii în mare nevoie de locuire.

Horia Daraban: Cineva ar putea întreba ”nu e mai ieftin să cumperi case și să le modernizez?” sau în acest proiect nu e vorba doar de bani, de optimizarea cheltuielilor? E vorba de altceva.

Roberto Pătrășcoiu: Cred că banii sunt pe ultimul loc, dacă este să o luăm așa. Desigur, noi ajutăm familiile în mare nevoie, familiile care nu s-au bucurat niciodată de un loc pe care să-l numească ”acasă”, care locuiesc în condiții foarte dificile. Însă, revenind cumva la întrebare, mai mult decât de patru pereți și un acoperiș, este vorba despre speranță, despre faptul că aceste familii își recapătă o speranță pe care o pierduseră. Ele nu au nicio altă șansă. Este, de asemenea, vorba despre o adevărată mișcare socială și de voluntariat, pentru că în ajutorul acestor familii vin de data aceasta peste 100 de suflete, care nu cunosc aceste familii, dar care vor lega prietenii cu ele și care nu sunt mânați de altceva decât de dorința de a face bine. Și nu în ultimul rând e vorba de partenerii Habitat for Humanity.

Și aici, când spun parteneri, mă refer atât la autorități publice, pentru că autoritățile publice oferă în mod gratuit terenul și utilitățile, dar și la partenerii donatori care ajută cu fonduri construirea acestor locuințe.

Horia Daraban: Ce schimbări apar la oamenii pe care îi ajutați? Unii pot spune că le-ați făcut casă și nu o să îi stimuleze acest lucru pe mai departe în viața lor.

Roberto Pătrășcoiu: Și eu le-aș spune că nu au dreptate. Sunt de opt ani director național în Habitat for Humanity și în fiecare zi continui să fiu uimit de transformarea profundă pe care o aduce cuvântul ”acasă”. Am cunoscut sute de familii de-a lungul timpului. Am cunoscut o mama a trei copii, la puțin timp după ce s-a mutat în noua locuință. La 35 de ani și-a luat inima în dinți, a făcut o facultate. Am cunoscut un tânăr care se afla într-o situație foarte dificilă de viață. Își pierduse complet speranța. La scurt timp după ce s-a mutat în locuință, și-a făcut o mică firmă de construcții cu cunoștințele pe care le-a dobândit pe șantier, iar acea firmă de construcție a tot evoluat. Tânărul este acum un antreprenor de succes și a devenit, din beneficiar, donator pentru noi, sponsor pentru Habitat for Humanity.

Am cunoscut o familie de refugiați din Gaza, care a dat naștere unui copil la câteva ore după ce s-au mutat în noua locuință și acum trăiesc fericiți, departe de ororile războiului și aș putea să continui cu sute de astfel de cazuri. Cred că într-adevăr ce se schimbă cu adevărat în momentul în care ai o fundație solidă și un acoperiș este speranța în viitor. Și în momentul în care ai speranță pentru viitor, lucrurile se îmbunătățesc de la sine, fie că este vorba de sănătatea copiilor, fie că e vorba de educația copiilor, de note mai bune la școală și, într-un final, de job-uri și oportunități mai bune de viață, pentru că în acele familii crește stima de sine. Încă un lucru pe care vreau să-l menționez, familiile nu primesc locuințele gratis și de-a gata, ele voluntariază, lucrează la construirea propriei locuințe alături de voluntari. Fiecare familie stă acolo 5 zile pe șantier.

Avem un standard de minim de 500 de ore de voluntariat pe care o familie trebuie să le efectueze la construirea propriei case, la construirea caselor vecinilor și, de asemenea, familiile și plătesc o mică parte din costul construcției. Este vorba de o sumă modică, dar ele plătesc pe o durată de 20 de ani, fără dobândă, fără profit, o sumă de aproximativ 300-400 lei pe lună, bani care se duc într-un fond rotitor din care noi construim alte case. Deci e un întreg proces de transformare socială. Tocmai de aceea noi nu numim aceste familii ”beneficiari”, ci le spunem familii partenere, ele sunt parteneri egali cu voluntarii și parteneri egali cu donatorii, pentru că și din ratele lor sunt construite alte case.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu, casele acestea nu înseamnă doar un acoperiș deasupra capului. E mai mult decât atât, schimbă în bine destinele celor care le vor locui. Cum se face această selecție, cum se ajunge la aceste familii care au nevoie de sprijin?

Roberto Pătrășcoiu: Întotdeauna avem aceleași trei criterii de selecție. Primul este urgența nevoii, servim, ajutăm familii care au foarte mare nevoie de locuire și aici facem o anchetă socială după niște criterii foarte clar stabilite. Apoi, al doilea criteriu, nivelul scăzut al veniturilor familiei. Ajutăm familii care nu se pot ajuta singure și care nu ar avea niciun acces la un produs bancar. Ca atare, limita pe care noi o impunem este ca familia să nu câștige mai mult de 60% din venitul mediu la nivel național. Acesta este pragul sărăciei, cumva, deci ajutăm familiile care se află sub acest prag. Și nu în ultimul rând, este criteriu de voluntariat, cel pe care l-am menționat deja. Familiile trebuie să voluntarieze și ele în proiect și atunci când cumulăm aceste criterii, pe un punctaj foarte clar stabilit, din zecile sutele de aplicații, selectăm cele câteva cazuri care se află în cea mai mare nevoie.

Horia Daraban: Am vorbit despre destinele celor care primesc aceste case, poate ar fi ne merit să punctăm și să scoatem în evidență și ideea de voluntariat. Cu ce trăiri, cu ce sentimente în dreptul voluntarilor, la final de proiect, atunci când este terminată o casă?

Roberto Pătrășcoiu: Un lucru care mă uimește din nou în fiecare zi de lucru la Habitat for Humanity din România se referă la transformarea care se întâmplă în sufletul voluntarului. Foarte mulți, în prima zi, și care n-au mai făcut voluntariat pe un șantier, zic că nu cred că e posibil să construiești o casă în 5 zile. Asta e primul gând. Apoi, pe măsură ce zilele evoluează și își dau seama că din mâinile lor, într-adevăr, casa este construită și finalizată în 5 zile, încep să apară transformările. Nu e vorba neapărat despre progresul construcției, cât mai degrabă este vorba despre relațiile care se stabilesc în șantier. Pe de o parte, relația cu familia pe care o ajută, iar pe de altă parte, relația cu toți ceilalți voluntari, ceilalți oameni care sunt oameni cu aceleași valori, cu același set de valori foarte puternice.

Pentru că, vă puteți imagina, voluntarul Habitat este un om care își ia concediu de la muncă să vină pe banii lui, pentru că ei își plătesc cazarea, transportul și toate costurile asociate. Și, mai presus de atât, voluntarii Habitat fac și o donație către noi. Ca atare, sunt oameni cu un set profund de valori și cred că ce se schimbă cu adevărat în sufletul și în interiorul voluntarilor este gândul că, de fapt, dacă vrem să schimbăm ceva în lumea din jurul nostru și dacă vrem să trăim într-o societate mai bună și într-o Românie mai bună,  schimbarea de fapt începe cu noi în șine.

Horia Daraban: Avem suficienți voluntari pentru proiectul de la Țuțora?

Roberto Pătrășcoiu: Avem suficienți voluntari, cred că mai avem doar trei, patru locuri libere. Ne-am bucurat de o dorință extraordinară a voluntarilor, atât din județul Iași, cât și din toată România, dar acesta nu este singurul eveniment. Vrem să continuăm proiectul din Iași și în 2025 cu alte 10 locuințe. De asemenea, în toamnă, vom mai construi patru locuințe în 5 zile în județul Prahova, iar apoi revenim în Moldova, la final de octombrie, cu două locuințe în 5 zile la Zemeș, lângă Bacău. Pentru ultimele două proiecte de la Ploiești și de la Zemeș, avem multe locuri disponibile pentru voluntari, care se pot înscrie pe habitat.ro.

Varianta audio a inteviului:

Sursa foto: facebook.com/ habitat for humanity romania

Prototipul inimii artificiale de la universitatea ieșeană de medicină va bate în finala competiției internaționale ”Heart Hackothon” din Japonia. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (9.06.2024)

Publicat de hdaraban, 9 iunie 2024, 23:54 / actualizat: 11 iunie 2024, 12:22

Întrecerea se cheamă ”Heart Hackathon” și este un eveniment ce va avea loc în Japonia, în prima jumătate a lunii noiembrie.

La ediția ”Weekend cu prieteni” din 9 iunie 2024, a răspuns întrebărilor coordonatorul echipei, domnul Alexandru Plășoianu, doctorand,  cel care trup, suflet și minte este alături de tinerii ce țin în mâinile lor răspunsuri la provocările medicale ale celor cu afecțiuni cardiace.

Important de spus că, pentru proiectul de la Iași, este a doua calificare în marea finală a competiției studențești internaționale. Anul trecut, în cadrul finalei care s-a desfășurat la Dallas, echipa de la Universitatea de Medicină și Farmacie ”Grigore T. Popa” Iași a primit „Premiul pentru cea mai avansată inimă artificială”.

Echipele calificate în finala Heart Hackaton 2024 sunt: MAVIS Artificial Heart – România, Bath Heart, Marea Britanie, Heartificial, din Marea Britanie, KTaH, din Suedia, Peribsen, din Egipt, Mahidol Cardiatech, din Thailanda, CBU Cardiac Engineering, din SUA, Monash Heart Hack, din Australia, Mending Broken Hearts, din Australia, UC Biomed, din Noua Zeelandă.

Horia Daraban: V-ați obișnuit cu astfel de reușite sau bucuria, din nou la cote maxime atunci, când ați aflat de calificare?

Alexandru Pleșoianu: Da, sigur, anul acesta a fost mai puțin intens, pentru că noi deja am plecat de pe o altă poziție –  ca cea mai avansată echipă din lume – și toată lumea se aștepta ca noi să ne calificăm anul acesta.

Horia Daraban: Deci, într-un fel, astfel se explică noua calificare, faptul că proiectul inimii de la Iași rămâne, inclusiv, consecvent în ideea inovărilor?

Alexandru Pleșoianu: Da, absolut. Scopul nostru nu a fost doar participarea la competiția de anul trecut, ci scopul nostru este să realizăm cel mai bun dispozitiv care să ajute pacienții cu probleme cardiovasculare importante.

Horia Daraban: Cu ce noutăți pentru competiția din Japonia, în desfășurarea proiectului dumneavoastră? Față, bineînțeles,  de ceea ce ați prezentat anul trecut în Statele Unite ale Americii.

Alexandru Pleșoianu: Noi, cu toate că aveam un avans foarte important, am mai făcut niște pași inovatori față de ceea ce există în acest domeniu și am conceput un nou tip de controler, pentru că această inimă artificială este nevoie să o controlezi, să o ajustezi în funcție de nevoile pacientului. Fiecare pacient este diferit și noi am făcut conceptul unui controler inovator, care este mult mai simplu, dar în același timp este jumătate material hardware, un obiect, și jumătate virtual care poate fi plasat pe telefonul pacientului, deci o interfață pe dispozitivul fiecărui pacient.

Horia Daraban: Îmi aduc aminte, puneați un accent foarte mare și pe ideea de încărcare a inimii artificiale, apelând la principiul de încărcare fără fir. S-au mai făcut pași în această direcție, domnule Pleșoianu?

Alexandru Pleșoianu: În această privință, s-au făcut pași în experimente, deci am rămas perseverenți pe această idee de a alimenta dispozitivul fără fir. Am întâlnit oameni dornici să ne sprijine și chiar avem un progres foarte important, găsind frecvența de rezonanță optimă pentru a evita efectele secundare, de exemplu încălzirea țesutului uman care este expus. Și atunci noi am găsit acea fereastră care ne permite să facem transferul de energie la maximul de eficiență.

Horia Daraban: În ideea a ceea ce s-a întâmplat anul trecut, mă refer la premiul de la Dallas, plecând de la acea reușită, ați primit propuneri de colaborări?

Alexandru Pleșoianu: Sigur, am primit și am demarat anumite colaborări. Primele au fost de acolo, încă din Dallas, la conferința internațională. Oamenii au fost interesați de a colabora cu noi. Dar revenind acasă, principiul a fost că noi rămânem aici și dezvoltăm proiectul în Iași și suntem dispuși să colaborăm cu parteneri naționali și internaționali. Deja suntem membri într-un consorțiu european pe care îl conducem noi împreună cu Universitatea din Achen, în această echipă, și Universitatea Johannes KEPLER din Linz, Austria. Deci avem Germania, Austria și Belgia, Spitalul Universitar din Leuven, Belgia și o companie care a plecat din România, din Iași, și acum are sediul în Bruxelles. Deci am făcut un consorțiu de cinci parteneri, consorțiu european cu care am participat la o competiție de 3 milioane de euro finanțată de European Innovation Council.

Horia Daraban: Pomeneați dumneavoastră de noile legături instituționale prin prisma proiectului și știu că anul trecut ați fost în Germania, tocmai pentru a aprofunda elemente legate de acest proiect al inimii artificiale. De asemenea, cu siguranță, sunteți în contact în mod constant cu zona aceasta inovării în medicină. Aveți discuții cu cercetători de peste hotare și, în acest sens, vă întreb în ce direcție se îndreaptă medicina prin prisma avansului tehnologic? Salturile, chiar și pentru ochiul profanului, îmi dau seama, sunt imense. Mă refer în abordarea provocărilor legate de sănătate. Se schimbă, întrucâtva paradigma legată de medicină?

Alexandru Pleșoianu: Da, eu cred că se schimbă paradigma și cuvântul de ordine acum în domeniul inovării este inteligența artificială și unii se sperie. Cei care sunt mai conservatori, să spunem, încearcă să opună acestei transformări acestui nou instrument pe care îl avem la dispoziție. Inteligența artificială a fost dezvoltată începând cu mai bine de 50 de ani în urmă, numai că, acum câțiva ani, a fost făcută disponibilă tuturor, publicului larg, în special în domeniul medicinei. IBM, încă din anii 90, a lansat un super-computer dotat cu inteligență artificială, DEEP BLUE, care putea să pună diagnostic mai bine decât, să spunem, elita medicinei din acea perioadă. Rata de succes a diagnosticului era una foarte bună, însă de atunci până acum, tehnologia a evoluat și a devenit mult mai accesibilă. Deci nu mai este nevoie de un computer care să ocupe o clădire, să ne ofere aceste servicii de inteligență artificială.

Și partea de comunicație, faptul că noi avem în acest moment telefoane în buzunar care pot comunica la distanță cu un server, un super-calculator de peste ocean sau oriunde ar fi el, ne dă accesul la această tehnologie a inteligenței artificiale. Și eu văd aici cel mai mare impact, atât în parte de inovare tehnologică, cât și în medicină, deci aplicat în medicină. Cel mai mare progres pe viitor va veni din utilizarea inteligenței artificiale, în mod rațional și în mod constructiv.

Horia Daraban: Se redefinește rolul medicului și relația cu pacientul?

Alexandru Pleșoianu: Da, cred că se redefinește rolul medicului. Medicul oricum își va păstra, să spunem, rolul, pentru că nu suntem chiar în pragul în care să nu mai avem nevoie de factorul uman, atât în medicină cât și în alte domenii. Dar cu toții știm utilizăm, cum a fost cazul tiparului la început. Toți cărturarii și scribi s-au temut că apariția tiparului va însemna sfârșitul lumii, pentru că oamenii nu vor mai ști să mai scrie. Nu va mai fi nevoie, pentru că tiparul va înlocui scrisul de mână. Ei bine, exact opusul s-a întâmplat. Tot mai mulți oameni, având acces la informații, au început să scrie și civilizația umană s-a dezvoltat cu ajutorul acestui instrument. Cred că și inteligența artificială nu va elimina oamenii, ci îi va face să fie tot mai eficienți și va elimina acele părți care nu sunt, să spunem, plăcute din munca noastră.

Horia Daraban: Revenind la proiectul dumneavoastră, al liniei artificiale ce urmează, în această vară aveți pregătite întâlniri, experimente?

Alexandru Pleșoianu: Noi ne dorim să facem niște experimente și, bineînțeles, trebuie să respectăm toate normativele în domeniu și avem niște trepte de trecut. Vom reface testele hidraulice, pentru că am reoptimizat pompele. Așa cum spuneați, am fost în Germania, anul trecut, în Achen și am început o colaborare cu ei. Sunt experți mondiali în domeniul pompelor cardiace. Nu doar acest transfer de cunoștințe de acolo la noi, dar împreună am aplicat pentru premiul Societății Europene de Organe Artificiale și a fost câștigat acest premiu. Un student doctorand de la ei va veni la noi în vara aceasta și vom face experimente și, când va pleca, va pleca cu un student de-al nostru care a fost în echipa de ”Heart Hackathon” în Dallas și vor merge în Germania și vor continua experimentul acolo timp de o săptămână.

Deci vom face experimente atât la noi, experimente pe calculator, experimente in vitro, adică pe un simulator cardiovascular și, cel puțin, experimente legate de hemo-compatibilitate, adică cum se comportă dacă este afectat sângele. Vom circula sânge cu aceste pompe cardiace și vom vedea dacă există efecte secundare și dacă trebuie să optimizăm, dacă trebuie să mai modificăm ceva.

Varianta audio a interviului: 

Sursa foto: news.umfiasi.ro

Școala Românească din Eindhoven, Țările de Jos, spațiu al socializării între copii și al asumării identității românești. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (2.06.2024)

Publicat de hdaraban, 2 iunie 2024, 23:32 / actualizat: 5 iunie 2024, 14:21

Prin puterea exemplului Radio Iași ”a ajuns” la Eindhoven, Țările de Jos, unde, pe bază de voluntariat, la sfârșit de săptămână, sunt ținute mai multe cursuri în cadrul școlii românești.

Domnul Vlad Niculescu-Dincă este președinte al Fundației Școala Românească Eindhoven, cercetător și profesor la Haga, în  Institutul pentru Securitate și Afaceri Globale al Universității din Leiden din Țările de Jos.

În dialogul de la ”Weekend cu prieteni”, invitatul a vorbit despre întâlnirile de la sfârșit de săptămână, benefice pentru cei mici, dar și pentru comunitatea românească. În ceea ce privește Școala Românească de la Eindhoven, aceasta ”găzduiește” un curs original, ce se bucură de mare succes, rezervat științelor exacte, matematicii.  Pe acest subiect, profesorul Vlad Niculescu-Dincă a spus că ”avem nevoie de limba română pentru a explica lucruri din domeniul științei, dar și pentru că știința este un vehicul de a îi interesa pe copii în limba română”.

Cât despre importanța ființării unei astfel de școli, interlocutorul a spus că întâlnirile înseamnă socializarea între copiii români, lucru care îi face să își dea seama de propria identitate și să și-o manifeste cu mai mult curaj atunci când se reîntorc la orele de limba olandeză.

Horia Daraban: Nu este o bătălie pierdută toată încercarea asta de a-i ține aproape pe copii de limba română, de originea românească. La ce le folosește până la urmă, domnule profesor?

Vlad Niculescu Dincă: Nici nu m-am gândit la acest lucru, ca o bătălie. Este un lucru firesc pe care îl facem noi, românii din străinătate, din Olanda, în particular. Este nevoia copiilor de a relaționa cu noi și cu bunicii și este o activitate care ne adună împreună pe noi, românii din Olanda, în acest caz. Iar rezultate ale bătăliei le vedem în modul în care bunicii noștri pot vorbi cu copiii, în bucuria de a citi cu copiii cărți, seara, în limba română, împreună. Este o activitate pe care  copiii mei, cel puțin, o doresc în fiecare seară. Deci nici nu ne gândim ca o bătălie. Sigur că da, pentru cei care își doresc. Deci sunt școli voluntare, voluntariat facem și noi ca profesori și părinții, care doresc să își mențină limba română în familie, pot veni la cursurile școlii.

Școala a încolțit demult, în 2008. Împreună cu un grup de prieteni cu care ne adunam la Crăciun, am discutat ”ce-ar fi să înființăm o școală de weekend?” și,  încet, încet, un proces gradual pornit cu cărțile noastre. Tot așa, biblioteca românească pentru copiii pe care acum o avem în biblioteca publică olandeză din oraș, deci găzduită în sistemul public olandez, de la o cutiuță, am ajuns în biblioteca publică.

Horia Daraban: Spuneați dumneavoastră 2008, anul acesta mă duce cu gândul că poate este prima astfel de entitate înființată în Țările de Jos.

Vlad Niculescu Dincă: Este posibil, dar important este că suntem mai mulți acum, că sunt mai multe astfel de școli românești și ne ajutăm unii pe alții, ne inspirăm unii pe alții și astfel putem să oferim copiilor din mai multe orașe posibilitatea de a păstra legătura cu România și cu cultura românească, și cu limba română,  deci să fim și un liant comunitar, adică să ne și adunăm împreună. În fiecare sâmbătă au loc orele școlii noastre.

Horia Daraban: Dacă e să vorbim despre prezențe la aceste întâlniri, ne puteți oferi câteva cifre, câți copii vin?

Vlad Niculescu Dincă: În fiecare an, avem în jur de 50 de copii pe parcursul anului. Sigur că fiind școli de weekend, avem un alt regim decât școlile normale, adică nu punem absențe. Apoi, precum știți, viața românilor din diaspora este pusă de multe ori, pentru mulți, sub semnul incertitudine. Adică, o întreagă cazuistică. Români care vin, care pleacă, dar în medie, cam 50 de copii avem, împărțiți pe trei grupe de vârstă.

Horia Daraban: Mă uitam pe lista de cursuri care sunt susținute în cadrul școlii și, fără a fi o enumerare exhaustivă, invoc limba română, istorie și geografie, muzică și arte vizuale. Dar este și un curs rezervat științelor și implicit matematicii. De ce, domnule profesor, un astfel de curs?

Vlad Niculescu Dincă: Pentru că avem nevoie de limba română pentru a explica lucruri din domeniul științei, dar și pentru că știința este un vehicul de a îi interesa pe copii în limba română. Cursul de știință l-am pornit în 2018, în anul centenar, și a căpătat o amploare mai mare în 2022, când am schimbat conceptul de guvernare al cursului. Adică, n-am mai fost doar eu cel care am ținut cursurile, ci o întreagă echipă de cercetători români, de ingineri români, care, tot așa, au pornit de la propriii lor copii, din dorința de a le explica cum funcționează lucrurile, lumea. Cam așa s-au pornit semințele cursului. Pentru că nu e vorba doar de matematică, este un curs bazat pe terminologia STEAM, științe, tehnologie, inginerie și artă și matematică. Și cursul nostru se numește STREAM, pentru că e și un ”r” acolo, un ”r” românesc, dar care se referă în terminologia de specialitate la ”reading” (citit). Deci e vorba și de a promova cititul despre știință. Și noi o facem, desigur, în limba română.

Horia Daraban: Are succes cursul?

Vlad Niculescu Dincă: Absolut. Copiii vin cu plăcere la atelierele cursului, pentru că suntem constrânși, dacă vreți, în sensul ăsta, ca școli de weekend, să facem lucrurile interesante. Și atunci fiecare sesiune a cursului are o componentă istorică. Titlul întreg al cursul este ”Oameni de știință români și disciplinele lor”. Vorbim despre un om de știință român și facem și un atelier practic legat de disciplina omului de știință respectiv. Și am fost invitați de alte școli ale comunităților internaționale din Eindhoven să povestim despre cum facem noi știință și limba română. Deci în toamnă voi fi invitat să povestesc despre cum am vorbit despre Emil Racoviță și cum am făcut experimente la microscop cu copiii precum Emil Racoviță și să povestesc întreaga guvernare a cursului pentru comunitățile italienești, bulgărești, chineze, indiene, care funcționăm într-o rețea a școlilor de limbă maternă din Eindhoven, dar și din Olanda.

Horia Daraban: Având pe fundal suma cursurilor care au loc în cadrul școlii românești de la Eindhoven, vă rog să ne spuneți, domnule profesor, ce schimbări observați la copiii care vin la aceste întâlniri?

Vlad Niculescu Dincă: O plăcere de a se exprima în limba română, o împrietenire cu alți copii în timpul orelor și în pauză. E foarte important și acest lucru, socializarea cu ceilalți copii români, lucru care îi face să își dea seama de propria identitate, să și-o manifeste cu mai mult curaj atunci când se reîntorc la orele de limba olandeză pe care le fac în timpul săptămânii și o capacitate de a se exprima, bineînțeles, în limba română mai bine.

Horia Daraban: Pentru că am vorbit despre școala românească, cu siguranță, în cazul acesteia, există la început de iunie, evenimente legate de Ziua Internațională a Copilului, dar și alte acțiuni la orizont.

Vlad Niculescu Dincă: Sigur că da, Ziua Copilului, pe 1 iunie, dar acum așteptăm cu interes și cu emoție Ziua Românească, eveniment mai amplu pe 23 iunie, nu întâmplător apropiat și de Ziua Iei, pe 24 iunie, pentru că este un eveniment de tradiție al comunității de aici. Suntem la ediția a XV-a, dar va fi o ediție cu totul specială, pentru că adunăm români din toată Olanda într-un eveniment care va include un festival de știință, un târg de carte, un târg creativ și, desigur, activități legate de Ziua Iei; deci un atelier de broderie, lansări de carte, concert folk și, în general vorbind, o zi relaxată, o zi de vară, sperăm să țină și vremea cu noi, în care îi invităm pe români și nu numai.

Evenimentul va fi deschis și publicului internațional, deci suntem promovați și de organizațiile olandeze care sprijină comunitățile internaționale. Deci sperăm să putem oferi în acest eveniment o oglindă a comunității românești și, în acest sens, parte din activitățile evenimentului vor fi făcute și în limba engleză.

Horia Daraban: Cu siguranță evenimentul atinge și dimensiunea culinară românească.

Vlad Niculescu Dincă: Absolut, există deja la ediția a treia, în istoria acestui eveniment, Concursul ”Bucătarul Verii”, am spus noi, pentru că este un eveniment al comunității. Fiecare membru participă cu un fel de mâncare pe care îl pregătește și participanții la festival votează foarte corect felul de mâncare preferat, iar la sfârșitul zilei, declarăm ”Bucătarul Verii” cu trei cupe care să recompenseze pentru efortul făcut. Este un concurs foarte popular și ne bucurăm să-i onorăm astfel pe românii care contribuie cu un fel de mâncare pentru toți participanții la festival.

Varianta audio a interviului:

Campania ”Lumea copilăriei prin povești, organizată de Radio România Actualități, la Roma. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (2.06.2024)

Publicat de hdaraban, 2 iunie 2024, 13:41 / actualizat: 5 iunie 2024, 13:57

Prin acest proiect, de la 31 mai, din două în două săptămâni este promovat pe site-urile celor două instituții podcastul „Poveștile de vineri seara”, un podcast pentru copiii români din Italia, Malta și San Marino. Poveștile vor fi citite de actori, scriitori sau de alte personalități românești.

Dănuț Băianu, inginer horticultor, la început de sezon al cireșelor: ”cireșul, într-un an, te poate îmbrăca bine, frumos, elegant, într-un an, te lasă în pielea goală.” Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (26.05.2024)

Publicat de hdaraban, 26 mai 2024, 23:58 / actualizat: 27 mai 2024, 18:08

La ediția ”Weekend cu prieteni” din 26 mai 2024,  despre cireșe și drumul lor din livadă către mesele noastre, tocmai pentru a aduce bucurie, deopotrivă, celor mari și celor mici.

Spectaculoasă este și pasiunea pentru cultura cireșului și de aici poate începe povestea rostită la Radio Iași, invitat fiind domnul inginer horticultor Dănuț Băianu, de la Cotnari, județul Iași, cu experiență bogată, cu preocupări constante în a găsi drumul cireșelor către consumatorii de mai aproape și de mai departe.

Într-un interviu realizat de Horia Daraban, specialistul a vorbit despre soiul de cireșe ”boambe de Cotnari”, dar a oferit și informații legate de condițiile impuse pentru ca fructele să ajungă, la vânzare, în supermarket-uri.

Dincolo acestea, inginerul  horticultor a explicat de ce este utopică ideea ca cireșele, care sunt culese vara, să fie păstrate pentru consumate în stare proaspătă în lunile de iarnă.

Horia Daraban: Zona Cotnariului, celebră pentru vii și vinuri. Dar renumele său, poate dat și de livezile de cireși. Este doar o legendă sau e reală afirmația legată de existența unor soiuri care dau așa numitele ”boambe de Cotnari”?

Dănuț Băianu: Este adevărat, este soiul ”boambe de Cotnari”, ”pietroase de Cotnari”, spun unii, în lexicul local ”boambe”. Așa se spunea cândva. Dar el e cunoscut ca ”boambe de Cotnari” mai mult decât ”pietroase de Cotnari”.

Horia Daraban: Ce face spectaculos acest soi?

Dănuț Băianu: Este unul din cele mai bune soiuri de cireșe. Este foarte echilibrat din toate punctele de vedere, cu zahăr, aciditate, cu pulpă fermă. Are calibru destul de bun, de 24-26 plus, este foarte bun pentru prelucrare, pentru conserve, compoturi, gemuri, în dulceață rămâne pulpa întreagă. Se poate obține dulceață de cireșe din ”boambele de Cotnari”, fără zahăr. Sunt multe alte lucruri.

Horia Daraban: Cireșele de Cotnari, căutate nu numai la Iași, cred că nu numai în țară, ci și peste hotare.

Dănuț Băianu: Da, noi am înființat o asociere a producătorilor pe baza soiului ”boambe de Cotnari”, foarte bun pentru industrializare și căutat de toți străini. Avem solicitări, acum, din țară și din afară. Viitorul va hotărî ce vom face, dacă rămânem cu ce e în țară sau mergem mai departe. Noi am început de anul trecut să livrăm ”boambe de Cotnari” și în supermarketuri cu un feedback foarte bun. Nu se așteptau mulți, chiar unii ne-au criticat de  ce le băgăm în comerț în stare proaspătă. Dar de ce nu, oamenii la oraș n-au voie să guste ”boambele de Cotnari”? Numai soiuri străine? Într-adevăr, sunt soi valoroase. Dar, pentru noi, pentru zona noastră și nu numai pentru zona noastră, ”boambele de Cotnari” este un soi foarte valoros.

Horia Daraban: Ați oferit dumneavoastră câteva informații legate de cireșe și calitatea lor. Ce face cireașă să fie gustoasă? Totul depinde de vreme sau sunt și alte condiții care pot contribui la gustul ei?

Dănuț Băianu: Începând de la foarfecă până în vasul în care pune fiecare consumator cireșele, când le cumpără din piață sau din supermarket, de oriunde, este un flux întreg. Și cine respectă regulile de producție, tehnologiile, acela face ca fructul să fie, într-adevăr, valoros, deosebit. Cine nu, se întâmplă cum se întâmplă.  Dacă faci tehnologie și toată lumea ar face tehnologie, prețurile ar scădea în piață. Costurile de producție la cireșe sunt printre cele mai mari comparând cu toate celelalte fructe. Numai recoltatul la cireșe înseamnă undeva la 25-30% din valoarea producției în stare proaspătă.

Horia Daraban: Totuși, îmi dau seama, cireșul, ca pom fructifer, este generos cu omul. Îi oferă fructul fără prea mari provocări, ca să zic așa. Este adevărat?

Dănuț Băianu: Eu am o vorbă: cireșul, într-un an, te poate îmbrăca bine, frumos, elegant și, în câteva minute, te poate dezbrăca, te lasă în pielea goală.

Horia Daraban: De ce astfel de extreme?

Dănuț Băianu: Extremele țin de specificul fructului. O ploaie, când cireșul este maturat și stă o zi întreagă cu apa pe pom, apa de pe fruct intră în fruct și crapă cireșele. Cele crăpate le poți folosi la industrie în câteva ore, o zi-două, în cazul în care ai făcut tratamente. Cireșele, ca să-le sortezi manual, nu poți. Ai 150 de cireșe la un kilogram. Cum să ne învârți pe toate părțile să vezi care e crăpată, care nu?

Horia Daraban: Privind, așa, la nivel național, cum ați caracteriza cultura cireșului în România? A crescut interesul horticultorilor?

Dănuț Băianu: Nu, a crescut interesul celor care au bani și care vor să facă și mai mulți bani, dar mulți dintre ei sunt în pierdere, fără să știe care e problema. E un lucru bun cu au făcut. Partea proastă a lucrurilor este că nu mai găsesc specialiști care să facă tehnologie. Sunt puțini din tinerii de astăzi, absolvenți de horticultură, care într-adevăr vor și știu să facă ceva.

Horia Daraban: Apropo de drumul ăsta al cireșelor de pe creanga pomului până în farfurie, în ce măsură s-a schimbat din punct de vedere tehnologic acest proces? Culesul, tot din creangă în creangă, mâna omului?

Dănuț Băianu: Se pare că, deocamdată, dacă la meri s-au găsit roboți care să recolteze fructele din pom, pentru cireși, eu încă eu n-am auzit să se recolteze; doar recoltat mecanizat, dar acolo, recoltat mecanizat, este pentru industrie. Așa că tot mâna omului rămâne.

Numai că, dacă în 2015 de la mine în comună, la o distanță de 15-20 kilometri, puteam să adun 250-300 de oameni și recoltam 300-400 de tone de cireșe, acum am fost nevoiți să mai defrișez din livadă. Am plafonat-o, am coborât-o. Înainte, urcau oamenii în pomi până la 10-12 metri, cum erau livezile clasice de la bunici. Nu mai are cine acuma să mai urce mai mult de 3-4 metri, cu scară, în pom. Nu mai găsești oameni. Nu mai este forța de muncă, atât timp cât forța de muncă migrează în afară și statul român cheltuiește niște bani ca să crească forță de muncă.

Când avem nevoie, eu aduc oameni cu autocarul de la 40-50 de kilometri, trimit autocar pentru 50 de locuri și îmi vine cu cincisprezece muncitori.

Horia Daraban: Dincolo de această provocare, de a găsi culegători, drumul cireșei s-a schimbat puțin cu ajutorul tehnologiei?

Dănuț Băianu: Noi, din producția din fermele noastre, ferma mea si a fiului meu, producem 80% pentru stare proaspătă, poate mai bine, ca să ajungă din pom până pe masa consumatorului. Am înființat un depozit de păstrare și de valorificare a fructelor. Și de asta este și prețul în supermarket. Nu poți să compari  o cireașă ajunsă în supermarket, pusă în caserolă de 500 de grame sau de un kilogram sau, să zicem, în cutie, lădiță de 5 kilograme, cu o cireașă răsturnată dintr-o ladă de 20 de kilograme, răsturnată pe tarabă, necalibrată, nesortată. În piață, te duci și cumperi și vezi cu ce te alegi, din supermarket, măcar știi de unde ai luat. Dacă la mine se întâmplă o problemă, o reclamație, eu pot să mă duc până când am tăiat pomul, din ce parcelă e luat, în ce  zi e recoltat, când am făcut tratament, în ce zi am fertilizat, în ce zi am săpat.

Pot să mă duc pe filieră până la prima lucrare care am început-o pentru producția anului următor, din toamnă, de la tăiere. Ceea ce trimitem în supermarket-uri sunt fructe verificate și para-verificate. Noi respectăm regulile stricte. Avem implementat un program GLOBAL GAP în care spui tot ce faci, când faci. Și trebuie să respecți regulile. Unele supermarket-uri îți acceptă dacă ai maximum o  treime din limita maximă admisă prin regulament. Deci e mai drastic decât ce spune regulamentul european.

Horia Daraban: E utopică, e de nerealizat ideea asta de a culege cireșe vara, să le pui la păstrat și să le servești proaspete în sezon rece?

Dănuț Băianu: Cireașa e un fruct perisabil, are altă compoziție chimică, altă structură a pulpei. e altceva. La măr s-a ajuns să păstreze 12 luni. La cireșe,   în anumite condiții, poți să le păstrezi până în două luni. Vrând nevrând, orice ai face la un fruct, nu poți îngheța 100% procesele metabolice din fruct. Este un organism viu, nu mai e pe pom, dar el e tot viu. La noi, nu reușim să ținem cireșele acele două luni, pentru că trebuie să facem niște tratamente care nu sunt acceptate în Europa. În afară, în țări non-UE, se fac tratamente. De asta și rezistă până la două luni, cu tot felul de acizi, de substanțe, de nu știu ce. Mă doare capul când mă gândesc ce bagă ăia în fructe. Eu mănânc cireșe din orice lot, din orice lădiță pe care o scot la vânzare. Nu am nicio reținere să mănânc eu și să dau din ce trimit în supermarket. Fără nicio rezervă.

Horia Daraban: În ideea ceea ce ați spus până acum, domnule Băianu, cum se anunță producția la cireșe în acest an?

Dănuț Băianu: Producția la cireșe e vorba românească: ”și așa și așa”. Care făcut tehnologie, care are posibilități de irigare, stă binișor cu producția. Sunt mulți factori care contribuie la realizarea unei producții, dar în general producția, zic eu, este bunișoară, nu este grozavă. Unde este producție multă, rămâne foarte mică și nu prea intră în supermarket. Deci ca și producție pentru supermarket, părerea mea e, chiar dacă este multă în țară, nu este mult în Europa. Cam într-o săptămână o să estimăm, că începem recoltatul. Am urmărit prognoză, fără apă, și cu cât căldurile sunt mai mari, cu atât evo-transpirația și pierderea din sol a apei este mult mai mare. Vă dați seama că cireașa are nevoie de apă, acum, când intră în pârg, până la maturare.

Horia Daraban: Deci sunt emoții pentru producție.

Dănuț Băianu: La produse agricole, și mai ales la cireșe, până n-ai văzut-o pusă în depozit, nu ai garanția producției. Într-un an, te poate îmbrăca, într-un an, te dezbracă de tot.

Varianta audio a interviului:

Pompierul nemțean Ciprian Mario Grecu, câștigător al competiției de anduranță ”Stairways to Heaven” din Elveția. Timpul său, cu paisprezece minute mai bun decât al celui de pe locul al doilea. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (19.05.2024)

Publicat de hdaraban, 19 mai 2024, 23:59 / actualizat: 20 mai 2024, 11:19

Plutonierul adjutant șef Ciprian Mario Grecu a terminat cursa cu 14 minute înaintea celui care a ajuns pe locul doi, fiind singurul pompier român care a luat parte la competiție.

La ”Weekend cu prieteni”, Horia Daraban a stat de vorbă cu pompierul nemțean,  care a povestit despre momentele critice ale întrecerii, despre pregătirea  pentru astfel de competiții, dar și cum antrenamentul îl ajută în intervențiile specifice ale Inspectoratului pentru Situații de Urgență Neamț.

Horia Daraban: Am făcut o scurtă prezentare, dar cred că pot fi adăugate și alte elemente. Cum se desfășoară această competiție din Elveția?

Ciprian Mario Grecu: În primul rând, în competiția din Elveția sunt două zile de probe. Una este pentru ”civili” care fac parcursul scărilor în ținută de alergare, trail, și a doua este o competiție destinată exclusiv pompierilor în echipamentul complet de intervenție, ceea ce presupune bocanci, ținută în Nomex, aparat de respirat, mănuși, cască, brâu, un echipament complet de pompieri de intervenție.

Horia Daraban: Cât cântărește un astfel de echipament?

Ciprian Mario Grecu: Depinde de la țară la țară. Oricum, depășește 18 kilograme. Practic, cu acest echipament se parcurge un traseu complet echipat. Se pleacă de la baza scărilor funicularului, care are 4400 de trepte cu o diferență de nivel de 790 de metri, deci aproape echivalentul unui munte mediu pe altitudine. Se pleacă complet echipat de la baza scărilor și punctul de sosire este, efectiv, când se termină parcursul doar dus.

Horia Daraban: Ce face să fie dificilă, excepțională această întrecere?

Ciprian Mario Grecu: În primul rând, altitudine la care se desfășoară competiția și, în al doilea rând, aș spune eu, din punctul de vedere al pompierilor, parcurgerea acestui traseu, efectiv, echipat într-o ținută de pompier. Având în vedere că scările sunt foarte înguste și foarte înalte, ținuta nu-ți permite să ridici cum ai vrea genunchi. În mod liber. Ești condiționat de căldura, care, la un moment dat, în Alpi, e genul ăla de căldură de creastă, pe care o simți și nu poți da înainte.

Horia Daraban: Cine participă? Câteva cuvinte despre participarea la ediția din acest an.

Ciprian Mario Grecu: Este obligatoriu să fii din corpul pompierilor, să ai tangențe, pentru că, în Europa Occidentală, în marea majoritate a țărilor este pe bază de voluntariat, iar la noi sunt pompieri militari. Deci trebuia să fii în sistem, să reprezinți arma pompierilor, iar traseul să îl faci complet echipat cu echipamentul specific țării tale. Înscrierile au fost în februarie, au fost locuri limitate. Ei au  pus 150, am fost 141 de înscriși din 10 țări. Cei mai mulți au fost, bineînțeles, italieni și elvețieni din zona Ticino, Germania, Belgia, Olanda, Franța, adică mulți din zonele limitrofe Elveției.

Horia Daraban: Iar din România?

Ciprian Mario Grecu: Din România, din păcate, am fost singurul. Din păcate, zic, pentru că la anul poate reușim să mergem mai mulți.

Horia Daraban: Pe acest traseu de 1,3 kilometru cu diferență de nivel 790 de metri, 400 de scări, pe care l-ați parcurs putem vorbi de un moment critic?

Ciprian Mario Grecu: Da, eu îmi făcusem o strategie a cursei să urc suta de metri diferență de nivel în 6-7 minute ca să mă încadrez sub o oră și primele 200 le-am făcut în 6 minute și atunci am realizat că, dacă merg în ritmul ăla, sunt mari șanse să nu termin. Deci am depășit cu încă jumătate din ce-mi propusesem și atunci am încetinit un pic ritmul și am continuat susținut, dar fără să forțez.

Horia Daraban: Deci în cât timp ai terminat cursa?

Ciprian Mario Grecu: În 56 de minute.

Horia Daraban: Și pompierul de pe locul doi?

Ciprian Mario Grecu: O oră și 10 minute.

Horia Daraban: Deci o diferență de câte minute?

Ciprian Mario Grecu: De 14 minute.

Horia Daraban: Cum se explică diferența aceasta? Este vorba despre pregătire, cu siguranță.

Ciprian Mario Grecu: Da, cu siguranță. Nici nu  îndrăzneam să ajung acolo fără pregătire specifică, pe scări. Nimic nu se compară cu alergatul, marșul, urcatul într-un ritm alert pe scări, pentru că nici alergarea în plat nu te ajută, nici trail-ul. Deci, efectiv, trebuie să faci proba.

Horia Daraban:  Dumneavoastră, cum v-ați pregătit?

Ciprian Mario Grecu: Făcând scări la stadion cu o vestă care să compenseze cumva greutatea echipamentului, multă diferență de nivel. Ajunsesem, acum, la începutul lui mai, să am peste 40000 de metri diferență de nivel. Asta înseamnă de cinci ori Himalaya de la nivelul mării. Doar diferență de nivel, pe scări.

Horia Daraban: Explicați-ne, vă rog, de unde dorința de a participa la astfel de competiții? Ce vă determină să luați parte la întreceri?

Ciprian Mario Grecu: Alerg, fac alergări montane, în special. Am participat la maratoane cu caracter0 ultra, și, cumva, specializarea asta pe scări a venit tot datorită faptului că voiam să fac un antrenament cât mai intens într-un timp mai limitat. Făceam diferență de nivel pe scări ca să compensez orele de alergare pe care le făceam pe trail. Intensificam antrenamentul într-un timp mai scurt.

Horia Daraban: Acest tip de pregătire vă ajută în intervențiile, la solicitările de urgență?

Ciprian Mario Grecu: Cu siguranță. Sunt scafandru la ISU Neamț din 2013. Sunt angajat din 2007. În 2013 am optat pentru a fi scafandru și, deci, cu siguranță, o condiție fizică bună, ca să nu zic foarte bună, este esențială ca să poți să-ți desfășori în condiții de siguranță misiunea. În momentul în care tu ai de partea ta pregătirea fizică, nimic nu mai poate să te surprindă. Tu știi că ești pregătit, restul, reconfigurezi. Nicio misiune nu seamănă cu cealaltă, dar măcar de partea ta ai pregătirea, adică știi că pe partea fizică te descurci. Restul, profesional, vine cu timpul.

Horia Daraban: Ce contează mai mult, domnule Grecu? Partea de pregătire fizică sau felul în care tu te pregătești mental, psihic pentru provocările de pe traseu?

Ciprian Mario Grecu: Cu siguranță, amândouă sunt foarte importante. Pregătirea fizică, fără a avea niște picioare care să susțină efortul pe genul ăsta de competiții, cu siguranță nu ai ce căuta, pentru că apar sincope, apar crampele. Pe partea de pregătire mentală, trebuie să te duci cu o atitudine nu neapărat de învingător, dar trebuie să te gândești să faci orice este posibil ca să nu eșuezi și să înlături tot ce poate să-ți stea în cale ca să reușești.

Horia Daraban: Cu această atitudine, cu siguranță, ați participat și la alte competiții. Ce mai conține palmaresul personal legat de astfel de întreceri?

Ciprian Mario Grecu: Am participat la edițiile inaugurale de la ”Scări pe Toaca”, care se desfășoară în județul nostru. Da, am câștigat primele două ediții, un concurs, la fel, destinat pompierilor, care era gândit din două probe: una urcatul muntelui în echipament de trail, cu echipamentul de intervenție în rucsac și a doua, efectiv, echipat. În echipamentul de intervenție se făceau scările de pe Toaca de pe Muntele Ceahlău.

Horia Daraban: Ce urmează în calendarul competițional pentru dumneavoastră?

Ciprian Mario Grecu: Bineînțeles, în luna iunie, ”Scări pe Toaca”. Avem o participare din toată țara, anunțați că vor veni în luna iunie, 19-21.

Horia Daraban: Având în vedere experiența dumneavoastră, de ce nu, cu amprentă sportivă, ce-i sfătuiți pe cei care vor să pornească pe un astfel de drum?

Ciprian Mario Grecu: În primul și în primul rând, trebuie să-și stabilească un scop și să aibă determinarea și hotărârea să-l și atingă și să muncească. Indiferent ce presupune munca, s-o faci așa de bine încât să nu poți să-ți reproșezi ție, în primul rând, că nu am reușit, că nu am muncit.

Varianta audio a interviului:

Angela Grămadă, analist politic: în contextul invaziei ruse, ”cetățeanul ucrainean simte cum anumite drepturi și libertăți sunt îngrădite, iar acestea sunt garantate de către constituție, indiferent de starea de urgență, care este proclamată de către autorități sau nu”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban, (12.05.2024)

Publicat de hdaraban, 12 mai 2024, 23:58 / actualizat: 14 mai 2024, 18:12

Plecând de la aceste premise, la ediția ”Weekend cu prieteni”  din 12 mai 2024, Angela Grămadă, președintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale a oferit câteva interpretări. Invitata a precizat că declarațiile președintelui francez reprezintă și un mesaj de descurajare a Moscovei, iar rolul pe care și-l poate asuma Uniunea Europeană ține acum și de punerea în practică a unor politici de securitate și de apărare.

Angela Grămadă s-a referit și la problemele de ordin intern cu care se confruntă Ucraina. Este vorba, pe de o parte, de lupta pentru integritate teritorială, dar pe de altă parte, este vorba și de acea mobilizare a resurselor politice interne pentru integrare europeană și integrare euroatlantică.

Toate acestea depind de modul în care funcționează parteneriatul dintre cetățeanul ucrainean și stat. Iar aici, spune Angela Grămadă, ”cetățeanul ucrainean simte cum anumite drepturi și libertăți sunt îngrădite, iar acestea sunt garantate de către constituție, indiferent de starea de urgență, care este proclamată de către autorități sau nu”.

Horia Daraban: Președintele francez Emanuel Macron a întărit, recent, o declarație de a sa legată de posibilitatea trimiterii de trupe occidentaleîn Ucraina. El a transmis, într-un interviu, publicat la începutul lunii mai, de The Economist că va trebui să “ne punem problema” dacă Moscova “va reuși să străpungă linia frontului” și dacă autoritățile de la Kiev o cer.  Mesajul trebuie luat ca atare sau țintește spre altceva?

Angela Grămadă: Există multe interpretări ale acestui mesaj. Există interpretarea părții ucrainene, care salută o asemenea abordare a acestui conflict sau acestui război. Pe de altă parte, cred că și partea ucraineană, dar și partenerii Ucrainei își dau foarte bine seama că mesajului lui Macron e mai degrabă unul de descurajare a intervenției și ascensiunii Federației Ruse pe teritoriul Ucrainei.

În plus, trebuie să luăm în considerare și o altă parte a acestui mesaj, pentru că militarii francezi sau militari ai statelor partenere care s-ar putea afla pe teritoriul Ucrainei, în eventualitatea unui scenariu plauzibil pe care să îl luăm în calcul, aceștia vor avea în primul rând rolul de a îi ajuta pe militarii ucraineni, de a îndruma și de a instrui pentru anumite tipuri de operațiuni în estul țării, acolo unde este nevoie de această asistență tehnică și de creșterea nivelului de reziliență a părții ucrainene, care în ultima perioadă s-a confruntat cu foarte mare nevoi pe teren și nu vorbim aici doar despre muniție, dar vorbim inclusiv despre forță umană care lipsește cu a armatei ucrainene.

Deci, în primul rând, trebuie să fie interpretat ca un mesaj de descurajare. În al doilea rând, ca un semnal transmis Federației Ruse, că Franța, că statele partenere ale Ucrainei nu vor lăsa Ucraina de izbeliște și vor continua să ofere acea asistență de care este nevoie, dar și mai mult angajament din partea statelor occidentale, pentru că există mesaje, există dovezi că Rusia nu se va opri la ceea ce a început în Ucraina și s-ar putea să își extindă anumite tipuri de presiuni sau instrumente de presiune și asupra altor state.

Horia Daraban: Apropo de sprijinul occidental, întârzierea acordării ajutorului de către Statele Unite ale Americii către Ucraina, ajutor care până la urmă a fost votat în Congres, în aprilie, scoate în evidență ceva mai profund legat de relațiile transatlantice? Și când mă spun acest lucru, mă refer la legăturile dintre Europa și Statele Unite ale Americii. Războiul din Ucraina obligă Occidentul european să fie mai implicat?

Angela Grămadă: Noi știm foarte bine că, încă înainte de februarie 2022, au existat anumite mesaje transmise de Casa Albă către Europa să își asume mai multă inițiativă în ceea ce privește propria securitate, pentru că există anumite provocări pe care trebuie să le ia în considerare și, în același timp, să-și evalueze și relațiile comerciale cu partea rusă. Statele membre ale Uniunii Europene au pus mai mult accent pe acele politici care promovau democratizarea pacea în lume, pentru că acesta a fost și obiectivul principal al creării organizației. Iată că agresiunea rusă a scos în evidență faptul că e nevoie și de politici de securitate și de apărare, nu doar despre soluții democratice pentru a prezerva pacea.

Pe de altă parte însă, ne dăm foarte bine seama că întârzierea acestui ajutor sau a acestei decizii a Congresului, la propunerea sau la inițiativa lui Joe Biden, a fost și o chestiune de politică internă în Statele Unite ale Americii, pentru că nu își puteau permite actori politici interni din Statele Unite ale Americii, aflându-se într-o campanie electorală foarte importantă, mă refer aici la alegerile prezidențiale, să nu folosească acest moment pentru a obține anumite dividende interne. Da, pe de o parte, mesajul a existat întotdeauna către Europa, că ”trebuie să vă asumați mai mult și să nu vă bazați exclusiv pe asistența pe care o puteți primi din partea Statelor Unite”, dar pe de altă parte, a fost și o bătălie internă pe care trebuie să o apreciem ca o victorie a rațiunii, a logicii împotriva unor interese temporare din partea unor actori politici.

Horia Daraban: Aș vrea să ne îndreptăm atenția către planul intern al Ucrainei. Într-un interviu realizat în urmă cu trei luni, spuneați că trecerea timpului îngreunează situația ucrainenilor, a Ucrainei. Dincolo de a avea cu ce să lupte, la ora actuală, la ora dialogului nostru, care este provocarea principală a Ucrainei în plan intern?

Angela Grămadă: Ar fi în continuare mobilizarea de resurse, în primul rând, pentru front. De ce spun asta? Pentru că există anumite tendințe de politică internă pe care nu le putem nega în Ucraina. Țara are mai multe priorități. Pe de o parte, este vorba de lupta pentru integritate teritorială și asta vine la pachet cu acea luptă pentru redobândirea controlului asupra teritoriilor care au fost anexate temporar ilegal de către partea rusă, dar pe de altă parte, vine la pachet și cu acea mobilizare a resurselor politice interne pentru integrare europeană și integrare euroatlantică. Iar acest lucru nu se poate întâmpla fără să ai în calitate de partener în acest proces cetățeanul, cetățeanul care este afectat tot mai mult de agresiunea rusă, cetățeanul care nu se simte în siguranță atunci când obiective de infrastructură civilă sunt distruse de către partea rusă de către militarii ruși; cetățeanul care vede că există totuși, chiar și în timp de război, anumite tentați pentru actorii politici de a nu se preocupa de interesele naționale, ci de interese personale. Și atunci prioritatea rămâne împărțită autorităților, pe de o parte, să mobilizeze resurse pentru front, iar de cealaltă parte să mențină acest parteneriat cu cetățeanul ucrainean care a rămas loial acestor priorități și care poate să susțină într-o formă sau alta anumite decizii sau anumite acțiuni ale autorităților. Lucrurile s-au complicat și pentru că există o monitorizare constantă din partea partenerilor externi a ceea ce se întâmplă în interiorul Ucrainei. Am văzut câteva derapaje în ceea ce privește libertatea presei.

Ea vine la pachet, această îngrădire a libertății presei, odată cu războiul, odată cu implementarea legii marțiale, dar pe de altă parte, există angajamente publice și și autoritățile ucrainene au încercat să ne convingă că pot să facă față acestor diferite tipuri de provocări.  Ultima criză pe care aș menționa-o aici, în acest context, ar fi legea mobilizării, pentru că ea cel mai mult a supărat cetățeanul ucrainean. De ce spun asta? Pentru că cetățeanul ucrainean simte cum anumite drepturi și libertăți sunt îngrădite, iar aceste drepturi și libertăți sunt garantate de către constituție, indiferent de starea de urgență, care este proclamată de către autorități sau nu.

Horia Daraban: O ultimă întrebare: acest conflict aduce o nouă epocă de înghețare a relațiilor între Occident și Rusia, dincolo de sancțiunile impuse?

Angela Grămadă: Nu cred că se poate vorbi despre o înghețare totală a relației, pentru că sunt sigură că mai există canale diplomatice prin care se discută cu partea rusă. Vedem aceste lucruri și în alte zone, în alte regiuni, acolo unde există crize similare sau cel puțin asemănătoare. Problema este modul în care va fi organizată această discuție, acest dialog bilateral cu partea rusă, chiar și după ce se va fi încheiat acest război. Și mai există o altă dilemă: care va fi starea și situația internă în Federația Rusă după încheierea războiului, pentru că acolo se întâmplă totuși anumite schimbări. Ele nu sunt de suprafață, dar se întâmplă schimbări și în Federația Rusă, iar acestea sunt generate inclusiv de modul în care autoritățile ruse încearcă să controleze totul, ce se întâmplă în interiorul societății, iar regimul devine chiar mai greu de consumat de către cetățenii ruși față de cel din perioada sovietică.

Varianta audio a interviului:

18 -19 mai, la Universitatea de Științele Vieții Iași, ”Animal Fest by USV”. Acțiuni organizate pentru cei mici și cei mari, cu dragoste pentru animalele de companie. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (12.05.2024)

Publicat de hdaraban, 12 mai 2024, 23:34 / actualizat: 15 mai 2024, 17:00

Este vorba despre ”Animal Fest”, eveniment ce strânge în palmares a patra ediție și care se definește a fi și un mod de a aduce laolaltă oameni pasionați, dar și ocazie de a trezi noi simpatii față de necuvântătoarele ce ne oferă necondiționat prietenia lor.

La Radio Iași, profesor doctor Aurelian Sorin Pașca, prodecan al Facultății de Medicină Veterinară din cadrul universității ieșene, a oferit coordonatele acțiunilor, dar a vorbit și despre cât de atractivă este meseria de medic veterinar, asta, prin prisma interesului tinerilor față de studiile de profil, dar și prin prisma facilităților pe care le oferă facultatea.

Horia Daraban: Spunem, ”Animal Fest” la Iași, 18-19 mai, repere pentru evenimentul aflat în pregătire. El pleacă de la o idee, de la ce anume, domnule profesor?

Sorin Pașca: De a aduce mai aproape iubitorii de animale de universitatea noastră și de a aduce împreună crescătorii de animale cu iubitorii de animale și de a promova, bineînțeles, specificul Universității de Științele Vieții ”Ion Ionescu de la Brad”.

Horia Daraban: În acest sens, ce se pregătește pentru cele două zile? Spuneam 18-19 mai.

Sorin Pașca: Vreau să vă spun că acest eveniment este deja la a patra ediție și, cumva, îl considerăm inclus calendarul evenimentelor anuale organizate de universitatea noastră. Sunt două zile încărcate dedicate iubitorilor de animale pe care îi așteptăm în număr cât mai mare. Ziua de sâmbătă este dedicată câinilor și animalelor de fermă. Ziua a doua, duminică, este dedicată cailor. Prima zi din evenimentul nostru va aduce pe terenul de rugby din campusul universității noastre crescătorii și iubitorii de câini, crescătorii de animale de fermă, de păsări și animale mici, cât și pasionați de reptile și insecte.

În cea de a doua zi a evenimentului, pe terenul de rugby vor avea loc progresie de cai, expoziție de animale de fermă, salonul felin și expoziția de reptile și pisici, care va avea loc duminică. Vor fi tururi ghidate în campusul universității care vor viza vizitarea bazei hipice, vizitarea Muzeului de Anatomie din cadrul Facultății de Medicină Veterinară, cât și vizitarea Spitalului Clinic Universitar pentru animale de companie.

Horia Daraban: Spuneați dumneavoastră că evenimentul de săptămâna viitoare înseamnă a patra ediție, deci vorbim despre tradiție prin prisma a ceea ce s-a întâmplat în anii trecuți. Evenimentul prezintă interes pentru ieșeni și nu numai?

Sorin Pașca: Interesul a crescut de la un an la altul. Am pornit cu un pic de neîncredere la prima ediție, dar neîncrederea s-a spulberat ulterior, pentru că la următoarele ediții am avut o participare foarte numeroasă din partea ieșenilor.

Horia Daraban: Cine sunt cei mai pasionați, având în vedere prezența publicului, copiii?

Sorin Pașca: Foarte mulți dintre vizitatorii noștri au fost părinți cu copilași, pentru că este o interacțiune directă a copiilor cu animalele prezente la acest eveniment. Pot interacționa atât cu animale de companie cât și cu animalele de fermă, cu reptile, cu insecte, cu păsări, cu iepurași, cu porumbei și așa mai departe.

Horia Daraban: Cine aduce toate aceste animale la evenimentul universității?

Sorin Pașca: Sunt crescători pasionați, mare parte dintre ei sunt absolvenți ai facultăților noastre și care s-au dedicat acestui segment. De asemenea, participă și instituțiile statului și aici menționez Poliția de Frontieră, Inspectoratele de Poliție Județene Botoșani și Iași, care vor participa cu echipe chino-tehnice ce vor face demonstrații pe teren. Studenții participă de asemenea, pentru că la medicină veterinară este un nucleu de studenți care sunt pasionați de creștere a reptilelor și a insectelor. Sunt și crescătorii de pisici; vom avea la Salonul Felin de duminică pisici campioane. Sper să fie prezente o campioană mondială și o vicecampioană mondială la expoziția noastră. Încă nu am o confirmare fermă, dar îmi doresc din toată inima dumnealor să vină la Iași. Sunt din București, acești crescători. Vor fi și fermieri cu văcuțe, vor fi oițe, vom avea cai de la patrula calare a Poliției Locale Iași, vom avea și caii din baza hipică a universității noastre, care vor face demonstrații pe teren.

Horia Daraban: Spuneați de studenți ai Facultății de Medicină Veterinară implicați în acest eveniment și de aici curiozitatea, întrebarea, implicit, este atractivă meseria de medic veterinar, domnule profesor?

Sorin Pașca: Încă este foarte atractivă profesia de medic veterinar fiind îmbrățișată de foarte mulți tineri și asta vă spun din situația pe care o avem la admitere. În fiecare an sunt foarte mulți candidați și suntem nevoiți să îi triem, să-i luăm pe cei mai buni.

Horia Daraban: Ce calități trebuie să aibă un doritor care bate la ușa Facultății de Medicină Veterinară?

Sorin Pașca: Bineînțeles, să iubească animalele. Principala condiție este să se dedice întru totul vindecării, tratării animalelor și să vegheze asupra stărilor de sănătate.

Horia Daraban: Pomeneați dumneavoastră de acel spital care funcționează în cadrul Facultății de Medicină Veterinare. Care sunt reperele? Este o entitate care, într-un fel, oferă servicii publicului larg, celor care au în grijă animale și au nevoie de asistență medicală pentru ele?

Sorin Pașca: Așa este, iar în al doilea rând sau poate chiar în primul rând, este un loc de practică pentru studenți. L-aș considera pe primul loc acest lucru. Importanța Spitalului Clinic Universitar pentru animale de companie este aceea de a asigura un loc de practică unde studenții să își poată consolida competențele în profesia noastră și, bineînțeles, vegherea a supra stării de sănătate a animalelor. Noi suntem prestatori de servicii, dar în activitatea clinică a spitalului participă și studenții, ca și practică, inclusă în planul de învățământ al acestora.

Horia Daraban: Studenți nu numai de la Iași?

Sorin Pașca:  Studenții, în primul rând, sunt ai facultății noastre, dar vin și studenți de la alte centre universitare, prin schimburi, parteneriate care au loc între universitățile din țară. De altfel, am avut și studenți veniți din alte țări, studenți la medicină veterinară din facultăți ale altor țări.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spuneți dumneavoastră că Universitatea de Științele Vieții de la Iași și, implicit, Facultatea de Medicină Veterinară, căutate pe plan național, pe plan internațional, dacă e să vorbim despre studenți care să vină în această parte a țării, dar și în ceea ce privește schimburile internaționale.

Sorin Pașca: Așa este. În fiecare an, avem studenți care vin din alte centre universitare și desfășoară activitate didactică și practică în facultatea noastră, cât și studenți de-ai noștri care merg în alte centre universitare, făcând același lucru prin programe de mobilități.

Horia Daraban: Revenind la evenimentul nostru, invitația, așadar, pentru ieșeni și nu numai, sună în ce fel?

Sorin Pașca: Vă așteptăm cu drag în comunitatea științelor vieții, să fiți alături de noi la acest eveniment frumos, care va avea în centrul atenției animalele.

Varianta audio a interviului:

Album fotografic dedicat lui Franz Koroschetz, cel mai important artist fotograf al Focșaniului. Un demers semnat de Sorin Tudose, fost jurnalist, pasionat de trecutul urbei. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (5.05.2024)

Publicat de hdaraban, 5 mai 2024, 23:57 / actualizat: 9 mai 2024, 16:31

Realizarea lucrării pleacă de la interesul unui fost jurnalist, Sorin Tudose, pentru trecutul urbei. De altfel, în interviul acordat la emisiunea ”Weekend cu prieteni”, autorul vorbește despre această pasiune care s-a transformat într-o ”datorie morală de a readuce la viață, la lumină, o lume a Focșaniului care nu mai este”.

În dialogul cu Horia Daraban, Sorin Tudose oferă repere despre cercetările făcute, despre fotografiile adunate în album și despre valoarea acestora, ca documente pentru istoria locului. Prezentarea sa începe cu câteva informații legate de artistul fotograf de la a cărui moarte, în 2024, s-au împlinit 90 de ani (1868 – 1934).

Sorin Tudose:  Am reușit să fac un album dedicat lui Franz Koroschetz, care a fost cel mai important fotograf pe care l-a avut Focșaniul și unul dintre cei mai mari fotografi ai României, după cum veți vedea în album. Acest album apare cu ocazia împlinirii a 90 de ani de când a intrat în eternitate. El a murit în aprilie 1934, iar eu lansez albumul în mai 2024, deci la 90 de ani de la intrarea lui în eternitate.

Horia Daraban: Ai spus câteva cuvinte despre fotograf, mai pot fi adăugate și alte elemente? Dau un exemplu, mă gândesc la nume, venit din Imperiul Austro-ungar, fotograful nostru.

Sorin Tudose: Exact, el se stabilește în Focșani în 1895 și de atunci și până în anul morții sale rămâne la noi în oraș. Se stabilește definitiv și 35 de ani lucrează pentru oraș ca fotograf atât de fotografii de exterior, de peisaje, de evenimente, de clădiri, cât, bineînțeles, și fotograf de studio unde imortalizează o serie întreagă de personalități, de oameni simpli, de focșăneni și vrânceni. Dar nu numai.

Horia Daraban: Ce face ca fotografiile sale să fie, hai să spunem, spectaculoase, dar să reprezinte și o pagină de istorie pentru Focșani?

Sorin Tudose: Cred că el a venit la noi în Focșani, din ce l-am simțit eu așa, din ce am reușit să scot la lumină, cu această ambiție de a fi numărul unu ca fotograf și, spre deosebire de toți ceilalți fotografi, el se ocupă de cam toate marile evenimente pe care le-a avut Focșaniul, pe care le-a avut județul Putna, cum se numea atunci actualul județ Vrancea, în vreme ce toți ceilalți fotografi din Focșani se ocupau aproape exclusiv de fotografia de studio. Ca atare, cele mai multe inaugurări de monumente, de clădiri, edificii din oraș sau peisaje chiar din județul nostru sunt imortalizate de el, care va să zică, el ieșea cu aparatul foto și în exterior, față de toți ceilalți fotografi focșăneni.

Horia Daraban: Referitor la evenimente, putem da câteva exemple de astfel de momente imortalizate de către Franz Koroschetz?

Sorin Tudose: Sigur, unul dintre cele mai importante evenimente pe care le-a surprins a fost vizita regală făcută de Familia Regală în 1904 și ce e interesant, asta așa chiar pentru ieșeni, este faptul că această vizită regală cu trenul a pornit de la Sinaia și a ajuns la Iași, unde asta așa ca ”fun fact”, primarul de atunci, un anume Penescu era originar din Focșani. Și Koroschetz imortalizat evenimentul la Focșani. Atât l-a dus cât și l-a întors, pe peronul gării, și sunt șapte fotografii care vor apărea în albumul pe care i l-am pregătit.

Horia Daraban: Spuneai de aceste fotografii, ce cuprinde lucrarea?

Sorin Tudose: Albumul are 25 de capitole, ”capitole – povești”, cum le-am numit, în sensul în care am grupat mai multe sau mai puține fotografii în jurul unui capitol pe baza cărora spun o serie întreagă de povești. De exemplu, una este Expoziția Universală de la Paris din 1900, când Koroschetz participă cu trei fotografii cu edificii care, evident, astăzi nu mai există în Focșani. Un alt eveniment pe care l-a surprins Koroschetz este inaugurarea monumentului de la Bârsești, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Asta se întâmpla în 1904. De asemenea, albumul are un capitol foarte inedit; am reușit să descopăr un album făcut de Koroschetz tot în 1904, special pentru Familia Regală, iar acest album, efectiv a stat ascuns din 1904 până în 2024. Îl scot la lumină după 120 de ani.

Horia Daraban: Unde a stat ascuns?

Sorin Tudose: El a fost făcut cadou Familiei Regale în 1904. Probabil că a stat acolo până la instaurarea regimului comunist, după care a intrat în posesia Academiei Române și, efectiv, nu l-a cercetat nimeni de zeci de ani. L-am descoperit în cadrul cercetărilor pe care le-am făcut pentru album.

Horia Daraban: Aceasta a fost singura sursă în a culege fotografii realizate de Koroschetz?

Sorin Tudose: Nicidecum. Sunt o serie întreagă de colecționari și persoane particulare care mi-au dat fotografii, în general, de familie, dar am fost la foarte multe instituții publice, atât din Vrancea cât și din București, în mod special Academia Română, la Biblioteca Națională, Arhivele Naționale, Muzeul Național de Istorie, ocazie cu care am constatat cât de mare a fost acest fotograf în epocă. Având în vedere că fotografiile sale foarte valoroase au ajuns în atâtea locuri și punându-le la un loc, am reușit să-mi dau seama cât de important a fost el în epoca sa și totodată să transmită această cunoaștere către cititor, către cei care vor ajunge în posesia cărții.

Horia Daraban: Greu de convins oamenii, greu de convins instituțiile publice să pună la dispoziție fotografiile realizate de Koroschetz?

Sorin Tudose: Să știi că în general am avut o foarte bună colaborare cu majoritatea persoanelor și majoritatea instituțiilor, dar au fost și situații unde s-au lăsat greu convinși, dar eu sunt genul care insistă în orice face.

Horia Daraban: Cea mai spectaculoasă fotografie din cartea realizată?

Sorin Tudose: E foarte greu să spun care e cea mai spectaculoasă. Aș putea spune că sunt două imagini, să zic așa. La prima vedere este una, care în mod normal trebuia să ajungă pe coperta cărții, și anume Foișorul Pompierilor, clădirea pompierilor, evident demolată, și aceasta n-a mai ajuns pe copertă. A ajuns până la urmă în album. Este o altă imagine de care sunt tare mândru, respectiv coperta numărul patru realizată împreună cu o prietenă, cu Oana, în care am reușit să reconstituim interiorul atelierului Koroschetz.

Horia Daraban: Mai există vreo urmă în Focșani legată de atelierul fotografului nostru?

Sorin Tudose: Nu, singura amintire, să zic, a faptului că acest om a existat la noi în Focșani cândva este mormântul lui, el fiind înmormântat în Cimitirul Nordic. În rest, nu a rămas absolut nicio urmă a faptului că am avut un atelier fotografic numit Franz Koroschetz.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce ai spus tu că albumul merge pe două paliere: în a scoate în evidență, de ce nu, personalitatea lui Franz Koroschetz și, în al doilea rând, ideea de Focșani la început de secol XX.

Sorin Tudose: Da, până la urmă este un album despre Focșani, prin ochii lui Koroschetz. Mă uit acum pe album și sunt foarte multe fotografii făcute la Focșani cu focșăneni, cu clădiri care nu mai sunt. Practic, el nu este un album biografic despre Koroschetz, ci despre Focșani, pentru că el a fost fotograful Focșaniului, despre Focșaniul văzut prin ochiul lui Koroschetz. Despre el, am o schiță biografică în care am punctat atât cât am găsit principalele lucruri care se vor ști de acum încolo în urma cercetărilor pe care le-am făcut.

Horia Daraban: Emană albumul un anumit parfum de epocă al Focșaniului de altă dată?

Sorin Tudose: Eu am mai zis că este o fascinantă călătorie într-un Focșani care nu mai este.

Horia Daraban: Ce te determină să mergi pe acest drum, să faci aceste cercetări? Știu că nu ești la prima astfel de lucrare legată de Focșani.

Sorin Tudose: Acum mai bine de 10 ani, m-am îndrăgostit de această lume de altă dată, de acest Focșani care nu mai este, care a fost demolat de regimul comunist și, cumva, știind atât de multe chestii despre vechiul oraș, despre oamenii săi, am luat-o ca pe un fel de datorie morală, dacă vrei, de a readuce la viață, la lumină, o lume care nu mai este. Dar, în principiu, acest album Koroschetz îmi încheie și trilogia și pasiunea pentru vechiul oraș. Celelalte două lucrări sunt „Focșanii de altădată. O istorie ilustrată” și „Oravetz, povestea ilustrată a unui brand focșănean”, aceasta, dedicată unei farmacii din Focșani, a unor farmaciști care au avut nu mai puțin de patru generații la rând care sau ocupat de farmacie.

Horia Daraban: Revenind la ultima lucrare, lansarea sa când este prevăzută?

Sorin Tudose: Lansarea va avea loc în Focșani, la 11 mai, la ora 12:00,  la Liceul ”Unirea”, unde se anunță a fi un mega-eveniment cultural.

Varianta audio a interviului:

La Târgu Neamț, expoziție despre trecutul medieval al urbei. Ghid, arheologul Vasile Diaconu. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (5.05.2024)

Publicat de hdaraban, 5 mai 2024, 23:17 / actualizat: 8 mai 2024, 12:35

Tocmai tema acesteia poate trezi curiozități. Titlul ei este ”Târgul de sub oraș. Mărturii arheologice medievale și moderne descoperite în Târgu Neamț”.

În interviul de la ediția ”Weekend cu prieteni” din 5 mai 2024, domnul Vasile Diaconu, curator al expoziției, arheolog și cercetător științific specializat în perioada spațiului est-carpatic, a oferit câteva informații cu privire la ce oferă expoziția și sub dezideratul elementului de spectaculozitate.  

Radio Iași este partener al demersului expozițional.  

Horia Daraban: De unde ideea unei astfel de expoziții, care să se raporteze la trecutul orașului?

Vasile Diaconu: Ideea acestei expoziții a apărut cu aproape un deceniu în urmă, când începusem, împreună cu colegii mei de la Complexul Muzeal Național Neamț, să facem primele cercetări arheologice în vechea vatră medievală a Târgului Neamț. Și pentru că rezultatele erau deosebit de interesante în momentul acela, ne imaginam că într-o anumită perioadă de timp, dar nu chiar peste un deceniu, ar fi potrivit să facem o expoziție dedicată vestigiilor medievale descoperite efectiv în orașul Târgu Neamț. Deși de-a lungul timpului, atenția arheologilor, a istoricilor a fost îndreptată către Cetatea Neamț, cea care străjuiește târgul de la poalele sale, noi ne-am gândit că e bine și este potrivit să scoatem în evidență trecutul acestei localități urbane, trecut care coboară în timp cu peste șase secole.

Horia Daraban: Vatra localității nu corespunde cu așezarea din zilele noastre?

Vasile Diaconu: În bună măsură, da, vechea vatră medievală a Târgului Neamț este plasată, să spunem, în linii mari, în zona vestică a actualului oraș Târgu Neamț, aproape de poalele Cetății Neamț. Acolo a fost primul nucleu urban, dacă vreți să-l numim așa, care s-a dezvoltat începând cu secolul XIV. Și din acel spațiu, ușor-ușor, pe parcursul secolelor următoare, localitatea urbană a evoluat, evident. Ascultătorii dumneavoastră trebuie să știe faptul că atunci când vorbim de o localitate urbană în zona de la răsărit de Carpați, în secolul XIV, nu trebuie să ne imaginăm clădiri impunătoare și o rețea stradală foarte complexă, ci este vorba mai degrabă de o aglomerare de construcții, de case foarte temeinic realizate. Exista, evident și probabil, o rețea stradală, iar tot acest nucleu de locuințe avea în plan central, să spunem, o biserică pe care am avut posibilitatea să o cercetăm și o clădire cu rolul administrativ, am îndrăznit să spunem la fel, de mari dimensiuni.

Horia Daraban: Se mai păstrează din suma de construcții, astăzi, ceva din perioada medievală sau s-au făcut săpături?

Vasile Diaconu: Din nefericire, vestigiile la care am făcut referire nu mai pot fi văzute la ora actuală la suprafața solului. Pentru că aminteam mai devreme de acea biserică și de o clădire cu importanță administrativă, ele au fost descoperite efectiv pe una dintre străzile orașului. Și atunci soluția a fost să fie conservate în sol, neexistând la momentul respectiv posibilitatea ca ele să fie valorificate și din perspectivă turistică, dacă doriți să spunem așa.

Horia Daraban: Revenind la expoziția deschisă la muzeul de la Târgu Neamț, ce cuprinde ea? Se dorește să spună o poveste a urbei?

Vasile Diaconu: Ca orice altă expoziție, în mod evident, și acest demers al nostru are ca principal obiectiv reconstituire a unei părți a istoriei orașului Târgu Neamț. Deși la ora actuală Târgu Neamț este orășel de provincie, el are un trecut istoric spectaculos, care, vă spuneam și mai devreme, coboară în timp cu peste șase secole. Ori, expoziția noastră a avut tocmai acest scop de a evidenția, de a aduce în rândul publicului larg cele mai importante vestigii arheologice pe care noi și arheologi din trecut am reușit să le scoatem la lumină în ultimele cinci decenii. Și aș puncta aici două aspecte care merită remarcate. Cercetarea arheologică medievală sau focusată pe perioada evului mediu la Târgu Neamț a cunoscut două mari etape, cu o principală etapă care a fost undeva la sfârșitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80 și o a 2-a etapă care s-a desfășurat în ultimul deceniu, adică din 2014 până în prezent.

Evident că această ultimă etapă, desfășurându-se și pe o perioadă mai îndelungată de timp, a avut rezultate dintre cele mai interesante, care, evident, se regăsesc în cuprinsul expoziției noastre.

Horia Daraban: Dați exemple de rezultate interesante.

Vasile Diaconu: Rezultatele interesante, pentru ca publicul ascultător să nu-și imagineze că arheologii descoperă mereu comori și, știu eu, vestigii nemaiîntâlnite. Vestigiile pe care noi am avut posibilitatea să le scoatem la lumină de fapt, au importanță prin aceea că ne ajută să înțelegem foarte bine modul de viață al comunității care a locuit la Târgu Neamț acum cinci, șase secole. Este vorba, pe de o parte, de mărturii arheologie, obiecte descoperite în locuințe și aici aș aminti, pe lângă artefactele de uz comun, ceramică sau cale pentru sobă, aș aminti obiecte cu o anumită doză de spectaculozitate. Evident, aș menționa câteva monede, printre care și monede emise de Petru Întâi Mușat, cel care a și pus bazele Cetății Neamț. Avem o serie de obiecte de import care sunt străine de spațiul Moldovei și care vin probabil dinspre Transilvania. Aș aminti aici, spre exemplu, un fragment de vas cu o inscripție cu caractere latine.

Tot pentru o anumită doză de interactivitate a expoziției noastre, am expus și o încercare de reconstituire a unui mormânt medieval, pentru că, conform obiceiurilor de atunci, înmormântările se făceau în imediata apropiere a bisericii. Deci am putut să cercetăm și o parte din cimitirul respectivei biserici, iar unul dintre morminte l-am reconstituit în cadrul expoziției noastre. Sunt, evident, lucruri care spun o poveste interesantă despre trecutul orașului Târgu Neamț în perioada medievală, mă refer, și perioada modernă. Cercetările noastre au permis, spre exemplu, descoperirea într-una dintre locuințele medievale a unei cantități importante de semințe carbonizate, semințe de cereale și plantele leguminoase și inclusiv sâmburi ai unor pomi fructiferi. Și aș aminti aici piersicul, dovada faptului că în perioada respectivă clima era un pic mai caldă decât cea actuală.

Sunt, evident, detalii care prezintă interes nu doar din perspectiva expozițională, ci mai ales din perspectivă științifică, pentru că, în fond, rolul cercetărilor arheologice este, în primul rând, acela de a scoate la lumină vestigii, un patrimoniu arheologic pe care să îl valorificăm prin expoziții, dar nu în ultimul rând, trebuie să extragem cât mai multă informație științifică din toate aceste vestici.

Horia Daraban: Îmi dau seama, din ceea ce spuneți dumneavoastră, că Târgu Neamț era pe o rută comercială în zona Moldovei.

Vasile Diaconu: Erau un loc unde se desfășurau activități comerciale, la intersecția unor drumuri importante, drumuri comerciale, mă refer, care făceau legătura cu Transilvania, pe de o parte, cu Suceava, pe de altă parte, sau chiar cu zona de sud a Moldovei. Târgu Neamț evident că a cunoscut o anumită dezvoltare și prin prisma activităților comerciale care se desfășurau în interiorul său. În mod evident, existența cetății în vecinătate asigura un anumit climat de liniște și de prosperitate, fapt care a permis ca pe parcursul secolelor mica localitate urbană medievală să se dezvolte spre orașul care există în prezent.

Horia Daraban: Până când poate fi vizitată expoziția de la Muzeul de Istorie și Etnografie de la Târgu Neamț?

Vasile Diaconu: Expoziția este deschisă publicului larg până la jumătatea lunii septembrie a acestui an. Aș lansa invitația ascultătorilor dumneavoastră ca în aceste zile pascale sau în perioada care urmează, să nu ezite să treacă pragul muzeului nostru, să descopere această expoziție, pentru că, dincolo de povestea pe care eu am spus-o, o expoziție nu se povestește, ea se privește. Și atunci chiar ne vom bucura dacă vom avea cât mai mulți vizitatori la această expoziție.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sărbătorile pascale în diaspora, gânduri de bine și dor de casă. Elena Agapi, originară din Piatra Neamț, din 2006, stabilită la Roma. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (5.05.2024)

Publicat de hdaraban, 5 mai 2024, 12:24

Mărturie pentru toate acestea este și ceea ce povestește Elena Agapi. Ea este originară din Piatra Neamț, dar din 2006, trăiește la Roma. De la bucatele pregătite, participarea la slujbele de la biserică, până la emoția nedisimulată atunci când gândurile se îndreaptă către locurile natale, toate se regăsesc așezate pe firul dialogului cu Elena Postelnicu, corespondent Radio România în Italia.

Ion Tăbârță, analist politic la Chișinău: ”din păcate, sunt persoane care rezonează cu mesajele transmise de Ilan Șor la lansarea de la Moscova a blocului electoral ”Victoria”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (28.04.2024)

Publicat de hdaraban, 28 aprilie 2024, 23:59 / actualizat: 2 mai 2024, 17:28

El a fugit din țară 2019, odată cu oligarhul Vladimir Plahotniuc, sub presiunea dosarului privind frauda bancară de un miliard de dolari din economiile populației.

Trebuie precizat și faptul că, la 20 octombrie 2024, odată cu scrutinul pentru alegerea președintelui Republicii Moldova, va avea loc și un referendum privind aderarea Republicii la Uniunea Europeană. Plebiscitul a fost propus de șefa statului, Maia Sandu, ea invocând nevoia de unitate, nevoia de implicare a tuturor factorilor ca împreună să fie garantată pacea și bunăstarea cetățenilor moldoveni.

Invitat la ”Weekend cu prieteni”, comentatorul politic Ion Tăbârță a prezentat motivele lansării blocului politic ”Victoria”, acestea fiind legate inclusiv de referendumul din octombrie. De asemenea, invitatul lui Horia Daraban, a explicat de ce constituie o slăbiciune în perspectiva alegerilor faptul că Partidul Acțiune și Solidaritate ”a acaparat” temele cu caracter european.

Horia Daraban: De ce la Moscova, de ce acum o astfel de înțelegere politică?

Ion Tăbârță: La Moscova, pentru că se dorește să fie transmis un semnal foarte clar către o parte din societatea moldovenească, și anume societatea moldovenească cu anumite încă simpatii pro-ruse, că ”uitați-vă pe cine susținem noi și, de fapt, dacă voi vreți o relație mai apropiată cu Federația Rusă și asta desigur, în detrimentul relației cu Uniunea Europeană, trebuie să susțineți aceste forțe politice”. În plus, nu se mizează doar pe un partid politic, vrea să se transmită mesajul la nivel politehnologic, la nivel simbolic că este vorba de câteva partide politice și în așa mod încearcă să alimenteze un narativ pro-rus sau un narativ al propagandistic rus referitor la Republica Moldova, că, de fapt, actuala guvernare sau actualul partid de guvernământ (Partidul Acțiune și Solidaritate) în drumul său pro-european ar fi minoritar, și, de fapt, la nivel de societate, sunt majoritari cei care vor o relație mai apropiată și strânsă cu Federația Rusă.

De aceea, nu doar un singur partid, ci câteva partide, ca să transmită simbolic acest mesaj, că ”noi suntem mulți”. Și al treilea aspect, tot simbolic, s-a luat această denumire ”Victoria” sau ”Pobeda”, știindu-se foarte bine că propaganda rusă foarte mult insistă, în campaniile sale de informare sau mai degrabă spus de dezinformare sau de ideologizare a cetățenilor, pe memoria Celui de al Doilea Război Mondial, care, în Rusia, este numit Marele Război pentru apărarea Patriei. În mod cert, este o politehnologie a unor persoane de la Kremlin care, deja de o anumită perioadă, curează dosarul Republicii Moldova.

Horia Daraban: Având în vedere temele pe care le propune blocul electoral lansat la Moscova, în ce măsură votanții din Republica Moldova mai au sensibilități, mai sunt atrași de astfel de subiecte?

Ion Tăbârță: Din păcate, sunt persoane care, la mesajele transmise de Ilan Șor la lansarea acestui bloc ”Pobeda”, rezonează. Aici, trebuie neapărat de făcut precizarea că, discursul său de la Moscova, pur și simplu abundă în falsuri, cu dezinformări de genul că de când noi mergem pe parcursul european, de când avem un acord de asociere, economia noastră s-a ruinat din cauza euro-integrării și, de fapt, renaștere economiei moldovenești poate avea loc doar în cadrul Uniunii Euroasiatice, o organizație care demult nu mai este funcțională. Nu mai zic de alte fake-uri, însă, cu regret, cum vă spuneam, anumite categorii de cetățeni din Republica Moldova, în mod special ruso-lingvi și aici cu referință specială la unitatea teritorial-autonomă găgăuză, care ei nu stăpânesc limba de stat, care este limba română, dar și anumite categorii din zonele rurale, și anume în mod special categorii social-vulnerabile, care nu vorbesc alte limbi și practic, se informează doar din sursele rusești, la ei, din păcate, aceste falsuri  rezonează; dar nici pe departe nu sunt cele 70 de procente despre care ne relatează Federația Rusă sau ne relatează acești actori pro-roși, oligarhi din Republica Moldova. Mai degrabă, cred vreo două treimi din societatea noastră este pro-europeană și o treime, în continuare, se orientează spre Federația Rusă.

Horia Daraban: Potrivit rezultatelor unui sondaj de opinie realizat de CBS Research, la jumătatea lunii aprilie, președintele Republicii Moldova Maia Sandu ar avea șanse să obțină un nou mandat prezidențial într-un al doilea tur al alegerilor. Conform sondajului, 35,1% din totalul respondenților ar vota pentru Maia Sandu, în timp ce doar 15,8% ar opta pentru fostul președinte socialist, Igor Dodon. Și de aici întrebarea, domnule Tăbârță, jocurile nu sunt făcute, rezultatul nu e clar? Mai sunt emoții?

Ion Tăbârță: În mod evident, mai sunt emoții. Acesta este un sondaj optimist pentru parcursul european al Republicii Moldova. Alte sondaj, la fel, relevau cele mai mari cifre pentru președintele Maia Sandu și pentru actualul partid de guvernământ, dar, oricum, cu un procentaj mai mic. În mod special, se referă la votul pentru partidele politice sau simpatiile pentru partidele politice. Și dacă e să ne uităm la alegerile locale, din punct de vedere politic, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a acumulat cel mai mare număr de voturi, însă existe riscuri ca, după alegerile parlamentare, actualul partid de guvernământ să rămână minoritar și forțele de stânga, pro-ruse, oligarhice să formeze majoritatea guvernamentală. Din păcate, alte proiecte politice de dreapta, pro-europene încă nu avem. Și aici este o anumită problemă.

Horia Daraban: Faptul că Partidul Acțiune și Solidaritate a acaparat zona asta temelor cu caracter european, nu este o slăbiciune în perspectiva alegerilor?

Ion Tăbârță: Da, este o slăbiciune, pentru că, în 2021, PAS-ul a acumulat mult peste bazinul său electoral natural, firesc, care ar fi fost în jur de 30 de procente. În dinamica politică de atunci, prin victoria Maiei Sandu în fața lui Igor Dodon, PAS-ul,  fiind asociat cu imaginea președintei,  a acumulat mult peste bazinul său electoral firesc. Multe din cele ce au promis ei legate de bunăstare, din păcate, nu au fost realizate. De aceea, pe fundalul când PAS nu a putut realiza multe din cele promise, în mod evident, cumva partidul a revenit la bazinul său electoral normal, în jur de vreo 30 de procente. Or, aceasta nu garantează o majoritate parlamentară pro-europeană după alegerile din 2025. Cred că aceasta este cea mai mare problemă acum, pentru că 2023, 2024, 2025, în Republica Moldova, sunt ani electorali.

Sunt o serie de exerciții electorale, între care 2023 și 2024 trebuiau să fie ani de etapă în pregătirea tuturor formațiunilor, în mod special, stânga revanșardă, oligarhică și pro-rusă, ca după 2025, când va fi resetată putere politică la Chișinău, aceste formațiuni de stânga se formează majoritatea. Pentru anul 2025, ei mari iluzii nu își făceau sau nu și fac, pentru că, totuși, este Maia Sandu favorită. Însă, faptul că s-a introdus acest referendum a ridicat mizele scrutinului electoral prezidențial din 2024. Și Federația Rusă, partidele politice, agenți de influență ai Federației Ruse, vor încerca să facă tot posibilul să zădărnicească parcursul nostru european.

Dar, în perspectiva alegerilor parlamentare din 2025, din păcate, nu avem și alte proiecte pro-europene, cu toate că acum câteva partide pro-europene credibile micuțe, printre care și Platforma DA (Dreptate și Adevăr), fostul partener de coaliție cu PAS din blocul ACUM încearcă să coaguleze un pol de dreapta care ar fi alternativă la PAS și o parte din electoratul pro-european, dezamăgit de PAS, s-ar regăsi la acest partid politic

Horia Daraban: Ați pomenit de referendum, oportună organizarea acestuia odată cu alegerile prezidențiale?

Ion Tăbârță: Cu alegerile prezidențiale, desigur, cresc șansele ca la acest referendum, cel puțin să avem pragul de prezență. Dacă ne referim la oportunitatea momentului, desigur, aș avea anumite rezerve, pentru că comportă anumite riscuri. Noi avem aproximativ două treimi din populația noastră pro-europeană, dar trebuie să înțelegem că electoratul nostru pro-european nu este uniform. Avem electorat pro-european convins, care ar fi o treime, și care se plasează pe dreapta eșichierului politic, dar avem un electorat pro-european mai moderat, care ar fi pe centrul eșichierului politic si pe centru-dreapta, cumva electoratul fostului Partid Democrat, care, între timp, s-a transformat în Partidul Social Democrat European. Or, hotărâtoare vor fi disputele pentru acest electorat, pentru că noi avem anumite proiecte politice declarate proeuropene, însă sunt bănuieli că în spatele acestor proiecte politice ar sta politehnologi de la Moscova.

Aici, în mod special, este vorba despre Mișcarea Alternativa Națională a domnului primar general al municipiului Chișinău, Ion Ceban, sau Partidul Dezvoltării și Consolidării Moldovei a fostului premier Ion Chicu. Deși aceste partide se declară pro-europene, sunt mari dubii că, de fapt, ele ar fi partide autentic pro-europene și n-ar fi anumite partide infiltrate pe eșichierul politic proeuropean de a rupe din voturi și tot, desigur, în perspectiva alegerilor parlamentare din 2025, dar în cazul respectiv, dacă ne referim la referim la referendum,  să compromită referendumul, care va avea loc în toamnă, odată cu alegerile prezidențiale.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului: 

Adrian Purice, coordonatorul activităților Clubului Fotografilor Iași: ”ochiul fotografului nu înseamnă ochiul fizic, ci înseamnă acel ochi al minții care ajunge să înțeleagă ceea ce vede”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (14.04.2024)

Publicat de hdaraban, 14 aprilie 2024, 23:59 / actualizat: 24 aprilie 2024, 20:15

Nu întâmplător sunt invocate fotografiile, pentru că cele prezentate pe gardul Parcului Copou, de multe ori, sunt legate de activitățile unui club aparte, cu un puls bine conturat, Clubul Fotografilor Iași.

La ”Weekend cu prieteni”, invitat a fost domnul Adrian Purice, coordonator al activităților acestuia. În dialogul cu Horia Daraban, el a vorbit despre scopul ”organizației”, acela de a promova fotografia ca artă.

Mai mult decât atât, interlocutorul a căutat un răspuns la întrebarea ”ce înseamnă ochiul fotografului?” În acest sens, o observație din partea sa sună în felul următor: ”nu înseamnă ochiul fizic, ci înseamnă acel ochi al minții care ajunge să înțeleagă ceea ce vede.”

Horia Daraban: De ce un club al fotografiilor? Asta înseamnă mai mulți, mai puternici?

Adrian Purice:  Pentru că suntem un grup de oameni cu, în primul rând, un hobby comun, dar e mai mult de atât, pentru că s-a format o mică comunitate, pot spune eu.

Horia Daraban:  Întâlniri și în cadrul clubului, cel mai important aspect, schimbul de experiențe, de opinii?

Adrian Purice:  S-ar dori să se ajungă acolo. Este dificil cu schimbul de opinii. Toți vor să creeze. Am discuții, pe lângă discuții interne, în grup, sunt discuții și cu și cei care vor să expună. Văd ceea ce facem, le place ceea ce facem. Doresc și ei să facă ceva în sensul ăsta, al fotografiei ca artă. Fie vor să participe, fie vor să expună ”La gard”, și asta îmi place. În schimb, nu este doar atât. Scopul Clubului Fotografului Iași este acela de a promova fotografia ca artă. Au fost nenumărate grupuri și vor fi în continuare grupuri de oameni care văd acest atu al fotografiei și vor să promoveze în acest sens. De aceea, vedem ”La gard” și nu numai astfel de expoziții. Expoziția fizică într-o galerie de artă este punctul normal al unei activități fotografice, al unui proiect fotografic.

Ce veți vedea la Clubul Fotografilor sunt expozițiile de fotografie, care sunt fie de grup, fie personale, fie ale unor fotografi pe care îi apreciem, cu care comunicăm, pe care-i urmărim și pe care îi invităm la Iași să ne arate și nouă cât și publicului ieșean ce fac alți fotografi, cum avem recent ”La gard” pe domnul Jeno Maior cu expoziția sa  foarte frumoasă. El o numește fotografie  documentară intitulată ”Arhaic”.  Încearcă să documenteze viața arhaică care se mai găsește încă în țară și el vânează astfel de zone și ni le aduce o nouă publicului..

Horia Daraban: Apropo de activitățile clubului, mă raportez și la un citat al fotograful Elliot Erwitt, fotograf francez-american, care spunea că toată tehnica din lume nu compensează incapacitatea inabilitatea de a observa, de a vedea dincolo de banal aș adăuga eu. De a observa ce anume, domnule Purice? Se poate exersa o astfel de îndemânare, de deprindere în cadrul clubului?

Adrian Purice: S-au scris și cărți pe tema asta ce înseamnă ochiul fotografului. Nu înseamnă ochiul fizic, ci înseamnă acel ochi al minții care ajunge să înțeleagă ceea ce vede. Și asta e partea care îmi place la Clubul Fotografiilor și o să vă zic o scurtă istorie. Clubul a fost înființată în 2008 la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou de către domnul Dan Mititelu, un fotograf ieșean cunoscut, și a fost înființat ca un rezultat evident al cursului pe care îl ținea el, de  inițiere în fotografie, și practic ce încerca de Dan Mititelu atunci să facă prin acel curs este să ne dezvolte acel ochi fotografic. Iar ca un parcurs normal s-a înființați acest club. Noi încercăm prin acest club să continuăm ceea ce a început el, asta facem acum, încercăm să ne organizăm noi singurei pentru a ne dezvolta fix acest ochi fotografic.

Horia Daraban: Mai multe condiții ca să devii membru al clubului și încerc o enumerare: să prezinți 30 de fotografii personale, să fii pasionat, evident, de fotografie, să nu faci parte dintr-un alt club, să ai un site, blog, portofoliu în care să poată fi vizionate fotografiile personale, să te implici voluntar în activitățile clubului. De aici se desprind două întrebări: de ce un site și ce înseamnă activitățile clubului?

Adrian Purice: Blog, pentru că este legat de scopul clubului, acela de a promova fotografia și nu de a o promova între noi. Degeaba ne întâlnim. Ne luăm în brațe, ce bine că eu fotografiez, tu fotografiezi. Nu! Scopul este să arăți celorlalți ceea ce este fotografia, din nou, ca artă. Cât timp membrii clubului lucrează în acest sens, produc fotografie, dar o țin numai pentru ei, rămâne pe telefonul lor, pe camera lor, pe computerul lor personal, este degeaba.

Horia Daraban: Iar legat de acțiuni prin care să fie implicați membrii clubului în mod voluntar?

Adrian Purice: Toate activitățile le facem în mod voluntar, nu doar pentru club, ci și pentru altă organizație. Mai suntem chemați ca voluntari la diverse activități, fie sportive să fotografiem, fie de cultură. Partea de voluntariat mi se pare normală, mai ales pentru că avem libertatea să facem ce vrem noi.

Horia Daraban: Fotografia este o modalitate de a-ți susține traiul sau rămâne la nivel de hobby?

Adrian Purice: Este un hobby. Pentru unii din club, este o meserie. Un exemplu este Paul Pădurariu. Recent, am avut invitat la club pe un fotograf român care lucrează, în Belgia, ca fotograf. Trăiește din așa ceva, are o meserie. Octavian Cărare încă are o pasiune meseria sa, și anume fotografia de stradă. El a venit și ne-a prezentat ce a învățat despre fotografia de stradă și de ce face ceea ce face el. Sunt foarte rare momentele în care avem șansa să avem în fața noastră un artist care se explică pe sine, ceea ce nu fac toți și nu pot să o facă toți sau nu vor. Am avut o discuție cu el și mi-a explicat că el nu intenționa să lucreze în acest domeniu, dar în urma acestei inițieri în fotografie, l-a atras, l-a luat pe sus, cum s-ar spune, și s-a dedicat total fotografiei.

Horia Daraban: Cel mai mare necaz pentru un fotograf este nerespectarea drepturilor de autor, faptul că o fotografie ajunge să fie folosită în mod abuziv?

Adrian Purice: Unii renunță la acel drept de dragul de a face fotografia disponibilă oricui. Nu toți au acest scop. Problema este faptul că nu aprofundăm ceea ce înseamnă fotografia și, ba mai rău, asta e ceva ce încercăm să facem la Clubul fotografilor, să încercăm să combatem aceste aprecieri superficiale cum ar fi ”like”. Acest buton ”like”, ”îmi place”, degradează calitatea fotografie. Pentru că ajunge să fie un concurs de popularitate și nu un concurs de calitate. De aceea suntem suprasaturați de imagini proaste.

Horia Daraban: Vreau să fac o trimitere la albumul fotografic. Cu referire la acesta, ce-l face să dăinuie în mintea celui care îl cumpără? Altele sunt reperele decât în cazul unei cărți?

Adrian Purice: O carte fotografică o privesc, iarăși, este finalitatea normală a unui proiect. N-ar trebui să se rezume doar la o săptămână, o lună într-o galerie de artă. Orice expoziție ar trebui să aibă un catalog sau o carte. Recomand publicului ieșean, căutați, avem inclusiv fotografi români, cumpărați-le cărțile și citiți-le. O carte fotografică este ca și un alt roman, o altă carte care vă place, luați-o și citiți-o. ceva a vrut să zică autorul acolo.

Horia Daraban: Pentru că ați pomenit dumneavoastră, la un moment dat, de ideea de a realiza fotografii cu telefonul mobil, arta fotografică nu și-a pierdut din consistență, având în vedere cât facile sunt tehnologiile acestea, telefonul, cel puțin tehnic, care oferă o multitudine de modalități de exprimare într-un mod ușor?

Adrian Purice: Nu tigaia face bucătarul mai bun. Asta am fost întrebat demult și chiar am experimentat eu să văd dacă tigaia face, nu, nu face mai bun. Aceeași temă a fost și atunci când Kodak a introdus pe piață camera accesibilă publicului. Îți trimitea prin poștă și camera și film, tu trimiteai prin poștă filmul și primeai printurile și, ”vai, Doamne”, fotografii se temeau că fotografia, fiind deschisă maselor, se va strica.

Orice artă care a pornit să se dezvolte la un moment dat, s-a considerat că trebuie să fie sub controlul unui anumit grup, este numai acel grup elitist, știe ce înseamnă acea artă. Nu este așa. Arta trebuie deschisă publicului, că altfel degeaba o facem. Apropo putem trăi fără artă, da, putem trăi fără artă, dar, trăim degeaba. De asta facem noi, Clubul fotografilor, acest hobby, că altfel muncim, trăim degeaba.

Telefonul mobil este doar noul mod accesibil publicului de a fotografia. El în sine, ca instrument, este doar o cameră. Nu afectează calitatea fotografiei. Dacă folosești prost acest instrument, vei avea un rezultat prost. Deși, ce avem în telefon este preponderent fotografie computațională, care te ajută foarte mult ca să obții ceea ce fotografii meseriași, să spunem, făceau după mult timp de studiu, de pregătire. Trebuiau să cunoască tehnică, fizică, optică, ce vrei tu. Acum doar apăsam un buton.

Horia Daraban: Ce urmează ca acțiuni ale Clubului Fotografiilor de la Iași în acest an, în perioada următoare?

Adrian Purice: Vrem să menținem tradiția pe care o avem la club, și anume să expunem public, să organizăm ture foto, de ce nu, chiar excursii, să facem voluntariat la evenimentele la care suntem implicați . Ce mă surprinde pe mine este cât de diferit poate să vadă cineva o imagine față de mine și cât de unică poate să fie viziunea lui și mă surprinde cât de frumos poate să vadă cineva și nu și dă seama. Ăsta este rolul clubului, să ne îndrumăm unul pe altul și să ne încurajăm. De aceea s-au organizat expoziții, inclusiv personale. Este foarte greu să încerci să te exprimi pe tine prin acele imagini și apoi să iei decizia ”vreau să mă expun public, ăsta sunt eu”.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Campanie de screening pentru hepatitele B și C, în rândul românilor din regiunea Lazio, Italia. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (14.04.2024)

Publicat de hdaraban, 14 aprilie 2024, 14:51 / actualizat: 24 aprilie 2024, 14:58

Din Belgia, proiect internațional destinat copiilor din diaspora românească. Inițiatoare, profesoara Oana Daciana Topală. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (14.04.2024)

Publicat de hdaraban, 14 aprilie 2024, 03:39 / actualizat: 24 aprilie 2024, 17:23

În ce măsură aceste eforturi își ating scopurile a fost unul din subiectele de discuție cu doamna profesoară Oana Daciana Topală, stabilită în Belgia din 2007, țară de unde coordonează acțiunile aflate sub umbrela proiectului cu titulatura Clubul de lectură ”Citește cu noi!”.

Important de precizat că inițiativa are un caracter educațional și se bucură de anvergură internațională.

Invitata lui Horia Daraban a vorbit despre felul în care se desfășoară aceste întâlniri, ce teme sunt abordate prin lectură, dar și despre efortul de a face cunoscute valorile culturale românești în țările gazdă.

Horia Daraban: Plecăm de la titulatura Clubul de lectură ”Citește cu noi”. Cine se află în centrul atenției? Cred că este vorba de cei tineri, de copii.

Oana Daciana Topală: Da, așa este, un proiect care se adresează în principal copiilor români care urmează cursul de limbă, cultură și civilizație românească în școli din diaspora. Proiectul este conceput într-o manieră virtuală, circulară, alternând autorii români și literatura română pentru copii cu autorii străini și literatura universală pentru copii. De ce? Pentru că acești copii cărora proiectul li se adresează se află în Belgia, Italia, Spania, Germania, Franța, Portugalia, cam peste tot pe unde se află comunitățile mari de români în diaspora. Și atunci a trebuit să alegem atât autori români, dar și autori străini din literatura țărilor în care acești copii trăiesc și învață.

Horia Daraban: Practic, cum se desfășoară aceste întâlniri? Spuneați dumneavoastră, în mediu virtual, există o temă. Fiecare citește câteva pagini și povestește?

Oana Daciana Topală: Așa este. În fiecare lună sau o dată la două luni, stabilesc o temă care să placă acestor copii, iar lecturile lor vor încerca să se adapteze acestei teme pe care eu o aleg. De exemplu, în lunile de toamnă, copiii au avut ca temă de lectură ”Călătoria”, astfel încât ei au citit și au povestit și au scris despre orice are legătură cu această temă, despre vacanța lor de vară, despre amintirile din România sau din alte țări pe care ei le-au vizitat, despre lecturi care au avut ca temă călătoria. Ei s-au întâlnit cu profesorii lor de limbă, cultură și civilizație românească în școlile în care ei învață în diaspora. Au citit lecturi care să aibă ca temă călătoria, de exemplu, și au povestit, au scris, au desenat, s-au exprimat atât în scris cât și verbal despre călătorie. Aceasta s-a întâmplat în lunile de toamnă.

Evident, proiectul încă nu s-a terminat. Clubul de lectură continuă către finalul anului școlar cu o altă temă: despre joc și joacă; jocurile de acum, jocurile din povestirile bunicilor, din povestirile părinților lor, joc și joacă în literatura română, joc și joacă în literatura universală sau în literatura țărilor în care ei se află.

Horia Daraban: Toate acestea, într-un fel, cu scopul de a apropia pe cei mici de ceea ce înseamnă România, de ceea ce înseamnă obiceiuri, tradiții, percepții românești.

Oana Daciana Topală: De fapt, acesta este și obiectivul general al acestui proiect: promovarea lecturii și scrierii în limba română în rândul copiilor din diaspora, dar și stimularea anumitor strategii didactice creative, exersarea și îmbunătățirea metodelor de comunicare în limbă maternă; și, să nu uităm, promovarea literaturii române prin intermediul actului educațional, în context european.

Horia Daraban: Am reținut din ceea ce spuneați dumneavoastră că este vorba despre citit, despre lectură, dar este vorba și de a scrie, de a compune scurte texte. Ne puteți împărtăși din impresiile culese atunci când ați parcurs rândurile așezate de copii pe foaia de hârtie?

Oana Daciana Topală: Copiii citesc împreună cu profesorii lor, dar copiii se exprimă și în scris. De fapt, la cursul de limbă, cultură și civilizație românească îi încurajăm nu doar să citească, ci să se și exprime în scris, astfel încât ei scriu cu plăcere despre ceea ce au citit, ne transmit impresiile lor de lectură sub forma unui jurnal și atunci ei ne povestesc, de exemplu, cum au petrecut vacanța de vară la bunici în România. De asemenea, ei folosesc și exprimarea sub formă de bandă desenată. Le place foarte mult să alterneze scrierea cu desenul, își pun în valoare talentele de mici desenatori și atunci rămân și cu această impresie vizuală a impresiilor lor de lectură.

Horia Daraban: Ce schimbări se văd la copiii care urmează aceste cursuri în cheia prieteniei?

Oana Daciana Topală: Cursul de limbă, cultură și civilizație românească este un curs care are loc în școlile în care ei învață, în țările din diaspora. Acești copii vin cu plăcere și, în momentul în care profesorii de limbă, cultură și civilizație românească din Belgia, Italia, Spania, Franța, Germania, Portugalia, Marea Britanie. Recent, le prezintă copiilor o oportunitate de a participa la un proiect internațional, copiii se simt motivați, se simt stimulați și își doresc mai mult să fie prezenți la acest curs, pentru că ei știu că se întâmplă ceva nou, se întâmplă ceva dinamic și ei știu că la un moment dat vor avea ocazia să cunoască, prin aceste întâlniri virtuale, alți colegi, copiii ca și ei, care studiază în alte școli, în alte țări din Europa.

Horia Daraban: Aș vrea să schimbăm puțin planul discuției noastre. Dincolo de ideea ca cei plecați să fie ținuți aproape de limba română, astfel de inițiative, de demersuri, de proiecte pot fi folosite ca modalitate de prezentare a reperelor românești în țările gazdă, unde se află conaționalii noștri.

Oana Daciana Topală: Sigur că da, desfășurăm acum un proiect educațional și cultural pe care l-am dedicat francofoniei. Este de fapt o a doua ediție a acestor evenimente dedicate francofonie, evenimente pe care le desfășor împreună cu colegii mei în Belgia și iată, din acest an, și în Franța. Mă refer la proiectul pe care l-am intitulat ”Francofonia și România. Personalități și interferențe culturale franco-române”. Prin acest proiect, ne dorim promovarea imaginii României prin intermediul personalităților sale culturale franco-române în școlile în care învață copiii români. Dar, așa cum observați, acest proiect se adresează nu doar copiilor români care urmează acest curs de care vă spuneam limbă, cultură și civilizație românească, ci se adresează întregii școli, întregului public care, la un moment dat, se află în acea școală. Pentru că tocmai acest lucru ne dorim, promovarea culturii române prin intermediul actului educațional în context european, multicultural, promovarea imaginii României prin intermediul personalităților culturale franco-române.

Horia Daraban: Impresii până acum din partea gazdelor?

Oana Daciana Topală: Copiii, profesorii, învățătorii din școlile belgiene doresc să implice în acest proiect. Deja au început să realizeze anumite postere, anumite afișe, anumite prezentări prin care să ne arate că au aflat despre Constantin Brâncuși, de exemplu, despre Mircea Eliade, George Enescu, Emil Cioran, Tristan Tzara, deci personalități franco-române. Și atunci, cum spuneam, ei se implică deja în acest proiect, pe care îl vom încheia, la un moment dat, în luna iunie, printr-un mare vernisaj organizat în cadrul Federației ”Wallonie-Bruxelles” în Belgia; un mare vernisaj, în cursul căruia copiii își vor prezenta realizările pentru a ne arăta că au înțeles ce este Francofonia și România și că au aflat despre aceste personalități și interferențe culturale franco-române.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Conferențiar universitar doctor Carmen Gache, coordonatoarea filialei ieșene a Societății Ornitologice Române: ”în lista de păsări din Grădina Botanică din Iași avem peste 100 de specii, ceea ce este un lucru grozav pentru un spațiu, până la urmă, urban.” Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (7.04.2024)

Publicat de hdaraban, 7 aprilie 2024, 23:59 / actualizat: 9 aprilie 2024, 16:42

Poate fi imaginat și un astfel de tablou pentru a spune că, la 1 aprilie, a fost Ziua Păsărilor. Este o sărbătoare marcată la nivel național, are și o istorie, dar poartă și valențe internaționale, sub umbrela UNESCO.

Plecând de la aceste repere, informații despre habitate, elemente legate de pericolele la adresa zburătoarelor, dar și povești în cheie optimistă, toate au fost adunate în interviul cu doamna conferențiar universitar doctor Carmen Gache de la Facultatea de Biologie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași, totodată coordonatoare a filialei ieșene a Societății Ornitologice Române.

Referitor la populațiile de păsări în țara noastră, invitata lui Horia Daraban a explicat că, în România, se face un soi de echilibristică: unele specii de păsări, într-adevăr, înregistrează o redresare a efectivelor și, cumva, încep să se plaseze în afara pericolului; alte specii, în schimb, intră tot mai rapid într-o spirală a pierderii de habitat și a afectării profunde a nișei ecologice, în special pe secvența resurse de hrană. Pe poziția a doua vine dispariția locurilor pentru instalarea cuibului. Temperaturile excesive, iernile foarte blânde, lipsa apei afectează profund foarte multe ecosisteme acvatice. Din această cauză, numai în zona bazinului Prutului, s-au pierdut zone umede, undeva în procente cuprinse între 30 și 55-60.

Horia Daraban: Doamna profesor, are un istoric această sărbătoare a păsărilor?

Carmen Gache: Este adevărat, sărbătoarea aceasta, este una națională. La noi în țară, se sărbătorește încă din perioada interbelică o zi a păsărilor, pe 1 aprilie. Inițiativa a venit pe filiera Academiei Române în perioada în care a început mișcarea de conservare a naturii în țara noastră. Asta înseamnă undeva în anii ‘30 și a fost privită această sărbătoare ca o posibilitate de a face educație, de a informa tinerii și prin tineri și adulții, părinții tinerilor, despre prezența păsărilor în jurul nostru, despre faptul că ele se află în pericol de cele mai multe ori din cauza noastră.

Horia Daraban: De la elementul istoric la elementul de actualitate. În acest sfârșit de săptămână ați avut mai multe acțiuni legate de aceste sărbătoare.

Carmen Gache: Ne-am gândit să organizăm activități în două sfârșituri de săptămână. Tocmai de aceea am avut practic, de Paștele catolic, activități în Delta Moldovei. Am fost extraordinar de impresionați, peste 80 de participanți au venit să vadă păsări în Delta Moldovei. De asemeni, luni dimineața am avut tururi ornitologice în Grădina Botanică. Șansa noastră a fost că am avut mulți voluntari pentru că ne-am pomenit cu aproape 240 de oameni la Grădina Botanică, dintre care circa 210 au fost copii.

Vineri am avut o conferință la Casa Pogor despre ce se întâmplă primăvara în viață a păsărilor și am instalat acolo o hrănitoare în spațiul verde, urmând a fi valorificată la iarnă pentru a ajuta păsările în anotimpul rece. Ieri am avut un traseu în Codrii Iașilor, o plimbare la pădure, să ascultăm mai mult decât să vedem păsări, iar astăzi reparăm panoul cu cuburi din Grădina Popou, astfel încât să fie din nou bun de utilizat pentru a învăța despre păsări. Și ne-am dori foarte mult să fie funcțional o perioadă mai lungă de timp.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce ați spus dumneavoastră și  ați folosit la un moment dat termenul ”în pericol” alăturat păsărilor. De ce în pericol, doamna profesor?

Carmen Gache: Pericolul vine pe mai multe planuri, depinde unde anume ne raportăm. Noi suntem o specie care s-a cam obișnuit să își facă loc în detrimentul celorlalte specii pe planetă. În primul rând, în spațiul urban, unul dintre pericolele majore este cel de coliziune. Păsările se lovesc în primul rând, sunt victime ale coliziunii rutiere. Pe de altă parte, este vorba despre termopane și geamurile acestea reflectorizante, care creează păsărilor iluzia că nu e nimic în fața lor, pentru că reflectă cerul. De asemenea, s-au tot redus locurile în care își puteau instala cuiburile. Tăierea arborilor din aliniamentele drumurilor a dus, practic, la pierderea a numeroase locuri unde se instalau coloniile de ciori, acestea retrăgându-se în spațiul urban, unde încă mai găsesc arborii înalți.

Horia Daraban: Așa se explică și prezența ciorilor în Parcul Copou?

Carmen Gache: Exact, exact. Iar pentru o intervenție eficientă și care să respecte toate normele, și cele legale și cele etice, practic, păsările ar trebui împiedicate să se instaleze la cuibărit. Ar trebui date jos cuiburile, pe parcursul toamnei, cel mai târziu în ianuarie, până în 15-20 februarie, pentru că aceste păsări, corvidele, în general, cu gaițele, stăncuțele, nu doar ciorile, se instalează la cuibărit începând cu luna februarie. Odată ce se instalează la cuibărit, au depus ouă, încep clocitul, nu mai avem voie să le dăm cuiburile jos, pentru că e normal, distrugem o viață. Așa cum ținem atât de mult la viața unui om, trebuie să ținem și la viața animalelor din jurul nostru.

Horia Daraban: Ați povestit despre vizită la Grădina Botanică, în Delta Moldovei. Ați formulat trimitere și la Codrii Iașilor, toate aceste zone, primitoare pentru populațiile de păsări. Autoritățile, oamenii, organizațiile sunt mai atente în a proteja aceste zone?

Carmen Gache: Demersurile de protecție sunt, într-adevăr, mai consistente și, dacă ne uităm strict la ceea ce se întâmplă în spațiul urban, în special în Grădina Botanică, e adevărat, are un statut special, dar Grădina Botanică este un ecosistem care a evoluat. Este pe același loc în Dealul Copoului de mai bine de 60 de ani și deja în lista de păsări a Grădinii Botanice avem peste 100 de specii, ceea ce este un lucru grozav pentru un spațiu, până la urmă urban. De asemenea, dacă vorbim despre Codrii Iașilor, pe de o parte, pădurea a ajuns la un anumit grad de maturitate, care permite și instalarea unor păsări de talie mai mare. Spre exemplu ghionoaia neagră, care nu era prezentă acum 20-30 de ani în zonă, acum este prezentă. De asemenea, păsările răpitoare cu huhurezul mare sau șorecarii, deci păsări de dimensiuni mai mari, însă, pe de altă parte, se și taie foarte mult.

În zona aceea se extrage foarte multă masă lemnoasă, ceea ce înseamnă că există și pierdere de habitat pentru păsări, care, în timp, categoric, se va solda cu reducerea diversității păsărilor.

Horia Daraban: Putem spune povestea unei specii care a fost în pericol și care, prin prisma măsurilor luate, și-a revenit ca număr, este mai prezentă?

Carmen Gache: Păi, cred că cel mai bun exemplu este corbul. În anii ’70, a ajuns la limita supraviețuirii în țara noastră și a fost declarată specie monument al naturii. S-au instituit măsuri speciale de protecție a corbului și pot să vă spun din propria mea experiență, la începutul anilor ‘90, când eu deveneam ornitolog și începeam să umblu pe teren și să mă uit după păsări, rareori vedeam câte un corb. Trebuia să ies de câteva ori pe teren pentru a mă întâlni cu un corb, iar spectacolul oferit de o pereche de corb în zbor nupțial a fost ceva pe care am reușit să-l surprind în natură abia spre sfârșitul anilor ’90.

În prezent, corbul a devenit o specie care poate fi văzută în foarte multe locuri, cel puțin la noi în estul Moldovei, în unele locuri chiar cu efective însemnate, mai ales pe durata iernii. Pe durata iernii, corbii, deși nu sunt o specie gregară, se pot aduna în jurul câte unui cadavru și chiar în această iarnă am avut ocazia să număr într-un singur loc în jurul unui cadavru de oaie, 22 de corbi, ceea ce era ceva de neconceput în urmă cu 30 de ani.

Horia Daraban: Putem realiza un tablou, care este evoluția la nivel macro a ceea ce înseamnă prezența păsărilor în România, au păsările unde să se oprească să își facă cuiburi?

Carmen Gache: Să știți că facem un soi de echilibristică, pentru că, pe de o parte, unele specii de păsări, într-adevăr, înregistrează o redresare a efectivelor și, cumva, încep să se plaseze în afara pericolului. Alte specii intră tot mai rapid într-o spirală a pierderii de habitat și a afectării profunde a nișei ecologice, în special pe secvența resurse de hrană. Aici sunt foarte mari probleme și pe locul doi vine locul pentru instalarea cuibului. Temperaturile excesive, iernile foarte blânde, lipsa apei afectează profund foarte multe ecosisteme acvatice. Numai în zona bazinului Prutului s-au pierdut zone umede, undeva în procente cuprinse între 30 și 55-60.

Horia Daraban: Asta influențează în mod negativ și populația de păsări.

Carmen Gache: Absolut. Sunt foarte multe specii de păsări care au efective mult mai mici decât în urmă cu 25-30 de ani, iar unele pur și simplu au dispărut din zona apropiată de noi.

Horia Daraban: Aici putem include și păsările călătoare?

Carmen Gache: Putem include chiar multe păsări călătoare, în special specii acvatice și semi-acvatice, pentru că, spre exemplu, în zona aceasta, care este supranumită Delta Moldovei, zona de confluență a Jijiei cu Miletinul și cu Jijioara, ecosistemul de mlaștină aproape a dispărut și în mod automat, dispărând ecosistemul de mlaștină și speciile de păsări care preferă acest tip de habitat au dispărut.

Horia Daraban: Mergem și în plan, hai să spunem așa, sufletesc, personal, subiectiv. Până la urmă, ce pasăre din România vi se pare cea mai spectaculoasă?

Carmen Gache: E greu să aleg o singură specie care să mi se pară foarte spectaculoasă. Pentru zona noastră, cred că este codalbul pentru că este cea mai mare dintre acvilele de la noi. E o pasăre despre care ani de zile am știut că își face cuib doar în Delta Dunării. Undeva, la începutul anilor 2000, a apărut un cuib și în Insula Mică a Brăilei, iar acum avem certitudinea că este specie clocitoare și în zona noastră. Numai că, din motive de securitate, poziția cuibului nu o putem divulga. Chiar în județul Iași avem o pereche de codalb care cuibărește pentru acest an.

Horia Daraban: Ce pregătește Societatea Ornitologică Română la Iași?

Carmen Gache: Probabil vom marca în luna mai și ziua păsărilor migratoare. Categoric, vom participa și în acest an la recensământul berzelor. Vom lua din nou aplicația ”Uite barza!” și vom porni să verificăm cuiburile de barză. Și probabil că vom mai face drumeții de o zi în Delta Moldovei sau în Codrii Iașilor pentru amatorii de drumeție ornitologică.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului: 

Ana Răduleț, inițiatoarea ”Hub-ului românesc din Praga” și a rețelei internaționale ”Biblioteca prichindeilor”: ”o problemă cu care ne confruntăm noi, în Cehia, este că românii nu sunt vizibili ca și comunitate”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (7.04.2024)

Publicat de hdaraban, 7 aprilie 2024, 23:44 / actualizat: 12 aprilie 2024, 15:38

Proiectul este localizat în capitala Cehiei, Praga, și o are ca inițiatoare pe doamna Ana Engrth Răduleț, cea care, cu câțiva ani în urmă, a pus în practică și ideea înființării în diaspora a unei biblioteci românești pentru cei mici.

De altfel, demersul pentru deschiderea unui spațiu cu carte românească a fost multiplicat și de alți exponenți ai comunităților românești din alte țări din zona Europei.

În interviul realizat de Horia Daraban, interlocutoarea a oferit justificări pentru proiectele sale, dar a povestit și despre deschiderea unei librării cu carte românească; toate acestea, pentru a-i uni pe românii stabiliți în Praga, dar și pentru a face cunoscute în țara gazdă comunitatea românilor și inițiativele ce vin din partea ei.

Horia Daraban: Am spus ce nu este ”Hub-ul românesc de la Praga”, dar cum poate fi definit el?

Ana Engrth Răduleț: El este un loc pentru conexiune între toți iubitorii și vorbitorii de limbă română. E important de spus că încercăm să centrăm activitățile în jurul cărților, pentru că, de fapt, hub-ul românesc s-a dezvoltat din ”Biblioteca prichindeilor”, care, în general, în diaspora, nu are un sediu.

 Așa am pornit toate, cu cărțile acasă, ducându-le în parc, la întâlnirile cu copiii sau la bibliotecile municipale care ne găzduiesc. Însă, în Praga, parcursul nostru a fost puțin diferit, pentru că nu  am mai avut loc de aceste cărți acasă și a trebuit să găsesc o alternativă. Pentru că aveam un loc al nostru, ne-am gândit să îl valorificăm în sensuri mai larg decât ce putea face o bibliotecă în sine și atunci am dezvoltat mai mult și partea de librărie și am avut loc să invităm persoane din comunitatea românească să-și aducă propriile proiecte, să facă propriile întâlniri.

Și considerăm că Hub-ul românesc asta este un spațiu comunitar în care oricine vorbește limba română e binevenit.

Horia Daraban: Să înțelegem din ceea ce spuneți dumneavoastră, hub-ul românesc vine ca o nevoie, ca o necesitate pentru românii din Praga sau ca o dorință personală a dumneavoastră, a colegelor dumneavoastră?

Ana Engrth Răduleț: Eu cred că este o combinație aici, pentru că, de exemplu, ”Biblioteca Prichindeilor” a pornit din nevoia mea de a avea cărți mai multe în Praga și timpul a demonstrat că, de fapt, această nevoie nu este doar a mea, ci se regăsește în multe locuri, în multe familii din jur. În Praga, nu există un astfel de loc pentru români sau altă inițiativă care să propună oportunități de întâlnire constante. Și atunci aș spune că e o combinație între cei doi factori.

Horia Daraban: Românii vin către dumneavoastră sau îi căutați dumneavoastră pe ei?

Ana Engrth Răduleț: Ambele situații se întâmplă. Pe de o parte, am încercat să conectez și mediul de business. Asta e o inițiativă aflată mai la început și să avem discuții constante cu antreprenori. Pe de altă parte, biblioteca, cumva, se concentrează pe un anumit public țintă.

Horia Daraban: Deci lucrurile, cumva, se leagă și am reținut enumerarea: bibliotecă, librărie, spațiu de întâlnire, spațiu pentru evenimente. Când spun librărie, numai carte românească către doritori din Praga?

Ana Engrth Răduleț: Da, este doar carte românească adusă. Avem, practic, două săli. Una găzduiește biblioteca și activitățile conexe și una este pentru librărie. Și majoritatea sunt cărți în limba română. Dar și diferiți întreprinzători români din Praga ne mai aduc produse fabricate de ei. Avem chiar și un site, se cheamă diasporacitește.eu, de unde livrăm cărți în toată Europa.

Horia Daraban: Ne puteți oferi câteva repere legate de ce înseamnă comunitatea românească la Praga?

Ana Engrth Răduleț: Știu că în Praga locuiesc în jur de 8000 de români. Republica Cehă, conform ultimului recensământ, românii sunt al cincilea popor de minorități. La noi, la bibliotecă, vin 150 de familii, poate. Sunt foarte multe familii mixte în care copiii cresc într-un mediu bilingv. E foarte interesant, asta, pe lângă faptul că studiază în cehă, ceea ce oricum îi mai face să aibă o educație un pic diferită. Sunt mulți oameni care lucrează în domeniul IT dintre cei care vin la bibliotecă, cel puțin.

Horia Daraban: Vin la bibliotecă mânați de ideea ca cei mici și să păstreze, să învețe limba română.

Ana Engrth Răduleț: Da, exact, pentru că e important pentru ei să păstreze limba și faptul că există un loc în care ei să poată exersa și să se poată juca cu altcineva decât cu cei din mediul restrâns al familiei. E important.

Horia Daraban: În toate aceste proiecte, care a fost resortul care v-a determinat să mergeți mai departe, să perseverați?

Ana Engrth Răduleț: E greu de spus. Ce ne propunem noi cu Asociația Biblioteca Prichindeilor, de altfel, este să creăm un spațiu sigur de exprimare în limba română și un spațiu în care copiii să se simtă în siguranță, să vorbească în română, să știe că tradiția familiei lor este respectată într-un fel și în afara țării din care provin părinții lor. Până la urmă, eu aș vrea ca biblioteca să rămână activă pe termen lung, pentru ca acești copii să crească împreună și să aibă o rețea de prietenie, până la urmă, care să le creeze această bază de siguranță. Sunt conștientă că publicul nostru țintă, deși la bibliotecă, sunt copiii, noi de fapt lucrăm cu părinții, nu-i așa? De aceea, cred că am încercat să creăm oportunități mai multe și pentru un public adult, să spun. Relațiile pe care le creăm și noi, părinții, sunt importante în menținerea comunității, pentru că, până la urmă, copiii pot să își dorească să vină la bibliotecă și părinții să aibă alte planuri. Dacă îi motivăm împreună și dacă și părinților le face plăcere să petreacă timp la noi la hub-ul românesc, la activitățile bibliotecii sau la ce întâlniri mai propunem, atunci cred că asta face ca proiectul să meargă mai departe cu o mai mare ușurință.

Horia Daraban: Care este cea mai mare satisfacție raportată la ceea ce v-ați propus și ce ați realizat, plecând de la ideea de bibliotecă pentru cei mici?

Ana Engrth Răduleț: Cred că este comunitatea pe care am creat-o, atât local, în Praga, oamenii pe care i-am cunoscut și ceea ce am construit în rețeaua noastră din Europa. Biblioteca a ajuns în în peste douăzeci de locuri în cincisprezece țări din Europa și în Emiratele Arabe Unite. Și cumva, noi, toate bibliotecarele, avem această motivație intrinsecă de a aduce cărți pentru copii în diaspora, pentru familiile care își doresc să citească, de a încerca să legăm aceste comunități. Atunci, asta mă bucură să văd că în fiecare loc, într-un ritm propriu, lucrurile se dezvoltă și apar tot mai mulți oameni în jurul nostru care au valori comune. Și asta mă face să cred că oamenii care citesc și oamenii care consideră că păstrarea limbii române importantă sunt printre noi.

Și încă un lucru care mă bucură foarte tare este că, cel puțin la Praga, s-a întâmplat ca părinții care s-au apropiat de bibliotecă să nu fi avut conexiuni cu comunitatea românească în trecut. Dar, atunci când a apărut biblioteca, acesta a fost un pretext bun să își lase la o parte carapacea și să-și creeze o rețea de prietenie în limba română. Acesta a fost și cazul meu, de altfel. În primii ani, am fost în Cehia, m-am mutat și asta a fost. Or, după ce am început să facem schimburile de cărți și să-i cunosc pe acești părinți care își doreau să citească copiilor, am descoperit că sunt oameni frumoși în jur, că mi-e dor să vorbesc în română, că oricâte relații aș dezvolta aici cu ceilalți expați, nu e același lucru ca atunci când vorbesc în limba mea.

Horia Daraban: Încheiem interviul nostru, evident, cu o întrebare privind spre viitor. Ce evenimente urmează să găzduiască Hub-ul Românesc de la Praga?

Ana Engrth Răduleț: Aș spune că ne-am rebranduit. Într-un fel, Biblioteca prichindeilor din Praga, cel puțin în social media, a devenit hub românesc. Și cred că asta nu a fost o mișcare înțeleaptă pentru  comunitatea care s-a adunat, până la urmă, în jurul bibliotecii. Și atunci, biblioteca și-a reintrat în drepturi, iar hub-ul românesc a primit o identitate în online, în limba engleză. Acum, ne numim ”Romanian Hub Prague” și ceea ce încerc să fac este să adun oameni care sunt pasionați de citit, artă, cultură în acest hub românesc, pentru ca românii sau inițiativa românească să fie cunoscută și altor naționalități. O problemă, cred, cu care ne confruntăm noi, aici este că românii nu sunt vizibili ca și comunitate, într-un fel, deși cifrele arată că am fi mulți aici, nu ne vedem nicăieri. Se întâmplă deseori să aud întrebări pe stradă: ”dar în ce limbă vorbiți?” sau ”România, dar eu am fost, am fost la munte!”, și cumva aș vrea ca țara noastră să fie cunoscută prin prisma acestui hub ca un spațiu comunitar cultural deschis și către alte naționalități.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dilogului:

Sursa foto: facebook/ Biblioteca prichindeilor

La Liceul Special “Moldova” din Târgu Frumos, Concursul Național de Șah „Memorialul Francisc Cori”. Participă copii cu dizabilități de vedere din toată țara. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (31.03.2024)

Publicat de hdaraban, 31 martie 2024, 23:59 / actualizat: 1 aprilie 2024, 18:27

“Memorialul Francisc Cori” are o istorie de peste 40 de ani și poartă numele unui profesor din Cluj, care s-a gândit să înființeze acest concurs pentru copiii cu deficiență de vedere, ca să le dezvolte gândirea, capacitatea de  abstractizare a realității.

Pentru desfășurarea partidelor sunt folosite table de șah speciale. Pătrățelele albe sunt mai ridicate, iar cele negre mai joase sau invers. Fiecare pătrățică are o gaură, unde se fixează piciorul de la piesă. Piesele au niște piciorușe, ca să nu cadă și sunt pipăite de către jucători. Piesele negre au un punct în vârf, ca să se știe culoarea piesei.

Competiția presupune 6 runde de șah, desfășurate pe parcursul a două zile, precum și o secțiune de blitz, denumită și „șah rapid/ șah fulger”, în sistem de joc elvețian, cu criterii de departajare. De asemenea, în cadrul concursului, pentru elevii interesați, vor exista cursuri de dezvoltare personală, de educație financiară, de inițiere în șah și de promovare a fotbalului pentru nevăzători, ultima activitate desfășurându-se în parteneriat cu Federația Română de Fotbal.

La emisiunea ”Week-end cu prieteni”, directorul Liceului Special “Moldova” din Târgu Frumos, profesorul Cătălin Condrea, a vorbit despre participare, care are anvergură națională, dar a scos în evidență și beneficiile pe care le aduce practicarea șahului de către copiii cu dizabilități de vedere.

Horia Daraban: În primul rând, despre ce competiție este vorba? Înțeleg că este un concurs de tradiție.

Cătălin Condrea: Este Concursul de Șah ”Francisc Cori”, un concurs care a luat numele unui domn profesor care a adaptat tabla de șah pentru nevăzători. Era profesor, undeva prin anii ’70, în învățământul pentru persoane cu dizabilități de vedere. De atunci, competiția a început și a făcut, după cum se vede, o carieră destul de frumoasă. La competiții participă elevi cu dizabilități de vedere din sistemul de învățământ special, de la toate școlile de nevăzători din România și, totodată, este o sărbătoare, fiind un prilej prin care copiii se adună, se conectează între ei, schimbă impresii și creează o stare de spirit frumoasă, națională.

Horia Daraban: Dacă e să vorbim despre participanți, câți sunt veniți din toată țara, câți sunt din județul Iași, domnule director?

Cătălin Condrea: Liceul nostru oferă servicii pentru elevi cu dizabilități de vedere din toată regiunea Moldovei. Vom avea elevi atât din Iași cât sunt din liceul nostru, în jur de 10 elevi înscriși, dar și de la Liceul pentru persoane cu dizabilități Vedere din Buzău, de la Cluj-Napoca, de la Timișoara, de la Arad, de la București. Din Brașov vor fi doi reprezentanți.

Este o competiție organizată de Asociația Nevăzătorilor din România. Noi, ca liceu, găzduim anul acesta competiția și împreună cu sponsori oferim un cadru de o săptămână, de pe întâi aprilie până vineri, pentru ca acești copii și profesori din sistem să se întâlnească și să trăiască clipe frumoase, minunate. E vorba de o competiție în care toată lumea câștiga și evident, vom avea și învingătorii pe care îi vom premia la festivitatea de joi, de la ora 15.00

Horia Daraban: Competiția vine ca o consecință a faptului că se face șah în școlile pentru copiii cu dizabilități de vedere sau este vorba despre pasiunea elevilor pentru acest sport?

Cătălin Condrea: Cu siguranță, toate școlile au club de șah. Și liceul nostru are unul, liceul nostru are o istorie în acest sens, profesori șahiști excepționali și siguranță vor face demonstrații cu ocazia acestei competiții, cum este domnul Cornel Todericiu, fost profesor la liceu sau domnul Ion Ursu. Sunt șahiști excepționali și pot să vă spun cu mândrie că mănânc bătaie cu succes de la un șahist nevăzător.

Horia Daraban: Ce avantaje aduce practicarea acestui sport pentru copiii cu dizabilități de vedere?

Cătălin Condrea: Ca și pentru orice altă persoană. Șahul este un sport al minții. Șahul te face prezent în mintea ta, îți ordonează mintea, te face, se gândești algoritmic. Șahul creează o lume interioară bine organizată. Este foarte important pentru toți dintre noi să jucăm șah pentru a avea această organizare. Știți probabil că în ziua de astăzi se pune accent pe mindfulness, se pune accent pe atenție concentrată și șahul face toate lucrurile astea.

Horia Daraban: Iar mai mult, pentru copiii cu dizabilități de vedere, cred că este și această dimensiune a socializării.

Cătălin Condrea: Socializarea, dar evident, este un exercițiu foarte bun pentru organizarea minții copiilor cu dizabilități de vedere. Nevăzătorul, pune mare accent pe memorie, pe a crea o anumită abstractizare a realității. Și șahul face lucrul acesta, îi ajută foarte mult.

Horia Daraban: Așadar, între întâi și 6 aprilie, la Târgu Frumos?

Cătălin Condrea: Concursul Național de șah ”Francisc Cori”. organizat de Asociația Nevăzătorilor din România, în care vor participa peste 30 de elevi și peste 10 cadre didactice îndrumătoare. Concursul se va finaliza cu o excursie. Vom merge la Cetatea Neamțului, vom merge la Humuleșți, la Casa lui Ion Creangă și la Durău, să simțim Ceahlăul, o competiție în care toată lumea va câștiga și ne vom bucura și de învingători, șahiști deosebiți.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Claudia Marcu, jurnalist radio în Țările de Jos: ”pentru mine, laleaua este cel mai potrivit simbol al imigrantului în această țară și dacă ea poate, putem și noi să prindem rădăcini”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (24.03.2024)

Publicat de hdaraban, 24 martie 2024, 23:52 / actualizat: 29 martie 2024, 15:44

Dialogul propus de Horia Daraban a plecat tocmai de la ideea că gazetăria  se poate face doar în țara în care te-ai născut. Făcând apel și la experienețele avute din postura de vicepreședinte al Asociației Presei Străine, Claudia a oferit contraargumente.

Unele dintre acestea sunt legate și de realizarea unei serii de interviuri cu români stabiliți în Țările de Jos. Adunate sub titlul ”Noi rădăcini”, poveștile conaționalilor plecați din țară cu gândul la mai bine au ca laitmotiv mișcările acrobatului. Acesta își caută echilibrul, indiferent de locul în care are loc reprezentația.

Mai mult, în răspunsurile sale, Claudia Marcu a invocat câteva motive pentru a susține ideea existenței unei veritabile comunități românești  și care a prins rădăcini în Țările de Jos; asta, și prin prisma actului cultural cu amprentă românească.

Horia Daraban: Pentru că am invocat, consideră unii, cea mai frumoasă profesie din lume, Se spune că meseria de jurnalist pe care o practici în țara natală nu merge la export, nu poate fi practicată în țara de adopție. Putem contrazice un astfel de enunț?

Claudia Marcu: Sigur că da, poți să practici jurnalismul oriunde ești. Nu cred că mai contează geografia atât de mult. Sigur, contează pentru cine lucrezi, zic eu. Jurnaliștii care pleacă din țară și vor să-și găsească un alt drum, reușesc de multe ori să lucreze și pentru media din afara țării. Deci nu văd de ce nu poți să fii jurnalist și în afara țării. În cazul meu, păstrez limba română, îmi place foarte mult. Aș fi putut să trec la limba engleză foarte ușor și să îmi caut un alt drum, un alt medium, dar și postările mele sunt în limba română,  întotdeauna.

Horia Daraban: Putem face o comparație între modul în care se face jurnalism în România și care sunt abordările în Țările de Jos?

Claudia Marcu: Aș vrea să nu facem această comparație, pentru că diferența este mare. În plus, eu sunt plecată de 20 de ani și nu prea mai știu ce se întâmplă în zona jurnalistică din România.

Horia Daraban: Dar cum se face jurnalism în Olanda? Nu sunt aceleași reguli universale?

Claudia Marcu: Sunt aceleași reguli universale, dar sunt și respectate. Aș vrea poate să vă dau un exemplu din zona politicului, ce văd eu la televizor, cum sunt dezbaterile politice. Jurnaliștii au curaj să adreseze întrebări critice și politicienii, chiar dacă se supără, nu se vede imediat. Poate că sunt iritați. Dar nu există scandaluri în emisiunile televizate, în emisiunile de dezbateri politice. Ăsta este un exemplu pe care vi-l pot da.

Horia Daraban: Spuneam în introducerea noastră de volumul ”Noi rădăcini”, editat împreună cu Alexandru Iosub. E un fir roșu care se desprinde din interviurile realizate pentru carte cu românii stabiliți în afara țării?

Claudia Marcu: Aș spune că da. În general, cei care vin aici, la început, sunt un pic dezorientați, le este greu până când își găsesc un drum anume, până când se stabilizează totul. Ai o casă în care te simți ca acasă, ai un serviciu care îți acordă oarecare stabilitate, începi să descoperi ceea ce este în jurul tău, dar cam toate interviurile se încheie cu ideea că ne simțim bine aici, este bine aici. Nu este perfect, nicăieri nu este perfect, dar, în general, românii apreciază Țările de Jos. Sigur, o să găsiți foarte mulți care nu apreciază și care se plâng de Țările de Jos, dar se vor plânge și dacă sunt în România, și dacă sunt în Italia și dacă sunt în Spania. În orice loc, se vor plânge că nu este suficient de bine.

Horia Daraban: Din cele 52 de povești culese, într-un mod subiectiv, care este cea mai apropiată de sufletul tău?

Claudia Marcu: Cea mai apropiată este povestea cu care începe cartea, povestea pianistei Liana Șerbescu. A fost primul interviu pe care l-am înregistrat, pe care l-am făcut, pentru că, fiind un jurnalist de radio, așa am lucrat. Am înregistrat toate interviurile, după care le-am transcris. Liana Șerbescu a început povestea ei referindu-se la o carte poștală primită de la un prieten de peste hotare, plecat la rândul lui. Trebuie să spun că Liana Șerbescu a plecat în anii ‘70 din România. A ajuns în Țările de Jos în ’74. Și această carte poștală are desenată pe ea un acrobat, iar textul de la prietenul respectiv sună cam așa: ”Dragă Liana, cu toții suntem niște acrobați în această viață și încercăm să ne menținem echilibrul”. Și dorința mea a fost ca acrobatul să fie denumirea acestui proiect, dar din nefericire există într-un software, Adobe Acrobat, și n-am putut să-l folosim și am ajuns la ”Noi rădăcini”.

Dar este povestea la care țin foarte mult, pentru că ilustrează cel mai bine viața noastră în afara țării, deși și în țară trebuie să-ți găsești un echilibru.

Horia Daraban: Folosindu-mă de titlul cărții, ”Noi rădăcini”, au Țările de Jos, solul pielnic, potrivit pentru a prinde aceste rădăcin?.

Claudia Marcu: Acum mai mult de 400 de ani, cred că la sfârșitul secolului al XVI-lea, a ajuns laleaua în Țările de Jos, din Turcia, adusă de un botanist, Carolus Clusius, și a fost plantată pentru prima dată în grădina botanică din Leiden, în Hortus Botanicus. Această lalea a suferit de- a lungul timpului multe modificări și multe intersectări. A ajuns multiculturală. Pentru mine laleaua este cel mai potrivit simbol al imigrantului în Olanda și dacă ea poate putem și noi să prindem rădăcini. Și sunt mulți care au prins rădăcini.

Horia Daraban: Prin prisma aceasta, se poate vorbi de o comunitate românească în Olanda?

Claudia Marcu: Sigur că se poate vorbi de o comunitate românească. Sunt câteva fundații care au făcut eforturi extraordinare pentru a uni comunitatea. Am să dau exemplul Fundației RomPro, care este foarte, foarte puternică. Organizează multe activități culturale, multe activități care adună comunitatea românească laolaltă. Și mai au și o școală românească, Școala Românească din Amsterdam, școală de weekend.

Și mai este în sud, la Eindhoven, prima școală românească înființată în Olanda.  Este un demers al lui Vlad Niculescu Dâncă, profesor universitar la Universitatea din Leiden. Sunt câteva nuclee extraordinare care îi adună pe oameni. Sunt prezentări de carte sau sunt târguri de tot felul. Sunt târguri de primăvară, sunt târguri de Crăciun, sunt mici concerte, sunt întâlniri cu oameni de știință, mai ales în Eindhoven, pentru că este universitatea tehnică acolo și Vlad este foarteinteresat de acest aspect. Mai mult decât atât, școala românească din Eindhoven este prima, din câte știu eu, din diaspora, care are cursuri de știință pentru copii.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu că actul cultural, generic vorbind, îi adună pe români care, cu siguranță, în primul rând, în primă instanță, sunt preocupați de ideea unui trai mai bun față de ceea ce aveau în locurile natale.

Claudia Marcu: Într-adevăr, am să-ți dau un exemplu foarte recent. Scriitoarea Anca Mizumki a avut un turneu european pentru prezentarea ultimului ei volum, ”Cei care cumpără stele”, turneu care s-a încheiat la Amsterdam. Și a venit foarte multă lume la această întâlnire și, la sfârșitul evenimentului, stai de vorbă cu fiecare, culegi, așa, câteva impresii și mi-am dat seama că lumea are nevoie de astfel de întâlniri. În limba română sunt foarte mulți scriitori care sunt aduși în diverse limbi și sunt invitați la întâlniri cu cititorii din țara respectivă de limbă engleză, spaniolă, irlandeză, dar foarte puține sunt întâlnirile cu diaspora, scriitorii români să se întâlnească cu cititorii de limbă română din afara țării. Și ăsta este un proiect la care lucrez în acest moment cu încă două doamne Dana Popa și Oxana Greadcenco. Ea vine din Moldova, dar suntem de aceeași limbă română.

Am vrea să organizăm mai multe întâlniri de acest fel, poate cu ajutorul editurilor. Deci ne-a deschis ochii, de fapt, această ultimă întâlnire cu Anca Mizumki.

Horia Daraban: N-aș vrea să încheiem interviul nostru fără să exploatăm și planul acesta. Ești ghid turistic în Țările de Jos. În ideea de călătorie, oferă mai mult țara unde ai prins rădăcini, decât ceea ce se vehiculează și ce este facil ca informație turistică?

Claudia Marcu: Da, oferă mai mult decât ce găsești în ghidurile turistice, cu siguranță. Și cele mai frumoase sunt excursiile făcute după placul turistului. La sfârșitul acestei săptămâni am o familie din Alabama pentru care am pregătit un program special conform dorințelor lor, am comunicat cu ei. Sunt cele mai frumoase experiențe și sunt atât de multe locuri de descoperit în această țară foarte mică, de șase ori mai mică decât România, că da, aș spune da. Este mult de descoperit și îmi place foarte mult și această activitate, pe lângă multe alte.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

foto credit: Visual Artifacts

La Piatra Neamț, ore de teatru în limba engleză pentru adolescenți. Cecilia Iordăchescu, inițiatoarea cursurilor: ”tinerii au ocazia să-și îmbunătățească pronunția, devin mai dezinvolți, mai sociabili”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (24.03.2024)

Publicat de hdaraban, 24 martie 2024, 22:56 / actualizat: 29 martie 2024, 15:12

Deși se poate intui că astfel de întrevederi înseamnă emoție, pasiune, la ediția ”Weekend cu prieteni”, au fost căutate confirmări din partea inițiatoarei proiectului.

Este vorba de doamna Doina Cecilia Iordăchescu, profesoară de limba engleză. În interviul realizat de Horia Daraban, invitata a vorbit, printre altele, despre avantajele pe care le aduce clubul de teatru în engleză pentru cei care îl frecventează.

Mai mult, doamna profesoară a povestit cum se desfășoară întâlnirile și care ar putea fi finalitatea acestora: o reprezentație de teatru, de Ziua Europei, la început de mai.  

Horia Daraban: Cum ați defini inițiativa, ce este ea?

Doina Cecilia Iordăchescu: Această inițiativă este datorată carierei mele de profesor de engleză la o școală generală gimnazială în municipiul Piatra Neamț. Am constatat, după 1990, că aceste activități, care au loc în afara curriculum-ului școlar, sunt pe placul tinerilor. Ei au ocazia să se dezvolte altfel, nu li se impune nimic. Marea mea șansă a fost că, după ‘90 am făcut trei cursuri cu Consiliul Britanic de la București, cursuri de metodică specializate pe dramă, datorate Universității din Chester, cu care   am avut o relație foarte bună ulterior. Ei veneau cu studenți care făceau workshop-uri în școlile noastre. A fost o revelație pentru elevii noștri, iar eu am considerat că trebuie să continui această activitate și după ce am ieșit din sistemul de învățământ, eu fiind la pensie.

Horia Daraban: Să spunem ascultătorilor, este vorba despre un club de teatru în limba engleză pentru adolescenți și are și un moto: ”Învățăm fără lacrimi”. De ce o astfel de formulare?

Doina Cecilia Iordăchescu: Pentru că așa este. Ei au ocazia la aceste ore să-și îmbunătățească pronunția. Devin mai dezinvolți, mai sociabili. Sunt texte din care ei învață ceva și sigur că asta o fac într-un mod foarte plăcut, foarte nostim. Deci nu simt că au ore, e ceva cu totul și cu totul aparte.

Horia Daraban: Apropo, cum se desfășoară aceste întâlniri?

Doina Cecilia Iordăchescu: Pur și simplu ele, sunt de o oră și jumătate, în fiecare joi. Eu le propun niște scenete, la început, mai ușoare. Eu am mai făcut lucrul acesta înainte de pandemie și, acum, am zis să reiau. Acum, sunt mai mulți elevi de liceu și ei au dorit, au găsit această idee, ceva inedit și eu nu pot să fiu decât bucuroasă că mai îmi folosesc cunoștințele mele și să pot fi de ajutor tinerilor. Avem tineri minunați, dar, să știți, dacă nu le oferim variante, ei pot să stea foarte bine mersi pe telefon și să nu facă nimic altceva.

Horia Daraban: Deci putem trece în dreptul listei de scopuri, de țeluri pe care vi le propuneți și această idee de a-i scoate pe tineri din monotonia pe care o oferă telefoanele mobile?

Doina Cecilia Iordăchescu: Fără doar și poate și chiar după ce am avut prima întâlnire, la început, erau un pic speriați, un pic sfioși, dar la sfârșit, deja, erau mult mai degajați. După aceea, am sărbătorit Ziua Poeziei. Au fost mulți elevi de la Liceul de Artă, care sunt, de asemenea, deosebiți.

Horia Daraban: Având în vedere experiențele trecute, ce schimbări se văd la copiii adolescenții care vin la clubul de teatru în limba engleză de la Biblioteca Județeană din Piatra Neamț?

Doina Cecilia Iordăchescu: Problema este următoarea: unii care vin fac poate deja teatrul în limba română, alții vor să-și îmbunătățească pronunția și mai ales dezinvoltura de a vorbi în engleză. Sunt unii care știu engleză foarte bine, dar nu o conversează cu ușurință, alții poate chiar vor să-și îmbunătățească cunoștințele de engleză și o fac, cum am mai spus, într-un mod foarte relaxant.

Horia Daraban: Cine poate să vină? Oricine? Ușa este deschisă?

Doina Cecilia Iordăchescu: În principiu, pentru adolescenți. Eu am făcut până acum la bibliotecă multe cursuri cu adulții. Este o altă activitate a mea care mi-a oferit multe satisfacții. N-am îndrăznit încă să fac cu adulții teatru, deși ar fi câteva persoane care să dorească acest lucru. Și aceste cursuri cu adulții sunt iarăși o noutate. Sunt puține. Eu nu știu multe biblioteci în țară să facă așa ceva.

Horia Daraban: Deci dimensiunea ludică este extrem de importantă, dacă e să ne raportăm la ideea de a învăța o limbă străină, indiferent de vârstă.

Doina Cecilia Iordăchescu: Sigur că da, cu siguranță. Să știți că, la bibliotecă, la Piatra Neamț, a și fost la un moment dat un club unde se făcea teatru în limba română cu persoane adulte, majoritatea erau pensionari. Deci, o chestie extraordinară.

Horia Daraban: Care va fi finalitatea acestor întâlniri în cadrul clubului de teatru în limba engleză? Poate va fi o reprezentație, un spectacol în cheie dramatică.

Doina Cecilia Iordăchescu: Fără doar și poate. Ideea mea ar fi ca, în luna mai, când se serbează Ziua Europei, să facem un spectacol la bibliotecă, într-o sală pe care o avem acolo la dispoziție, pentru că, vrem, nu vrem, engleza este limba care unește la ora actuală aproape toate popoarele lumii, ca să zic așa.

Horia Daraban: În încheierea interviului nostru, un sfat pentru cei care vor să învețe o limbă străină, indiferent de vârstă.

Doina Cecilia Iordăchescu: La cursurile mele cu adulții, tot timpul, le spuneam că, în general, eu sunt în stare să predau engleza persoanelor cu vârste cuprinse între 5 și 80 de ani. Și, sigur că la orice vârstă se poate, bineînțeles, fiecare în ritmul lui, în funcție de ce calități are sau nu are, nu contează. Dar se știe foarte bine: a învăța o limbă străină este un lucru cât se bate de bun pentru mobilitatea creierului.

Interviu realizat de Horia Daraban

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: facebook/Filiala de Carte Străină – Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ

Mihaela Oprea, violonistă română în Danemarca: ”este o bucurie imensă că am reușit să fac cunoscute danezilor piesele minunate din țara noastră.”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (17.03.2024)

Publicat de hdaraban, 17 martie 2024, 23:41 / actualizat: 22 martie 2024, 18:14

Este și meritul doamnei Mihaela Oprea, violonistă stabilită de aproximativ 25 de ani în Danemarca.

Dumneaei este concertmaistru al Orchestrei Filarmonice de Sud a aceleiași țări. Din postura de violonistă, este implicată constant în acțiuni, evenimente care să strângă laolaltă românii așezați cu familii, dar și cu visuri de mai bine, în țara lui Hamlet.

 Cu emoție, cu gândul la vibrație în cheie românească, Mihaela Oprea a oferit povestea sa, bineînțeles, punând accent pe frumusețea muzicii românești, care trezește sensibilități nedisimulate și în rândul danezilor.

De aici, căutarea unor punți de apropiere între două popoare aparent diferite: una dintre ele, folclorul, și aprecierea pentru liniile melodice specifice.

Horia Daraban: Până la urmă, ce caută o violonistă română în Danemarca? Ați găsit răspunsul după 25 de ani?

Mihaela Oprea: Da, l-am găsit. L-am găsit chiar de la început. Să știți că am venit motivată aici, în Danemarca, și a fost visul de a ajunge în țara lui Hans Christian Andersen, pe care l-am citit cu bucurie din copilărie. După ce am terminat Conservatorul la București, am avut vise să încerc mai mult, să realizez mai mult cu cântatul meu la vioară. Mi s-au și dat speranțe. Profesorii mei au spus că sunt foarte talentată și dotată și că voi avea un drum frumos.  Într-o bună zi, la Biblioteca Germană din București, am dat peste o revistă în care se anunțau toate posturile de muzicieni în toată lumea și am dat că exact peste visul meu. Job aici, în sudul Danemarcei, la Sondeborg. M-am suit în avion, am venit, am câștigat concursul și aici sunt după 25 de ani.

Horia Daraban: 25 de ani, un fir temporal lin sau cu multe opreliști și sacrificii?

Mihaela Oprea: Sacrificii, în sensul că am dorit mereu să evoluez și ca să evoluezi pe acest drum trebuie să participi la foarte multe concursuri. Au fost și succese, au fost și eșecuri, muncă foarte multă, eforturi foarte mari, dar în general tonusul și umorul mi-au fost alături. M-am zbătut mai departe și am reușit. Am ajuns exact unde mi-am dorit. Am găsit aici, Danemarca, că este din multe puncte de vedere, așa cum mi-am imaginat. Bineînțeles că întotdeauna mă frământa dorul de casă și merg foarte des acasă, în România. Anul trecut am și cântat, am avut două concerte minunate, unde publicul s-a bucurat foarte mult să mă revadă. De mulți ani nu am mai concertat în România, deci dorul de casă te chinuie în continuare. Dar pentru mine foarte mult a însemnat cariera și mi-am găsit drumul corect și sunt apreciată.

Și cânt și sunt căutată peste tot și am reușit să realizez și niște CD-uri cu muzică românească, care sunt deosebit de apreciate aici și simt că totuși fac ceva și pentru țara mea, că aduc poveștile bune și nu numai cele negative.

Horia Daraban: Faptul că, într-un fel, dumneavoastră ați reprezentat școala de profil românească peste hotare a constituit o carte de vizită în reușitele profesionale?

Mihaela Oprea: Da, pentru că școala de vioară românească, este în continuare o școală de bază, aș spune, în toată Europa, în toată lumea. Deci foarte mulți violoniști și cordari și chiar și suflătorii de la școala noastră românească reușesc în viață și sunt în posturi importante de concertmaistru, de soliști și fac bazele multor orchestre de aici, din Danemarca, din Germania, de peste tot.

Horia Daraban: Ce oferă Danemarca pentru un muzician, chiar și pentru unul care vine din altă țară și nu reușește țara gazdă, în cazul nostru, în România?

Mihaela Oprea: Eu nu am avut, din păcate, ocazia să lucrez în România, deci eu am început lucrul direct aici, așa că îmi este puțin greu să compar, dar m-am simțit atunci, la început, mult mai apreciată aici decât m-am simțit acasă. Totuși, faptul că sunt atât de multe talente mari la noi în țară, lumea se obișnuiește cu acest gând și ne ia așa: bineînțeles, toți sunt talentați, toți pot să cânte. Dar aici, pentru că uneori le lipsesc unele talente mai speciale și niște caractere mai altfel, atunci apreciază un pic mai mult.

Acum, când am fost ultima oară acasă și am cântat, n-am mai simțit același lucru că atunci, 25 de ani, dar acum 25 de ani mă simțeam nu destul de apreciată și de aceea acesta a fost altul dintre motivele pentru care mi-am dorit să plec.

Horia Daraban: Sunteți implicată în acțiuni ce țin de comunitatea românilor din Danemarca, bineînțeles apelând la muzică. De ce un astfel de gest și cu ce reacții vin cei care vă ascultă cântând?

Mihaela Oprea: Am avut bucuria să cunosc un domn foarte entuziast, care lucrează foarte mult și se implică foarte mult în schimbarea imaginii României, aici, în Danemarca. Iar acest domn, Valentin Vorobăț, care este directorul Asociației Româno – Daneze din nordul Danemarcei, din Skive, s-a implicat foarte mult și a organizat foarte multe evenimente unde invităm foarte des pe danezi. De exemplu, și eu am avut o serată muzicală, unde vin și ascultă și muzică românească, și daneză, și internațională și le povestim despre toate acestea și românilor și danezilor. Simțim că aducem România și căldura și tot ce avem bun împreună și celorlalți, și celor care sunt români și le e dor de casă și danezilor, care se simt și mai apropiați și mai entuziaști și mai inspirați. Chiar doresc să vină să viziteze țara, cei care n-au încercat până acum.

Horia Daraban: Deci muzica, într-un fel, unește români și danezi?

Mihaela Oprea: Exact.

Horia Daraban: Ați spus dumneavoastră, ați susținut concerte în fața danezilor, ați lansat albume. Cum e văzut- România de către danezi, prin prisma partiturilor, compozițiilor pe care le abordați și care poartă semnătura compozitorilor români?

Mihaela Oprea: Le place extraordinar de mult. Sunt rugată de danezi să cânt din nou și din nou, de exemplu ”Balada” de Ciprian Porumbescu, ”Hora Staccato” de Grigoraș Dinicu, ”Dans Țărănesc” de Constantin Dimitrescu. Deci, le place și, mereu, când fac un concert special, în primul rând, mă roagă: ”te rog frumos, cântă piesa aia, cum era?” Și este o bucurie imensă și mă bucur că am reușit ca și datorită acelor CD-uri pe care le-am realizat să fac cunoscute aceste piese minunate din țara noastră. Nu în ultimul rând. am reușit să imprim Sonata a 3-a de George Enescu, care este cea mai frumoasă și cea mai grea piesă românească pentru vioară și pian.

Este extraordinar de apreciată, am o bucurie imensă pentru asta și danezii sunt foarte deschiși la ceea ce este nou și chiar au luat toată această muzică pe care le-am adus-o, pentru ei.

Horia Daraban: Dacă ar fi să încercăm o descriere, cum sună la vioară numele țării din care ați plecat, dar și al țării de adopție? Putem spune vesel, trist, melancolic?

Mihaela Oprea: Putem spune toate trei, este și melancolic, și vesel, și trist, dar este multă, multă bucurie, și este foarte multă muzică frumoasă și în repertoriul danez, și în cel românesc pe care îl iubesc foarte mult.

De asemenea, am luat muzica daneză cu mine în România, data trecută, și am cântat și piesele române și daneze. La fel de multă bucurie am adus publicului de la Brașov și de la București cu muzica daneză. Deși sunt niște culturi foarte diferite și foarte distanțate, cred că totuși avem ceva, un fir comun noi, aceste două culturi. Ar fi greu de înțeles, este o limbă foarte grea, departe de noi sunt nordici, sunt mai reci, dar totuși, ce avem noi în comun, acest lucru este: sunt foarte mari iubitori de folclor.

Și ei au folclorul lor, este diferit de al nostru, dar sunt foarte iubitori de folclor și multă din muzica lor este bazată, ca și la noi, pe elemente folclorice și de aceea niște critici muzicali care au ascultat pentru prima oară CD-urile mele au făcut această remarcă. Deși România și Danemarca sunt atât de diferite și la așa de mare distanță, totuși simțim ca și cum se completează aceste lucrări una pe cealaltă.

Horia Daraban: Prin prisma folclorului?

Mihaela Oprea: Exact, și a sentimentelor. Deși noi suntem mai deschiși, mai extrovertiți, iar ei, mai introvertiți. Dar, totuși, la mijloc, ne întâlnim și poate că ne completăm. Cine știe?

Horia Daraban: În nota a ceea ce spuneți dumneavoastră, la finalul interviului nostru, un gând românesc cu amprentă daneză pentru cei care ne ascultă.

Mihaela Oprea: Vă doresc din suflet să vă bucurați de primăvară, să vă bucurați de muzică frumoasă și bună, să vă bucurați de tot ce e frumos în viață. Să ne concentrăm doar pe asta și să ne iubim unii pe alții și atunci totul va fi mult mai bine.

Interviu realizat de Horia Daraban

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Mihaela Oprea

Petru Alexe, unul din inventatorii de la Galați ai ”pâinii proteice”; este vorba de un produs care conține ”friptură”, dar ea este ascunsă, rămânând gustul inconfundabil al pâinii”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (17.03.2024)

Publicat de hdaraban, 17 martie 2024, 15:29 / actualizat: 27 martie 2024, 16:13

La ediția ”Weekend cu prieteni” din 17 martie 2024, invitat a fost domnul profesor doctor inginer Petru Alexe, unul din membrii echipei de cercetare alcătuită și din domnii Floricel Cercel și Romulus Marian Burluc.

Dacă și când vom putea achiziționa o astfel de pâine, ce schimbări în rețeta clasică au fost făcute, cu ce aport alimentar pentru consumator au fost câteva din întrebările interviului realizat de Horia Daraban.

Horia Daraban: Ce determină astfel de încercări, de noi abordări în zona alimentației Este vorba despre noi orizonturi culinare, presiunea alimentară globală?

Petru Alexe: Este vorba, în primul rând, de o alimentație sănătoasă. E vorba de a echilibra în aminoacizii din proteinele existente în pâine prin adaosul de proteine miofibrilare, care sunt un extract din cele mai valoroase proteine din carne. Atunci se realizează o pâine complet echilibrată proteic. Ideea este de a asigura o  alimentație sănătoasă pentru populația cu venituri mai mici sau chiar și pentru elevi. În principiu, noi am gândit ca acest aliment de bază, care este pâinea, să fie complet echilibrat în proteine și să nu producă, printr-un consum îndelungat, anumite deficiențe.

Horia Daraban: Care este povestea rețetei? O rețetă cerută de piața de profil, o reușită rezultată din întâmplare, un proiect al echipei?

Petru Alexe: Proiectul echipei începe în momentul în care unul dintre membrii ei, Floricel Cercel, era doctorand și eu eram conducătorul de doctorat. Ne-am ocupat în mod special de obținerea proteinelor miofibrilare, de caracterizarea lor, de utilizarea lor și și ne-am pus întrebarea dacă într-un sistem reologic vâsco-elastic, cum este pâinea, putem să venim cu această combinație; pentru că cel mai important lucru, până la urmă, era ca pâinea să rămână pâine și să echilibrăm undeva, cu ghilimele de rigoare, în umbră, aceste proteine. Până la urmă, așa și ieșit produsul, adică un produs care, am spus noi cu ghilimele, din nou, conține friptură, dar ea este ascunsă, pentru că, de fapt, n-are nici miros, nici gust, ci rămâne gustul inconfundabil al pâinii.

Horia Daraban: A fost un moment, în desfășurarea acestei cercetări, mai dificil, provocator?

Petru Alexe: Elementul, să spunem, de concepție poate că a fost mai ușor, dar realizarea efectivă am făcut-o în stația pilot de panificație, la noi, împreună cu Marian Burluc. Acolo am definitivat pașii tehnologici, pentru că această pâine trebuie să rămână în interiorul pâinii, ca definiție, dar să fie echilibrată nutrițional și să vină cu acest raport echilibrat, invizibil, dar cu eficiență în sănătate.

Horia Daraban: Cum se prepară? E aceeași metodă ca în cazul pâinii clasice, cu maia, frământat și apoi pus la cuptor?

Petru Alexe: Da, pâinea se realizează normal, doar că, la un moment dat, adăugăm aceste proteine miofibrilare, sub formă de extract umed sau sub formă de pulbere și, după aceea, parametrii sunt apropiați oricărei tehnologii de obținere a pâinii.

Horia Daraban: În ideea a ceea ce se întâmplă acum în lumea largă, pâinea pe care ați inventat-o la Galați este un produs alimentar apropiat de dezideratul alimentație sănătoasă?

Petru Alexe: Da, cu siguranță, este o alimentație sănătoasă, o alimentație echilibrată și această pâine a noastră cea toate zilele devine un aliment echilibrat în proteine, pentru că, repet, pâinea este foarte bună, numai că are un deficit în cărămizile acelea care formează proteinele, care se numesc aminoacizi. Și noi am reușit să echilibrăm, conform Organizației Mondiale a Sănătății, aceste cărămizi, denumite aminoacizi.

Horia Daraban: Cât ar urma să coste o pâine proteică, domnule profesor? Ați făcut o evaluare în acest sens?

Petru Alexe: Nu am făcut în mod deosebit și, până la urmă, practica ne va da prețul. Noi estimăm că va crește 40-50% prețul pâinii, dar propunem în același timp și niște programe de protecție. Adică, pâinea va fi disponibilă pentru oricine. Dar ne gândim că ar trebui persoanele cu venituri mai mici, favorizate prin vouchere, sau copiii la nivelul hranei în școli sau, dacă vreți, bolnavii în spital.

Horia Daraban: De la ideea de brevet și document obținut în acest sens până la producția pe scară largă este un drum lung?

Petru Alexe: Nu știu cât de lung. Deja am o întâlnire cu un antreprenor interesat, foarte mult, antreprenor care a mai cumpărat de la noi un brevet pe care vrea să-l aplice. Deci există interes și poate că vom reuși să-l aducem pe piață.

Horia Daraban: Apropo de cercetare în domeniul alimentar, se pot distinge câteva direcții către care se îndreaptă eforturile din zona cercetării, având în vedere ceea ce spuneam la un moment dat presiunea alimentară la nivel global, provocările în a oferi alimente sănătoase la preț bun?

Petru Alexe: Una din principalele preocupări, spun eu constantă la Facultatea de Știința și Ingineria Alimentelor de la Galați, este calitatea produselor alimentare și garanția că există acea calitate în interior. Noi am propus mai demult, au trecut deja vreo doi, trei ani de când zace în Parlament o propunere de etichetare nutrițională prin cod QR, în așa fel încât să nu ocupe foarte mult loc pe eticheta produsului, dar să poată fi detaliată de orice consumator în momentul în care își dorește. Adică, tot ceea ce ar trebui să știe despre un produs pe care îl consumă, să poate accesa printr-un click și să vadă prin intermediul codrului QR toată compoziția această. Propunerea noastră, pe care am detaliat-o tot în cadrul unei teze de doctorat, am depus-o la Parlament, dar văd că încă întârzie.

După aceea, e vorba de standardizarea anumitor produse, care trebuie să nu mai poarte același nume, dar să fie lucruri diferite pe piață. Au rămas pe piață lucruri foarte amestecate, în sensul că induc în eroare consumatorul. Știu eu, afișează un titlu consacrat, dar de fapt e cu totul altceva și atunci ne batem pentru această standardizare a produselor și, evident, lăsăm libertate pe piață, dar cu rețete care să fie exacte, adică să fie reproductibile, pentru că nu se poate să găsești zeci de feluri de produse pe piață cu același nume, care de fapt sunt altceva.

Horia Daraban: În ideea a ceea ce ați spus dumneavoastră, a dezideratelor pe care vi le-ați asumat, la ce mai lucrați împreună cu colegii?

Petru Alexe: Evident că paleta de cercetare este foarte largă și știți bine că în mediul univeristar este o libertate completă asupra zonei de cercetare. Acum, avem în lucru o serie de ambalaje biodegradabile care sunt necesare pe piață, pentru că se luptă foarte mult pentru eliminarea poluării acestor ambalaje foarte greu degradabile. Și atunci am venit în întâmpinare cu o serie de propuneri, niște rezolvări de ambalaje biodegradabile, cele mai multe și comestibile la nevoie.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: en.ugal.ro

Radu Andrei, arhitect, vicepreședinte al Asociației ”ACTUM – Ambulanța pentru monumente Moldova Nord”: ”în protecția și valorificarea monumentelor istorice, primul lucru pe care trebuie să-l reușești este să-i faci pe oameni să iubească monumentele”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (10.03.2024)

Publicat de hdaraban, 10 martie 2024, 23:15 / actualizat: 20 martie 2024, 18:00

În acest sens, poate fi invocată și ideea de voluntariat. Exemplul îl regăsim în dreptul Asociației ”ACTUM – Ambulanța pentru monumente Moldova Nord”.

În fapt, este vorba despre o rețea la nivel național prin ale cărei acțiuni se dorește salvarea monumentelor.

Pentru a aduce la Radio Iași povestea intervențiilor făcute cu voluntari prin intermediul asociației, a răspuns invitației la dialog conferențiar doctor arhitect Radu Andrei, de la Facultatea de Arhitectură ”George Matei Cantacuzino” din cadrul Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi”.

Din postura de vicepreședinte al orgzaniației, el a vorbit despre realizarea acoperișului la hanul de la Deleni, dar și despre intervențiile f la podul lui Ștefan cel Mare de la Zlodica, toate în județul Iași.

În contextul enumerării acțiunilor întreprinse, arhitectul a precizat că Asociația ACTUM a depus o cerere de clasare a Parcului Copou.  Grădina publică de la Iași, devenind monument, va fi protejată și supusă unor condiții mult mai atente la intervenții.

Ca o idee generală desprinsă din interviu, invitatul a spus că ”în protecția și valorificarea monumentelor istorice, primul lucru pe care trebuie să-l realizezi este să-i faci pe oameni să iubească monumentele”.

Horia Daraban: Până la urmă, care este relația românilor și a autorităților cu monumentele, clădirile-monument?

Radu Andrei: Asta e o întrebare grea, pentru că răspunsul este puțin trist, pentru că nu există implicarea pe care ar trebui să o aibă comunitatea în acest domeniu. Nu există o asociere cu identitatea proprie în ceea ce privește monumentul istoric, ceea ce probabil că este o problemă pe care o moștenim din comunism, dar sperăm ușor-ușor să scăpăm de ea.

Horia Daraban: Pe acest fundal intervine Asociația ACTUM, cum spuneam în introducere, implicată în acest proiect național?

Radu Andrei: Da, nu suntem prima asociație care a pornit proiectul, dar ne-am bucurat foarte mult în 2019, când a venit Eugen Vida, cel care a pornit întreg proiectul, să ne implicăm în așa acțiuni. Chiar am fost foarte bucuros să văd că sunt alți oameni care vor să se implice voluntar, fără prea multă condiționare de vreun fel.

Horia Daraban: Putem defini ce v-ați propus dumneavoastră prin Asociația ACTUM în relația cu monumentele, ceea ce se găsește în cele trei județe, Suceava, Iași, Botoșani?

Radu Andrei: Proiectul ”Ambulanței” dorește în primul rând să facă intervenții de urgență, să salveze monumentele istorice, cele care sunt în pericol. Dar mai sunt și o serie de obiective secundare, cum ar fi să crească coeziunea comunităților, ceea ce este iarăși una din problemele de care ne lovim cel mai mult. Pentru că, dacă o comunitate nu își însușește monumentele pe care le are, acele monumente nu au o soartă fericită. Deci, în primul rând, în protecția și valorificare a monumentelor istorice, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-i faci pe oameni să iubească monumentele.

Horia Daraban: E greu?

Radu Andrei: Câteodată, da, câteodată, nu.

Horia Daraban: Ne puteți da un exemplu?

Radu Andrei:  Depinde foarte mult și de regimul juridic al monumentului, pentru că, dacă e un monument public și lumea se atașează mai ușor de el sau simte că e al lor, implicarea poate este mai mare. Depinde acum și care sunt asociațiile pe care le fac oamenii cu respectivul monument. La Zlodica, am avut de restaurat Podul lui Ștefan cel Mare și am avut o implicare extrem de activă acolo.

Horia Daraban: Spuneați de coeziunea comunității și ați oferit dumneavoastră un răspuns în acest sens. Ați făcut și o precizare legată de monumentele în pericol. Sunt numeroase exemple în zona Moldovei?

Radu Andrei: Sunt foarte multe, care sunt fie singure în pericol, fie ajutate. Adică, din nefericire, sunt și cazuri în care terenul de sub monument pare mai valoros pentru un investitor și atunci, câteodată, sunt și intervenții la limita legalității prin care totuși sunt afectate monumentele.

Horia Daraban: Poate face asociația ceva în acest sens?

Radu Andrei: Acum, este important și de definit conceptul de monument, pentru că, dacă vorbim de patrimoniu, în general, aici includem toate elementele valoroase din mediul construit. Însă, monumente protejate de lege sunt doar unele și cele neprotejate, evident că sunt în pericol mai mare și asociația are această putere de a iniția clasarea acestor elemente valoroase. Puteți da.

Horia Daraban: Puteți da un exemplu de astfel de demers?

Radu Andrei: La Parcul Copou, ne-am implicat și am depus o cerere de clasare și acum este în desfășurare. Institutul Național al Patrimoniului face dosarul de clasare, Parcul Copou devenind monument va fi protejat și supus unor condiții mult mai atente la intervenții.

Horia Daraban: Putem povesti despre o intervenție pe care ați avut-o anul trecut în județul Iași, în comuna Deleni?

Radu Andrei: Da, la Deleni, e o poveste relativ mai lungă, pentru că acolo este vorba de un proprietar privat, care a fost foarte drăguț, este moștenitor al familiei Ghica. Deci a fost foarte deschis spre o intervenție de genul ăsta, care presupune o acțiune culturală și în final, să zic înalt. Am avut sprijin din partea lui, în sensul că am avut acces în zona respectivă și ne-a sprijinit. Din fericire, ne-a sprijinit și un vecin cu utilități, pentru că asta este una din problemele importante.

Horia Daraban: Să spunem ascultătorilor despre ce clădire este vorba.

Radu Andrei: Da, este vorba de hanul din Deleni, unul din puținele hanuri rămase în zona Moldovei, ceea ce îl ridică pe o treaptă de importanță superioară, pentru că este, să zicem, o categorie pe cale de dispariție Acum, han este mult spus. Probabil că ne închipuim o clădire impunătoare și pregătită să-și primească oaspeții.

Din nefericire, cred că de mai bine de 60 de ani această clădire este în ruină și timpul o degradează tot mai mult. Și a fost unul din motivele pentru care am vrut să ne implicăm în acest proiect. Un alt motiv a fost și o cerere de la domnului președinte al Direcției pentru Cultură din Iași, care a solicitat asociației noastre să luăm niște măsuri. Acolo a fost foarte interesant pentru că ne-am dat seama că singura metodă de a salva această clădire este să-i facem un acoperiș de protecție. Evident, un acoperiș temporar și care cumva reia silueta acoperișurilor din timpul respectiv.

Horia Daraban: Zidurile hanului, îmbrăcate în vegetație.

Radu Andrei:  Am reușit să le curățăm cu voluntari și asta e cea mai grea parte a intervențiilor noastre, etapa de curățare. Am avut acolo copaci crescuți la interior. Deci am avut o săptămână efectiv de defrișat o mică junglă interioară.

Horia Daraban: După aceea, ați ridicat acel acoperiș?

Radu Andrei: Da, după aceea am ridicat acoperișul. Nu este total finalizată intervenția. Vrem să punem un strat de tablă pentru că vrem să dureze mai mult construcția.

Horia Daraban: Satisfacție, la final?

Radu Andrei: Întotdeauna, pentru că îți dai seama că ai reușit să salvezi ceva extrem de valoros.

Horia Daraban: Ce reacții aveau localnicii când au văzut că lucrați acolo?

Radu Andrei: Puțini s-au exprimat, dar, evident, întotdeauna când facem asemenea intervenții primim respectul celorlalți, pentru că părem așa puțin nebuni că ne apucăm să facem cu voluntari asemenea lucrări complicate.

Horia Daraban: Dincolo de hanul de la Deleni, alte intervenții?

Radu Andrei: Am mai coordonat și intervenții la podul de la Zlodica. Acolo a trebuit să curățăm zidăria, mortarele erau spălate de zeci de ani, sute de ani, probabil, și am putut introduce niște elemente de 50 de cm nestingherit prin zidărie. Deci am avut goluri foarte mari de umplut. Acolo era o construcție, în principiu, suficient de solidă, dar, în momentul când am curățat, am văzut cât de fragilă este, mai ales că podul este folosit.

Horia Daraban: Spuneați de voluntari, găsiți oameni?

Radu Andrei:  Da, găsim și trebuie, la un moment dat, să mai și renunțăm la ei, pentru că se înscriu mai mulți. Există această dragoste pentru șantier și pot să vă spun că nu vin doar studenți de la Arhitectură, pentru care aceste intervenții sunt extraordinare pentru formarea lor. Vin foarte mulți din foarte multe domenii, oameni de toate vârstele și este  interesant pentru că pare că renaște comunitatea și dragoste pentru istorie.

Horia Daraban: Pentru că tot vorbim despre voluntari, la 1 martie ați deschis sesiunea de înscrieri.

Radu Andrei: Da, există o platformă pe care ei se pot înscrie și acolo se găsește, de fapt, o listă cu toate intervențiile de la toate asociațiile din țară și, în funcție de disponibilitate, se pot înscrie pe anumite perioade la diverse intervenții. Anul acesta, intervenția noastră se referă la o biserică din lemn din Ionășeni, din Botoșani, care este extraordinară. Nu mai spun de locul în care se află, într-o livadă, parcă e o bucățică ruptă din rai și e o biserică mică din lemn, cu acoperiș din șindrilă. Iar intervenția asta vizează, înlocuirea acestei învelitori din șindrilă pentru că, evident, aceste învelitori nu au o viață foarte lungă, trebuie refăcute.

Horia Daraban: Cât timp preconizați că va dura această intervenție?

Radu Andrei: Probabil că trei săptămâni cu voluntari, cu meșteri. Deci folosim și meșteri tradiționali. La Fălticeni, prima intervenție din 2020, am avut un acoperiș de șindrilă peste Casa Memorială Ion Creangă din Fălticeni și am avut oameni cu cunoștințe, cu pricepere.

Horia Daraban: Din toate aceste exemple reiese un mesaj cu caracter general și care să facă referire la relația noastră și raportarea noastră la monumentele istorice?

Radu Andrei: Sigur că da, vă spuneam că este unul din obiectivele principale ale proiectului. Vrem să facem lumea să iubească din nou istoria și monumentele și să înțeleagă că, chiar dacă nu sunt ale lor, proprii, aceste monumente le definesc identitatea și le definesc propria personalitate.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Radu Andrei

Dorin Bofan, pietrean, fotograf – călător în ”Terra Silva”: ”pădurile de România, din punct de vedere al biodiversității, sunt printre cele mai bogate din întreaga Europă”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (3.03.2024)

Publicat de hdaraban, 3 martie 2024, 23:59 / actualizat: 8 martie 2024, 21:28

Numele său este Dorin Bofan și a fost unul din invitații Radio Iași, pentru imortalizări în mai multe zone ale lumii, toate adunate sub dezideratul punerii la punct a unei colecții cu titlul ”Terra Silva”. Deci, călătorie  cu obiectivul în mână pentru a surprinde pădurea în varii forme, dar poate e mai mult decât atât.

În interviul acordat lui Horia Daraban, Dorin a vorbit despre păduri din Patagonia, Scoția, România și chiar din Islanda, fiecare tărâm creând  amintiri diferite și experiențe deosebite.

Tocmai prin prisma celor din urmă, interlocutorul  a ținut să sublinieze că pădurile de România, din punct de vedere al biodiversității, sunt printre cele mai bogate din întreaga Europă.

Horia Daraban: Am spus carte, am spus pădure, am spus fotografie. De unde ideea unui astfel de album?

Dorin Bofan: Ideea a început în 2015, când am făcut o călătorie în Scoția, unde am fotografiat Pădurile Caledoniene. Sunt niște păduri de pin, o parte din ei sunt pini seculari și, cumva, de acolo mi-am zis că ar fi interesant să continui acest proiect și să încerc să fotografiez cât mai multe păduri și cât mai diverse, de preferat de pe întreaga planetă. N-a fost să fie chiar pe toată planeta, majoritatea le-am făcut în România și m-am bucurat, totuși, că am păstrat legătura cu pădurile și ecosistemele de la noi, din Carpații românești.

Horia Daraban: Spuneai de colțuri diferite ale lumii, poți da exemple?

Dorin Bofan: Da, unul din cele mai îndepărtate a fost Patagonia, în Argentina și Chile, unde am fotografiat pădurile de lenga de la poalele celei de a treia calote  glaciare ca mărime de pe planetă și a unor munți ca Fitz Roy sau Cerro Torre. Acesta a fost unul din locurile, să zicem, mai îndepărtate și mai speciale pe care le-am vizitat.

Horia Daraban: O singură pădure sau mai multe păduri cu respirații diferite?

Dorin Bofan: Mai multe, mai multe, sunt în același timp asemănătoare și diferite, dar fiecare a creat niște amintiri diferite și  niște experiențe diferite.

Horia Daraban: Poți da câteva exemple în acest sens?

Dorin Bofan: Păi, în Patagonia, în prima călătorie am fost cu actuala soție. Pe atunci, nu eram căsătorit și mergând atât de departe, am zis că ar fi o ocazie bună să o cer în căsătorie. Deci se leagă cumva și de latura personală aceste călătorii, nu doar de proiectul ”Terra Silva”.

Horia Daraban: Cum ai ales, până la urmă, zonele în care să mergi?

Dorin Bofan: Cred că a fost mai degrabă niște alegeri dictate de faptul că acolo puteam să văd niște munți și să fac trasee, fiindcă prima pasiune înainte de fotografie este muntele, mersul pe munte. Și atunci am luat deciziile în funcție de asta. Și cum în majoritatea munților prin care te poți plimba și păduri a fost destul de simplu, ba au venit firesc. Alegerile pe care le-am făcut.

Horia Daraban: Mai multe păduri cu respirații diferite, ce le diferențiază, dincolo de aspect?

Dorin Bofan: Uite, spre exemplu, pădurile de la noi din România, au o diversitate foarte bogată din punct de vedere al biodiversității. Sunt printre cele mai bogate din întreaga Europă. Aș fi vrut, mi-aș fi dorit să ajung în locuri ca Asia sau America, nordul Americii de Sud, în Amazon, dar nu s-a putut. Multe din ele sunt din Europa. Chiar am fotografiat păduri într-un ținut mai atipic, în care nu te aștepta să le găsești, și anume în Islanda. În nordul Islandei, am vizitat cea mai mare pădure din Islanda, zonă care nu e recunoscută pentru păduri, ci pentru cu totul altceva. Dar am reușit și acolo, chiar și acolo, să găsească o pădure.

Horia Daraban: Pentru că am vorbit despre cartea ta, ”Terra Silva”, poți spune povestea uneia dintre fotografiile selectate?

Dorin Bofan: Cred că chiar în prima călătorie, cea din Scoția, unde de altfel mi-a și venit ideea să încep acest proiect, am avut câteva zile în care am fost în luna martie. Cam în această perioadă în care ne aflăm acum. Nu a nins și nu a plouat câteva zile la rând. Îmi pierdusem cumva speranța că voi mai putea fotografia ceva. Peste noapte, vremea s-a schimbat, am fost acolo de unul singur. Am stat cu cortul și într-un refugiu. Am avut două locuri diferite în care am mers și peste noapte vremea s-a schimbat și de dimineață s-a răcit destul de mult și a început să ningă. Și atunci am făcut, cred că printre fotografiile mele preferate din proiect.

Horia Daraban: Ce sentimente au generat aceste întâlniri cu pădurile de pe glob? Este vorba doar de solitudine?

Dorin Bofan: Nu, majoritatea călătoriilor le-am făcut împreună cu prieteni, deci cred că mai degrabă e vorba de niște experiențe împărtășite care creează niște amintiri de durată. Și dacă ar fi să mă gândesc la păduri într-un context personal, cam asta ar fi asocierea pe care aș putea s-o fac. Faptul că am mers acolo împreună cu oameni dragi.

Horia Daraban: Pădurile, indiferent de locul unde se află, poartă amprenta umană?

Dorin Bofan: Da, majoritatea pădurilor poartă urmele trecerii oamenilor, fie că vorbim de trasee turistice, fie că vorbim de intervenții mai pronunțate, să zic așa, cum ar fi tăierile de păduri. Da, cam peste tot se poate observa acest lucru.

Horia Daraban: Am spus de cartea ta, ”Terra Silva”. Ce mesaj vrei să transmiți prin acest volum, prin fotografii și textele aduse împreună?

Dorin Bofan: Da, în primul rând este o formă de expresie artistică, adică este un proiect artistic. În al doilea rând, îmi doresc să fie o sursă de inspirație pentru oameni, să petreacă mai mult timp în natură și evident în păduri, fiindcă asta nu face decât să ne apropie de natură și implicit să ajungem să vrem să protejăm astfel de locuri.

Horia Daraban: Textele prezintă niște lucruri mai puțin știute despre păduri? Un exemplu?

Dorin Bofan: Ca de exemplu să zicem faptul că arborii sunt teoretic nemuritori. Ei își păstrează celulele stem pe care le avem și noi, oamenii, atunci când ne naștem și le păstrează pe tot parcursul vieții. Teoretic, ei ar putea să își refacă țesuturile la nesfârșit și doar anumiți factori de mediu îi fac să moară, spre deosebire de noi, oamenii, care suferim, între ghilimele, de ceea ce se cheamă senescență, adică îmbătrânirea celulară.

Horia Daraban: Ce alte proiecte în această cheie a fotografiei și a textului urmează?

Dorin Bofan: Bună întrebare. Mi-ar plăcea să lucrez mai mult în România pe proiecte care să aibă și o componentă mai amplă de mediu. Spre exemplu, Făgărașul ar fi un potențial proiect viitor, fiindcă Munții Făgăraș sunt cei mai înalți și cu cea mai mare suprafață de la noi din România, însă nu sunt parc național și acest lucru n-ar trebui să se întâmple în ziua de astăzi, când ochii noștri, ai oamenilor, sunt totuși mai ațintiți asupra problemelor de mediu. Faptul că nu avem toți munții declarați arii protejate e totuși un lucru destul de trist și care, sper eu, să se schimbe în viitorul apropiat.

Horia Daraban: La încheierea interviului nostru, un mesaj, în ideea apropierii omului de pădure într-un mod sincer.

Dorin Bofan: Da, le recomand tuturor să petreacă cât mai mult timp în natură, prin munți, prin păduri. Până la urmă, dacă ajungem să iubim aceste locuri, sunt șanse cu atât mai mari să le și protejăm pe viitor.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Dorin Bofan

Vasile Diaconu, cercetător în cadrul Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț: ”experiența arheologică din ultimul secol confirmă bogăția extraordinară de situri în zona Moldovei”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (3.03.2024)

Publicat de hdaraban, 3 martie 2024, 22:42 / actualizat: 12 martie 2024, 16:53

Plecând de la această premisă, la ”Weekend cu prieteni”, a fost invitat domnul Vasile Diaconu, muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, arheolog și cercetător științific, specializat în preistoria spațiului est-carpatic.

De altfel, domnia sa este cel care, prin postările pe rețelele sociale, articole, deschide ferestre pentru publicul larg către știința arheologiei, dar și către istoria zonei Moldovei.

În interviul realizat de Horia Daraban, arheologul a vorbit despre elementele care aduc valoare unui artefact descoperit într-un sit, dar și despre proiectele și colaborările internaționale care au ca scop scoaterea la lumină a reperelor istorice în zona Moldovei.

Legat de cele descoperite, Vasile Diaconu spune că cercetările arheologice din ultimul secol au confirmat faptul că zona Moldovei se bucură de o bogăție imensă de situri, tocmai pentru că a fost un spațiu de intersectare pentru diverse comunități umane, fie venite dinspre răsărit către zona centrală a Europei, fie dinspre zona balcanică către zona de nord.

Horia Daraban: Când e mai potrivit să faci săpături arheologice?

Vasile Diaconu: În general, factorii determinanți sunt condiționați de aspectele climatice. Însă atunci când necesitățile și urgențele edilitare, să spunem așa, impun, nu mai ținem cont de vreme. Însă, în general, cercetarea arheologică de teren începe de primăvara devreme și durează până toamna târziu.

Horia Daraban: Ce elemente dau valoare unui artefact descoperit? Vorbim despre vechimea lui, de ceea ce reprezintă el?

Vasile Diaconu:  Artefactele arheologice au o dublă valoare, să spunem, o valoare intrinsecă și o valoare extrinsecă. Valoarea multora dintre artefactele arheologice este dată de importanța lor istorică, indiferent de materialele din care sunt confecționate. Ele, vă spuneam, sunt importante prin ceea ce ne transmit ele, prin informația științifică pe care o înmagazinează. E vorba, pe de o parte, de vechimea lor și este criteriul, să spunem, cel mai important.

Un alt criteriu demn de luat în seamă este raritatea obiectelor, pentru că, știm cu toții, există și piese arheologice relativ comune, dar există și obiecte foarte rare sau chiar unicate. Deci și frecvența este un alt criteriu care de valoare unui artefact.

Nu în ultimul rând, materialul din care aceste obiecte ale trecutului au fost confecționate dau un plus de valoare. Și evident, nu ne referim doar la metalele prețioase, pentru că, într-adevăr, acestea sunt, să spunem, cele mai cunoscute.

Însă, sunt și obiecte care, deși la prima vedere par să fie lucrate din materiale comune, lucrurile nu sunt chiar așa. M-aș referi, de exemplu, pentru perioada preistorică, sunt unelte confecționate din obsidian. Obsidianul este o rocă vulcanică adusă, cel puțin în zona țării noastre, de la sute de kilometri distanță. Deci nu întotdeauna e vorba de un metal prețios, care poate să dea o valoare deosebită unui artefact, ci un întreg ansamblu de elemente contribuie la definirea importanței istorice a acestora.

Horia Daraban: În devoalarea poveștii unui artefact, în ce măsură se poate merge cu dovezile și în ce măsură se poate merge cu anumite interpretări și care să facă apel, inclusiv, la presupuneri, la imaginația arheologului. Istoricului?

Vasile Diaconu: Într-adevăr, arheologia este o știință, care are o anumită doză de subiectivism, însă arheologul trebuie să fie foarte prudent atunci când face interpretarea artefactului și a contextului din care acesta provine. Vă spuneam, este bine să fim foarte atenți și să nu ne ducem, știu eu, în extreme, adică nici să denaturăm adevărul istoric, dar nici să nu ignorăm lucruri care sunt evidente și care sunt dovedite științific, lucrurile palpabile, în general.

Din acest motiv, sunt absolut convins că în breasla noastră, a arheologilor, există destulă obiectivitatea astfel încât informația istorică pe care noi o recuperăm din teren să nu fie denaturată pentru perioadele preistorice, când într-adevăr nu avem surse scrise care să confirme diverse aspecte de natură istorică. Interpretarea artefactelor, interpretarea contextelor arheologice comportă și o anumită doză de subiectivism, însă întotdeauna trebuie să încercăm să reducem această doză, făcând apel poate și la științe conexe, la interdisciplinaritatea în arheologie, care să ne ajute să evităm presupuneri false sau eronate.

Horia Daraban: Se poate face apel, în acest context, și la noile tehnologii?

Vasile Diaconu: În mod sigur, da, trebuie. Este un imperativ să facem apel la interdisciplinaritate în arheologie, ceea ce spuneam și mai devreme. De altfel, lucrul acesta se face de câteva decenii, însă în ultimii ani au apărut diverse tehnologii pe care noi, arheologii, încercăm să le aplicăm, le folosim în teren sau în cercetarea de laborator.

Aș exemplifica, aici, proiecte în care instituția noastră este implicată. Mă refer la Complexul Muzeal Național Neamț, pentru că, de câțiva ani, avem o fructuoasă colaborare cu Universitatea din Erlangen. Cu sprijinul specialiștilor de acolo, reușim să facem investigații geofizice, adică să vedem ceea ce este în subsol, ca un fel de radiografie a vestigiilor care sunt în pământ, astfel încât, atunci când noi, ca arheologi, demarăm o cercetare arheologică, să acționăm în deplină cunoștință de cauză și. în felul acesta, evident, să nu facem risipă nici de forță de muncă, nici de resursele financiare.

Și mai avem încă un proiect la fel de interesant, implementat anul trecut în colaborare cu Institutul Național pentru Fizica Pământului; un proiect de suflet, la fel, bazat pe noile tehnologii în domeniul geofizicii și prin care încercăm să scoatem la lumină situri arheologice care, de altfel, nu ar putea fi înțelese în toată complexitatea lor.

Horia Daraban: Este bogat subsolul regiunii Moldovei, în ceea ce privește siturile istorice? Pentru un profan, privind prin prisma evidențelor, a ctitoriilor medievale, zona Moldovei pare a fi un loc fără repere istorice, dincolo de mănăstiri, cetăți. Cu ce argumente puteți veni în a combate astfel de formulări?

Vasile Diaconu: Experiența arheologică, cercetările arheologice, să spunem, din ultimul secol, au confirmat faptul că avem o bogăție extraordinară în acest spațiu. Zona aceasta a Moldovei a fost, în fond, în decursul istoriei, o zonă de intersectare a diverselor entități, a diverselor comunități umane, fie venite dinspre răsărit către zona centrală a Europei, fie dinspre zona balcanică către zona de nord. Și lucrul acesta se reflectă foarte, foarte bine în numărul mare al vestigiilor arheologice, al siturilor arheologice, mai ales cele preistorice, care există în zona de la răsărit de Carpați. Este suficient să amintim faptul că în Moldova dintre Carpați și Prut, dar și dincolo de Prut, sunt câteva sute sau poate chiar câteva mii de situri arheologice care aparțin celebrei Culturi Cucuteni, civilizație care ne onorează și ne promovează, nu doar la nivel național și la nivel internațional.

Este doar un exemplu, desigur și pentru alte etape istorice, pentru epoca bronzului sau pentru antichitate. La fel, numărul siturilor arheologice și al vestigiilor arheologice  este unul extrem de consistent, lucru care poate fi foarte bine argumentat prin colecțiile muzeale care se întâlnesc în zona Moldovei. Orice persoană interesată să cunoască câte ceva din trecutul acestui spațiu este suficient să facă o vizită în oricare dintre muzeele Moldovei și, cu siguranță, își va schimba această percepție dacă ea există într-adevăr, că teritoriul acesta a cunoscut o anumită înflorire, să spunem doar după perioada medievală.

Horia Daraban: Cel mai spectaculos obiect la Târgu Neamț, obiect, artefact istoric și care să confirme spusele dumneavoastră care este?

Vasile Diaconu: Cele mai spectaculoase vestigii prin prisma vechimii, pe care noi le păstrăm în muzeul nostru, sunt resturi de mamut, animal preistoric care a dispărut acum 10.000 de ani, deci ele au o vechime mult mai mare, acestea fiind de altfel și obiecte care impresionează cel mai mult pe copiii care vin în vizită în muzeul nostru.

De asemenea, mai avem o serie de obiecte care sunt legate de exploatarea preistorică a sării, un domeniu poate mai puțin cunoscut publicului larg. Însă, în muzeul nostru, dar și în Muzeul din Piatra Neamț, de exemplu, avem păstrate o serie de vestigii legate de acest detaliu. În preistorie, sarea de fapt era cunoscută drept ”aurul alb”. Era o resursă naturală extrem, extrem de importantă, pe care oamenii au căutat în permanență să o exploateze și să o controleze, datorită implicațiilor acestui mineral.

Horia Daraban: Privind spre orizontul lui 2024, ce cercetări în teren urmează și care să plece de la Târgu Neamț?

Vasile Diaconu: Noi ne propunem să continuăm cercetarea arheologică sistematică într-un sit aflat în vecinătate, la Topolița, la șase kilometri sud de Târgu Neamț, unde, încă din anul 2019, investigăm urmele unui sat preistoric, un sat care a existat acum aproximativ 6500 de ani și care ne-a oferit niște rezultate arheologice extrem de interesante și, tocmai din acest motiv, și în acest an ne propunem să continuăm lucrările acolo și, în paralel, vrem să continuăm investigațiile și în cadrul acelui proiect pe care îl avem și l-am implementat cu sprijinul colegilor de la Institutul Național pentru Fizica Pământului.

Sunt două dintre cele mai mari proiecte pe care vrem să ne concentrăm în acest an, însă, ca în orice alt muzeu, întotdeauna apar și lucrări suplimentare legate de diverse proiecte de infrastructură, mai mari sau mai mici, care necesită prezența arheologilor pe teren.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Facebook/ Vasile Diaconu

Conaționali din lumea largă, uniți în realizarea celui mai lung brâu, un proiect al exponenților comunității românești din Nuremberg, Germania. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (3.03.2024)

Publicat de hdaraban, 3 martie 2024, 15:47 / actualizat: 11 martie 2024, 16:14

În emisiunea Radio Iași, invitată a fost doamna Ionela van Rees Zota, coordonatoare a activităților Asociației Dacia și a centrului amintit.

Dialogul a plecat de la ideea că, prin acțiuni diverse, comunitățile românești din diferite țări pot fi unite sub același scop. Exemplu aflat în atenție: realizarea celui mai lung brâu, reușită care să fie omologată ca record, chiar la 24 iunie, de Ziua Universală a Iei.

Horia Daraban: Cum să aduceți laolaltă comunitățile românilor formate în diferite puncte pe harta lumii?

Ionela van Rees Zota: Păi, simplu. Dacă ai un pic de inspirație, dacă ai un pic de viziune și oameni care sunt binevoitori și au aceleași țeluri comune, se poate realiza un proiect frumos ca cel care l-am pus acum noi pe picioare.

Horia Daraban: Ce presupune el, mai exact?

Ionela van Rees Zota: Am făcut un pic oamenii curioși, nu? Nu știu despre ce este vorba. Deci, în cadrul asociației noastre avem mai mulți voluntari, care sunt specializați pe anumite puncte, să zicem așa, iar noi o avem acum pe doamna Daniela Lostun căreia îi place pur și simplu tot ce este autentic românesc. Alături de doamna Galina Condrea, care vine din Republica Moldova, am inițiat un proiect prin care să unim românii de pretutindeni, atât românii din România, cât și românii din toate țările din lume.

 Vrem să construim cel mai lung brâu românesc. Și când spun construim mă refer la faptul că ori îl țes cei care pot așa, autentic românesc, ori îl cos. Deci nu putem spune că va fi un brâu doar țesut sau doar cusut, pentru că posibilitățile nu sunt așa cum trebuie peste tot, dar vrem să facem cel mai lung brâu românesc din lume.

Horia Daraban: Cu ce mesaj vine acest demers?

Ionela van Rees Zota: În primul rând, unitate și vreau să arătăm lumii întregi că românii de pretutindeni sunt uniți.

Horia Daraban: Practic, cum se va desfășura această acțiune?

Ionela van Rees Zota: Noi, de Dragobete, am lansat proiectul în cadrul căruia, pur și simplu, am invitat toți românii de pretutindeni să se implice în acest proiect. Ce vor trebui să facă? Pur și simplu să ia contact cu mine, să-mi scrie pe adresa de mail, ori să pe Whatsapp, să mă sune cum doresc dumnealor. Noi am creat chiar un grup de Whatsapp al românilor de pretutindeni unde deja, vreau să vă spun că, de o săptămână, se coase se țese brâul românesc.

Horia Daraban: Deci reacțiile sunt favorabile?.

Ionela van Rees Zota: Sunt foarte favorabile. Vreau să vă zic că în primele trei zile am avut peste o sută și ceva de persoane care s-au alăturat proiectelor noastre și persoane care au spus ”în sfârșit, ceva autentic care să unească românii de pretutindeni”. Iar proiectul nostru a fost extraordinar de bine primit cel puțin până acum. Văd că, zilnic, zilnic, ni se alătură oameni, persoane de pretutindeni. Trebuie să menționez ceva: oamenii pot să coasă de acasă, deci acolo de unde sunt ei, și vor trebui trimise aceste brâie, începând cu data de 10 iunie, până pe data de 20 iunie să le avem la Nuremberg. Distribuția va fi gratuită pentru că avem un sponsor care ne pune la dispoziție transportul brâului de oriunde în lumea asta. Există o condiție trebuie să aibă minim un metru lungime, să aibă o lățime de opt centimetri, iar la capetele acestuia să existe, cum îi spunem noi, un moș, o babă ca brâul să poată fi îmbinat unul cu celălalt.

Horia Daraban: Doritori deschiși către această inițiativă, români, nu doar din Europa, bănuiesc.

Ionela van Rees Zota: Nu, nu doar din Europa. Să știți că avem pe cineva din India care s-a alăturat. Dar avem chiar din America, avem din Canada, iarăși o persoană. Deci am rămas plăcut impresionați când am văzut că proiectul nostru a trecut pur și simplu oceanul în toate direcțiile.

Horia Daraban: De ce în luna iunie, finalitatea acestui proiect?

Ionela van Rees Zota: Pentru că pe 24 iunie știm cu toții că este Ziua Iei românești și vrem să o sărbătorim așa cum trebuie. Iar pe 24 iunie, în această zi, dorim ca acest brâu să fie expus în centrul orașului, Nuremberg. Și invităm Cartea Recordurilor să vedem dacă ne omologhează acest record.

Horia Daraban: E primăvară calendaristică, deja. Mărțișorul este și la Nuremberg, în pieptul conaționalilor?

Ionela van Rees Zota: Noi întotdeauna am promovat mărțișorul. Nu știu dacă știți, dar acum 3 ani, acum 4 ani, am avut cea mai mare promovare a mărțișorului românesc. Am participat la carnavalul orașului, care este cea mai mare acțiune în aer liber de aici, unde participă aproximativ 120.000 de spectatori permanent și peste 1.000.000 de telespectatori. Noi am împărțit mărțișoare, vă dați seama, să împarți 10.000 de mărțișoare în 2 ore, așa cât am defilat noi, nu este ceva zilnic făcut. Iar, să știți, că nu numai românii din zona Nuremberg, ci și celelalte naționalități știu ce este mărțișorul românesc. Noi, în cadrul Centrului Cultural, de fiecare dată, pe data de 1 martie, confecționăm mărțișoare și pot să vă spun că avem persoane de toate naționalitățile. Au venit inclusiv bulgari, care au spus că și ei au mărțișoare și vor să construiască așa ceva. Și, cu dragă inimă, au venit cetățeni turci, avem din Polonia, iarăși germani care vin și confecționează mărțișoare.

 Pentru că ei știu că mărțișorul este un simbol al norocului, al sănătății, al bunăstării, al bucuriei, al iubirii și a tot ce este frumos.

Horia Daraban: Deci, într-un fel, mărțișorul românesc unește comunități, inclusiv la Nuremberg?

Ionela van Rees Zota: Da, noi facem cum știm mai bine, ca tot ceea ce este românesc să fie dus mai departe, ca ceilalți minoritari să știe cu ce ne lăudăm noi. Ca un spirit de glumă, cum pot să vă spun că am participat anul ăsta la Carnaval, unde am avut tradițiile românești și nu am mai dat mărțișoare. Și am văzut că m-au oprit oamenii și m-au întrebat în germană unde sunt mărțișoarele că le lipsesc. Deci vă dați seama că deja a devenit o tradiție și pentru ei să primească mărțișoare de la noi.

Horia Daraban: Frumos ceea ce spuneți dumneavoastră. Pentru anul acesta, ce alte acțiuni pregătiți în cadrul Centrului Cultural de la Nuremberg?

Ionela van Rees Zota: Păi, în afara proiectelor care deja există, în continuare avem cursurile de limba română pentru copii, avem cursuri de limba germană pentru adulți, pentru copii, cursurile de dansuri populare continuă, tot felul de întâlniri care sunt săptămânale, lunare. Pregătim un proiect pe care îl vom lansa chiar zilele astea. E vorba despre un proiect unic, care, până în prezent, nu a mai existat nicăieri și e vorba, chiar așa se numește proiectul, ”Copiii românilor din străinătate, elite românești”. Vrem să promovăm copiii românilor din străinătate așa cum trebuie, pentru că românii noștri sunt plecați de ani de zile, au plecat cu cei mici, mici fiind, sau poate s-au născut în țările în care locuiesc și au ajuns copii care pur și simplu fac parte din copiii cu care noi, românii, ar trebui să ne mândrim chiar și peste hotare.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: facebook

Doi ani de la începerea războiului din Ucraina. Angela Grămadă, analist politic: ”trecerea timpului îngreunează situația ucrainenilor, a celor care au rămas în țară și care continuă să lupte pentru integritate și suveranitate”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (25.02.2024)

Publicat de hdaraban, 24 februarie 2024, 16:50

La momentul vorbirii, Ucraina trăiește un moment sensibil, de criză, am putea spune, dacă avem în vedere schimbările de la vârful armatei prin demiterea șefului armatei ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi, scăderea popularității președintelui Volodimir Zelenski, reticența ucrainenilor de a se mai înrola, dificultățile de pe front. Pe plan extern am putea face trimitere la încetarea sprijinului financiar și militar din partea Statelor Unite ale Americii.

Plecând de la aceste elemente, doamna Angela Grămadă, președinta Asociației ”Experți pentru Securitate și Afaceri Globale”, a oferit câteva interpretări. Ea a scos în evidență, printre altele, importanța existenței unui răspuns de susținere unitar din partea țărilor care ajută Ucraina.

Având în vedere suita de alegeri ce vor avea loc pe tot parcursul anului 2024, invitata a vorbit și despre necesitatea unui mesaj adresat electoratului prin care să se explice că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu este doar o amenințare de securitate de tip ”hard”, dar și o amenințare a valorilor, a democrației, a acelor realități pe care statele partenere ale Ucrainei le-au atins tocmai participând la un proiect care a mobilizat resurse pentru pace.

Mai mult, analistul politic a făcut și referire la dialogul bilateral București – Kiev, discuții care ar putea duce la oferirea din partea României a unei asistențe mai mari pentru Ucraina în domeniul securității și al apărării, în acest sens fiind așteptate formulări publice din partea celor două capitale.

Horia Daraban: Vă propun să începem dialogul cu rezultatele unui sondaj realizat pentru think tank-ul ”Consiliul European pentru Relații Externe”: doar 10% dintre persoanele intervievate se așteaptă ca Ucraina să câștige pe teren. E vorba de persoane din 12 țări, printre care și România, și merg mai departe cu cifrele. Aproximativ 31 de procente dintre cei chestionați consideră că Europa ar trebui să ajute Ucraina să își recupereze teritoriile ocupate de Rusia, în timp ce 41% sunt în favoarea ideii ca Europa să determine Ucraina să negocieze un acord de pace cu Rusia. În ce măsură astfel de percepții, astfel de atitudini influențează deciziile statelor în cauză?

Angela Grămadă: În ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina, ele influențează deciziile în context electoral. În anul 2024, vor avea loc mai multe alegeri, iar asta, într-adevăr, contează atunci când un actor politic proiectează o anumită strategie electorală sau o anumită campanie electorală și încearcă să aleagă anumite mesaje pe care să le transmită celui care urmează să se prezinte la vot.

Într-adevăr, cifrele pe care le-ați prezentat sunt îngrijorătoare, în sensul că ele oferă destul de mult spațiu de manevră pentru actorii politici noi sau cu experiență să gestioneze situația în favoarea lor și să vadă cum pot să proiecteze în continuare și acțiuni de politică externă; adică dacă să susțină sau nu Ucraina din punct de vedere financiar sau din punct de vedere al necesarului militar de care are nevoie această țară.

Dar să nu uităm că există și actori politici responsabil, actori politici care își dau foarte bine seama că o evaluare greșită a contextului de securitate poate afecta mai mult decât o eventuală încercare de a convinge electoratul să voteze un anumit partid politic sau un anumit candidat la alegerile prezidențiale. Și atunci, Ucraina poate deveni inclusiv moment de politică internă în aceste state. Avem exemple foarte bune în Europa în care susținerea pentru Ucraina nu va conteni. Și aici ne referim la statele baltice, ne referim la statele care sunt în apropierea frontierei cu Ucraina sau sunt în apropierea frontierei cu Federația Rusă și înțeleg altfel aceste riscuri și amenințări de securitate și vor continua să susțină, dar și să mobilizeze sprijin internațional pentru Ucraina.

E nevoie de inteligență politică ca să se explice electoratului intern că ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina nu este doar o amenințare de securitate de tip ”hard”, dar ne referim și la o amenințare a valorilor, a democrației, a acelor realități pe care statele partenere ale Ucrainei le-au atins tocmai participând la un proiect care a mobilizat resurse pentru pace.

Acum, în prezent, de fapt, pentru asta se de marea bătălie: dacă va rezista sau nu va rezista această prioritate a păcii sau a democrației, a bunăstării, în defavoarea unei agresiuni tot mai extinse din partea unui actor politic, care a decis că este timpul să pună în aplicare acea politică externă revizionistă, expansionistă, dacă putem să-i spunem așa. În fapt, în documentele de politică externă ale Federației Ruse este menționat că Rusia dorește să își redobândească influența asupra unor state vecine, state care altădată au fost alături, dar care în prezent au un altfel de parcurs.

Horia Daraban: Aș vrea să abordăm și planul intern al Ucrainei. Trecerea timpului creează premisele ca factorul decizional militar din Ucraina să capete o tot mai mare importanță în fața factorului politic? Asta și pe fondul crizei de pe front, al faptului că nu se pot organiza alegeri în Ucraina. Putem aminti și aici confruntarea dintre președintele Zelenski și fostul șef al armatei ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi.

Angela Grămadă: Eu cred că această dezbatere cu Zalujnîi în calitate de actor politic a fost un pic prea mult inflamată, inclusiv de către societatea ucraineană, care i-a apreciat meritele așa cum a trebuit. În sensul că i-a apreciat toate eforturile acelea de a de-ocupa anumite teritorii ucrainene, de a reorganiza anumite forțe din interiorul Ucrainei. Ce n-a reușit Zalujnîi să facă este să domolească așteptările, mai ales ale partenerilor externi, nu neapărat pe cele ale ucrainenilor. Aceștia din urmă erau conștienți că fără muniția și fără echipamentul care trebuiau să sosească în timp util din afara țării, acea contra-ofensivă anunțată nu ar fi avut niciun fel de succes. Și în acest context, oamenii l-au apreciat, l-au apreciat și poate și l-au dorit ca o alternativă la elita politică actuală care există în Ucraina. Și evident că din aceste considerente s-au inflamat spiritele în interiorul țării.

Lupta aceasta dintre cele două figuri a fost un pic artificială, Zalujnîi neformulând niciodată, că ar avea vreo intenție politică. Dar nici nu a ieșit să explice în fața publicului că nu este concurent pentru Volodimir Zelenski. Pe de altă parte, însă, trebuie să luăm în calcul și anumite explicații care vin dinspre conducerea Ucrainei. Și aici mă refer și la administrația prezidențială, dar și la alte persoane de rang înalt, care spuneau că e nevoie de o schimbare de paradigma, că e nevoie de o altă abordare, pentru că cea pe care a fot adoptată anterior nu a funcționat pe front, contraofensiva nu a funcționat. Poate o altă perspectivă poate să aducă o soluție suplimentară la ceea ce se confruntă Ucraina în prezent.

Oleksandr Sîrskîi (actualul șef al forțelor armate ucrainene) poate să fie un asemenea reprezentant al armatei, care să dea un nou suflu sau să vină cu acea perspectivă, mai ales că nu este un personaj care ar fi atât de controversat cum a încercat presa să îl prezinte.

Horia Daraban: Aș vrea să discutăm și despre sprijinul extern de care beneficiază Ucraina sau, mai bine zis, nu beneficiază. Mă refer la cele 60 de miliarde de dolari din partea Statelor Unite, acordarea lor este blocată în Congres, ajutorul militar american e și el blocat. La acestea, adăugăm și orizontul alegerilor americane. Într-un fel, Ucraina pare că pierde din susținere și că efortul de sprijinire a Kievului revine tot mai mult țărilor europene. Trecerea timpului va afecta tot mai mult aceste gesturi de ajutorare a Ucrainei din exterior?

Angela Grămadă: Trecerea timpului îngreunează situația ucrainenilor, a celor care au rămas în țară și care continuă să lupte pentru integritate și suveranitate și creează și mai multe dezacorduri între cei care au plecat și cei care au reușit să rămână în Ucraina și să facă față acestor riscuri, amenințări, acestor primejdii din interiorul țării. De ce? Pentru că se diminuează și ajutorul pentru ucrainenii refugiați în afara țării, nu neapărat doar pentru cei din interiorul țării. Actorii politici încearcă, în condiții de campanii electorale, să dobândească sprijinul mai multor votanți în interiorul țării, fără a ține cont de implicațiile unei asemenea strategii asupra securității naționale sau asupra poziționării și statutului pe care îl au în cadrul sistemului de relații internaționale. Toată lumea vede că această dispută dintre democrați și republican afectează, de fapt, modul în care noi percepem politica Statelor Unite ale Americii și poziționarea Statelor Unite ale Americii în anumite situații.

Da, Statele Unite ale Americii au încurajat de nenumărate ori ca Europa să-și asume un plan de securitate mult mai extins și mult mai responsabil. Dar asta nu înseamnă că Europa trebuie să rămână singură acum, pentru că Uniunea Europeană e un proiect de pace, nu a fost niciodată un proiect care să prevadă o agresiune de tipul celei pe care noi o avem astăzi în Ucraina. Și Europa a fost încurajată de Statele Unite ale Americii să intervină mai mult. Dar Europa a spus din start că, fără sprijinul Statelor Unite ale Americii, nu va face față unor asemenea provocări. Deci, Europa are nevoie de Statele Unite ale Americii, iar SUA au nevoie de Europa pentru a susține Ucraina.

Dar cel mai mult are nevoie Ucraina de toată solidaritate aceasta internațională, pentru că Federația Rusă nu face altceva decât să arate altor state din alte părți ale lumii că problemele pot fi soluționate și pe calea militară, nu doar pe cale diplomatică, nu doar în cadrul forurilor internaționale. Deci, responsabilitatea este a noastră, a tuturor. Nu putem să o împărțim pe zone sau pe regiuni. Ea trebuie să fie unitară și să vorbească ca o voce unică în sprijinul Ucrainei, dar și în sprijinul altor state care au nevoie de o asistență similară, precum are Ucraina.

Horia Daraban: La summit-ul de la Davos, care a avut loc la mijlocul lunii ianuarie, a fost făcut cunoscut faptul că Ucraina și România încep negocieri pentru un acord de colaborare în domeniul securității, acord care să cuprindă ce anume mai exact?

Angela Grămadă: Inițial, s-a vorbit că ar fi parte a acelui discurs pe care l-au avut cei doi președinți ai României și Ucrainei, în octombrie 2023, despre parteneriatul strategic. Ulterior, în presă, exact în luna ianuarie, s-a vorbit că ar fi un acord pentru garanții de securitate. De facto, ceea ce am reușit noi să aflăm, mă refer la experți, presa din România,  este vorba despre o asistență mai mare pentru Ucraina în domeniul securității și apărării, adică în domeniul militar, dar fără să  fie exemplificat neapărat în ce va consta această asistență.

Sper să aflăm în perioada următoare mai multe detalii. Domnul Fota, fostul secretar de stat, a anunțat zilele trecute că vor fi făcute publice mai multe detalii și publicul din România va reuși să înțeleagă mai bine care sunt angajamentele pe care și le asumă România împreună cu alte state, pentru că acorduri similare vor fi semnate cu mai multe state membre ale Uniunii Europene. Deocamdată, totul se pune pe hârtie, totul se negociază și sper că vom avea în curând o transparență mai mare asupra acestor decizii care au fost luate la nivel de state partenere.

Varianta audio a dialogului:

Interviu realizat de Horia Daraban

Sursa foto Angela Grămadă

Pledoarie pentru lectură. Cristina Hermeziu, jurnalist literar: ”lectura e ca o autostradă, te duce foarte departe. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (18.02.2024)

Publicat de hdaraban, 18 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 19 februarie 2024, 16:04

Plecând de la aceste premise, Cristina Hermeziu, ieșeancă, jurnalist literar, traducător, stabilită de aproape 20 de ani la Paris, a vorbit la Radio Iași despre lectură. Invitata consideră că e fundamental acest îndemn la lectură, tocmai pentru că s-a schimbat forma lecturii.

Mai mult, invitata  consideră că ceea ce putem face pentru a încuraja cititul este ”să punem cărți foarte devreme în jurul copiilor”.

Pledoaria interlocutoarei ia și forma unei metafore: ”Lectura e ca  o autostradă, te duce foarte departe. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai.”

Horia Daraban: Este sănătoasă ideea ca o dată din an să poarte în dreptul ei o astfel de formulare, Ziua Națională a Lecturii?

Cristina Hermeziu: Ar trebui să fie în fiecare zi Ziua Națională a Lecturii. Adică, să nu ne aducem aminte de cât de important este acest lucru doar o dată pe an. Eu cred că nu sărbătorim doar o dată pe an. Eu încă cred și văd în jurul meu că se citește. Sigur, s-au schimbat, cum ați și spus, formele de a citi. Citim pe ecran, citim ascultând, de ce nu, și radio, dar ascultând cărți sau ascultând dialoguri în podcast-uri. S-au schimbat formele de lectură. E adevărat, s-a schimbat și accentul și modul în care ne raportăm la carte. Dar cititul n-a dispărut, s-a transformat puțin.

Horia Daraban: Până la urmă, contează acest îndemn la lectură pe care îl aduce și marcarea unui astfel de moment, Ziua Națională a Lecturii? Asta, în condițiile în care lumea e în punctul, în momentul în care se întâlnește cu rândul scris, foarte ușor. Se citește presă, se citesc postări, comentarii la postări, ba mai mult, se și scrie.

Cristina Hermeziu: E fundamental, aș spune vital, acest îndemn la lectură, tocmai pentru că s-a schimbat forma lecturii. Ne e mult mai apropiat telefonul, ecranul e în buzunar, e în mâini tot timpul. Cartea începe să devină mai greu de dus cu noi în buzunar. Vreau să vă spun că asta începe foarte devreme, de foarte devreme: prietenia cu obiectul carte și cu modul de a reuși să ne scufundăm într-o carte, care e un alt fel de citit. Toate lecturile pe ecrane, pe telefon sau în alte feluri, e o împrăștiere a noastră, ne solicită împrăștierea noastră. O carte ne aduce din nou concentrarea aceea, sigur, mai lentă, liniară, cum se spune, dar ne readună pe noi cu noi. Și creează un spațiu-timp pe care nu-l regăsim nicăieri, omogen și extrem de seducător. Dar de ce e fundamentarea această aducerea aminte, că e cartea cea care ne reîmpacă cu noi înșine? Pentru că asta începe foarte, foarte, foarte devreme.

Și eu am avut această bucurie și această șansă să cresc într-o casă cu cărți. Mama mea era bibliotecară, a fost bibliotecară mai întâi la Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași și apoi directoare a bibliotecii de la Facultatea de Litere a universității ieșene. Deci am avut cărți pe tavă, ceea ce este o șansă uriașă. Puneam un bilețel cu titlul cărții în geanta mamei, seara, și a doua zi, o aveam. Am crescut, și noi, de fapt, așa facem, toată lumea care are această șansă, a unor părinți sau a unor învățători sau a unor profesori care pun cărți în jurul copiilor de foarte devreme. Ele nu sunt obiecte naturale, nu cresc de la sine, sunt aduse acolo de cineva. Deci, îndemnul la  lectură vine din afară, vine de la niște zâne bune, vine de la niște spiriduși buni.

Am niște amintiri foarte frumoase, probabil una dintre cele mai vechi. Așa, ca o conștiență a faptului că citim și cartea e un mic miracol, eram, cred, undeva pe o scară destul de înaltă de lemn, lustruită, între rafturile Bibliotecii Centrale Universitare de la Iași și deschideam la întâmplare câte un volum pe care îl găseam acolo, sus, sus de tot. Volumele erau pe vremea aceea, nu mai știu dacă și acum, cartonate. Deci nu vedeai titlul pe carte, erau ascunse sub coperte de carton. Deci trebuia să deschizi acea carte ca să vezi ce înăuntru. Și asta mă duce cu gândul și la ce spunea undeva Jorge Luis Borges, probabil în ”Cărțile și noaptea”. El avea impresia, când era mic copil, că, atunci când închide o carte, peste noapte, literele se amestecă și cartea se reface, se reînnoiește și de fapt e o metaforă atât de frumoasă.

Numai când deschidem cartea, cartea ne vorbește și cartea devine vie și cartea se reface de fiecare dată când deschidem un titlu, o copertă.

Horia Daraban: Emoționant ceea ce spuneți dumneavoastră. Și aș vrea să leg povestea cu amprentă puternic personală de o realitate colectivă. Ultimele date ale Institutului Național de Statistică arată că 11 milioane de români nu au citit nicio carte în ultimul an. Printre motivele principale se numără faptul că nu au timp sau nu sunt interesați de lectură. Se desprinde de aici o dramă colectivă?

Cristina Hermeziu: Am putea să spunem acest lucru, dar să nu dramatizăm. În orice caz, e o realitate tristă, nu? Statisticile nu mint neapărat și arată o tendință. Arată o realitate. Ce-i de făcut? Dacă e așa, probabil singurul lucru pe care îl putem face este să punem cărți foarte devreme în jurul copiilor. Revin cu anecdotă, aici. În Franța, unde sunt la nivel de învățământ primar, să spunem deci un lucru trăit. În clasele mici, când începem să scriem, să citim, să socotim, există și acest reflex. Poate nu o fac toți învățătorii, dar eu am trăit-o.

Am văzut că se întâmplă și așa în clasă. Când copiii au de rezolvat un exercițiu sau o lucrare de control, cei care termină primii, cei care și-au terminat de făcut exercițiul sau lucrarea au voie să se ridice din bănci în liniște și să meargă la biblioteca clasei, există o bibliotecă în fiecare clasă, și să-și ia o carte, să citească. Vă dați seama ce gest excepțional pe care îl interiorizezi, de la începutul literelor, pe care începi să le vezi că au sens și sunt miraculoase? E un gest nemaipomenit, care intră în viața de zi cu zi sau va deveni formator mai târziu. Am timp, mi-am câștigat un pic de timp. Ce fac cu el? Citesc ceva. Am dreptul la o carte ca un premiu.

Horia Daraban: Deci ideea care se desprinde este ca omul, individul, să se întâlnească cu fila de carte cât mai devreme în viața sa.

Cristina Hermeziu: Sigur că da, să râvnești o carte, să ajungem să vrem o carte, să ajungem să degajăm timp pentru a ne întâlni cu o carte. E un reflex nu ușor de format, dar eu cred că se poate. Sunt destule inițiative și în România, am văzut în acest sens. Probabil că nu destule. Mă întorc iarăși în timp.

Era înainte de 1989, probabil generațiile noi nu mai știu, dar se vindeau cărți la pungă. Ce înseamnă cărți la pungă? Eu cred că e un subiect fabulos, chiar de memorie colectivă, memoria noastră care vine din perioada aceea foarte grea a comunismului. La librării se vindeau cărțile bune împreună, într-o pungă, cu cărți de maculatură, maculatură proletcultistă, maculatură pe care nu o cumpăra nimeni. Și se stătea la coadă ca să iei un astfel de pachet, de exemplu cu romanele lui Marin Preda. Am această amintire cum am fost foarte fericită, la 10-12 ani, cât aveam, să cumpăr Marin Preda, la pungă, împreună cu alte cărți de necitit, pentru că erau ideologizate și de proastă factură literară, nici vorbă, altfel. Râvnirea, să îți dorești o carte. Eu cred că aici trebuie să sădim în cei mici dorința de avea o carte, de a citi, de a vedea că e un miracol acolo. Și apoi se vor schimba și statisticile.

Horia Daraban: Cu siguranță. Aș vrea să încheiem interviul nostru, doamna Hermeziu, cu o formulare legată de o astfel de întrebare și vă las pe dumneavoastră să construiți răspunsul, evident. Lectura te ia dintr-un loc, și poate îl identificați dumneavoastră, și te duce unde? La fel, oferiți dumneavoastră orizontul.

Cristina Hermeziu: Lectura e ca o autostradă, te duce foarte departe. Haideți să mergem pe această metaforă. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai. Vă dați seama ce geografie și ce hartă infinită se creează? O ultimă urare, poate, la final. Să aveți și să avem timp de citit ca să plecăm spre acest orizont infinit.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Sursa foto: facebook/ Cristina Hermeziu

Marius Alexa, om de afaceri ieșean, globe-trotter sub stindard antreprenorial: ”mergând pe piețe străine, te înțelegi pe tine și înțelegi și România”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (18.02.2024)

Publicat de hdaraban, 18 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 20 februarie 2024, 19:22

În schimb, la ediția din 18 februarie 20024, noțiunea de globe-trotter a avut deasupra sa stindardul antreprenoriatului, al ideii de colaborare, de parteneriat în afaceri.

Omul potrivit pentru un astfel de deziderat este Marius Alexa, antreprenor ieșean cu preocupări constante în a face legături de afaceri dincolo de granițe, în a promova mediul antreprenorial regional.

Din stânga Prutului, Republica Moldova, în Statele Unite ale Americii, din țările arabe în China, cu astfel de repere geografice pe fundal, invitatul lui Horia Daraban a oferit justificări pentru astfel de deplasări.

El a vorbit și despre felul în care sunt percepuți antreprenorii români, dar a formulat și trimiteri care să scoată în evidență importanța construirii, în regiunea Moldovei, a unei infrastructuri rutiere performante.

Horia Daraban: De ce să călătorești în ideea de a face afaceri? Nu e puțin utopic să crezi că poți lega relații antreprenoriale în Asia, tu fiind cu afacerea pe mal de Prut, în România?

Marius Alexa: Ca urmare a călătoriilor noastre, am constatat că în foarte multe țări sunt români antreprenori cu afaceri înfloritoare și aș exemplifica cunoscuta insulă turistică Bali. În Bali, sunt antreprenori români care au hub-uri de afaceri, antreprenori români care construiesc cartiere întregi de case, antreprenori români care au fabrici de răcoritoare, antreprenori români care lucrează în educație. Deci, iată, numai în acest colț al planetei câți antreprenori sunt, astfel încât noi chiar am putut prin programul nostru să creăm un club al antreprenorilor români din Bali.

Horia Daraban:  Se poate trage concluzia că românii sunt pretutindeni, chiar și când vorbim despre afaceri?

Marius Alexa: În secret, ca o glumă, am putea spune că noi cucerim încet, încet lumea. Dar pentru acest lucru trebuie să călătorim, să vizităm noi piețe, să înțelegem care sunt regulile de pe o piață nouă. Și noi sunt foarte creativi în felul nostru. Putem să punem în valoare aceste calități, să construim în acele țări afaceri care, sigur, duc la prosperitatea antreprenorilor, la prosperitatea acelor țări. Dar nu în ultimul rând, foarte mulți dintre acești antreprenori care reușesc afară sunt legați de România și într-un fel sau altul ajută și pe cei care sunt aici prin transferul de idei, prin transferuri de capital, prin diverse legături de care toată lumea beneficiază.

Horia Daraban: Călătoriile dumneavoastră ce au scos în evidență legat de antreprenoriat, de colaborare, de înțelegerile de afaceri? Există un fir roșu?

Marius Alexa: Avem câteva tare, cred, din educația noastră în general, a generațiilor educate în perioada comunistă, în care, cumva, am văzut piața internațională ca fiind ceva de neatins sau ceva foarte greu de obținut.

Dar comerțul, în general, s-a născut prin aceste diferențe dintre o țară și alta, dintre o regiune și alta, în care prețurile variază. Și sunt foarte multe lucruri care variază: calitate, preț, diversitate unor produse. De acest lucru poți beneficia, dacă cunoști ambele piețe. Poți valorifica aceste diferențe în avantajul tău. Realitatea că acum trăim într-o lume globalizată, cu multe frământări și cu multe schimbări. Nu putem o afacere care, dacă a reușit în România, să o ținem doar într-o regiune, într-un oraș sau într-o țară, dacă potențialul este mare. Și aici intervine o altă dimensiune pe care am constatat-o și anume ambiția antreprenorilor români.

Este un lucru care trebuie cultivat. Ar trebui să încurajăm foarte mulți antreprenori care au deja rezultate să meargă pe piețe străine. De altfel, sunt nenumărate exemple în care antreprenori români au reușit să cucerească nișe internaționale. De exemplu, în cybersecurity, avem o companie; în procesarea automată a datelor, avem iarăși un unicorn românesc. Sunt foarte multe exemple care ar trebui să ne încurajeze în direcția asta. Și ca să mă întorc la întrebare a dumneavoastră,  mergând pe piețe străine, te înțelegi pe tine și înțelegi și România. Eu un paradox aici, mergi în America, sau mergi în Italia, sau în Thailanda și înțelegi mai bine România.

Horia Daraban:  Cum e primit antreprenorul român peste hotare?

Marius Alexa: Cred că românii sunt cel mai bine primiți în America. Probabil, este o explicație, pentru că, zeci de ani, foarte mulți oameni determinați, hotărâți și cu ambiție au ajuns în America, și au construit cariere și, cumva,  românii sunt foarte bine văzuți ca profesioniști, ca fiind oameni muncitori.

În Europa, avem câteva tare de percepție care trebuie, probabil, la nivel guvernamental, într-o anumită perioadă, an de an, în care ar trebui să fie corectată, iar în Asia, din nefericire, suntem pe insule percepuți.

 În China, de exemplu, suntem percepuți doar prin niște filme ale lui Sergiu Nicolaescu și a prieteniei din anii `60 între România și China. În sud-estul Asiei, Indochina, sunt foarte puține ecouri românești. Iar în Oceania, suntem destul de necunoscuți. În Africa, iarăși, suntem, în unele țări, cunoscuți pentru că am avut diverse investiții. În America de Sud, de exemplu în Chile, românii sunt foarte bine văzuți pentru că foarte mulți experți în zona mineritului au creat în Chile foarte multe exploatări ale mineralelor și o industrie de vârf. În Chile, pentru ei, inginerul român este un standard.

Lucrurile nu au un răspuns unitar, sunt abordări diferite și tocmai acest lucru face și interesantă deplasarea unui antreprenor român, pentru că el trebuie să știe cu ce pleacă, cu un brand de țară puternic, unul mai slab în funcție de piață.

Horia Daraban: Ați dat mai multe exemple. Care au fost locurile care v-au impresionat cel mai mult legat de modul de a face afaceri și de ce?

Marius Alexa: Cred că America este în continuare numărul unu în lume pentru modul concret, direct și foarte pragmatic de a aborda lucrurile. Sigur, și America este într-o schimbare, dar, în continuare, este opțiunea numărul unu, cred că, a oricărei afaceri care dorește să se extindă și să crească foarte mult.

În Europa, de exemplu, lucrurile sunt mult mai cunoscute de noi. Sunt zone în care sunt foarte mulți români, concentrații de români și, cumva, mereu aceștia influențează percepția și influențează modul în care partenerii tăi se raportează la tine când faci o afaceri. În Asia, în schimb, cele mai interesante locuri probabil sunt Singapore, Bangkok, ca fiind locuri în care lucrurile, să spunem, au o anumită viteză, și anume piața crește foarte mult, tranzacțiile sunt foarte mari. Uneori am senzația că nu suntem obișnuiți cu viteza cu care Asia se mișcă.

De aceea mereu trebuie să fim cu un ochii la ce se întâmplă în Asia, pentru că de acolo, cumva, foarte probabil ca pe viitor să se dea cumva în ora exactă în business-ul mondial.

Horia Daraban: Apropo, că ați făcut acea enumerare. Singapore, Thailanda, Vietnam, aceste țări le-ați atins cu ideea de antreprenoriat românesc. Singapore, a treia cea mai competitivă economie din lume. Statele Unite, pe locul 10. Este vorba despre un raport al Institutului Internațional pentru Dezvoltarea Managementului. Legat de Singapore, domnule Alexa, ce mănâncă acolo antreprenorii, cum se ajunge la astfel de reușite, la astfel de statistici?

Marius Alexa: Sunt mai multe explicații, dar aș putea spune că economia mondială se bazează pe ”Pax Americana”. În primul rând, acea strâmtoare, unde este amplasat și Singapore, este o zonă strategică prin care mărfurile din China, din Extremul Orient au ajuns în Europa și în Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, a fost un punct de trecere. Deci așezarea geografică contează foarte mult.

În al doilea rând, cultura de acolo, și anume cultura muncii. Mă refer la faptul că majoritatea cetățenilor din Singapore țin de cultura chineză și mai puțin de cea malaeziană.

În al treilea rând, un factor cheie pentru succes în afaceri este statul de drept. Și englezii au construit practic Singapore și au instituit reguli clare de derulare a afacerilor, reguli clare de împărțire a dreptății în sistemul de justiție, reguli clare de guvernare.

Horia Daraban: Deci reper anglo-saxon…

Marius Alexa: De fapt, Singapore și Hong Kong, care pot fi un cazuri oarecum similare, sunt un amestec de securitate maritimă occidentală cu reguli occidentale și o cultură a muncii asiatică.

Horia Daraban: Pentru că spuneați dumneavoastră despre Singapore și poziționare geografică, dacă e să facem o legătură, România are o poziționare geografică favorabilă reușită antreprenoriale?

Marius Alexa: Cândva, în  Evul Mediu, pe aici trecea un drum comercial important de la Cetatea Albă către Marea Baltică. În acest moment, de exemplu, se construiește un nou drum și ne referim la autostrăzile din estul României, din zona Moldovei. De aceea, cumva, când vedem A7 cât de repede merge și care merge chiar până la vama Siret, ne creează speranțe și premise pentru un viitor drum comercial către nordul Europei, trecând prin zona noastră. Cred că această infrastructură se construiește, A7 și A8, va crește foarte mult interesul investitorilor și capacitatea noastră de a produce ceva aici și de a exporta facil în restul lumii. De altfel, aceste coridoare nu se opresc la granițele noastre, aceste artere comerciale vor merge până la Odesa, vor merge în Polonia și lucrurile acestea nu au decât să ajute la prospectarea noastră. De altfel, cred că viitorul este în față și noi suntem de-abia la începutul acestor reușite.

Horia Daraban: Ce urmează în acest an legat de deplasări, de legarea unor noi relații de ordin antreprenorial pe glob?

Marius Alexa: În continuare, avem Statele Unite ca principală zona de deplasări. Avem evenimente, luna viitoare, în Houston, în Austin, în Dallas. Avem în New York, în luna iunie, și în Utah. În toate aceste zone noi, am înființat cluburi de afaceri pentru antreprenori români, unde limba oficială este limba română, evident, cluburi care facilitează colaborarea și cu țara. De asemenea, anul 2024 este anul Africii și semnalele primite de la conducătorii României au încurajat interesul nostru. Avem, de exemplu, în primăvară, o întâlnire cu guvernul Ugandei, chiar la Kampala, și încercăm să formăm o delegație de companii interesate să exploreze Africa. Săptămâna viitoare merg în Africa de Sud și mă voi întâlni cu reprezentanți din patru țări africane, reprezentanți capabili și parteneri capabili să organizeze și să găzduiască delegații de afaceri în acea zonă.

Africa este o zonă foarte disputată acum. Nu de mult, puterile europene au făcut un pas, cumva, în spate și au lăsat, din nefericire, locul altor puteri care nu au foarte multe scrupule și este o nouă formă de colonialism în realitate. Dar va fi o revenire a Occidentului și a afacerilor cu Africa. De aceea și România ar trebui să aibă niște ”antene” acolo, niște contacte valoroase, care pot fi exploatate. Noi suntem o țară în care excelăm, de exemplu, prin educație și purtăm o tradiție a educației, dar foarte multe resurse sunt în zone pe care noi nu le avem și noile tehnologii consumă foarte multe resurse, de exemplu minerale rare, la care noi am putea contribui în aceste lanțuri valorice și de exploatare la nivel mondial.

Pe scurt, n-ar trebui să rămânem cantonați doar în zona asta, sud-est europeană, deși și aici sunt oportunități; de exemplu, în zona Balcanilor, mai ales în zona Balcanilor de Vest, unde România ar trebui să aibă o mai mare activitate. Imaginea noastră pare cea mai bună în zona aceasta, Albania, Macedonia, nordul Greciei, Bosnia. Suntem foarte bine văzuți ca o țară model și, dacă asculți ce vorbesc acești oameni despre România, contrastează foarte puternic cu ceea ce vorbesc alții, pentru că suntem foarte bine văzuți. Avem va un soft-power pe care nu le exploatăm suficient.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Ciprian Apetrei, coordonator al unei antologii de texte scrise de membri ai diasporei: ”în momentul în care ești departe de țară, o înțelegi altfel și o iubești mai mult”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (11.02.2024)

Publicat de hdaraban, 11 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 13 februarie 2024, 15:40

Acestor repere poate fi adăugat și faptul că sfârșitul lui 2023 a adus și publicarea celui de al treilea volum de texte.

În interviul pentru ediția ”Weekend cu prieteni” din 11 februarie 2024, interlocutorul lui Horia Daraban a vorbit despre varietatea abordărilor în textele primite, scrieri care, totuși, păstrează un fir roșu: ”apartenența profundă și foarte serioasă la România”.

Horia Daraban: Cum convingi pe cineva să pună mâna pe stilou sau să se așeze în fața calculatorului și să-și deschidă sufletul și mintea pentru a-și revărsa emoțiile, ideile, ținând cont și de faptul că, de multe ori, orizontul lor, al celor plecați peste hotare, arată alte priorități?

Ciprian Apetrei:  E o întrebare foarte bună. În timp, am dezvoltat mai mult maniere de a face astfel de opere de convingere. A fost mai greu cu primul volum să găsesc oameni care să povestească, ca să povestească și zonele care n-au fost doar de reușită, că viața, în diaspora, nu înseamnă doar o urcare așa, pas cu pas, pe o scară de la mai bine la și mai bine.

E mult mai complicat de atât, înseamnă multe reveniri și multe șecuri și multe posibilități de a o lua de la capăt și mult efort. Primul volum a fost o muncă de cercetare să găsesc acești oameni și să-i conving să scrie. Volumele doi și trei și cel al patrulea cu care suntem pregătire, au fost mult mai simple, pentru că textele au venit în urma prezentărilor cu volumele de dinainte și aceste prezentări au fost primite cu foarte multă emoție, cu multă empatie.

Au fost niște exerciții de cunoaștere a celuilalt care au generat acest îndemn de a scrie. Dar primul volum a fost realizat prin apeluri publice. A fost un apel în rubrica mea din ”Adevărul”, a fost un apel în ”Marginalia”. A mai fost o anumită rețea pe care o aveam deja, de oameni pe care îi cunoșteam, cu care colaboram în diverse proiecte în jurnalism. Eu am făcut mulți ani și fac încă jurnalism specializat pe românii de pretutindeni.

Horia Daraban: Dincolo de ce am spus în introducerea dialogului nostru, ce este această antologie, ”Povești călătoare scrise de români din lumea largă”?

Ciprian Apetrei: Este o cartografiere a diasporei. Este un proiect între jurnalism și literatură, un proiect care și-a propus să scoată la lumină diaspora tăcută, diaspora care are foarte puțină voce atât în presă, cât și în textele literare. Este o antologie care a adus împreună doctori, ingineri, badante, muncitori, oameni de toate culorile.

Este, și o să vă citez, un concept foarte frumos pe care l-a propus profesorul Cristian Crăciun, care a scris posfețele tuturor volumelor. La primul a spus foarte frumos că acest proiect este un vitraliu. Fiecare își aduce bucățica lui în culoarea proprie de sticlă. Lumina trece prin toate aceste bucățele de sticlă colorată, iar în partea cealaltă este o singură lumină, ceea ce am numit eu o supra-identitate a celui plecat.

Horia Daraban: Luând din titlul antologiei, lumea largă înseamnă doar Europa?

Ciprian Apetrei: Nu. În total sunt în jur de 130 de texte din 30 de țări de pe patru continente. Mai sunt texte din Statele Unite, mai sunt texte din Canada, mai sunt texte din Africa. Mai sunt texte și din destinații poate mai puțin așteptate, cum ar fi Oman, Rusia, China.

Horia Daraban: Până la urmă, despre ce scriu românii, despre starea de bine acolo unde au ajuns, despre nesiguranțele sufletești? Există o diversitate de abordări?

Ciprian Apetrei: Da, există o mare diversitate. Textele au în majoritate un ton nostalgic. Multe vorbesc despre cum te descurci între două ”acasă”, între ”acasă” – acasă, de unde ai plecat și ”acasă” -dincolo, cel de-al doilea acasă pe care l-ai construit în timp și care este o surpriză și pentru tine, de multe ori. S-a mai numit acest lucru relația dintre rădăcini și aripi.

Unele texte vorbesc despre integrare, unele despre cum ești privit atunci când te prezinți ca fiind din România. Sunt texte care vorbesc despre speranță, despre lumina aceea din ochi cu care vezi țara în care ai ajuns.

Altele vorbesc despre dezamăgiri. Sunt și texte despre întoarcerea în România foarte interesante în timp. Începând de ce 2018, când am început să le strâng, tonul să știți că, ușor-ușor este din ce în ce mai blând față de România. Asta a fost o surpriză să constat.

Horia Daraban: De ce?

Ciprian Apetrei: Cred că este o evoluție istorică. Nu cred că este propriu-zis meritul României. Cred că cei din diaspora au ajuns la o maturitate și este o dorință.

Este un mod de a-și propune să fie mai blânzi cu România, de a vrea să se întoarcă, nu neapărat fizic, cât cu gândul de a ajuta mai mult. E un maxim istoric pe care îl trăim al numărului de asociații românești, a mobilizărilor pentru cauze civice, al bisericilor românești.

Să vedem cum va continua acest lucru, să vedem dacă România va reuși să înțeleagă această mână deschisă care vine din diaspora.

Horia Daraban: Din cele 130 și de texte pe care le-ați adunat dumneavoastră, ce v-a uimit legat de ceea ce au scris românii plecați peste hotare?

Ciprian Apetrei: Un exemplu e greu de ales, unul singur. Poate cel mai surprinzător text este al unui soldat bulgar din Găgăuzia, îndrăgostit de limba română. Grigorie îl cheamă. Povestea lui a fost scrisă de o doamnă profesoară care a predat limba română în Găgăuzia. Iar acest soldat îndrăgostit de România a învățat el limba română și și-a învățat toată familia limba română. Grigorie a ajuns la București într-o misiune cu serviciul.

Ceea ce i s-a părut lui foarte frumos să facă și considera cea mai frumoasă amintire a vieții lui: s-a dus și a făcut de planton la mormântul lui Eminescu.

Horia Daraban: Impresionant. Dincolo de această scriere și având pe fundal textele pe care le-ați adunat, există un fir roșu, domnule Apetrei, care se desprinde din toate aceste rânduri?

Ciprian Apetrei: Firul acesta roșu este apartenența profundă și foarte serioasă la România. Asta spun mai multe texte. Spun că, în momentul în care ești departe de țară, înțelegi altfel și o iubești mai mult. Este chiar un text  care spune așa foarte frumos: ”am plecat din România ca să pot să o iubesc”. Altcineva spunea că iubirea față de țară crește proporțional cu distanța față de Otopeni.

E un atașament profund și asumat în diaspora față de România. Asta e foarte interesant. Când trăiești în România, acela este mediul, ești român, bineînțeles. Ești înconjurat de lucruri care țin de identitatea românească. Ei bine, în străinătate, alegi la un moment dat sau nu această identitate și cei care o aleg o aleg foarte serios și o păstrează foarte serios.

Este un text impresionant scris de Bogdan Stelian Dumitru, din Colorado, care este inginer acolo, dar cântă și muzică folk, e foarte implicat în viața comunității.

El spune ”noi, aici am păstrat o Românie foarte frumoasă, de care suntem foarte atașați și la care ținem poate mai mult decât românii din țară, pentru că noi ne-am creat-o și ne luptăm pentru ea și nu este ușor să o păstrăm, dar facem astfel de generații”. Dacă ar fi energia asta și în România, probabil că țara ar arăta altfel.

Horia Daraban: Încheiem dialogul nostru desprinzând concluzia din ceea ce ați spus dumneavoastră. Urmează publicarea altor texte.

Ciprian Apetrei: Cu siguranță. La fiecare lansare am călătorit cu aceste cărți prin multe comunități românești din Europa și fiecare astfel de eveniment, fiecare astfel de moment foarte emoționant, a întâlnirii cu publicul, a dus la scrierea altor texte.

Prin urmare, chiar dacă n-am anunțat încă oficial o nouă selecție pentru volumul patru, deja texte au început să vină, unele foarte frumoase și unele din locuri noi, cum ar fi din Japonia. Sunt autori care revin deja cu alte texte în volumul patru, deci cu siguranță va exista o astfel de continuare.

Interviu realizat de Horia Daraban

Varianta audio a dialogului:

Ciprian Apetrei este un profesor de filosofie și de limba română ca limbă străină, scriitor și jurnalist ploieștean, specializat pe problematica românilor de pretutindeni. A publicat cărțile Cel de la geam (ed. Eikon, 2020), Aici și acolo. Filografii (ed. Eikon, 2022), Ai găsit ce căutăm cu toții? Filografii (ed. Eikon, 2023) și coordonează antologia în trei volume Povești călătoare, scrise de români din lumea largă (ed. Minela, 2021, 2022, 2023), care vorbesc despre identitatea celui care locuiește de un timp semnficativ în străinătate, fară să își uite țara. A scris povești în care a îmbinat folclorul românesc cu cel celtic. O parte dintre cărți sunt traduse în franceză și italiană și au fost prezentate comunităților românești din Franța, Italia, Danemarca, Spania, Insulele Canare, Belgia, Anglia, Germania, Țările de jos, de asemenea în Republica Moldova și România.

Marin Gherman, politolog: în relația cu România, ”pașii Kievului nu au însemnat revenirea la drepturile pe care le-a avut comunitatea românească din Ucraina până în 2017”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (4.02.2024)

Publicat de hdaraban, 4 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 6 februarie 2024, 16:37

În acest cadru poate fi invocat și recentul vot din Consiliul European referitor la sprijinul financiar oferit Ucrainei de către Uniunea Europeană.

Invitat la ediția ”Weekend cu prieteni” din 4 februarie 2024, a fost domnul Marin Gherman, lector de științe politice la Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava, totodată coordonator al Centrului Media ”BucPress” din Cernăuți, Ucraina.

El  a oferit mai multe răspunsuri, plecând tocmai de la ajutorul 50 de miliarde de euro pentru Kiev acceptat, în ultimă instanță, și de premierul maghiar Viktor Orban.

Pe lângă acestea, politologul a explicat care este sursa fricțiunilor dintre președintele Volodimir Zelenski și șeful forțelor armate ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi.

Un alt subiect din cadrul interviul a fost legat de relațiile româno-ucrainene și cât de greu cântărește respectarea drepturilor comunității românești din Ucraina în acest dialog bilateral, ce se dorește a fi ridicat la rang de parteneriat strategic.

Horia Daraban: Cât de important acest pachet financiar pentru Ucraina, având pe fundal toate datele?

Marin Gherman: Este o gură de aer proaspăt pentru Ucraina și un semnal puternic dat atât Washington-ului, cât și Moscovei. A spus și Zelenski, că apreciază deosebit de mult efortul ce l-au făcut Uniunea Europeană și statele Uniunii Europene. Merită menționat faptul că Ucraina se află nu numai într-o situație dificilă din punct de vedere militar, dar și din punct de vedere al sistemului economic, iar acești bani pot să salveze funcționarea economiei ucrainene în anii care vin.

Ucraina are un deficit bugetar foarte mare și, din cauza războiului, lucrurile sunt din ce în ce mai greu de gestionat din punct de vedere al funcționării statului. Și ne referim aici la toate aspectele funcționări statului, de la partea de infrastructură până la oferirea de salarii și pensii și, în genere, întreținerea stabilității macrofinanciare și sociale din interiorul Ucrainei. Sperăm și Statele Unite ale Americii vor gestiona aceste relații cu Ucraina și vor găsi o soluție, prin Congres și președinție, să sprijine Ucraina.

Deci, este prima veste bună pentru Kiev, la început de an 2024, în contextul în care nu se mai vorbește nimic despre contra-ofensivă ucraineană, ba dimpotrivă, despre apărare, în contextul acestui război al lui Putin împotriva lumii libere.

Horia Daraban: Știu că zilele trecute, înaintea summit-ului, la Kiev, miniștrii de externe ai Ungariei și Ucrainei s-au întâlnit, au avut loc discuții. Acestea au fost premise pentru votul favorabil pe care și l-a dat Budapesta cu privire la sprijinul de 50 de miliarde de euro?

Marin Gherman: Cred că cuvântul cel mai important l-au avut totuși de spus statele membre ale Uniunii Europene și presiunea care a fost exercitată de cele 26 de state asupra guvernului Orban. Pur și simplu, Orban nu a avut o altă opțiune. Să nu uităm că Ungaria este dependentă și ea și a tot solicitat deblocarea fondurilor în contextul discuțiilor începând cu 2020.

Desigur, Viktor Orban și-a vândut acasă, în ghilimele, spunând această decizie e ca o victorie. A spus că nu vor fi banii maghiari investiți în războiul din Ucraina și cu Budapesta va controla aceste fluxuri financiare. Este, totuși, până la urmă, dacă analizăm această decizie în contextul mai multor luni, este o decizie de compromis și este o decizie bună pentru Kiev. Lucrul acesta trebuie să-l subliniem din start.

Până la urmă, să nu uităm, ucrainenii își dau viața pe câmpul de luptă în momentul de față, în urma opțiunii europene care au avut-o începând cu 2014 și care au încercat să o tot să o confirme pe parcursul acestor ani. Ne aflăm la 10 ani distanță de acele evenimente de atunci.

Horia Daraban: Aș vrea să ne îndreptăm atenția și către confruntarea dintre președintele Volodimir Zelenski și comandantul forțelor armate ale Ucrainei, Valeri Zalujnîi. Potrivit unor surse, șeful statului a vrut să îl demită, dar nu a găsit înlocuitor. De ce președintele dorește schimbarea la vârful armatei ucrainene? Este vorba de popularitatea generalului în rândul ucrainenilor? Mă uitam pe niște informații, are o cotă de încredere de 92% față de 77 de procente cu cât este creditat președintele Zelenski.

Marin Gherman: Ar fi și asta o explicație, însă mai sunt și altele. Prima, cea mai importantă eu văd în domeniul psihologiei politice și a modului cum vede Zelenski realitatea politică din stat. Că a fost actor, în primul rând, tot timpul a ținut și ține la imaginea proprie și își dorește să fie aplaudat și apreciat pentru eforturile cele depune pentru Ucraina.

Zalujnîi, în rating-uri, stă mai bine, se bucură de popularitate, dar nici nu asta ar fi principala problemă. Ratingul lui Zelenski scade și, în acest context, presupun că consilierii săi l-au sfătuit să găsească o soluție pentru a ieși bine din povestea ”contraofensiva ucraineană de eșec”. Rating-ul și popularitate a lui Zelenski este în scădere, întocmai în preajma acestor alegeri care trebuiau să se desfășoare în Ucraina. În continuare, Zelenski nu mai are mandatul juridic din 2019, ci este președinte pentru că în stat este război, legea marțială.

Și aici trebuie găsit un vinovat și s-a găsit decizia aceasta. Haideți să îl demitem pe Zalujnîi, să-l găsim pe el vinovat de nereușita contraofensivei ucrainene. Însă, se observă un mare sprijin al lui Zalujnîi și în mediul militarilor ucraineni.

Nu s-a găsit un înlocuitor pentru el, nu există un om mai bun în Ucraina care să gestioneze apărarea ucraineană în contextul ofensivei Federației Ruse la început de  2024. S-a aprofundat acest clivaj, clivajul care eu îl numesc politic-militar. Mediul politic vede în continuare evenimentele din Ucraina din punct de vedere electoral, al imaginii.

În schimb, mediul militar și tot ceea ce înseamnă aspectul apărării u vede lucrurile din punct de vedere al intereselor frontului. O perioadă de timp, sfera politică bătea la imagine sau ca decizie, ca pondere, sfera militară. Iar acum, pas cu pas, în contextul continuării războiului, experții militari, specialiștii militari și tot ceea ce înseamnă competența militari vor deveni tot mai puternici în Ucraina.

De asta, dacă ați citit atent ce a recomandat Uniunea Europeană zilele acestea Ucrainei, în contextul discuțiilor despre cele 50 de miliarde de euro, s-a spus foarte clar că Ucraina trebuie să aibă grijă de păstrarea sistemului pluralist în Ucraina, de democrație și de păstrare a funcționării pluralismului de partide. Un risc în viitor este consolidarea acestui sistem de decizii și concentrare deciziilor în jurul militarilor în Ucraina.

Horia Daraban: În acest tablou, președintele Volodimir Zelenski are poziția politică șubrezită, cu popularitatea, așa cum spuneați dumneavoastră în scădere, cu alegeri imposibil de organizat date fiind condițiile războiului?

Marin Gherman: De fapt, Volodimir Zelenski este victima propriilor declarații din 2022. Ceea ce a funcționat foarte bine timp de doi ani, la nivel de comunicare politică, mă refer, nu mai funcționează. Le promitea ucrainenilor că va veni o victorie rapidă. Le spunea ucrainenilor că ”mâine ajungem cu armata în Sevastopol și vom bea cafea la Ialta”, dar și multe alte lucruri care au încurajat rezistența.

Au fost foarte bune la momentul potrivit. Deci au fost, dacă vreți, niște elemente ale comunicării politice inedite. Însă lucrul acesta nu mai funcționează în contextul încetării ofensive ucrainene și necesității de mobilizare a populației pentru încă o apărare.

Decepționarea care a apărut a generat o șubrezire a imaginii lui Zelenski și președinția este în căutarea unei soluții: să găsească pe Zalujnîi vinovat, să fie cineva vinovat, să fie cineva înlocuit. A mai fost o astfel de manevră anul trecut, când a fost înlocuit ministrul apărării, Oleksii Reznikov, acuzându-l de corupție în plin război cu Federația Rusă.

Iar mutarea lui Zalujnîi este văzută de administrația Zelenski ca o manevră numărul doi. Deci l-am schimbat pe ministru, îl schimbăm și pe comandant, un șef al armatei, pentru a păstra imaginea pozitivă a președinției.

Horia Daraban: Domnule Gherman, aș vrea să discutăm puțin și despre relațiile române-ucrainene, mult schimbate, amplificate după începerea războiului de agresiune al Rusiei. Așadar, ce loc ocupă respectarea drepturilor comunităților istorice românești din Ucraina în acest tablou al relațiilor bilaterale?

Marin Gherman: Sunt două subiecte mari. Primul subiect se referă la limba moldovenească și, din fericire, aici avem anumite progrese cu școlile cu predarea în limba moldovenească și această sintagmă pas cu pas este exclusă din sistemul administrativ, politic, educativ, cultural al Ucrainei. Și aici este și meritul Bucureștiului și meritul asociațiilor pentru cultura românească din Ucraina, care au tot făcut presiuni pe lângă ambele guverne să se renunțe la această sintagmă stalinistă neo-sovietică  de ”limbă moldovenească”, care se păstra la Kiev.

Deja avem decizii de renunțare la manualele de așa-zisă limbă moldovenească, de predare, de renunțare la olimpiada de limbă moldovenească. Pas cu pas se revine la normalitate în această privință.

Cel de-al doilea subiect este legat de școlile cu învățarea în limba română. Kievul a făcut mici pași în întâmpinarea comunităților naționale din Ucraina, anul trecut, când a introdus niște amendamente în legea educație, în premieră.

Dar cuvântul principal l-au avut, în primul rând, instituțiile Uniunii Europene, care au condiționat foarte clar statutul de candidat al Uniunii Europene și lansarea negocierilor de aderare prin garantarea drepturilor minorităților naționale. Și Bucureștiul s-a alăturat acestei inițiative. Un rol foarte mare l-a avut Ungaria lui Viktor Orban.

Dacă ne referim la acele 50 de miliarde de euro și, în aceeași declarație din zilele acestea, s-a spus despre minoritățile naționale, acordarea lor este condiționată cumva. Însă pașii aceștia ai Kievului nu au însemnat revenirea la drepturile pe care le-a avut comunitatea românească din Ucraina până în 2017.

Nu sunt suficiente progrese pentru a vorbi despre rezolvarea tuturor problemelor. De exemplu, vor fi în continuare predate multe discipline în limba ucraineană și părinții nu vor avea dreptul să aleagă și, de asemenea, școlile au dreptul să extindă numărul de ore predate în limba ucraineană după cum cred de cuviință.

Însă comunitatea românească se teme cumva de niște presiuni care pot fi făcute asupra directorilor de școli să nu fie pe cale administrativă obligați să crească numărul de ore în limba ucraineană.

Horia Daraban: Șefii de stat din România și Ucraina au discutat, discută despre stabilirea unui parteneriat strategic între cele două state, parteneriat strategic axat pe ce anume, astfel încât el să dăinuie și după terminarea conflictului?

Marin Gherman: Desigur, avem în vedere în primul rând domeniul de securitate, securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre și avem în vedere și Republica Moldova ca zonă geopolitică de interes extraordinar de mare pentru România și pentru NATO. Și vorbim aici de interesul Kievului de a păstra o relație foarte bună cu Bucureștiul, pentru că România este o ”ferestruică” pentru Ucraina în Uniunea Europeană, în contextul răcirii relațiilor cu unele state, ne amintim de cazul Polonia, ne amintim de cazul tradițional Ungaria, acum avem un alt premier în Slovacia.

Deci România este un partener foarte important pentru Ucraina și Kievul știe acest lucru și va încerca în continuare să abordeze în acest mod România. Însă trebuie să profite și România foarte mult, în sensul cultural, în sensul economic, al imaginii diplomatice în urma lansării acestor discuții despre parteneriatul strategic.  În afară de securitate, vorbim desigur, despre o altă calitate a relațiilor economice.

Cumva, cele două state au trăit și într-o izolare informațională mult timp. Vorbim, de asemenea, despre dezghețul care se produce în contextul războiului în relațiile comerciale de la frontieră. Am avut foarte multe vămi închise și le redeschidem una câte una.

Avem nevoie de o armonizare a legislației ucrainene pentru a dinamiza acest schimb comercial. Avem nevoie de o înviorare a vieții în zonele de frontieră, ceea ce nu s-a întâmplat mult timp. Și parteneriatul strategic, în perioada postbelică, ar însemna o altă calitate a relațiilor.

Horia Daraban: Anul 2024, cel mai greu pentru Ucraina de la începutul conflictului?

Marin Gherman: Cred că va fi cel mai greu an pentru Ucraina. Văd acest an ca un an al reinventării modelului ucrainean de apărare și un an al reinventării modelului politic ucrainean în timp de război. De ce este un an greu? Pentru că Zelenski nu poate organiza alegeri parlamentare și prezidențiale.

Rămânem cu aceiași deputați și cu același președinte ales în 2019, într-o altă configurație socio-politică, aleși de o altă populație, ce ar trebuie să se reinventeze ei înșiși.

Acum, Ucraina trebuie să găsească soluții pentru apărare și să aibă răbdare să realizeze o contraofensivă la un moment dat. Deci, este un an foarte important pentru Ucraina, dar este și un an foarte important pentru Occident, care își testează în cadrul acestui super-an electoral solidaritatea, unitatea și eficiența instituțională.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Ionuț Patraș, președintele Federației Române de Orientare: ”niciun club de profil nu poate susține că are tot ce îi trebuie”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator- Horia Daraban (4.02.2024)

Publicat de hdaraban, 4 februarie 2024, 23:49 / actualizat: 12 februarie 2024, 16:27

În România se poate vorbi de o federație de profil ce are sub umbrela sa o întreagă familie de sporturi:  orientare în alergare, orientare schi și orientare mountain bike.

Toate au competiții  cu același principiu de desfășurare: o linie de start și una de finiș și o zonă de teren pe care se găsește o succesiune de posturi de control.

La ”Weekend cu prieteni” ediția din 4 februarie 2024, unul  din invitați a fost domnul Ionuț Patraș, originar din Roman, județul Neamț, președinte al Federației Române de Orientare, medaliat multiplu în competiții de profil, antrenor.

În cadrul dialogului, ”orientaristul” a oferit o scurtă istorie a sportului în România. Din răspunsurile formulate s-a desprins și ideea potrivit căreia pasiunea pentru sport și finanțarea corespunzătoare pot duce la rezultate remarcabile.

În acest context, președintele Federației Române de Orientare a vorbit despre  numărul de sportivi legitimați, dar și despre faptul că ”adepții” acestui sport sunt din toate categoriile de vârstă, de la 10 ani la 85 plus.

Interesant este că, deși la începutul anilor `90, în regiunea Moldovei ființau mai multe cluburi de orientare (Vaslui, Bârlad, Iași, Botoșani), acum mai sunt doar două , ambele la Roman, județul Neamț.

Acum, la nivel național, sunt 370 de orientariști.

Horia Daraban: În România, orientarea ca sport are o istorie aparte, e legată cumva de zona turistică?

Ionuț Patraș: Da, bineînțeles, ca și în celelalte țări, orientarea a plecat de la turiști. Pentru cei mai aprigi dintre turiști, au apărut la un moment dat primele concursuri de orientare. Ne desfășurăm activitatea din 1990 ca federație independentă. Este recunoscut ca sport din 1990 și participăm cu toate forțele pe care le putem aloca la campionate mondiale, europene, de juniori, de seniori, de orientare pe schiuri, de orientare în alergare și de mountain bike, din când în când.

Fenomenul a evoluat foarte mult și a ajuns mai mult decât un sport de nișă, un sport de viteză, de pregătire fizică, de condiții extreme, mai ales la nivel înalt, unde nu mai câștigă doar cine are mici abilități de orientare, câștigă cine are cea mai bună combinație între pregătire fizică și tehnică pe terenuri dificile și foarte dificile în anumite probe.

Horia Daraban: Toate acestea se cultivă prin antrenament, prin pregătire?

Ionuț Patraș: Fără antrenament nu există performanța. Asta o știm chiar și de la cele mai statice sporturi, că nu există. La orientare, cu atât mai mult. Fără pregătire fizică temeinică, cel puțin la nivel înalt, nu există șanse de a învinge măcar un adversar.

Horia Daraban: Apropo, pentru că spuneați dumneavoastră, câteva repere de ordin istoric, 1990, înființarea Federație Naționale de Orientare. Cum era văzută România pe plan internațional, cum este văzută acum?

Ionuț Patraș: Înainte de 1990, orientarea era văzută destul de bine pe plan internațional. Deși activam în cadrul Federației de Turism Alpinism, concurența era foarte mare. Să știe foarte bine că comuniștii au investit foarte mulți bani în sport și orientarea era chiar unul din sporturile foarte practicate în țară. Am moștenit cumva densitatea asta de orientariști pe planul național prin toate zonele țării. Dar, din păcate, deși am avut un deceniu chiar bun pentru orientarea din România, cu titluri de campion mondial, cu top 10, an de an aproape, concurența a crescut foarte mult, în sensul că nu ne mai luptăm doar cu nordice.

Au apărut și țări foarte bune din Europa Centrală, chiar și din America. În general, nivelul s-a ridicat foarte mult, odată cu domeniul cercetării sportive, iar din păcate, activitatea de orientare după anii ‘90, adică din 2000, a tot de căzut.

Din cauza subfinanțării, zic eu, nu neapărat la nivel central, ci și la nivel local, statul a tot evitat să finanțeze orientarea datorită faptului că nu e o probă olimpică. Asta ar fi principalul motiv.

Horia Daraban:  Ce înseamnă o competiție de orientare in alergare?

Ionuț Patraș: Poate fi pe teren urban, între blocuri, parcuri și alte obstacole antropice sau pe teren de pădure sau teren deschis, în funcție de care variază lungimea traseului. Deci sunt probe foarte scurte, iuți, de oraș, ștafete mixte, sprinturi, knockout sau sprint-uri individuale, dar și probe de pădure, de medie, lungă distanță sau ștafete de pădure.

Toate un singur principiu: se pleacă în secunda zero. Sportivul primește o hartă cu un traseu desenat pe respectiva hartă. Trebuie să parcurgă traseul ăsta cât mai repede, prin mijloace proprii. Acum, că-i pe bicicletă sau pe schiuri, fond sau aleargă, asta depinde de sezon și de tipul probe. Cel mai bun timp înregistrat la final câștigă proba.

Horia Daraban: Există o legătură între practicarea acestui sport, orientarea în alegare și viața de zi cu zi? Adică, parte din calitățile dezvoltate prin practicarea acestui sport te fac mai descurcăreț în viața de zi cu zi?

Ionuț Patraș: Cum sportivii de luptă se pot lăuda că au mijloacele de autoapărare la ei  în orice moment,  așa și noi ne putem lăuda că în orice moment al vieții nu avem o problemă de orientare. Adică, oricând mergi într-un oraș străini, sigur reții din ce direcție vii, oricât te-ar învârti cineva, cam știi de unde vii, știi pe unde ai rămas și, oricum, te descurci mult mai ușor oriunde te duci într-un loc nou. Ești antrenat să reții toate elementele astea, oriunde te duci.

Horia Daraban: Este un sport pentru anumite categorii de vârstă?

Ionuț Patraș: Prima vârstă pentru campionatele naționale, de exemplu este la 12 ani. Pot participa sportiv de 10, 11, 12 ani. Ultima vârstă este de la 85 în sus. Încă mai avem doi sportivi de 85 de ani plus. Sunt sănătoși, vin la aproape toate competițiile importante. Traseele se pot adapta, bineînțeles, pentru vârsta lor. Așa cum înaintează ei în pădure se descurcă foarte bine și termină traseele. La copii, la fel. Traseele sunt ușoare, adaptate pentru nivelul de pregătire pe care-l au copiii de clasa a IV-a a V-a și mai avem, bineînțeles, și de câțiva ani încoace, și mici jocuri de orientare. Le spunem mici labirinturi de micro-orientare.  Sunt foarte, foarte atractive. Putem face dueluri, semifinale, finale și acolo să consumă cele mai mari emoții, să zicem, cu copiii pe care inițiem în orientare.

Horia Daraban: Câți sportivi aveți înscriși în cadrul federației?

Ionuț Patraș: În anul 2023, am avut în jur de 370 de sportivi cu viză anuală plătită, înscriși la 43 de cluburi membre ale federației.

Horia Daraban: Numărul sportivilor a crescut în ultimii ani sau a scăzut?

Ionuț Patraș: Să zicem că stagnează între 350 și 450 de sportivi de  mai bine de 10 ani.

Horia Daraban:  Câți erau în anii  ’90?

Ionuț Patraș: Spre 1000. În anii 2000, a mai scăzut la 600 și, din 2010 încoace, cam tot aici ne aflăm, la 400-500 de sportivi legitimați, maximum.

Horia Daraban: Apropo de numărul de cluburi, mă uitam pe site-ul oficial al Federației Române de Orientare și, având în vedere că suntem la Radio Iași, post regional de radio, doar două cluburi din regiunea Moldovei. Ambele, cred, ființează la Roman, în județul Neamț. Cum se explică lipsa unor astfel de entități care să încurajeze prezența sportivilor la competițiile de orientare?

Ionuț Patraș: Din păcate, tinerețea mi-a permis să prind orientarea din Moldova pe o fază de final, să zicem, înainte de a se retrage din orașe precum Iașiul, Bârladul, Vasluiul. Când era mic, erau cluburi active în toate orașele principale ale Moldovei. Chiar și Liceul Sportiv din Botoșani avea secție de orientare. Problema e că, între timp, nu s-au mai alocat fonduri, oamenii s-au pensionat, cei care se ocupau de orientare, nu și-au lăsat, să zicem, moștenitori ai activității pe care să o promoveze în continuare și încet, încet, în orașele astea, n-a mai susținut nimeni orientarea. Autoritățile locale ar avea posibilitatea să facă asta. Cluburile sportive municipale ar fi, din punctul meu de vedere, o soluție, dar pentru asta trebuie să aibă fonduri alocate pentru activitățile pe care le desfășoară deja și după aia să se extindă și spre orientare.

Asta ne-am dorit cu toții, dar nu sunt foarte receptive cluburile sportive municipale să se mai extindă către alte sporturi. Alte cluburi, cum era ”Voința” și cum erau cluburile fabricilor de pe vremuri, știm foarte bine că nu prea mai sunt, nu mai activează cum activau.

Horia Daraban: Îmi dau seama, din ceea ce spuneți dumneavoastră că există o legătură între pasiunea pentru practicarea orientării ca sport și finanțarea. Unde lipsește una, nu se poate manifesta cealaltă?

Ionuț Patraș: Dacă vorbim din perspectiva noastră, a Federației Române de Orientare, un individ care face orientare,  ca să aducă copiii, să-i pregătească, să-i ducă în deplasări, să-i antreneze, are nevoie de fonduri, ori asta trebuie pentru performanță. Oameni care fac orientare în Moldova mai sunt, dar își fac o vacanță la un concurs de orientare, vin într-un weekend, vin într-o vacanță la un campionat mondial pentru veterani,  într-un loc frumos, dar cam atât.

Oamenii își fac timpul ăsta pentru orientare, dar un om care să ia un grup de 10 copii, să-i țină de două-trei ori pe săptămână la antrenament, să le pun la dispoziție hărți, să le pun la dispoziție transport, nu mai vorbim de indemnizații de efort  sau de alte costuri. Pentru asta trebuie bani. Iar sportul de performanță, chiar dacă vorbim de vârste mici, de 12-14 ani, cere bani.

Deci niciun club de orientare, chiar și din cele care au, să zicem, resurse suficient, nu susține că are tot ce trebuie, pentru că este boala asta, a faptului că nu e probă olimpică, deși e probă recunoscută de Comitetul Olimpic, deși există în programul Jocurilor Mondiale de ediții bune, deși este probă la Universiada de Iarnă, și aici e cel mai mare neajuns al nostru, ca orientarist, că încă nu am ajuns la olimpiadă cu nicio probă.

Horia Daraban: Încheiem privind spre viitor. Anul competițional 2024 ce înseamnă la Federația Română de Orientare?

Ionuț Patraș: Avem cluburi și oameni pasionați în țară, cu care sunt sigur că vom putea parcurge cel puțin etapele pe care le-am făcut și în ultimii ani. Progresăm vizavi de vizibilitate. Anul trecut am avut Campionatul Mondial în România, am avut niște premiere pe care alte țări, înaintea noastră, nu au avut norocul și șansa să le poată face.

Am avut niște filmări foarte bune, s-a putut urmări spectacolul foarte bine și sperăm ca orientarea să fie din ce în ce mai vizibilă, să se poate transmite în continuare la televizor, așa cum am transmis-o și noi. Pe canalul Federației de youtube se pot găsi înregistrări. Cine vrea să vadă cu ce se mănâncă orientarea, poate să intre. Vor vedea acolo secvențele din Campionatul Mondial, cu GPS-uri, cum arată hărțile. Adică, suntem mai vizibili și sper în continuare să fim din ce în ce mai vizibili.

Avem multe probe de oraș anul ăsta prin toată țara, inclusiv la Roman, pe 7 aprilie, și sperăm să fim văzuți în continuare din ce în ce mai bine, să fim mai virali, să zicem măcar, cum a fost anul trecut.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Federația Română de Orientare

La Radio România Iași, dezbatere în cadrul proiectului editorial ”YOU+EU 2024”. Invitați: eurodeputatul Tudor Ciuhodaru și politologul Lucian Dîrdală. Realizator – Horia Daraban

Publicat de hdaraban, 3 februarie 2024, 10:54 / actualizat: 13 februarie 2024, 11:17

De altfel, Radio România a câștigat proiectul editorial „YOU+EU 2024 and Beyond”, cofinanțat de Parlamentul European. Proiectul are drept scop informarea cetățenilor despre viitoarele alegeri europene, din iunie 2024, dar și despre istoria Uniunii Europene, rolul și atribuțiile Parlamentului European, relațiile dintre instituțiile europene, importanța deciziilor de la Bruxelles și Strasbourg pentru viața de zi cu zi a noastră, a tuturor.

Dincolo de podcast-uri, animații video și infografice, Radio România oferă publicului o serie de dezbateri pe diferite teme, de la bilanțul actualei legislaturi a Parlamentului European la cum să determinăm tinerii să vină la vot în iunie 2024. Sprijinul Parlamentului European pentru producerea acestei dezbateri nu a constituit o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Parlamentul European nu poate fi făcut responsabil pentru nicio utilizare a informațiilor incluse în dezbatere.

Unul din invitații realizatorului Horia Daraban a fost domnul Tudor Ciuhodaru, eurodeputat, membru al grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul European, membru al Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, totodată, vicepreședinte al subcomisiei pentru sănătate publică.

Cel de al doilea invitat a fost domnul lector universitar doctor Lucian Dîrdală, politolog specializat în chestiunile europene și în funcționarea instituțiilor blocului comunitar.

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]PLACE_LINK_HERE[/youtube]

Povești din pădurile Bucovinei spuse de membrii unei organizații care monitorizează fauna sălbatică a zonei. Marius Marcu, Asociația ”Wild Bucovina”, la ”Weekend cu prieteni” (28.01.2024)

Publicat de hdaraban, 28 ianuarie 2024, 23:59 / actualizat: 30 ianuarie 2024, 18:14

Din pasiune și din dorința de a păstra nealterată frumusețea sălbatică a pădurilor, cei trei membri ai asociației întreprind acțiuni de monitorizare a faunei, dar și de realizare a unor materiale video și fotografice cu caracter informativ.

Invitat la ”Weekend cu prieteni”, Marius Marcu  a povestit ce înseamnă să faci observații și să documentezi viața animalelor sălbatice. În acest sens, interlocutorul lui Horia Daraban a vorbit despre monitorizarea acvilelor de munte, a haitelor de lupi și a populațiilor de cervide.

Referitor la acvila de munte, Marius Marcu a devoalat câteva din întâmplările perechii monitorizate ai cărei membri au primit și nume: Lucina și Căliman.

 Horia Daraban: Pădurea mai este casă primitoare pentru animalele sălbatice?

Marius Marcu: Este, atâta timp cât noi avem grijă ca ele să trăiască frumos în viața sălbatică, în Munții Bucovinei, pentru că la Munții Bucovinei ne referim noi,  Asociația Wild Bucovina. Desigur, dorim ca acest lucru să se întâmple în toți munții din România,  în Carpații românești. Viața este foarte frumoasă atâta timp că te apropii de ea și o descoperi în amănuntele ei.

Horia Daraban: De ce această preocupare a asociației legată de fauna sălbatică din Bucovina?

Marius Marcu: Această preocupare vine din pasiune și prin aceasta am dori să transmitem și generațiilor care vin după noi importanța aprecierii mediului sălbatic, a respectului față de acesta și descoperirea noutăților și a surprizelor pe care le putem întâlni în viața sălbatică.

Horia Daraban:  Spuneați de surpriză, dați un exemplu, vă rog.

Marius Marcu: Pot să vă spun că, după ani de zile în care noi, membrii asociației, am colindat Munții Bucovinei, de fiecare dată suntem surprinși de anumite aspecte ale comportamentului animalelor sălbatice. Pentru că ați putea spune ”dar în fiecare an observați, până la urmă, aceleași animale au același comportament și poate nu vă plictisiți să faceți acest lucru continuu?” Nu, să știți.

Observăm niște aspecte foarte importante. De exemplu, uitați în această dimineață că este duminică și am mers pe munte. Observam cerbii tineri cu un comportament foarte interesant, care de regulă îl întâlnim toamna la boncănit.

Ei se încăierau în coarne, dar ei cumva parcă se antrenau, parcă făceau ceea ce au văzut la cerbii mai în vârstă în timpul boncănitului toamnei și, de când avem camere montate în mai multe zone, în mai multe păduri din Bucovina, putem observa mai în detaliu niște aspecte de pe timpul nopții pe care noi nu putem să le observăm stând acolo la fața locului, cu un aparat de fotografiat.

Horia Daraban: Spuneam de materiale video. De-a lungul timpului ați realizat mai multe astfel de videoclipuri referitoare la diferite specii.

Marius Marcu: Am încercat să monitorizăm toate speciile de animale, păsări din zona noastră; în special cervidele, păsările chiar mai rare. De exemplu, chiar ultimul proiect de monitorizare a celui de-al doilea cuib de acvilă de munte. Am reușit montarea tehnicii din înregistrare la al doilea cuib de acvilă de munte. Asta înseamnă că noi deja de ani de zile monitorizam un cuib, dar am observat că uneori nu se întorcea în următorul an la același cuib.

Cuibul a fost descoperit și ne-am dorit să observăm de la început ce se întâmplă cu perechea respectivă, adică noi să fim pregătiți la ambele cuiburi. Așa am putut viziona toate aspectele de la împerechere, de la depunerea ouălor în cuib și până ce puiul a crescut mare și și-a luat zborul. Vreau să vă spun un aspect, chiar surpriză pe care l-am observat în cel de-al doilea cuib de acvilă de munte.

Perechea cu cele două păsări pe care le monitorizăm, Lucina și Căliman  a depus două ouă și, foarte interesant, după ce a eclozat unul dintre pui, dintr-un accident, efectiv, puiul a fost împins spre marginea cuibului. Am vrut să vedem ce se întâmplă acolo, dacă va încerca cumva pasărea să-l tragă înapoi sub ea pentru că era frig afară. Este vorba de un cuib la vreo 20 și ceva de metri într-un brad.

Dar Lucina și-a cuibărit bine celălalt pui care a rămas sub ea și celălalt a murit de frig. Deci am fost martori la acest fapt și chiar ne-am mirat foarte mult. Dar nu degeaba se întâmplă lucrul acesta, deoarece doar un singur pui de regulă rezistă. Apare și un fenomen foarte interesant în care cel mai mare dintre pui va ataca celălalt pui mai mic și ulterior chiar îl va mânca, dar de data aceasta s-a întâmplat un accident.

Horia Daraban: Cea mai recentă preocupare de realizare a unor astfel de observații înregistrate este legată de prezența lupului în pădurile din Bucovina?

Marius Marcu: Am căutat detalii amănunțite în teren despre ei, am montat diverse ”trap-camera” pe trecători, am stat zile la pândă. La un moment dat, am descoperit zona unde ar fi bârlogul și unde perechea creștea trei pui. În fiecare dimineață îi surprindeam cum ies la joacă, la vânătoare. Am găsit prăzi vânate de ei.

Desigur, în același teritoriu, prin fața camerei, au trecut urși mai tineri, mai bătrâni, râs cu pui, cervide de tot felul. Chiar pot să vă spun că astăzi am dat de urmele unei alte haide de lupi, în jur de patru-cinci indivizi.

În ultimele două săptămâni a fost destul de frig afară și haitele de lupi deja formate, sunt în căutare de hrană și am fi dorit să-i observăm și pe viu, dar deocamdată, ne folosim de aceste camere montate pe cărări să surprindem viața lor din sălbăticie.

Horia Daraban: Toată această diversitate a faunei spune ceva despre sănătatea pădurii și faptul că animalele au unde să se adăpostească?

Marius Marcu: Exact avem păduri foarte frumoase, au unde să trăiască aceste animale. Doar că noi, oamenii, trebuie să conștientizăm acest lucru și să le protejăm, să protejăm ariile pe care le avem și să facem astfel încât aceste specii să se perpetueze în continuare, să nu mai ajungem la situații în care să auzim că, de exemplu, cocoșul de munte este foarte rar sau râsul este foarte rar.

Aceste specii chiar au început să se înmulțească. Deci vă spunem din teren râsul a început să fie mai prezent în munții noștri și ne bucurăm foarte mult de lucrul acesta. Astfel, întregește lanțul trofic din Bucovina noastră frumoasă.

Toate aceste aspecte nu le ținem doar pentru noi. O a treia activitate majoră pe care o desfășurăm de ceva ani de zile este ca toate aceste materiale video să le compilăm și să facem niște materiale didactice pentru a fi predate în școli, pentru a fi vizualizate de copii în școli.

De asemenea participăm la activități gen ”Școala altfel”, ”Școala verde”. Avem pe pagina noastră de youtube publicate tot felul de video-uri. ”Pe urmele lupilor din Bucovina”, avem niște serii de filmări.

Horia Daraban: Ce reacții au copiii care văd filmările realizate de echipa Wild Bucovina?

Marius Marcu: E greu să vă spun în câteva cuvinte, să vedeți ce entuziasmați sunt și toți aplaudă și pot să vă spun un lucru chiar foarte interesant. Noi trăim în Bucovina, suntem înconjurați de munți, dar foarte mulți copii nu știu cum arată un cocoș de munte, cum arată un râs, cum arată foarte multe animale.

Ele totuși trăiesc în pădurile noastre, deci chiar au un scop educativ. Le arătăm exact ce se găsește în pădurea noastră și ceea ce pot găsi și ei dacă vor fi pasionați de viața sălbatică și de drumețiile prin Bucovina.

Horia Daraban: Apropo de drumeții,  ce șanse are un călător care trece prin Munții Bucovinei să se întâlnească fie cu un lup, fie cu un urs, fie cu un mistreț?

Marius Marcu: Depinde de specia de animal, pentru că animalele sunt sălbatice și, la auzul zgomotelor de om, ele se ascundă în pădure, fug.

Și noi, în activitatea noastră de observare, folosim metoda dibuitului și încercăm să ne camuflăm. Încercăm să ne facem cât mai puțin simțită prezența acolo unde mergem în păduri, la un rotit al cocoșului de munte, să fim prezenți înainte de a fi el acolo în scenă.

Deci încercăm să prindem toate lucrurile ca și cum n-am fi acolo. De aceea, un simplu călător ar putea să vadă niște căprioare, ar putea să vadă și un cerb, ar putea să vadă o ciută, un mistreț, dar celelalte animale răpitoare, animale de talie mare, ursul, lupul, un râs sunt foarte rar la vedere, pentru că sunt foarte greu de întâlnit pe o cărare, simplu, într-o drumeție.

Horia Daraban: Ce proiecte aveți pentru acest an, la Asociația Wild Bucovina?

Marius Marcu: Dorim să continuăm  aceste proiecte de monitorizare a lupilor, monitorizare a râșilor, a cocoșilor de munte, observarea boncănitului cerbilor.

Dorim să îmbogățim toate materialele pe care le avem astfel încât să putem oferi publicului larg cât mai multe informații despre fauna noastră din Bucovina.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: Wild Bucovina

EXCLUSIV Radio Iași: Ana Dumbravă, cea mai bună jucătoare din lume la Counter – Strike: ”este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (21.01.2024)

Publicat de hdaraban, 21 ianuarie 2024, 23:59 / actualizat: 25 ianuarie 2024, 13:03

Pentru cei care nu știu, este vorba despre un joc video care se joacă între mai multe persoane, de aici rezultând și ideea de competiție, și care face parte din clasa jocurilor first-person shooter tactic.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Radio Iași, Ana Dumbravă a explicat cărui fapt i se datorează acordarea acestui titlu, ce înseamnă competiții de Counter – Strike și a oferit argumente în favoarea practicării sporturilor electronice; unul dintre ele este legat de pasiunea pentru jocurile video.

Horia Daraban: Ana, felicitări pentru titlu, mulțumesc mult pentru acceptarea invitației Radio Iași.

Ana Dumbravă: În primul rând, mulțumesc și eu extrem de mult pentru această invitație și mulțumesc din suflet tuturor pentru susținere, pentru mesajele minunate și le urez o zi bună.

Horia Daraban: Așadar, ce rezultate obținute justifică acordarea acestui titlu cea mai bună jucătoare de Counter-Strike din lume? Cu siguranță, e vorba de rezultatele obținute la competiții de profil.

Ana Dumbravă: Categoric, am avut anumite campionate pe parcursul anului unde am obținut locul unu la toate dintre ele. Pot să dau câteva exemple cum ar fi Dallas, Valencia, Katowice. Împreună cu echipa mea am reușit să obținem locul întâi la aceste competiții și dar și rezultate foarte bune pe plan individual. De aceea am fost invitați și am obținut acest titlu.

Horia Daraban: Cu ce sentiment la decernare?

Ana Dumbravă: Cu sentimente foarte mari, eram foarte, foarte emoționată. Pentru mine a fost foarte important să fiu în fața legendelor de Counter-Strike, să pot să am o voce, să-mi exprim această opinie. Și chiar și acum n-am cuvinte, când mă gândesc la acea seară. A fost excepțională pentru mine, de neuitat.

Horia Daraban: Cum Se desfășoară o competiție de Counter-Strike și adăugăm aici Global Offensive, această variantă.

Ana Dumbravă: În principiu, anumite echipe de fete, dar și de băieți se califică mai departe către anumite campionate, anumite competiții care se țin de obicei în străinătate. Fiecare echipă participă pe o scenă cu spectatori și acolo, în principiu, ne batem pentru titlu.

Horia Daraban: În fața unui calculator, cu tastatură, cu mouse și comunicare între coechipieri.

Ana Dumbravă:  Cel mai important pentru noi este comunicarea. Fără comunicare nu putem să vorbim despre tactici, despre planul echipei ș.a.m.d. De asemenea, este o scenă unde avem, cum ați spus și dumneavoastră, un calculator, un gear special pentru fiecare jucător, și spectatori, public.

Horia Daraban: Unii ar putea spune că nu e vorba de un sport, că doar plimbi mouse-ul și apeși pe niște taste. Cum îi contrazici?

Ana Dumbravă:  Îi contrazic din simplul fapt că jocurile Esports sunt foarte asemănătoare cu șahul. Cred că toată lumea a auzit de șah. Folosim aceleași tactici, creierul nostru fiind arma esențială pentru a câștiga și pentru a învinge oponenții. Pot spune că acesta este un exemplu foarte, foarte bun pentru oamenii care, din păcate, nu înțeleg această lume a sporturilor electronice.

Horia Daraban: Pentru că ai vorbit despre competiții, ce înseamnă antrenament, ce înseamnă pregătirea pentru astfel de întâlniri oficiale?

Ana Dumbravă:  De exemplu, obișnuim să mergem în cantonamente diverse, să ne vedem față în față și să ne antrenăm cu toată echipa, tot staff-ul, antrenor, psiholog, nutriționist. Avem un orar foarte strict în care ne antrenăm reflexele, tacticile, teoria, în jur de șase – opt ore. Încercăm cu echipa, dar și  individual, după aceste ore de antrenament, să putem să facem față și să avem rezultate foarte bune. În același timp, doresc să menționez că nu stăm non-stop la calculator, avem ore de pauză, ore de fitness și nu stăm lipite de scaun.

Horia Daraban: Ce calități trebuie să aibă un practicant de Esports?

Ana Dumbravă: În primul rând, trebuie să fie pasionați de acest lucru, să nu o  facă din obligație, să cunoască o limbă străină, dacă vor să participe pe plan internațional. În principiu, să folosești limba engleză să aibă anumite abilități; de exemplu, în primul rând, comunicarea, reflexele, memoria vizuală, să fie foarte strict când vine vorba de orele de muncă si multe, multe altele. Dar în momentul de față cred că acestea sunt esențiale.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu, competițiile la care participi nu înseamnă doar întrecerea, ci înseamnă și o familie, o familie mai mare cu reprezentanți în diferite țări și care se întâlnesc la astfel de evenimente.

Ana Dumbravă: În momentul de față această scenă de Esports s-a dezvoltat foarte mult. Poate fi asemănat și cu transferurile sportive. Avem transferuri foarte mari, unde jucătorii sunt transferați de la un club în altul. Pe plan exterior, s-au obținut foarte multe rezultate bune, campionate foarte multe, cu zeci de mii de oameni în fața scenei și pot spune că lumea de Esports chiar s-a schimbat într-un mod pozitiv și am căpătat foarte multă atenție, mai ales în perioada pandemiei. Și îmi doresc, cel puțin pentru mine în țara mea, să fim mult mai cunoscuți, respectați, înțeleși și de către comunitatea din România.

Horia Daraban: Diferența dintre practicarea sporturilor electronice la nivel amator și practicarea la nivel profesionist în ce constă? Este vorba doar despre câștigurile realizate?

Ana Dumbravă: Nu ține de venitul pe care îl ai sau de statutul pe care îl deții, cât de rezultatele pe care le obții la anumite evenimente, cât de muncitor e și cât de bun ești în jocul respectiv, nu de aceste aspecte exterioare sau, nu știu, opționale, din punctul meu de vedere.

Horia Daraban: Dacă ești bun la Counter-Strike, asta înseamnă că poți fi la fel de bun și la alte jocuri electronice?

Ana Dumbravă: Din păcate, nu. Consider că fiecare joc necesită anumite cunoștințe. În momentul de față, încă n-am auzit un jucător să fie profesionist, de exemplu, și la Counter-Strike și la alte jocuri. E destul de dificil să practici două lucruri în același moment, pentru că avem orar destul de încărcat și este practic imposibil să faci acest lucru.

Horia Daraban: E de notorietate faptul că sportivii care obțin performanțe în sporturile clasice sunt medaliați și spun că reușita este și pentru cei de acasă, pentru țara din care provin. Același lucru se întâmplă și în sporturile electronice?

Ana Dumbravă: Pentru mine, da, chiar este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România. În trecut, am practicat sport tradițional, fotbal de performanță, și visul meu era la un moment dat să port tricoul României și să obțin măcar un titlu cu echipa națională. Încă sper acest lucru, un titlu cu echipa României, Federația României de Esports. Și pentru mine pur și simplu este onoare să-mi reprezint țara și chiar iubesc România.

Horia Daraban: Apropo de țara noastră, cum e văzută România în această zonă a sporturilor electronice, mai ales că, dau un exemplu, anul trecut Iașul a găzduit o competiție de anvergură?

Ana Dumbravă: Sunt fericită să spun că esporturile din România s-a dezvoltat, nu la pragul maxim, dar sperăm ca pe viitor mai mulți români să cunoască această lume a gaming-ului și să facem tot posibilul ca noi fiind jucători profesioniști, să fim recunoscuți din punct de vedere juridic și fizic de către public. Chiar am fost foarte fericită să particip la campionatul care a fost ținut în Iași și sper ca pe viitor să avem cât mai multe campionate la noi în țară.

Horia Daraban: Citeam în biografia ta, ai 24 de ani, începuturile legate de jocurile video, în jurul vârstei de 4 ani, ești masterandă. Din 2015, ai trecut la profesionist. Cum le-ai împăcat, studiul, cu participarea la competiții, cu antrenamentele?

Ana Dumbravă: Chiar a fost destul de dificil. La început trebuia să iau diplomat de bacalaureat, să studiez și să fiu și la școală. Știam că educația este esențială și că, la un moment dat, o să am și o carieră după această lume a Esportului și, împreună cu familia mea, cu susținerea ei, am reușit să le facă amândouă.

Horia Daraban: E importantă familia în obținerea performanței, mai ales că vorbim de jocurile electronice? Părinții sunt cel puțin reticenți când vine vorba de stat în fața calculatorului și să te joci.

Ana Dumbravă: Pot spune că am fost foarte norocoasă, pentru că familia mea categoric la început nu a înțeles această lume a E-sport-ului, dar în același timp, nu m-au forțat să-mi opresc pasiunea. M-au susținut de la bun început și pot spune că, la campionatele trecute. au fost fizic. Vă dau un exemplu au fost în America doar ca să fie alături de mine, să vadă meciurile live. Pentru mine a fost ceva, nu știu, de neimaginat, acest lucru.

Horia Daraban: A fost benefic sau o presiune?

Ana Dumbravă: Nu am văzut-o ca pe o presiune, am văzut-o ca pe o motivație. Mi-au dat foarte multă energie și a fost un moment pe care o să-l țin minte toată viața: să câștig și campionatul și să am și familia alături de mine. În același timp. conștientizez faptul că nu toată lumea are același noroc sau aceeași condiție ca și mine. Sunt mulți tineri care nu primesc această susținere din partea prietenilor, din partea familiei și chiar îmi doresc ca pe viitor părinții să fie mult mai susținători, nu doar în această lume a sporturilor electronice, dar în ceea ce privește pasiunile copilului.

Horia Daraban: Apropo, ce sfaturi ai putea oferi copiilor care doresc să se apuce de performanță în această zonă? Evident, având în suflet pasiunea pentru jocurile electronice, jocurile video.

Ana Dumbravă: Nu doar în esports, dar în orice domeniu, doresc să le transmit să facă din pură pasiune, să nu fie obligați de către comunitate sau de către persoanele din exterior să facă altceva, să nu se gândească la această mentalitate pe care unii români încă o poartă. Dacă nu ești doctor, de exemplu sau dacă nu ești un avocat, nu ești o persoană importantă. Nu sunt de acord cu acest lucru și consider că fiecare pasiune pentru un copil este ceva de respectat și sper ca pe viitor părinții, oamenii din jur să fie mult mai susținători, pentru că avem persoane capabile să lucreze în domeniul meu, în domeniul jocurile electronice.

Horia Daraban: Pentru că suntem la început de an, împărtășește-ne, te rog, ce urmează în plan competițional?

Ana Dumbravă: Plan competițional, o să avem în curând anumite calificări pentru competiția din Dallas, pentru o competiție din Stockholm. În același timp, suntem printre puținele echipe feminine de Counter-Strike care participă și în ligile de băieți. Chiar astăzi am început liga de băieți și avem un program destul de încărcat. Ne pregătim să ne păstrăm titlurile și să facem loc pentru mai multe trofee, dacă pot spune așa.

EXCLUSIV Radio Iași: Ana Dumbravă, cea mai bună jucătoare de Counter – Strike din lume: ”este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (21.01.2024)

Pentru al doilea an la rând, o româncă originară din Rădăuți, Ana Dumbravă, a fost desemnată cea mai bună jucătoare de Counter-Strike din lume. Titlul i-a fost acordat în cadrul unei gale ce a avut loc în Serbia, la Belgrad.

Pentru cei care nu știu, este vorba despre un joc video care se joacă între mai multe persoane, de aici rezultând și ideea de competiție, și care face parte din clasa jocurilor first-person shooter tactic.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Radio Iași, Ana Dumbravă a explicat cărui fapt se datorează acordarea acestui titlu, ce înseamnă competiții de Counter – Strike, și a oferit argumente în practicării sporturilor electronice; unul dintre ele este legat de pasiunea pentru jocurile video.

Horia Daraban: Ana, felicitări pentru titlu, mulțumesc mult pentru acceptarea invitației Radio Iași.

Ana Dumbravă: În primul rând, mulțumesc și eu extrem de mult pentru această invitație și mulțumesc din suflet tuturor pentru susținere, pentru mesajele minunate și le urez o zi bună.

Horia Daraban: Așadar, ce rezultate obținute justifică acordarea acestui titlu cea mai bună jucătoare de Counter-Strike din lume? Cu siguranță, e vorba de rezultatele obținute la competiții de profil.

Ana Dumbravă: Categoric, am avut anumite campionate pe parcursul anului unde am obținut locul unu la toate dintre ele. Pot să dau câteva exemple cum ar fi Dallas, Valencia, Katowice. Împreună cu echipa mea am reușit să obținem locul întâi la aceste competiții și dar și rezultate foarte bune pe plan individual. De aceea am fost invitați și am obținut acest titlu.

Horia Daraban: Cu ce sentiment la decernare?

Ana Dumbravă: Cu sentimente foarte mari, eram foarte, foarte emoționată. Pentru mine a fost foarte important să fiu în fața legendelor de Counter-Strike, să pot să am o voce, să-mi exprim această opinie. Și chiar și acum n-am cuvinte, când mă gândesc la acea seară. A fost excepțională pentru mine, de neuitat.

Horia Daraban: Cum Se desfășoară o competiție de Counter-Strike și adăugăm aici Global Offensive, această variantă.

Ana Dumbravă: În principiu, anumite echipe de fete, dar și de băieți se califică mai departe către anumite campionate, anumite competiții care se țin de obicei în străinătate. Fiecare echipă participă pe o scenă cu spectatori și acolo, în principiu, ne batem pentru titlu.

Horia Daraban: În fața unui calculator, cu tastatură, cu mouse și comunicare între coechipieri.

Ana Dumbravă:  Cel mai important pentru noi este comunicarea. Fără comunicare nu putem să vorbim despre tactici, despre planul echipei ș.a.m.d. De asemenea, este o scenă unde avem, cum ați spus și dumneavoastră, un calculator, un gear special pentru fiecare jucător, și spectatori, public.

Horia Daraban: Unii ar putea spune că nu e vorba de un sport, că doar plimbi mouse-ul și apeși pe niște taste. Cum îi contrazici?

Ana Dumbravă:  Îi contrazic din simplul fapt că jocurile Esports sunt foarte asemănătoare cu șahul. Cred că toată lumea a auzit de șah. Folosim aceleași tactici, creierul nostru fiind arma esențială pentru a câștiga și pentru a învinge oponenții. Pot spune că acesta este un exemplu foarte, foarte bun pentru oamenii care, din păcate, nu înțeleg această lume a sporturilor electronice.

Horia Daraban: Pentru că ai vorbit despre competiții, ce înseamnă antrenament, ce înseamnă pregătirea pentru astfel de întâlniri oficiale?

Ana Dumbravă:  De exemplu, obișnuim să mergem în cantonamente diverse, să ne vedem față în față și să ne antrenăm cu toată echipa, tot staff-ul, antrenor, psiholog, nutriționist. Avem un orar foarte strict în care ne antrenăm reflexele, tacticile, teoria, în jur de șase – opt ore. Încercăm cu echipa, dar și  individual, după aceste ore de antrenament, să putem să facem față și să avem rezultate foarte bune. În același timp, doresc să menționez că nu stăm non-stop la calculator, avem ore de pauză, ore de fitness și nu stăm lipite de scaun.

Horia Daraban: Ce calități trebuie să aibă un practicant de Esports?

Ana Dumbravă: În primul rând, trebuie să fie pasionați de acest lucru, să nu o  facă din obligație, să cunoască o limbă străină, dacă vor să participe pe plan internațional. În principiu, să folosești limba engleză să aibă anumite abilități; de exemplu, în primul rând, comunicarea, reflexele, memoria vizuală, să fie foarte strict când vine vorba de orele de muncă si multe, multe altele. Dar în momentul de față cred că acestea sunt esențiale.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu, competițiile la care participi nu înseamnă doar întrecerea, ci înseamnă și o familie, o familie mai mare cu reprezentanți în diferite țări și care se întâlnesc la astfel de evenimente.

Ana Dumbravă: În momentul de față această scenă de Esports s-a dezvoltat foarte mult. Poate fi asemănat și cu transferurile sportive. Avem transferuri foarte mari, unde jucătorii sunt transferați de la un club în altul. Pe plan exterior, s-au obținut foarte multe rezultate bune, campionate foarte multe, cu zeci de mii de oameni în fața scenei și pot spune că lumea de Esports chiar s-a schimbat într-un mod pozitiv și am căpătat foarte multă atenție, mai ales în perioada pandemiei. Și îmi doresc, cel puțin pentru mine în țara mea, să fim mult mai cunoscuți, respectați, înțeleși și de către comunitatea din România.

Horia Daraban: Diferența dintre practicarea sporturilor electronice la nivel amator și practicarea la nivel profesionist în ce constă? Este vorba doar despre câștigurile realizate?

Ana Dumbravă: Nu ține de venitul pe care îl ai sau de statutul pe care îl deții, cât de rezultatele pe care le obții la anumite evenimente, cât de muncitor e și cât de bun ești în jocul respectiv, nu de aceste aspecte exterioare sau, nu știu, opționale, din punctul meu de vedere.

Horia Daraban: Dacă ești bun la Counter-Strike, asta înseamnă că poți fi la fel de bun și la alte jocuri electronice?

Ana Dumbravă: Din păcate, nu. Consider că fiecare joc necesită anumite cunoștințe. În momentul de față, încă n-am auzit un jucător să fie profesionist, de exemplu, și la Counter-Strike și la alte jocuri. E destul de dificil să practici două lucruri în același moment, pentru că avem orar destul de încărcat și este practic imposibil să faci acest lucru.

Horia Daraban: E de notorietate faptul că sportivii care obțin performanțe în sporturile clasice sunt medaliați și spun că reușita este și pentru cei de acasă, pentru țara din care provin. Același lucru se întâmplă și în sporturile electronice?

Ana Dumbravă: Pentru mine, da, chiar este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România. În trecut, am practicat sport tradițional, fotbal de performanță, și visul meu era la un moment dat să port tricoul României și să obțin măcar un titlu cu echipa națională. Încă sper acest lucru, un titlu cu echipa României, Federația României de Esports. Și pentru mine pur și simplu este onoare să-mi reprezint țara și chiar iubesc România.

Horia Daraban: Apropo de țara noastră, cum e văzută România în această zonă a sporturilor electronice, mai ales că, dau un exemplu, anul trecut Iașul a găzduit o competiție de anvergură?

Ana Dumbravă: Sunt fericită să spun că esporturile din România s-a dezvoltat, nu la pragul maxim, dar sperăm ca pe viitor mai mulți români să cunoască această lume a gaming-ului și să facem tot posibilul ca noi fiind jucători profesioniști, să fim recunoscuți din punct de vedere juridic și fizic de către public. Chiar am fost foarte fericită să particip la campionatul care a fost ținut în Iași și sper ca pe viitor să avem cât mai multe campionate la noi în țară.

Horia Daraban: Citeam în biografia ta, ai 24 de ani, începuturile legate de jocurile video, în jurul vârstei de 4 ani, ești masterandă. Din 2015, ai trecut la profesionist. Cum le-ai împăcat, studiul, cu participarea la competiții, cu antrenamentele?

Ana Dumbravă: Chiar a fost destul de dificil. La început trebuia să iau diplomat de bacalaureat, să studiez și să fiu și la școală. Știam că educația este esențială și că, la un moment dat, o să am și o carieră după această lume a Esportului și, împreună cu familia mea, cu susținerea ei, am reușit să le facă amândouă.

Horia Daraban: E importantă familia în obținerea performanței, mai ales că vorbim de jocurile electronice? Părinții sunt cel puțin reticenți când vine vorba de stat în fața calculatorului și să te joci.

Ana Dumbravă: Pot spune că am fost foarte norocoasă, pentru că familia mea categoric la început nu a înțeles această lume a E-sport-ului, dar în același timp, nu m-au forțat să-mi opresc pasiunea. M-au susținut de la bun început și pot spune că, la campionatele trecute. au fost fizic. Vă dau un exemplu au fost în America doar ca să fie alături de mine, să vadă meciurile live. Pentru mine a fost ceva, nu știu, de neimaginat, acest lucru.

Horia Daraban: A fost benefic sau o presiune?

Ana Dumbravă: Nu am văzut-o ca pe o presiune, am văzut-o ca pe o motivație. Mi-au dat foarte multă energie și a fost un moment pe care o să-l țin minte toată viața: să câștig și campionatul și să am și familia alături de mine. În același timp. conștientizez faptul că nu toată lumea are același noroc sau aceeași condiție ca și mine. Sunt mulți tineri care nu primesc această susținere din partea prietenilor, din partea familiei și chiar îmi doresc ca pe viitor părinții să fie mult mai susținători, nu doar în această lume a sporturilor electronice, dar în ceea ce privește pasiunile copilului.

Horia Daraban: Apropo, ce sfaturi ai putea oferi copiilor care doresc să se apuce de performanță în această zonă? Evident, având în suflet pasiunea pentru jocurile electronice, jocurile video.

Ana Dumbravă: Nu doar în esports, dar în orice domeniu, doresc să le transmit să facă din pură pasiune, să nu fie obligați de către comunitate sau de către persoanele din exterior să facă altceva, să nu se gândească la această mentalitate pe care unii români încă o poartă. Dacă nu ești doctor, de exemplu sau dacă nu ești un avocat, nu ești o persoană importantă. Nu sunt de acord cu acest lucru și consider că fiecare pasiune pentru un copil este ceva de respectat și sper ca pe viitor părinții, oamenii din jur să fie mult mai susținători, pentru că avem persoane capabile să lucreze în domeniul meu, în domeniul jocurile electronice.

Horia Daraban: Pentru că suntem la început de an, împărtășește-ne, te rog, ce urmează în plan competițional?

Ana Dumbravă: În plan competițional, o să avem în curând anumite calificări pentru competiția din Dallas, pentru o competiție din Stockholm. În același timp, suntem printre puținele echipe feminine de Counter-Strike care participă și în ligile de băieți. Chiar astăzi am început liga de băieți și avem un program destul de încărcat. Ne pregătim să ne păstrăm titlurile și să facem loc pentru mai multe trofee, dacă pot spune așa.

Varianta audio a dialogului:

Interviu realizat de Horia Daraban

Sursa foto: HLTV/Toma Nicolau

Octavian Țîcu, istoric: ”Dacă Ucraina reușește să învingă, am putea avea premise pentru a integra Transnistria în condiții avantajoase și convenabile Republicii Moldova”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (21.01.2024)

Publicat de hdaraban, 21 ianuarie 2024, 23:43 / actualizat: 23 ianuarie 2024, 15:14

Întâlnirea a survenit în contextul în care a intrat în vigoare noul cod vamal al Republicii Moldova, care a fost votat în 2021 și care obligă companiile transnistrene să plătească, începând cu 1 ianuarie, taxele vamale nu către autoritățile separatiste, ci către bugetul Republicii Moldova.

Ca reacție la această reglementare, liderul separatist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, a anunțat că vor fi mărite tarifele la gazul și curentul electric pentru persoanele juridice situate în stânga Nistrului, dar aflate sub jurisdicția autorităților Republicii Moldova, între care și cele opt instituții de învățământ cu predare în limba română din Transnistria.

În contextul deschiderii pentru Republica Moldova negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, trebuie amintite și declarațiile doamnei președinte Maia Sandu, potrivit cărora Republica Moldova ar putea adera la Uniunea Europeană în doi pași, în prima fază, fără Transnistria. Autoritățile de la Chișinău analizează acest scenariu pentru a nu permite Kremlinului să împiedice Moldova să intre în Uniunea Europeană.

Pe aceste teme, la emisiunea ”Weekend cu prieteni”, ediția din 21 ianuarie 2024, domnul Octavian Țîcu, istoric, cercetător cu preocupări constante în ceea ce privește evoluțiile din stânga Nistrului a oferit câteva răspunsuri. Invitatul a vorbit  despre importanța dialogului între cele două părți (Chișinău și Tiraspol), despre Transnistria ca pârghie de influențare a alegerilor din 2024 din Republica Moldova, dar și despre cât de oportun este demersul Chișinăului de aderare la Uniunea Europeană fără regiunea separatistă.

Horia Daraban: Care sunt elementele care determină autoritățile de la Chișinău să facă acești pași, chiar legat de reglementări de ordin economic în relația cu zona transnistreană? Este vorba despre conflictul din Ucraina, de voința politică internă de la Chișinău sau și de orizontul european oferit de Bruxelles?

Octavian Țîcu: În primul rând, să știm că avem nevoie de un dialog cu Tiraspolul. Și războiul din Ucraina cumva a creat o situație paradoxală. Noi ne așteptam după 24 februarie 2022 că vom fi invadați de peste Nistru. Au făcut mai multe aluzii privind activarea contingentului militar rus de peste Nistru atât împotriva Ucrainei, cât și împotriva Republicii Moldova. Dar rezistența Ucrainei și solidaritatea occidentală, cumva, au redus la tăcere aceste voci. Regiunea transnistreană are un mare număr de ucraineni, vreo 150.000 erau pe timpuri, acuma poate sunt mai puțini. Deci chiar unii din înalții lideri transnistreni sunt cetățeni ucraineni și cumva acest tur de forță al Ucrainei împotriva Rusiei a calmat spiritele la Tiraspol.

Mai mult decât atât, ei au primit și refugiați chiar au avut o înclinație anti-războinică, de neutralitate, speriați, evident fiind, de capacitățile militare ale Ucrainei, care au anunțat că sunt predispuse să ajute Republica Moldova la soluționarea acestui separatism.

Și vă spun, cu toate certitudinea și cunoștințele pe care le am, Ucraina are capacități de a anihila totalmente acest separatism în condițiile în care Republica Moldova va dori, militar mă refer. Dar evident că lucrurile vor merge pe alt făgaș, pentru că s-a creat această deschidere fără precedent a Uniunii Europene față de Republica Moldova și față de Ucraina. Anunțarea acestui nou cod vamal s-a făcut de foarte mult timp. Lucrurile se știau foarte clar la Tiraspol.

Ce se întâmplă acum este de fapt o încercare a Moscovei, pentru că să fie clar, Tiraspolul nu are nicio marjă de autonomie sau de independență sau de acțiune în raport cu Republica Moldova de sine stătător. Este o creațiune a imperialismului rus. Este o consecință a unor politici imperiale ruse de peste 200 de ani.

Acum, ce s-a întâmplat? Moscova probabil caută un pretext pentru a agita spiritele în Republica Moldova.

Au nevoie de un asemenea motiv, pentru că, evident, Republica Moldova  iese de sub tutela Moscovei, este un aliat de încredere  al Ucrainei și acest nou cod vamal devine un pretext pentru autoritățile de la Moscova, prin intermediul Transnistriei, de a pune o presiune suplimentară asupra Chișinăului.

Horia Daraban: Guvernanții moldoveni vorbesc despre reintegrarea Transnistriei, primele măsuri fiind de ordin economic. La acestea pot fi adăugate și alte măsuri care să apropie Tiraspolul la masa de discuții?

Octavian Țîcu: La moment nu există premise pentru apropierea celor două maluri. Să fie clar. Eu am citit interviul lui Krasnoselski  pentru agenția ITAR-TASS. El vorbește două entități, vecinii noștri, de faptul că înțeleg preocupările noastre pentru integrarea europeană, dar ei vor în CSI și caută modalități de a rămâne ancorați în Comunitatea Statelor Independente. Va fi o fortăreață care va cădea greu.

Atât viitorul Republicii Moldova, cât și cel al regiunii transnistrene depind în mare parte de finalitățile războiului din Ucraina. Dacă Putin reușește să rămână în Ucraina, să-și mențină achizițiile teritoriale, să rămână în Transnistria, să aibă instrumente de a influența jocul politic de la Chișinău, noi nu vom avansa nicăieri cu integrarea europeană.

Visul etern al Moscovei este de a transnistriza Republica Moldova, adică vestitul și renumitul plan Kozak, care înseamnă federalizarea Republicii Moldova, Republica Federativă Moldova cu trei entități una la Tiraspol, la Comrat, una la Chișinău, menținerea armatelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova încă 30 de ani, billingvismul ruso-român ca limbă de stat.

Toate astea fac parte dintr-un scenariu mult mai extins. Dacă Ucraina reușește să învingă, am putea avea premise pentru a integra acest spațiu în condiții avantajoase și convenabile Republicii Moldova. Asta înseamnă stat unitar moldovenesc, cu oferirea unei autonomii culturale regiuni transnistrene și cu încadrare plenară a acestei regiuni în cadrul statului moldovenesc. Fără susținerea Rusiei, acest lucru poate fi realizat plenar și putem vedea asta prin felul cum pârghiile de integrare prin intermediul Uniunii Europene se realizează de ceva timp.

Dacă Rusia înfrânge Ucraina, avem un scenariu cel mai pesimist, dar poate și cel mai fericit ar putea fi: rușii ar ajunge la Nistru și am avea repetarea scenariului din 1918, în care românii de peste Prut fie se reunesc România, fie vor fi cuceriții de Putin, pentru că, de fapt, bătălia geopolitică este mult mai vastă.

Putin dorește reconstrucția Imperiului Rus. El nu-și dorește un război în Republica Moldova, el dorește cucerirea puterii prin metode electorale, prin alegeri. Are destule partide politice. Sunt cel puțin cinci partide politice cu veleități putiniste și oligarhice care doresc de fapt răsturnare actualei situații. Și lucrurile nu sunt deloc simple din punctul ăsta de vedere.

Horia Daraban: Apropo de planul politic și de partide, formațiuni, în acest an vor avea loc alegeri pentru președinția Republicii Moldova. Putem anticipa ce influență asupra scrutinului poate avea situația din Transnistria?

Octavian Țîcu: Evident, sunt trei lucruri periculoase. Primul lucru este pierderea alegerilor prezidențiale, care ar însemna revenirea unui om fidel al Kremlinului, cum a fost Igor Dodon în 2016, spre exemplu. Nu este deloc cert că Maia Sandu poate câștiga aceste alegeri. Sigur, ea are un rating înalt, dar în condițiile în care intră în turul doi cu un candidat pro-putinist și pro-oligarhie, unirea tuturor acestor forțe poate cauza pierderea alegerilor. Și atunci lucrurile chiar sunt complicate.

A doua problemă este că doamna Maia Sandu a anunțat un referendum pentru integrare europeană și problema este într-adevăr destul de gravă, pentru că noi nu avem un consens, nici măcar al partidelor pro-europene în jurul ideii de integrare europeană. Ele sunt dezbinate. Partidul Acțiune și Solidaritate a făcut cumva cauza de integrare europeană, o cauză de partid. Asta nu prea place oamenilor. Situația economică este complicată și toate lucrurile astea contează în judecarea viitorul european.

Iar propaganda putinistă va lucra împotriva acestui referendum pe care îl va prezenta ca o luptă între Est-Vest. ”Noi vă dăm gaz, vă dăm petrol ieftin, vă deschidem piețele noastre pentru mărfurile voastre”. Și toate lucrurile astea în mentalul lui ”Homo Moldovanus”, cum l-am numit eu, contează.

Și al treilea lucru într-adevăr periculos pe care l-ai anticipat este participarea votului transnistrean în aceste alegeri, pentru că ei se mobilizează exemplar. Sunt vreo 200.000 de voturi care sunt plătite de Sheriff,  acest concern criminal care este în afara oricăror legi, care plătește votanți să meargă la vot. În alegerile trecute a costat 10 sau 20 dolari votul pentru prezidențiale.

Avem un an foarte fierbinte, cu atât mai mult cât și în România sunt alegeri. Deci va fi o mobilizare a propagandei și a mașinăriei de război hibrid ruse la care trebuie să  facem față și pentru care trebuie să fim pregătiți.

Horia Daraban: Se justifică dezideratul despre care vorbeam în introducere, și anume Republica Moldova în Uniunea Europeană, chiar și fără teritoriul din stânga Nistrului?

Octavian Țîcu: Cu siguranță asta e calea cea mai reală, cred eu, la moment, pentru că va fi o varianta cipriotă. Adică, Cipru a reușit integrarea în Uniunea Europeană fără partea de nord, pentru că era imposibil. Deci noi, la moment, ce putem face este să salvăm această bucată, să mergem cu integrarea europeană, deci cu Republica Moldova, dar cu acțiuni foarte ferme.

Avem nevoie de o majoritate constituțională a forțelor europene pentru a schimba profund lucrurile în interior: reforma administrativ – teritorială, anularea unor prevederi în constituție, inclusiv cea legată de neutralitate, și aducerea instrumentului de justiție la valoarea lui. Pentru că în spațiul nostru public și politic, se perindă diverși acoliți, putiniști și oligarhici, care trebuie să stea la închisoare, dar nu să facă partide politice. Iar lipsa acestei fermități cumva face jocul Kremlinului.

Și atunci, când într-adevăr, cu sprijinul României, pentru că simțim acest lucru plenar și tot mai mult, vom reuși acest lucru, cu siguranță că avem șanse să integrăm această parte a Republicii Moldova, care, de 30 de ani, mai mult sau mai puțin, are o viziune pro-europeană și pro-românească.

Și după asta, deja, aflându-ne în cadrul Uniunii Europene, să ne gândim cum putem integra și românii de peste Nistru. Țin să vă aduc aminte că acolo majoritatea populației sunt români – moldoveni, sigur cu o altă identitate românească, dar care sunt cei mai vechi locuitori ai acestui spațiu și, până la venirea rușilor au fost chiar cei mai numeroși.

Varianta audio a dialogului:

Interviu realizat de Horia Daraban

Sursa foto: facebook.com

Alina Alexandra Simion, o paralimpica româncă cu numeroase premii obținute în Italia. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (14.01.2024)

Publicat de hdaraban, 14 ianuarie 2024, 12:09 / actualizat: 19 ianuarie 2024, 12:10

Românca s-a născut cu o malformație la piciorul drept, la numai 11 luni medicii amputându-i piciorul. În 2007, Alina a ajuns singură, fără familie, în nordul peninsulei, iar de mai mult de un an locuiește, lucrează și se antrenează la Roma.

Elena Postelnicu a discutat cu sportiva despre destinul său și despre bucuriile prezentului.

Podcast din seria „YOU+EU 2024”: Gunnar Beck, vicepreședinte al grupului politic Identitate și Democrație din Parlamentul European: ”statul-națiune este cea mai mare entitate în care este încă posibilă o luare semnificativă de decizii democratice”

Publicat de hdaraban, 9 ianuarie 2024, 10:52 / actualizat: 11 ianuarie 2024, 11:35

Având 58 de eurodeputați din opt țări, grupul politic Identitate și Democrație din Parlamentul European este al șaselea ca mărime. În statutul său sunt formulate trimiteri directe la necesitatea de a reforma Uniunea Europeană. În acest sens, sunt referințe la libertate, imigrație, suveranitate națională, principiul subsidiarității.

”Ce direcție ar trebui să ia această reformă?” a fost una din întrebările din podcastul YOU plus EU 2024, invitat fiind Gunnar Beck, europarlamentar german din partea partidului Alternativa pentru Germania, vicepreședinte al grupului Identitate și Democrație.

În acest sens, în dialogul cu Horia Daraban, politicianul a vorbit inclusiv despre restricționarea drastică a imigrația non-europene, în special cea non-europeană necalificată, în Europa.

Mai mult, potrivit lui Gunnar Beck, grupul politic Identitate și Democrație dorește protejarea și consolidarea libertății individuale, iar statul-națiune, spre deosebire de Uniunea Europeană, este văzut drept cea mai mare entitate în care este încă posibilă o luare semnificativă de decizii democratice.

Având aceste percepții și deziderate pe fundal, membrii grupului pledează pentru o reformare a Uniunii Europene, tocmai pentru întărirea identității și a democrației în statele membre.

Sprijinul Parlamentului European pentru producerea acestui podcast nu constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opinia autorului. Parlamentul European nu poate fi făcut responsabil pentru nicio utilizare a informațiilor conținute în podcast.

Sursa foto: Uniunea Europeană 2023/ Parlamentul European

Teodor Moga, profesor, specialist în politica externă a Uniunii Europene: pentru Republica Moldova, ”chestiunea transnistreană va fi probabil cel mai complicat dosar în negocierile de aderare”

Publicat de hdaraban, 16 decembrie 2023, 15:56

După decizia Consiliului European din această săptămână, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat că lansarea negocierilor de aderare cu țara sa este o victorie pentru Ucraina și pentru întreaga Europă.

La rândul său, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a afirmat că țara sa este pregătită să se ridice la nivelul provocărilor și hotărâtă să lucreze asiduu dacă este necesar în această privință.

Plecând de la decizia Consiliului European, Horia Daraban a discutat pe acest subiect cu lector universitar dr. Teodor-Lucian Moga, de la Centrul de Studii Europene al Facultății de Drept din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Interlocutorul a scos în evidență premisele care au dus la decizia deschiderii negocierilor, dar și faptul că discuțiile între Uniune și cele doua capitale ar trebui să aibă ca finalitate închiderea a 35 de dosare ce vizează mai multe reforme.

Acestea sunt legate, între altele, de sistemele naționale de justiție, dar și de articularea și implementarea unei legislațiide factură europeană privind drepturile minorităților naționale, aspect important și de interes mai ales în cazul Ucrainei.

Horia Daraban: Ce mesaj se desprinde din decizia Uniunii Europene de a deschide negocierile de aderare cu Ucraina și Republica Moldova? Mesaj pentru Kiev și Chișinău, dar cu siguranță este și unul pentru planul extern al Uniunii Europene.

Teodor Moga: Este un mesaj istoric ce denotă sprijinul pe care Uniunea Europeană îl extinde Republicii Moldova și Ucrainei. O decizie istorică deoarece, probabil, dacă nu ar fi fost acest război în Ucraina, statele nu ar fi primit statutul de candidat și, cu atât mai mult, nu ar fi început oficial negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, start pe care l-au obținut în cadrul Consiliului European.

Horia Daraban: Negocierile de aderare înseamnă și o listă de obiective, ținte pe care trebuie să le atingă cele două țări. Care sunt principalele puncte pe care va insista Uniunea Europeană, în cazul Ucrainei, în cazul Republicii Moldova?

Teodor Moga: Drumul este lung și nu este nicio garanție că, odată deschise, negocierile astea se vor finaliza curând. României i-au luat 7 ani și România nu se afla în situația geopolitică foarte complicată în care se află Republica Moldova și mai ales Ucraina. Astăzi sunt 35 de dosare pe care Uniunea Europeană le negociază cu Ucraina și Republica Moldova, dosare pe care aceste state trebuie să le închidă succesiv. Și bineînțeles, fiecare dintre aceste dosare reprezintă un set de provocări.

Ce fel de provocări? În ceea ce privește respectarea statului de drept, reforme în ceea ce privește justiția, instituții solide, piață liberă, democratizare, bineînțeles, drepturile minorităților. Un pachet foarte amplu care va dura mult timp până va fi bifat de către cele două state. Ținta este 2030, dar nu este nicio garanție că această țintă să fie chiar respectată. Turcia este candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană din 1999 și astăzi este parcă mai departe de aderare decât era la început.

Sunt state care, chiar dacă au primit oficial acceptul Consiliului de a deschide negocierile pentru aderare, nu au început în fapt acest lucru, așa cum este cazul Macedoniei de Nord, Albaniei. Deci e un proces lung care va ridica multe provocări celor două state și, bineînțeles, cele două state depind și de situația geopolitică. Așadar, nu doar de ele, mai ales Ucraina, de acest război cumplit care se desfășoară pe teritoriul său.

Horia Daraban: Apropo de ceea ce spuneați dumneavoastră, ambele state, Republica Moldova și Ucraina, cu teritorii ocupate, cu zone asupra cărora nu au control administrativ, economic, politic ș.a.m.d. Aceste situații, realități, cât de mult vor conta în procesul de negociere ce are ca final aderarea? Va mai fi permisă situația care s-a înregistrat în cazul Ciprului?

Teodor Moga: Va cântări foarte mult. Experiența cipriotă cu cele două comunități, cea turcă și cea elenă, a complicat mult prezența Ciprului în cadrul Uniunii. Uniunea Europeană a crezut că cele două comunități se vor reconcilia. Odată ajunse în Uniunea Europeană, nu s-a întâmplat acest lucru.

Așadar, chestiunea transnistreană în cazul Republicii Moldova cântărește foarte greu și va fi probabil cel mai complicat dosar de rezolvat în cazul Republicii Moldova. De aici vă spuneam dificultatea ca lucrurile să se întâmple cu repeziciune. Să nu mai vorbim de cazul Ucrainei, care are o situație foarte, foarte dificilă astăzi, cu teritorii controlate de Rusia, o situație încă volatilă.

Deci nu știm exact cum va arăta situația post-conflict, post-război. Deci sunt multe semne de întrebare la care, din păcate, acum nu putem răspunde.