Album fotografic dedicat lui Franz Koroschetz, cel mai important artist fotograf al Focșaniului. Un demers semnat de Sorin Tudose, fost jurnalist, pasionat de trecutul urbei. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (5.05.2024)

Publicat de hdaraban, 5 mai 2024, 23:57 / actualizat: 9 mai 2024, 16:31

Realizarea lucrării pleacă de la interesul unui fost jurnalist, Sorin Tudose, pentru trecutul urbei. De altfel, în interviul acordat la emisiunea ”Weekend cu prieteni”, autorul vorbește despre această pasiune care s-a transformat într-o ”datorie morală de a readuce la viață, la lumină, o lume a Focșaniului care nu mai este”.

În dialogul cu Horia Daraban, Sorin Tudose oferă repere despre cercetările făcute, despre fotografiile adunate în album și despre valoarea acestora, ca documente pentru istoria locului. Prezentarea sa începe cu câteva informații legate de artistul fotograf de la a cărui moarte, în 2024, s-au împlinit 90 de ani (1868 – 1934).

Sorin Tudose:  Am reușit să fac un album dedicat lui Franz Koroschetz, care a fost cel mai important fotograf pe care l-a avut Focșaniul și unul dintre cei mai mari fotografi ai României, după cum veți vedea în album. Acest album apare cu ocazia împlinirii a 90 de ani de când a intrat în eternitate. El a murit în aprilie 1934, iar eu lansez albumul în mai 2024, deci la 90 de ani de la intrarea lui în eternitate.

Horia Daraban: Ai spus câteva cuvinte despre fotograf, mai pot fi adăugate și alte elemente? Dau un exemplu, mă gândesc la nume, venit din Imperiul Austro-ungar, fotograful nostru.

Sorin Tudose: Exact, el se stabilește în Focșani în 1895 și de atunci și până în anul morții sale rămâne la noi în oraș. Se stabilește definitiv și 35 de ani lucrează pentru oraș ca fotograf atât de fotografii de exterior, de peisaje, de evenimente, de clădiri, cât, bineînțeles, și fotograf de studio unde imortalizează o serie întreagă de personalități, de oameni simpli, de focșăneni și vrânceni. Dar nu numai.

Horia Daraban: Ce face ca fotografiile sale să fie, hai să spunem, spectaculoase, dar să reprezinte și o pagină de istorie pentru Focșani?

Sorin Tudose: Cred că el a venit la noi în Focșani, din ce l-am simțit eu așa, din ce am reușit să scot la lumină, cu această ambiție de a fi numărul unu ca fotograf și, spre deosebire de toți ceilalți fotografi, el se ocupă de cam toate marile evenimente pe care le-a avut Focșaniul, pe care le-a avut județul Putna, cum se numea atunci actualul județ Vrancea, în vreme ce toți ceilalți fotografi din Focșani se ocupau aproape exclusiv de fotografia de studio. Ca atare, cele mai multe inaugurări de monumente, de clădiri, edificii din oraș sau peisaje chiar din județul nostru sunt imortalizate de el, care va să zică, el ieșea cu aparatul foto și în exterior, față de toți ceilalți fotografi focșăneni.

Horia Daraban: Referitor la evenimente, putem da câteva exemple de astfel de momente imortalizate de către Franz Koroschetz?

Sorin Tudose: Sigur, unul dintre cele mai importante evenimente pe care le-a surprins a fost vizita regală făcută de Familia Regală în 1904 și ce e interesant, asta așa chiar pentru ieșeni, este faptul că această vizită regală cu trenul a pornit de la Sinaia și a ajuns la Iași, unde asta așa ca ”fun fact”, primarul de atunci, un anume Penescu era originar din Focșani. Și Koroschetz imortalizat evenimentul la Focșani. Atât l-a dus cât și l-a întors, pe peronul gării, și sunt șapte fotografii care vor apărea în albumul pe care i l-am pregătit.

Horia Daraban: Spuneai de aceste fotografii, ce cuprinde lucrarea?

Sorin Tudose: Albumul are 25 de capitole, ”capitole – povești”, cum le-am numit, în sensul în care am grupat mai multe sau mai puține fotografii în jurul unui capitol pe baza cărora spun o serie întreagă de povești. De exemplu, una este Expoziția Universală de la Paris din 1900, când Koroschetz participă cu trei fotografii cu edificii care, evident, astăzi nu mai există în Focșani. Un alt eveniment pe care l-a surprins Koroschetz este inaugurarea monumentului de la Bârsești, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare. Asta se întâmpla în 1904. De asemenea, albumul are un capitol foarte inedit; am reușit să descopăr un album făcut de Koroschetz tot în 1904, special pentru Familia Regală, iar acest album, efectiv a stat ascuns din 1904 până în 2024. Îl scot la lumină după 120 de ani.

Horia Daraban: Unde a stat ascuns?

Sorin Tudose: El a fost făcut cadou Familiei Regale în 1904. Probabil că a stat acolo până la instaurarea regimului comunist, după care a intrat în posesia Academiei Române și, efectiv, nu l-a cercetat nimeni de zeci de ani. L-am descoperit în cadrul cercetărilor pe care le-am făcut pentru album.

Horia Daraban: Aceasta a fost singura sursă în a culege fotografii realizate de Koroschetz?

Sorin Tudose: Nicidecum. Sunt o serie întreagă de colecționari și persoane particulare care mi-au dat fotografii, în general, de familie, dar am fost la foarte multe instituții publice, atât din Vrancea cât și din București, în mod special Academia Română, la Biblioteca Națională, Arhivele Naționale, Muzeul Național de Istorie, ocazie cu care am constatat cât de mare a fost acest fotograf în epocă. Având în vedere că fotografiile sale foarte valoroase au ajuns în atâtea locuri și punându-le la un loc, am reușit să-mi dau seama cât de important a fost el în epoca sa și totodată să transmită această cunoaștere către cititor, către cei care vor ajunge în posesia cărții.

Horia Daraban: Greu de convins oamenii, greu de convins instituțiile publice să pună la dispoziție fotografiile realizate de Koroschetz?

Sorin Tudose: Să știi că în general am avut o foarte bună colaborare cu majoritatea persoanelor și majoritatea instituțiilor, dar au fost și situații unde s-au lăsat greu convinși, dar eu sunt genul care insistă în orice face.

Horia Daraban: Cea mai spectaculoasă fotografie din cartea realizată?

Sorin Tudose: E foarte greu să spun care e cea mai spectaculoasă. Aș putea spune că sunt două imagini, să zic așa. La prima vedere este una, care în mod normal trebuia să ajungă pe coperta cărții, și anume Foișorul Pompierilor, clădirea pompierilor, evident demolată, și aceasta n-a mai ajuns pe copertă. A ajuns până la urmă în album. Este o altă imagine de care sunt tare mândru, respectiv coperta numărul patru realizată împreună cu o prietenă, cu Oana, în care am reușit să reconstituim interiorul atelierului Koroschetz.

Horia Daraban: Mai există vreo urmă în Focșani legată de atelierul fotografului nostru?

Sorin Tudose: Nu, singura amintire, să zic, a faptului că acest om a existat la noi în Focșani cândva este mormântul lui, el fiind înmormântat în Cimitirul Nordic. În rest, nu a rămas absolut nicio urmă a faptului că am avut un atelier fotografic numit Franz Koroschetz.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce ai spus tu că albumul merge pe două paliere: în a scoate în evidență, de ce nu, personalitatea lui Franz Koroschetz și, în al doilea rând, ideea de Focșani la început de secol XX.

Sorin Tudose: Da, până la urmă este un album despre Focșani, prin ochii lui Koroschetz. Mă uit acum pe album și sunt foarte multe fotografii făcute la Focșani cu focșăneni, cu clădiri care nu mai sunt. Practic, el nu este un album biografic despre Koroschetz, ci despre Focșani, pentru că el a fost fotograful Focșaniului, despre Focșaniul văzut prin ochiul lui Koroschetz. Despre el, am o schiță biografică în care am punctat atât cât am găsit principalele lucruri care se vor ști de acum încolo în urma cercetărilor pe care le-am făcut.

Horia Daraban: Emană albumul un anumit parfum de epocă al Focșaniului de altă dată?

Sorin Tudose: Eu am mai zis că este o fascinantă călătorie într-un Focșani care nu mai este.

Horia Daraban: Ce te determină să mergi pe acest drum, să faci aceste cercetări? Știu că nu ești la prima astfel de lucrare legată de Focșani.

Sorin Tudose: Acum mai bine de 10 ani, m-am îndrăgostit de această lume de altă dată, de acest Focșani care nu mai este, care a fost demolat de regimul comunist și, cumva, știind atât de multe chestii despre vechiul oraș, despre oamenii săi, am luat-o ca pe un fel de datorie morală, dacă vrei, de a readuce la viață, la lumină, o lume care nu mai este. Dar, în principiu, acest album Koroschetz îmi încheie și trilogia și pasiunea pentru vechiul oraș. Celelalte două lucrări sunt „Focșanii de altădată. O istorie ilustrată” și „Oravetz, povestea ilustrată a unui brand focșănean”, aceasta, dedicată unei farmacii din Focșani, a unor farmaciști care au avut nu mai puțin de patru generații la rând care sau ocupat de farmacie.

Horia Daraban: Revenind la ultima lucrare, lansarea sa când este prevăzută?

Sorin Tudose: Lansarea va avea loc în Focșani, la 11 mai, la ora 12:00,  la Liceul ”Unirea”, unde se anunță a fi un mega-eveniment cultural.

Varianta audio a interviului:

La Târgu Neamț, expoziție despre trecutul medieval al urbei. Ghid, arheologul Vasile Diaconu. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (5.05.2024)

Publicat de hdaraban, 5 mai 2024, 23:17 / actualizat: 8 mai 2024, 12:35

Tocmai tema acesteia poate trezi curiozități. Titlul ei este ”Târgul de sub oraș. Mărturii arheologice medievale și moderne descoperite în Târgu Neamț”.

În interviul de la ediția ”Weekend cu prieteni” din 5 mai 2024, domnul Vasile Diaconu, curator al expoziției, arheolog și cercetător științific specializat în perioada spațiului est-carpatic, a oferit câteva informații cu privire la ce oferă expoziția și sub dezideratul elementului de spectaculozitate.  

Radio Iași este partener al demersului expozițional.  

Horia Daraban: De unde ideea unei astfel de expoziții, care să se raporteze la trecutul orașului?

Vasile Diaconu: Ideea acestei expoziții a apărut cu aproape un deceniu în urmă, când începusem, împreună cu colegii mei de la Complexul Muzeal Național Neamț, să facem primele cercetări arheologice în vechea vatră medievală a Târgului Neamț. Și pentru că rezultatele erau deosebit de interesante în momentul acela, ne imaginam că într-o anumită perioadă de timp, dar nu chiar peste un deceniu, ar fi potrivit să facem o expoziție dedicată vestigiilor medievale descoperite efectiv în orașul Târgu Neamț. Deși de-a lungul timpului, atenția arheologilor, a istoricilor a fost îndreptată către Cetatea Neamț, cea care străjuiește târgul de la poalele sale, noi ne-am gândit că e bine și este potrivit să scoatem în evidență trecutul acestei localități urbane, trecut care coboară în timp cu peste șase secole.

Horia Daraban: Vatra localității nu corespunde cu așezarea din zilele noastre?

Vasile Diaconu: În bună măsură, da, vechea vatră medievală a Târgului Neamț este plasată, să spunem, în linii mari, în zona vestică a actualului oraș Târgu Neamț, aproape de poalele Cetății Neamț. Acolo a fost primul nucleu urban, dacă vreți să-l numim așa, care s-a dezvoltat începând cu secolul XIV. Și din acel spațiu, ușor-ușor, pe parcursul secolelor următoare, localitatea urbană a evoluat, evident. Ascultătorii dumneavoastră trebuie să știe faptul că atunci când vorbim de o localitate urbană în zona de la răsărit de Carpați, în secolul XIV, nu trebuie să ne imaginăm clădiri impunătoare și o rețea stradală foarte complexă, ci este vorba mai degrabă de o aglomerare de construcții, de case foarte temeinic realizate. Exista, evident și probabil, o rețea stradală, iar tot acest nucleu de locuințe avea în plan central, să spunem, o biserică pe care am avut posibilitatea să o cercetăm și o clădire cu rolul administrativ, am îndrăznit să spunem la fel, de mari dimensiuni.

Horia Daraban: Se mai păstrează din suma de construcții, astăzi, ceva din perioada medievală sau s-au făcut săpături?

Vasile Diaconu: Din nefericire, vestigiile la care am făcut referire nu mai pot fi văzute la ora actuală la suprafața solului. Pentru că aminteam mai devreme de acea biserică și de o clădire cu importanță administrativă, ele au fost descoperite efectiv pe una dintre străzile orașului. Și atunci soluția a fost să fie conservate în sol, neexistând la momentul respectiv posibilitatea ca ele să fie valorificate și din perspectivă turistică, dacă doriți să spunem așa.

Horia Daraban: Revenind la expoziția deschisă la muzeul de la Târgu Neamț, ce cuprinde ea? Se dorește să spună o poveste a urbei?

Vasile Diaconu: Ca orice altă expoziție, în mod evident, și acest demers al nostru are ca principal obiectiv reconstituire a unei părți a istoriei orașului Târgu Neamț. Deși la ora actuală Târgu Neamț este orășel de provincie, el are un trecut istoric spectaculos, care, vă spuneam și mai devreme, coboară în timp cu peste șase secole. Ori, expoziția noastră a avut tocmai acest scop de a evidenția, de a aduce în rândul publicului larg cele mai importante vestigii arheologice pe care noi și arheologi din trecut am reușit să le scoatem la lumină în ultimele cinci decenii. Și aș puncta aici două aspecte care merită remarcate. Cercetarea arheologică medievală sau focusată pe perioada evului mediu la Târgu Neamț a cunoscut două mari etape, cu o principală etapă care a fost undeva la sfârșitul anilor ‘70, începutul anilor ‘80 și o a 2-a etapă care s-a desfășurat în ultimul deceniu, adică din 2014 până în prezent.

Evident că această ultimă etapă, desfășurându-se și pe o perioadă mai îndelungată de timp, a avut rezultate dintre cele mai interesante, care, evident, se regăsesc în cuprinsul expoziției noastre.

Horia Daraban: Dați exemple de rezultate interesante.

Vasile Diaconu: Rezultatele interesante, pentru ca publicul ascultător să nu-și imagineze că arheologii descoperă mereu comori și, știu eu, vestigii nemaiîntâlnite. Vestigiile pe care noi am avut posibilitatea să le scoatem la lumină de fapt, au importanță prin aceea că ne ajută să înțelegem foarte bine modul de viață al comunității care a locuit la Târgu Neamț acum cinci, șase secole. Este vorba, pe de o parte, de mărturii arheologie, obiecte descoperite în locuințe și aici aș aminti, pe lângă artefactele de uz comun, ceramică sau cale pentru sobă, aș aminti obiecte cu o anumită doză de spectaculozitate. Evident, aș menționa câteva monede, printre care și monede emise de Petru Întâi Mușat, cel care a și pus bazele Cetății Neamț. Avem o serie de obiecte de import care sunt străine de spațiul Moldovei și care vin probabil dinspre Transilvania. Aș aminti aici, spre exemplu, un fragment de vas cu o inscripție cu caractere latine.

Tot pentru o anumită doză de interactivitate a expoziției noastre, am expus și o încercare de reconstituire a unui mormânt medieval, pentru că, conform obiceiurilor de atunci, înmormântările se făceau în imediata apropiere a bisericii. Deci am putut să cercetăm și o parte din cimitirul respectivei biserici, iar unul dintre morminte l-am reconstituit în cadrul expoziției noastre. Sunt, evident, lucruri care spun o poveste interesantă despre trecutul orașului Târgu Neamț în perioada medievală, mă refer, și perioada modernă. Cercetările noastre au permis, spre exemplu, descoperirea într-una dintre locuințele medievale a unei cantități importante de semințe carbonizate, semințe de cereale și plantele leguminoase și inclusiv sâmburi ai unor pomi fructiferi. Și aș aminti aici piersicul, dovada faptului că în perioada respectivă clima era un pic mai caldă decât cea actuală.

Sunt, evident, detalii care prezintă interes nu doar din perspectiva expozițională, ci mai ales din perspectivă științifică, pentru că, în fond, rolul cercetărilor arheologice este, în primul rând, acela de a scoate la lumină vestigii, un patrimoniu arheologic pe care să îl valorificăm prin expoziții, dar nu în ultimul rând, trebuie să extragem cât mai multă informație științifică din toate aceste vestici.

Horia Daraban: Îmi dau seama, din ceea ce spuneți dumneavoastră, că Târgu Neamț era pe o rută comercială în zona Moldovei.

Vasile Diaconu: Erau un loc unde se desfășurau activități comerciale, la intersecția unor drumuri importante, drumuri comerciale, mă refer, care făceau legătura cu Transilvania, pe de o parte, cu Suceava, pe de altă parte, sau chiar cu zona de sud a Moldovei. Târgu Neamț evident că a cunoscut o anumită dezvoltare și prin prisma activităților comerciale care se desfășurau în interiorul său. În mod evident, existența cetății în vecinătate asigura un anumit climat de liniște și de prosperitate, fapt care a permis ca pe parcursul secolelor mica localitate urbană medievală să se dezvolte spre orașul care există în prezent.

Horia Daraban: Până când poate fi vizitată expoziția de la Muzeul de Istorie și Etnografie de la Târgu Neamț?

Vasile Diaconu: Expoziția este deschisă publicului larg până la jumătatea lunii septembrie a acestui an. Aș lansa invitația ascultătorilor dumneavoastră ca în aceste zile pascale sau în perioada care urmează, să nu ezite să treacă pragul muzeului nostru, să descopere această expoziție, pentru că, dincolo de povestea pe care eu am spus-o, o expoziție nu se povestește, ea se privește. Și atunci chiar ne vom bucura dacă vom avea cât mai mulți vizitatori la această expoziție.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sărbătorile pascale în diaspora, gânduri de bine și dor de casă. Elena Agapi, originară din Piatra Neamț, din 2006, stabilită la Roma. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (5.05.2024)

Publicat de hdaraban, 5 mai 2024, 12:24

Mărturie pentru toate acestea este și ceea ce povestește Elena Agapi. Ea este originară din Piatra Neamț, dar din 2006, trăiește la Roma. De la bucatele pregătite, participarea la slujbele de la biserică, până la emoția nedisimulată atunci când gândurile se îndreaptă către locurile natale, toate se regăsesc așezate pe firul dialogului cu Elena Postelnicu, corespondent Radio România în Italia.

Ion Tăbârță, analist politic la Chișinău: ”din păcate, sunt persoane care rezonează cu mesajele transmise de Ilan Șor la lansarea de la Moscova a blocului electoral ”Victoria”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (28.04.2024)

Publicat de hdaraban, 28 aprilie 2024, 23:59 / actualizat: 2 mai 2024, 17:28

El a fugit din țară 2019, odată cu oligarhul Vladimir Plahotniuc, sub presiunea dosarului privind frauda bancară de un miliard de dolari din economiile populației.

Trebuie precizat și faptul că, la 20 octombrie 2024, odată cu scrutinul pentru alegerea președintelui Republicii Moldova, va avea loc și un referendum privind aderarea Republicii la Uniunea Europeană. Plebiscitul a fost propus de șefa statului, Maia Sandu, ea invocând nevoia de unitate, nevoia de implicare a tuturor factorilor ca împreună să fie garantată pacea și bunăstarea cetățenilor moldoveni.

Invitat la ”Weekend cu prieteni”, comentatorul politic Ion Tăbârță a prezentat motivele lansării blocului politic ”Victoria”, acestea fiind legate inclusiv de referendumul din octombrie. De asemenea, invitatul lui Horia Daraban, a explicat de ce constituie o slăbiciune în perspectiva alegerilor faptul că Partidul Acțiune și Solidaritate ”a acaparat” temele cu caracter european.

Horia Daraban: De ce la Moscova, de ce acum o astfel de înțelegere politică?

Ion Tăbârță: La Moscova, pentru că se dorește să fie transmis un semnal foarte clar către o parte din societatea moldovenească, și anume societatea moldovenească cu anumite încă simpatii pro-ruse, că ”uitați-vă pe cine susținem noi și, de fapt, dacă voi vreți o relație mai apropiată cu Federația Rusă și asta desigur, în detrimentul relației cu Uniunea Europeană, trebuie să susțineți aceste forțe politice”. În plus, nu se mizează doar pe un partid politic, vrea să se transmită mesajul la nivel politehnologic, la nivel simbolic că este vorba de câteva partide politice și în așa mod încearcă să alimenteze un narativ pro-rus sau un narativ al propagandistic rus referitor la Republica Moldova, că, de fapt, actuala guvernare sau actualul partid de guvernământ (Partidul Acțiune și Solidaritate) în drumul său pro-european ar fi minoritar, și, de fapt, la nivel de societate, sunt majoritari cei care vor o relație mai apropiată și strânsă cu Federația Rusă.

De aceea, nu doar un singur partid, ci câteva partide, ca să transmită simbolic acest mesaj, că ”noi suntem mulți”. Și al treilea aspect, tot simbolic, s-a luat această denumire ”Victoria” sau ”Pobeda”, știindu-se foarte bine că propaganda rusă foarte mult insistă, în campaniile sale de informare sau mai degrabă spus de dezinformare sau de ideologizare a cetățenilor, pe memoria Celui de al Doilea Război Mondial, care, în Rusia, este numit Marele Război pentru apărarea Patriei. În mod cert, este o politehnologie a unor persoane de la Kremlin care, deja de o anumită perioadă, curează dosarul Republicii Moldova.

Horia Daraban: Având în vedere temele pe care le propune blocul electoral lansat la Moscova, în ce măsură votanții din Republica Moldova mai au sensibilități, mai sunt atrași de astfel de subiecte?

Ion Tăbârță: Din păcate, sunt persoane care, la mesajele transmise de Ilan Șor la lansarea acestui bloc ”Pobeda”, rezonează. Aici, trebuie neapărat de făcut precizarea că, discursul său de la Moscova, pur și simplu abundă în falsuri, cu dezinformări de genul că de când noi mergem pe parcursul european, de când avem un acord de asociere, economia noastră s-a ruinat din cauza euro-integrării și, de fapt, renaștere economiei moldovenești poate avea loc doar în cadrul Uniunii Euroasiatice, o organizație care demult nu mai este funcțională. Nu mai zic de alte fake-uri, însă, cu regret, cum vă spuneam, anumite categorii de cetățeni din Republica Moldova, în mod special ruso-lingvi și aici cu referință specială la unitatea teritorial-autonomă găgăuză, care ei nu stăpânesc limba de stat, care este limba română, dar și anumite categorii din zonele rurale, și anume în mod special categorii social-vulnerabile, care nu vorbesc alte limbi și practic, se informează doar din sursele rusești, la ei, din păcate, aceste falsuri  rezonează; dar nici pe departe nu sunt cele 70 de procente despre care ne relatează Federația Rusă sau ne relatează acești actori pro-roși, oligarhi din Republica Moldova. Mai degrabă, cred vreo două treimi din societatea noastră este pro-europeană și o treime, în continuare, se orientează spre Federația Rusă.

Horia Daraban: Potrivit rezultatelor unui sondaj de opinie realizat de CBS Research, la jumătatea lunii aprilie, președintele Republicii Moldova Maia Sandu ar avea șanse să obțină un nou mandat prezidențial într-un al doilea tur al alegerilor. Conform sondajului, 35,1% din totalul respondenților ar vota pentru Maia Sandu, în timp ce doar 15,8% ar opta pentru fostul președinte socialist, Igor Dodon. Și de aici întrebarea, domnule Tăbârță, jocurile nu sunt făcute, rezultatul nu e clar? Mai sunt emoții?

Ion Tăbârță: În mod evident, mai sunt emoții. Acesta este un sondaj optimist pentru parcursul european al Republicii Moldova. Alte sondaj, la fel, relevau cele mai mari cifre pentru președintele Maia Sandu și pentru actualul partid de guvernământ, dar, oricum, cu un procentaj mai mic. În mod special, se referă la votul pentru partidele politice sau simpatiile pentru partidele politice. Și dacă e să ne uităm la alegerile locale, din punct de vedere politic, Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS) a acumulat cel mai mare număr de voturi, însă existe riscuri ca, după alegerile parlamentare, actualul partid de guvernământ să rămână minoritar și forțele de stânga, pro-ruse, oligarhice să formeze majoritatea guvernamentală. Din păcate, alte proiecte politice de dreapta, pro-europene încă nu avem. Și aici este o anumită problemă.

Horia Daraban: Faptul că Partidul Acțiune și Solidaritate a acaparat zona asta temelor cu caracter european, nu este o slăbiciune în perspectiva alegerilor?

Ion Tăbârță: Da, este o slăbiciune, pentru că, în 2021, PAS-ul a acumulat mult peste bazinul său electoral natural, firesc, care ar fi fost în jur de 30 de procente. În dinamica politică de atunci, prin victoria Maiei Sandu în fața lui Igor Dodon, PAS-ul,  fiind asociat cu imaginea președintei,  a acumulat mult peste bazinul său electoral firesc. Multe din cele ce au promis ei legate de bunăstare, din păcate, nu au fost realizate. De aceea, pe fundalul când PAS nu a putut realiza multe din cele promise, în mod evident, cumva partidul a revenit la bazinul său electoral normal, în jur de vreo 30 de procente. Or, aceasta nu garantează o majoritate parlamentară pro-europeană după alegerile din 2025. Cred că aceasta este cea mai mare problemă acum, pentru că 2023, 2024, 2025, în Republica Moldova, sunt ani electorali.

Sunt o serie de exerciții electorale, între care 2023 și 2024 trebuiau să fie ani de etapă în pregătirea tuturor formațiunilor, în mod special, stânga revanșardă, oligarhică și pro-rusă, ca după 2025, când va fi resetată putere politică la Chișinău, aceste formațiuni de stânga se formează majoritatea. Pentru anul 2025, ei mari iluzii nu își făceau sau nu și fac, pentru că, totuși, este Maia Sandu favorită. Însă, faptul că s-a introdus acest referendum a ridicat mizele scrutinului electoral prezidențial din 2024. Și Federația Rusă, partidele politice, agenți de influență ai Federației Ruse, vor încerca să facă tot posibilul să zădărnicească parcursul nostru european.

Dar, în perspectiva alegerilor parlamentare din 2025, din păcate, nu avem și alte proiecte pro-europene, cu toate că acum câteva partide pro-europene credibile micuțe, printre care și Platforma DA (Dreptate și Adevăr), fostul partener de coaliție cu PAS din blocul ACUM încearcă să coaguleze un pol de dreapta care ar fi alternativă la PAS și o parte din electoratul pro-european, dezamăgit de PAS, s-ar regăsi la acest partid politic

Horia Daraban: Ați pomenit de referendum, oportună organizarea acestuia odată cu alegerile prezidențiale?

Ion Tăbârță: Cu alegerile prezidențiale, desigur, cresc șansele ca la acest referendum, cel puțin să avem pragul de prezență. Dacă ne referim la oportunitatea momentului, desigur, aș avea anumite rezerve, pentru că comportă anumite riscuri. Noi avem aproximativ două treimi din populația noastră pro-europeană, dar trebuie să înțelegem că electoratul nostru pro-european nu este uniform. Avem electorat pro-european convins, care ar fi o treime, și care se plasează pe dreapta eșichierului politic, dar avem un electorat pro-european mai moderat, care ar fi pe centrul eșichierului politic si pe centru-dreapta, cumva electoratul fostului Partid Democrat, care, între timp, s-a transformat în Partidul Social Democrat European. Or, hotărâtoare vor fi disputele pentru acest electorat, pentru că noi avem anumite proiecte politice declarate proeuropene, însă sunt bănuieli că în spatele acestor proiecte politice ar sta politehnologi de la Moscova.

Aici, în mod special, este vorba despre Mișcarea Alternativa Națională a domnului primar general al municipiului Chișinău, Ion Ceban, sau Partidul Dezvoltării și Consolidării Moldovei a fostului premier Ion Chicu. Deși aceste partide se declară pro-europene, sunt mari dubii că, de fapt, ele ar fi partide autentic pro-europene și n-ar fi anumite partide infiltrate pe eșichierul politic proeuropean de a rupe din voturi și tot, desigur, în perspectiva alegerilor parlamentare din 2025, dar în cazul respectiv, dacă ne referim la referim la referendum,  să compromită referendumul, care va avea loc în toamnă, odată cu alegerile prezidențiale.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului: 

Adrian Purice, coordonatorul activităților Clubului Fotografilor Iași: ”ochiul fotografului nu înseamnă ochiul fizic, ci înseamnă acel ochi al minții care ajunge să înțeleagă ceea ce vede”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (14.04.2024)

Publicat de hdaraban, 14 aprilie 2024, 23:59 / actualizat: 24 aprilie 2024, 20:15

Nu întâmplător sunt invocate fotografiile, pentru că cele prezentate pe gardul Parcului Copou, de multe ori, sunt legate de activitățile unui club aparte, cu un puls bine conturat, Clubul Fotografilor Iași.

La ”Weekend cu prieteni”, invitat a fost domnul Adrian Purice, coordonator al activităților acestuia. În dialogul cu Horia Daraban, el a vorbit despre scopul ”organizației”, acela de a promova fotografia ca artă.

Mai mult decât atât, interlocutorul a căutat un răspuns la întrebarea ”ce înseamnă ochiul fotografului?” În acest sens, o observație din partea sa sună în felul următor: ”nu înseamnă ochiul fizic, ci înseamnă acel ochi al minții care ajunge să înțeleagă ceea ce vede.”

Horia Daraban: De ce un club al fotografiilor? Asta înseamnă mai mulți, mai puternici?

Adrian Purice:  Pentru că suntem un grup de oameni cu, în primul rând, un hobby comun, dar e mai mult de atât, pentru că s-a format o mică comunitate, pot spune eu.

Horia Daraban:  Întâlniri și în cadrul clubului, cel mai important aspect, schimbul de experiențe, de opinii?

Adrian Purice:  S-ar dori să se ajungă acolo. Este dificil cu schimbul de opinii. Toți vor să creeze. Am discuții, pe lângă discuții interne, în grup, sunt discuții și cu și cei care vor să expună. Văd ceea ce facem, le place ceea ce facem. Doresc și ei să facă ceva în sensul ăsta, al fotografiei ca artă. Fie vor să participe, fie vor să expună ”La gard”, și asta îmi place. În schimb, nu este doar atât. Scopul Clubului Fotografului Iași este acela de a promova fotografia ca artă. Au fost nenumărate grupuri și vor fi în continuare grupuri de oameni care văd acest atu al fotografiei și vor să promoveze în acest sens. De aceea, vedem ”La gard” și nu numai astfel de expoziții. Expoziția fizică într-o galerie de artă este punctul normal al unei activități fotografice, al unui proiect fotografic.

Ce veți vedea la Clubul Fotografilor sunt expozițiile de fotografie, care sunt fie de grup, fie personale, fie ale unor fotografi pe care îi apreciem, cu care comunicăm, pe care-i urmărim și pe care îi invităm la Iași să ne arate și nouă cât și publicului ieșean ce fac alți fotografi, cum avem recent ”La gard” pe domnul Jeno Maior cu expoziția sa  foarte frumoasă. El o numește fotografie  documentară intitulată ”Arhaic”.  Încearcă să documenteze viața arhaică care se mai găsește încă în țară și el vânează astfel de zone și ni le aduce o nouă publicului..

Horia Daraban: Apropo de activitățile clubului, mă raportez și la un citat al fotograful Elliot Erwitt, fotograf francez-american, care spunea că toată tehnica din lume nu compensează incapacitatea inabilitatea de a observa, de a vedea dincolo de banal aș adăuga eu. De a observa ce anume, domnule Purice? Se poate exersa o astfel de îndemânare, de deprindere în cadrul clubului?

Adrian Purice: S-au scris și cărți pe tema asta ce înseamnă ochiul fotografului. Nu înseamnă ochiul fizic, ci înseamnă acel ochi al minții care ajunge să înțeleagă ceea ce vede. Și asta e partea care îmi place la Clubul Fotografiilor și o să vă zic o scurtă istorie. Clubul a fost înființată în 2008 la Casa de Cultură ”Mihai Ursachi” din Copou de către domnul Dan Mititelu, un fotograf ieșean cunoscut, și a fost înființat ca un rezultat evident al cursului pe care îl ținea el, de  inițiere în fotografie, și practic ce încerca de Dan Mititelu atunci să facă prin acel curs este să ne dezvolte acel ochi fotografic. Iar ca un parcurs normal s-a înființați acest club. Noi încercăm prin acest club să continuăm ceea ce a început el, asta facem acum, încercăm să ne organizăm noi singurei pentru a ne dezvolta fix acest ochi fotografic.

Horia Daraban: Mai multe condiții ca să devii membru al clubului și încerc o enumerare: să prezinți 30 de fotografii personale, să fii pasionat, evident, de fotografie, să nu faci parte dintr-un alt club, să ai un site, blog, portofoliu în care să poată fi vizionate fotografiile personale, să te implici voluntar în activitățile clubului. De aici se desprind două întrebări: de ce un site și ce înseamnă activitățile clubului?

Adrian Purice: Blog, pentru că este legat de scopul clubului, acela de a promova fotografia și nu de a o promova între noi. Degeaba ne întâlnim. Ne luăm în brațe, ce bine că eu fotografiez, tu fotografiezi. Nu! Scopul este să arăți celorlalți ceea ce este fotografia, din nou, ca artă. Cât timp membrii clubului lucrează în acest sens, produc fotografie, dar o țin numai pentru ei, rămâne pe telefonul lor, pe camera lor, pe computerul lor personal, este degeaba.

Horia Daraban: Iar legat de acțiuni prin care să fie implicați membrii clubului în mod voluntar?

Adrian Purice: Toate activitățile le facem în mod voluntar, nu doar pentru club, ci și pentru altă organizație. Mai suntem chemați ca voluntari la diverse activități, fie sportive să fotografiem, fie de cultură. Partea de voluntariat mi se pare normală, mai ales pentru că avem libertatea să facem ce vrem noi.

Horia Daraban: Fotografia este o modalitate de a-ți susține traiul sau rămâne la nivel de hobby?

Adrian Purice: Este un hobby. Pentru unii din club, este o meserie. Un exemplu este Paul Pădurariu. Recent, am avut invitat la club pe un fotograf român care lucrează, în Belgia, ca fotograf. Trăiește din așa ceva, are o meserie. Octavian Cărare încă are o pasiune meseria sa, și anume fotografia de stradă. El a venit și ne-a prezentat ce a învățat despre fotografia de stradă și de ce face ceea ce face el. Sunt foarte rare momentele în care avem șansa să avem în fața noastră un artist care se explică pe sine, ceea ce nu fac toți și nu pot să o facă toți sau nu vor. Am avut o discuție cu el și mi-a explicat că el nu intenționa să lucreze în acest domeniu, dar în urma acestei inițieri în fotografie, l-a atras, l-a luat pe sus, cum s-ar spune, și s-a dedicat total fotografiei.

Horia Daraban: Cel mai mare necaz pentru un fotograf este nerespectarea drepturilor de autor, faptul că o fotografie ajunge să fie folosită în mod abuziv?

Adrian Purice: Unii renunță la acel drept de dragul de a face fotografia disponibilă oricui. Nu toți au acest scop. Problema este faptul că nu aprofundăm ceea ce înseamnă fotografia și, ba mai rău, asta e ceva ce încercăm să facem la Clubul fotografilor, să încercăm să combatem aceste aprecieri superficiale cum ar fi ”like”. Acest buton ”like”, ”îmi place”, degradează calitatea fotografie. Pentru că ajunge să fie un concurs de popularitate și nu un concurs de calitate. De aceea suntem suprasaturați de imagini proaste.

Horia Daraban: Vreau să fac o trimitere la albumul fotografic. Cu referire la acesta, ce-l face să dăinuie în mintea celui care îl cumpără? Altele sunt reperele decât în cazul unei cărți?

Adrian Purice: O carte fotografică o privesc, iarăși, este finalitatea normală a unui proiect. N-ar trebui să se rezume doar la o săptămână, o lună într-o galerie de artă. Orice expoziție ar trebui să aibă un catalog sau o carte. Recomand publicului ieșean, căutați, avem inclusiv fotografi români, cumpărați-le cărțile și citiți-le. O carte fotografică este ca și un alt roman, o altă carte care vă place, luați-o și citiți-o. ceva a vrut să zică autorul acolo.

Horia Daraban: Pentru că ați pomenit dumneavoastră, la un moment dat, de ideea de a realiza fotografii cu telefonul mobil, arta fotografică nu și-a pierdut din consistență, având în vedere cât facile sunt tehnologiile acestea, telefonul, cel puțin tehnic, care oferă o multitudine de modalități de exprimare într-un mod ușor?

Adrian Purice: Nu tigaia face bucătarul mai bun. Asta am fost întrebat demult și chiar am experimentat eu să văd dacă tigaia face, nu, nu face mai bun. Aceeași temă a fost și atunci când Kodak a introdus pe piață camera accesibilă publicului. Îți trimitea prin poștă și camera și film, tu trimiteai prin poștă filmul și primeai printurile și, ”vai, Doamne”, fotografii se temeau că fotografia, fiind deschisă maselor, se va strica.

Orice artă care a pornit să se dezvolte la un moment dat, s-a considerat că trebuie să fie sub controlul unui anumit grup, este numai acel grup elitist, știe ce înseamnă acea artă. Nu este așa. Arta trebuie deschisă publicului, că altfel degeaba o facem. Apropo putem trăi fără artă, da, putem trăi fără artă, dar, trăim degeaba. De asta facem noi, Clubul fotografilor, acest hobby, că altfel muncim, trăim degeaba.

Telefonul mobil este doar noul mod accesibil publicului de a fotografia. El în sine, ca instrument, este doar o cameră. Nu afectează calitatea fotografiei. Dacă folosești prost acest instrument, vei avea un rezultat prost. Deși, ce avem în telefon este preponderent fotografie computațională, care te ajută foarte mult ca să obții ceea ce fotografii meseriași, să spunem, făceau după mult timp de studiu, de pregătire. Trebuiau să cunoască tehnică, fizică, optică, ce vrei tu. Acum doar apăsam un buton.

Horia Daraban: Ce urmează ca acțiuni ale Clubului Fotografiilor de la Iași în acest an, în perioada următoare?

Adrian Purice: Vrem să menținem tradiția pe care o avem la club, și anume să expunem public, să organizăm ture foto, de ce nu, chiar excursii, să facem voluntariat la evenimentele la care suntem implicați . Ce mă surprinde pe mine este cât de diferit poate să vadă cineva o imagine față de mine și cât de unică poate să fie viziunea lui și mă surprinde cât de frumos poate să vadă cineva și nu și dă seama. Ăsta este rolul clubului, să ne îndrumăm unul pe altul și să ne încurajăm. De aceea s-au organizat expoziții, inclusiv personale. Este foarte greu să încerci să te exprimi pe tine prin acele imagini și apoi să iei decizia ”vreau să mă expun public, ăsta sunt eu”.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Campanie de screening pentru hepatitele B și C, în rândul românilor din regiunea Lazio, Italia. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (14.04.2024)

Publicat de hdaraban, 14 aprilie 2024, 14:51 / actualizat: 24 aprilie 2024, 14:58

Din Belgia, proiect internațional destinat copiilor din diaspora românească. Inițiatoare, profesoara Oana Daciana Topală. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (14.04.2024)

Publicat de hdaraban, 14 aprilie 2024, 03:39 / actualizat: 24 aprilie 2024, 17:23

În ce măsură aceste eforturi își ating scopurile a fost unul din subiectele de discuție cu doamna profesoară Oana Daciana Topală, stabilită în Belgia din 2007, țară de unde coordonează acțiunile aflate sub umbrela proiectului cu titulatura Clubul de lectură ”Citește cu noi!”.

Important de precizat că inițiativa are un caracter educațional și se bucură de anvergură internațională.

Invitata lui Horia Daraban a vorbit despre felul în care se desfășoară aceste întâlniri, ce teme sunt abordate prin lectură, dar și despre efortul de a face cunoscute valorile culturale românești în țările gazdă.

Horia Daraban: Plecăm de la titulatura Clubul de lectură ”Citește cu noi”. Cine se află în centrul atenției? Cred că este vorba de cei tineri, de copii.

Oana Daciana Topală: Da, așa este, un proiect care se adresează în principal copiilor români care urmează cursul de limbă, cultură și civilizație românească în școli din diaspora. Proiectul este conceput într-o manieră virtuală, circulară, alternând autorii români și literatura română pentru copii cu autorii străini și literatura universală pentru copii. De ce? Pentru că acești copii cărora proiectul li se adresează se află în Belgia, Italia, Spania, Germania, Franța, Portugalia, cam peste tot pe unde se află comunitățile mari de români în diaspora. Și atunci a trebuit să alegem atât autori români, dar și autori străini din literatura țărilor în care acești copii trăiesc și învață.

Horia Daraban: Practic, cum se desfășoară aceste întâlniri? Spuneați dumneavoastră, în mediu virtual, există o temă. Fiecare citește câteva pagini și povestește?

Oana Daciana Topală: Așa este. În fiecare lună sau o dată la două luni, stabilesc o temă care să placă acestor copii, iar lecturile lor vor încerca să se adapteze acestei teme pe care eu o aleg. De exemplu, în lunile de toamnă, copiii au avut ca temă de lectură ”Călătoria”, astfel încât ei au citit și au povestit și au scris despre orice are legătură cu această temă, despre vacanța lor de vară, despre amintirile din România sau din alte țări pe care ei le-au vizitat, despre lecturi care au avut ca temă călătoria. Ei s-au întâlnit cu profesorii lor de limbă, cultură și civilizație românească în școlile în care ei învață în diaspora. Au citit lecturi care să aibă ca temă călătoria, de exemplu, și au povestit, au scris, au desenat, s-au exprimat atât în scris cât și verbal despre călătorie. Aceasta s-a întâmplat în lunile de toamnă.

Evident, proiectul încă nu s-a terminat. Clubul de lectură continuă către finalul anului școlar cu o altă temă: despre joc și joacă; jocurile de acum, jocurile din povestirile bunicilor, din povestirile părinților lor, joc și joacă în literatura română, joc și joacă în literatura universală sau în literatura țărilor în care ei se află.

Horia Daraban: Toate acestea, într-un fel, cu scopul de a apropia pe cei mici de ceea ce înseamnă România, de ceea ce înseamnă obiceiuri, tradiții, percepții românești.

Oana Daciana Topală: De fapt, acesta este și obiectivul general al acestui proiect: promovarea lecturii și scrierii în limba română în rândul copiilor din diaspora, dar și stimularea anumitor strategii didactice creative, exersarea și îmbunătățirea metodelor de comunicare în limbă maternă; și, să nu uităm, promovarea literaturii române prin intermediul actului educațional, în context european.

Horia Daraban: Am reținut din ceea ce spuneați dumneavoastră că este vorba despre citit, despre lectură, dar este vorba și de a scrie, de a compune scurte texte. Ne puteți împărtăși din impresiile culese atunci când ați parcurs rândurile așezate de copii pe foaia de hârtie?

Oana Daciana Topală: Copiii citesc împreună cu profesorii lor, dar copiii se exprimă și în scris. De fapt, la cursul de limbă, cultură și civilizație românească îi încurajăm nu doar să citească, ci să se și exprime în scris, astfel încât ei scriu cu plăcere despre ceea ce au citit, ne transmit impresiile lor de lectură sub forma unui jurnal și atunci ei ne povestesc, de exemplu, cum au petrecut vacanța de vară la bunici în România. De asemenea, ei folosesc și exprimarea sub formă de bandă desenată. Le place foarte mult să alterneze scrierea cu desenul, își pun în valoare talentele de mici desenatori și atunci rămân și cu această impresie vizuală a impresiilor lor de lectură.

Horia Daraban: Ce schimbări se văd la copiii care urmează aceste cursuri în cheia prieteniei?

Oana Daciana Topală: Cursul de limbă, cultură și civilizație românească este un curs care are loc în școlile în care ei învață, în țările din diaspora. Acești copii vin cu plăcere și, în momentul în care profesorii de limbă, cultură și civilizație românească din Belgia, Italia, Spania, Franța, Germania, Portugalia, Marea Britanie. Recent, le prezintă copiilor o oportunitate de a participa la un proiect internațional, copiii se simt motivați, se simt stimulați și își doresc mai mult să fie prezenți la acest curs, pentru că ei știu că se întâmplă ceva nou, se întâmplă ceva dinamic și ei știu că la un moment dat vor avea ocazia să cunoască, prin aceste întâlniri virtuale, alți colegi, copiii ca și ei, care studiază în alte școli, în alte țări din Europa.

Horia Daraban: Aș vrea să schimbăm puțin planul discuției noastre. Dincolo de ideea ca cei plecați să fie ținuți aproape de limba română, astfel de inițiative, de demersuri, de proiecte pot fi folosite ca modalitate de prezentare a reperelor românești în țările gazdă, unde se află conaționalii noștri.

Oana Daciana Topală: Sigur că da, desfășurăm acum un proiect educațional și cultural pe care l-am dedicat francofoniei. Este de fapt o a doua ediție a acestor evenimente dedicate francofonie, evenimente pe care le desfășor împreună cu colegii mei în Belgia și iată, din acest an, și în Franța. Mă refer la proiectul pe care l-am intitulat ”Francofonia și România. Personalități și interferențe culturale franco-române”. Prin acest proiect, ne dorim promovarea imaginii României prin intermediul personalităților sale culturale franco-române în școlile în care învață copiii români. Dar, așa cum observați, acest proiect se adresează nu doar copiilor români care urmează acest curs de care vă spuneam limbă, cultură și civilizație românească, ci se adresează întregii școli, întregului public care, la un moment dat, se află în acea școală. Pentru că tocmai acest lucru ne dorim, promovarea culturii române prin intermediul actului educațional în context european, multicultural, promovarea imaginii României prin intermediul personalităților culturale franco-române.

Horia Daraban: Impresii până acum din partea gazdelor?

Oana Daciana Topală: Copiii, profesorii, învățătorii din școlile belgiene doresc să implice în acest proiect. Deja au început să realizeze anumite postere, anumite afișe, anumite prezentări prin care să ne arate că au aflat despre Constantin Brâncuși, de exemplu, despre Mircea Eliade, George Enescu, Emil Cioran, Tristan Tzara, deci personalități franco-române. Și atunci, cum spuneam, ei se implică deja în acest proiect, pe care îl vom încheia, la un moment dat, în luna iunie, printr-un mare vernisaj organizat în cadrul Federației ”Wallonie-Bruxelles” în Belgia; un mare vernisaj, în cursul căruia copiii își vor prezenta realizările pentru a ne arăta că au înțeles ce este Francofonia și România și că au aflat despre aceste personalități și interferențe culturale franco-române.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Conferențiar universitar doctor Carmen Gache, coordonatoarea filialei ieșene a Societății Ornitologice Române: ”în lista de păsări din Grădina Botanică din Iași avem peste 100 de specii, ceea ce este un lucru grozav pentru un spațiu, până la urmă, urban.” Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (7.04.2024)

Publicat de hdaraban, 7 aprilie 2024, 23:59 / actualizat: 9 aprilie 2024, 16:42

Poate fi imaginat și un astfel de tablou pentru a spune că, la 1 aprilie, a fost Ziua Păsărilor. Este o sărbătoare marcată la nivel național, are și o istorie, dar poartă și valențe internaționale, sub umbrela UNESCO.

Plecând de la aceste repere, informații despre habitate, elemente legate de pericolele la adresa zburătoarelor, dar și povești în cheie optimistă, toate au fost adunate în interviul cu doamna conferențiar universitar doctor Carmen Gache de la Facultatea de Biologie a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași, totodată coordonatoare a filialei ieșene a Societății Ornitologice Române.

Referitor la populațiile de păsări în țara noastră, invitata lui Horia Daraban a explicat că, în România, se face un soi de echilibristică: unele specii de păsări, într-adevăr, înregistrează o redresare a efectivelor și, cumva, încep să se plaseze în afara pericolului; alte specii, în schimb, intră tot mai rapid într-o spirală a pierderii de habitat și a afectării profunde a nișei ecologice, în special pe secvența resurse de hrană. Pe poziția a doua vine dispariția locurilor pentru instalarea cuibului. Temperaturile excesive, iernile foarte blânde, lipsa apei afectează profund foarte multe ecosisteme acvatice. Din această cauză, numai în zona bazinului Prutului, s-au pierdut zone umede, undeva în procente cuprinse între 30 și 55-60.

Horia Daraban: Doamna profesor, are un istoric această sărbătoare a păsărilor?

Carmen Gache: Este adevărat, sărbătoarea aceasta, este una națională. La noi în țară, se sărbătorește încă din perioada interbelică o zi a păsărilor, pe 1 aprilie. Inițiativa a venit pe filiera Academiei Române în perioada în care a început mișcarea de conservare a naturii în țara noastră. Asta înseamnă undeva în anii ‘30 și a fost privită această sărbătoare ca o posibilitate de a face educație, de a informa tinerii și prin tineri și adulții, părinții tinerilor, despre prezența păsărilor în jurul nostru, despre faptul că ele se află în pericol de cele mai multe ori din cauza noastră.

Horia Daraban: De la elementul istoric la elementul de actualitate. În acest sfârșit de săptămână ați avut mai multe acțiuni legate de aceste sărbătoare.

Carmen Gache: Ne-am gândit să organizăm activități în două sfârșituri de săptămână. Tocmai de aceea am avut practic, de Paștele catolic, activități în Delta Moldovei. Am fost extraordinar de impresionați, peste 80 de participanți au venit să vadă păsări în Delta Moldovei. De asemeni, luni dimineața am avut tururi ornitologice în Grădina Botanică. Șansa noastră a fost că am avut mulți voluntari pentru că ne-am pomenit cu aproape 240 de oameni la Grădina Botanică, dintre care circa 210 au fost copii.

Vineri am avut o conferință la Casa Pogor despre ce se întâmplă primăvara în viață a păsărilor și am instalat acolo o hrănitoare în spațiul verde, urmând a fi valorificată la iarnă pentru a ajuta păsările în anotimpul rece. Ieri am avut un traseu în Codrii Iașilor, o plimbare la pădure, să ascultăm mai mult decât să vedem păsări, iar astăzi reparăm panoul cu cuburi din Grădina Popou, astfel încât să fie din nou bun de utilizat pentru a învăța despre păsări. Și ne-am dori foarte mult să fie funcțional o perioadă mai lungă de timp.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce ați spus dumneavoastră și  ați folosit la un moment dat termenul ”în pericol” alăturat păsărilor. De ce în pericol, doamna profesor?

Carmen Gache: Pericolul vine pe mai multe planuri, depinde unde anume ne raportăm. Noi suntem o specie care s-a cam obișnuit să își facă loc în detrimentul celorlalte specii pe planetă. În primul rând, în spațiul urban, unul dintre pericolele majore este cel de coliziune. Păsările se lovesc în primul rând, sunt victime ale coliziunii rutiere. Pe de altă parte, este vorba despre termopane și geamurile acestea reflectorizante, care creează păsărilor iluzia că nu e nimic în fața lor, pentru că reflectă cerul. De asemenea, s-au tot redus locurile în care își puteau instala cuiburile. Tăierea arborilor din aliniamentele drumurilor a dus, practic, la pierderea a numeroase locuri unde se instalau coloniile de ciori, acestea retrăgându-se în spațiul urban, unde încă mai găsesc arborii înalți.

Horia Daraban: Așa se explică și prezența ciorilor în Parcul Copou?

Carmen Gache: Exact, exact. Iar pentru o intervenție eficientă și care să respecte toate normele, și cele legale și cele etice, practic, păsările ar trebui împiedicate să se instaleze la cuibărit. Ar trebui date jos cuiburile, pe parcursul toamnei, cel mai târziu în ianuarie, până în 15-20 februarie, pentru că aceste păsări, corvidele, în general, cu gaițele, stăncuțele, nu doar ciorile, se instalează la cuibărit începând cu luna februarie. Odată ce se instalează la cuibărit, au depus ouă, încep clocitul, nu mai avem voie să le dăm cuiburile jos, pentru că e normal, distrugem o viață. Așa cum ținem atât de mult la viața unui om, trebuie să ținem și la viața animalelor din jurul nostru.

Horia Daraban: Ați povestit despre vizită la Grădina Botanică, în Delta Moldovei. Ați formulat trimitere și la Codrii Iașilor, toate aceste zone, primitoare pentru populațiile de păsări. Autoritățile, oamenii, organizațiile sunt mai atente în a proteja aceste zone?

Carmen Gache: Demersurile de protecție sunt, într-adevăr, mai consistente și, dacă ne uităm strict la ceea ce se întâmplă în spațiul urban, în special în Grădina Botanică, e adevărat, are un statut special, dar Grădina Botanică este un ecosistem care a evoluat. Este pe același loc în Dealul Copoului de mai bine de 60 de ani și deja în lista de păsări a Grădinii Botanice avem peste 100 de specii, ceea ce este un lucru grozav pentru un spațiu, până la urmă urban. De asemenea, dacă vorbim despre Codrii Iașilor, pe de o parte, pădurea a ajuns la un anumit grad de maturitate, care permite și instalarea unor păsări de talie mai mare. Spre exemplu ghionoaia neagră, care nu era prezentă acum 20-30 de ani în zonă, acum este prezentă. De asemenea, păsările răpitoare cu huhurezul mare sau șorecarii, deci păsări de dimensiuni mai mari, însă, pe de altă parte, se și taie foarte mult.

În zona aceea se extrage foarte multă masă lemnoasă, ceea ce înseamnă că există și pierdere de habitat pentru păsări, care, în timp, categoric, se va solda cu reducerea diversității păsărilor.

Horia Daraban: Putem spune povestea unei specii care a fost în pericol și care, prin prisma măsurilor luate, și-a revenit ca număr, este mai prezentă?

Carmen Gache: Păi, cred că cel mai bun exemplu este corbul. În anii ’70, a ajuns la limita supraviețuirii în țara noastră și a fost declarată specie monument al naturii. S-au instituit măsuri speciale de protecție a corbului și pot să vă spun din propria mea experiență, la începutul anilor ‘90, când eu deveneam ornitolog și începeam să umblu pe teren și să mă uit după păsări, rareori vedeam câte un corb. Trebuia să ies de câteva ori pe teren pentru a mă întâlni cu un corb, iar spectacolul oferit de o pereche de corb în zbor nupțial a fost ceva pe care am reușit să-l surprind în natură abia spre sfârșitul anilor ’90.

În prezent, corbul a devenit o specie care poate fi văzută în foarte multe locuri, cel puțin la noi în estul Moldovei, în unele locuri chiar cu efective însemnate, mai ales pe durata iernii. Pe durata iernii, corbii, deși nu sunt o specie gregară, se pot aduna în jurul câte unui cadavru și chiar în această iarnă am avut ocazia să număr într-un singur loc în jurul unui cadavru de oaie, 22 de corbi, ceea ce era ceva de neconceput în urmă cu 30 de ani.

Horia Daraban: Putem realiza un tablou, care este evoluția la nivel macro a ceea ce înseamnă prezența păsărilor în România, au păsările unde să se oprească să își facă cuiburi?

Carmen Gache: Să știți că facem un soi de echilibristică, pentru că, pe de o parte, unele specii de păsări, într-adevăr, înregistrează o redresare a efectivelor și, cumva, încep să se plaseze în afara pericolului. Alte specii intră tot mai rapid într-o spirală a pierderii de habitat și a afectării profunde a nișei ecologice, în special pe secvența resurse de hrană. Aici sunt foarte mari probleme și pe locul doi vine locul pentru instalarea cuibului. Temperaturile excesive, iernile foarte blânde, lipsa apei afectează profund foarte multe ecosisteme acvatice. Numai în zona bazinului Prutului s-au pierdut zone umede, undeva în procente cuprinse între 30 și 55-60.

Horia Daraban: Asta influențează în mod negativ și populația de păsări.

Carmen Gache: Absolut. Sunt foarte multe specii de păsări care au efective mult mai mici decât în urmă cu 25-30 de ani, iar unele pur și simplu au dispărut din zona apropiată de noi.

Horia Daraban: Aici putem include și păsările călătoare?

Carmen Gache: Putem include chiar multe păsări călătoare, în special specii acvatice și semi-acvatice, pentru că, spre exemplu, în zona aceasta, care este supranumită Delta Moldovei, zona de confluență a Jijiei cu Miletinul și cu Jijioara, ecosistemul de mlaștină aproape a dispărut și în mod automat, dispărând ecosistemul de mlaștină și speciile de păsări care preferă acest tip de habitat au dispărut.

Horia Daraban: Mergem și în plan, hai să spunem așa, sufletesc, personal, subiectiv. Până la urmă, ce pasăre din România vi se pare cea mai spectaculoasă?

Carmen Gache: E greu să aleg o singură specie care să mi se pară foarte spectaculoasă. Pentru zona noastră, cred că este codalbul pentru că este cea mai mare dintre acvilele de la noi. E o pasăre despre care ani de zile am știut că își face cuib doar în Delta Dunării. Undeva, la începutul anilor 2000, a apărut un cuib și în Insula Mică a Brăilei, iar acum avem certitudinea că este specie clocitoare și în zona noastră. Numai că, din motive de securitate, poziția cuibului nu o putem divulga. Chiar în județul Iași avem o pereche de codalb care cuibărește pentru acest an.

Horia Daraban: Ce pregătește Societatea Ornitologică Română la Iași?

Carmen Gache: Probabil vom marca în luna mai și ziua păsărilor migratoare. Categoric, vom participa și în acest an la recensământul berzelor. Vom lua din nou aplicația ”Uite barza!” și vom porni să verificăm cuiburile de barză. Și probabil că vom mai face drumeții de o zi în Delta Moldovei sau în Codrii Iașilor pentru amatorii de drumeție ornitologică.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului: 

Ana Răduleț, inițiatoarea ”Hub-ului românesc din Praga” și a rețelei internaționale ”Biblioteca prichindeilor”: ”o problemă cu care ne confruntăm noi, în Cehia, este că românii nu sunt vizibili ca și comunitate”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (7.04.2024)

Publicat de hdaraban, 7 aprilie 2024, 23:44 / actualizat: 12 aprilie 2024, 15:38

Proiectul este localizat în capitala Cehiei, Praga, și o are ca inițiatoare pe doamna Ana Engrth Răduleț, cea care, cu câțiva ani în urmă, a pus în practică și ideea înființării în diaspora a unei biblioteci românești pentru cei mici.

De altfel, demersul pentru deschiderea unui spațiu cu carte românească a fost multiplicat și de alți exponenți ai comunităților românești din alte țări din zona Europei.

În interviul realizat de Horia Daraban, interlocutoarea a oferit justificări pentru proiectele sale, dar a povestit și despre deschiderea unei librării cu carte românească; toate acestea, pentru a-i uni pe românii stabiliți în Praga, dar și pentru a face cunoscute în țara gazdă comunitatea românilor și inițiativele ce vin din partea ei.

Horia Daraban: Am spus ce nu este ”Hub-ul românesc de la Praga”, dar cum poate fi definit el?

Ana Engrth Răduleț: El este un loc pentru conexiune între toți iubitorii și vorbitorii de limbă română. E important de spus că încercăm să centrăm activitățile în jurul cărților, pentru că, de fapt, hub-ul românesc s-a dezvoltat din ”Biblioteca prichindeilor”, care, în general, în diaspora, nu are un sediu.

 Așa am pornit toate, cu cărțile acasă, ducându-le în parc, la întâlnirile cu copiii sau la bibliotecile municipale care ne găzduiesc. Însă, în Praga, parcursul nostru a fost puțin diferit, pentru că nu  am mai avut loc de aceste cărți acasă și a trebuit să găsesc o alternativă. Pentru că aveam un loc al nostru, ne-am gândit să îl valorificăm în sensuri mai larg decât ce putea face o bibliotecă în sine și atunci am dezvoltat mai mult și partea de librărie și am avut loc să invităm persoane din comunitatea românească să-și aducă propriile proiecte, să facă propriile întâlniri.

Și considerăm că Hub-ul românesc asta este un spațiu comunitar în care oricine vorbește limba română e binevenit.

Horia Daraban: Să înțelegem din ceea ce spuneți dumneavoastră, hub-ul românesc vine ca o nevoie, ca o necesitate pentru românii din Praga sau ca o dorință personală a dumneavoastră, a colegelor dumneavoastră?

Ana Engrth Răduleț: Eu cred că este o combinație aici, pentru că, de exemplu, ”Biblioteca Prichindeilor” a pornit din nevoia mea de a avea cărți mai multe în Praga și timpul a demonstrat că, de fapt, această nevoie nu este doar a mea, ci se regăsește în multe locuri, în multe familii din jur. În Praga, nu există un astfel de loc pentru români sau altă inițiativă care să propună oportunități de întâlnire constante. Și atunci aș spune că e o combinație între cei doi factori.

Horia Daraban: Românii vin către dumneavoastră sau îi căutați dumneavoastră pe ei?

Ana Engrth Răduleț: Ambele situații se întâmplă. Pe de o parte, am încercat să conectez și mediul de business. Asta e o inițiativă aflată mai la început și să avem discuții constante cu antreprenori. Pe de altă parte, biblioteca, cumva, se concentrează pe un anumit public țintă.

Horia Daraban: Deci lucrurile, cumva, se leagă și am reținut enumerarea: bibliotecă, librărie, spațiu de întâlnire, spațiu pentru evenimente. Când spun librărie, numai carte românească către doritori din Praga?

Ana Engrth Răduleț: Da, este doar carte românească adusă. Avem, practic, două săli. Una găzduiește biblioteca și activitățile conexe și una este pentru librărie. Și majoritatea sunt cărți în limba română. Dar și diferiți întreprinzători români din Praga ne mai aduc produse fabricate de ei. Avem chiar și un site, se cheamă diasporacitește.eu, de unde livrăm cărți în toată Europa.

Horia Daraban: Ne puteți oferi câteva repere legate de ce înseamnă comunitatea românească la Praga?

Ana Engrth Răduleț: Știu că în Praga locuiesc în jur de 8000 de români. Republica Cehă, conform ultimului recensământ, românii sunt al cincilea popor de minorități. La noi, la bibliotecă, vin 150 de familii, poate. Sunt foarte multe familii mixte în care copiii cresc într-un mediu bilingv. E foarte interesant, asta, pe lângă faptul că studiază în cehă, ceea ce oricum îi mai face să aibă o educație un pic diferită. Sunt mulți oameni care lucrează în domeniul IT dintre cei care vin la bibliotecă, cel puțin.

Horia Daraban: Vin la bibliotecă mânați de ideea ca cei mici și să păstreze, să învețe limba română.

Ana Engrth Răduleț: Da, exact, pentru că e important pentru ei să păstreze limba și faptul că există un loc în care ei să poată exersa și să se poată juca cu altcineva decât cu cei din mediul restrâns al familiei. E important.

Horia Daraban: În toate aceste proiecte, care a fost resortul care v-a determinat să mergeți mai departe, să perseverați?

Ana Engrth Răduleț: E greu de spus. Ce ne propunem noi cu Asociația Biblioteca Prichindeilor, de altfel, este să creăm un spațiu sigur de exprimare în limba română și un spațiu în care copiii să se simtă în siguranță, să vorbească în română, să știe că tradiția familiei lor este respectată într-un fel și în afara țării din care provin părinții lor. Până la urmă, eu aș vrea ca biblioteca să rămână activă pe termen lung, pentru ca acești copii să crească împreună și să aibă o rețea de prietenie, până la urmă, care să le creeze această bază de siguranță. Sunt conștientă că publicul nostru țintă, deși la bibliotecă, sunt copiii, noi de fapt lucrăm cu părinții, nu-i așa? De aceea, cred că am încercat să creăm oportunități mai multe și pentru un public adult, să spun. Relațiile pe care le creăm și noi, părinții, sunt importante în menținerea comunității, pentru că, până la urmă, copiii pot să își dorească să vină la bibliotecă și părinții să aibă alte planuri. Dacă îi motivăm împreună și dacă și părinților le face plăcere să petreacă timp la noi la hub-ul românesc, la activitățile bibliotecii sau la ce întâlniri mai propunem, atunci cred că asta face ca proiectul să meargă mai departe cu o mai mare ușurință.

Horia Daraban: Care este cea mai mare satisfacție raportată la ceea ce v-ați propus și ce ați realizat, plecând de la ideea de bibliotecă pentru cei mici?

Ana Engrth Răduleț: Cred că este comunitatea pe care am creat-o, atât local, în Praga, oamenii pe care i-am cunoscut și ceea ce am construit în rețeaua noastră din Europa. Biblioteca a ajuns în în peste douăzeci de locuri în cincisprezece țări din Europa și în Emiratele Arabe Unite. Și cumva, noi, toate bibliotecarele, avem această motivație intrinsecă de a aduce cărți pentru copii în diaspora, pentru familiile care își doresc să citească, de a încerca să legăm aceste comunități. Atunci, asta mă bucură să văd că în fiecare loc, într-un ritm propriu, lucrurile se dezvoltă și apar tot mai mulți oameni în jurul nostru care au valori comune. Și asta mă face să cred că oamenii care citesc și oamenii care consideră că păstrarea limbii române importantă sunt printre noi.

Și încă un lucru care mă bucură foarte tare este că, cel puțin la Praga, s-a întâmplat ca părinții care s-au apropiat de bibliotecă să nu fi avut conexiuni cu comunitatea românească în trecut. Dar, atunci când a apărut biblioteca, acesta a fost un pretext bun să își lase la o parte carapacea și să-și creeze o rețea de prietenie în limba română. Acesta a fost și cazul meu, de altfel. În primii ani, am fost în Cehia, m-am mutat și asta a fost. Or, după ce am început să facem schimburile de cărți și să-i cunosc pe acești părinți care își doreau să citească copiilor, am descoperit că sunt oameni frumoși în jur, că mi-e dor să vorbesc în română, că oricâte relații aș dezvolta aici cu ceilalți expați, nu e același lucru ca atunci când vorbesc în limba mea.

Horia Daraban: Încheiem interviul nostru, evident, cu o întrebare privind spre viitor. Ce evenimente urmează să găzduiască Hub-ul Românesc de la Praga?

Ana Engrth Răduleț: Aș spune că ne-am rebranduit. Într-un fel, Biblioteca prichindeilor din Praga, cel puțin în social media, a devenit hub românesc. Și cred că asta nu a fost o mișcare înțeleaptă pentru  comunitatea care s-a adunat, până la urmă, în jurul bibliotecii. Și atunci, biblioteca și-a reintrat în drepturi, iar hub-ul românesc a primit o identitate în online, în limba engleză. Acum, ne numim ”Romanian Hub Prague” și ceea ce încerc să fac este să adun oameni care sunt pasionați de citit, artă, cultură în acest hub românesc, pentru ca românii sau inițiativa românească să fie cunoscută și altor naționalități. O problemă, cred, cu care ne confruntăm noi, aici este că românii nu sunt vizibili ca și comunitate, într-un fel, deși cifrele arată că am fi mulți aici, nu ne vedem nicăieri. Se întâmplă deseori să aud întrebări pe stradă: ”dar în ce limbă vorbiți?” sau ”România, dar eu am fost, am fost la munte!”, și cumva aș vrea ca țara noastră să fie cunoscută prin prisma acestui hub ca un spațiu comunitar cultural deschis și către alte naționalități.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dilogului:

Sursa foto: facebook/ Biblioteca prichindeilor

La Liceul Special “Moldova” din Târgu Frumos, Concursul Național de Șah „Memorialul Francisc Cori”. Participă copii cu dizabilități de vedere din toată țara. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (31.03.2024)

Publicat de hdaraban, 31 martie 2024, 23:59 / actualizat: 1 aprilie 2024, 18:27

“Memorialul Francisc Cori” are o istorie de peste 40 de ani și poartă numele unui profesor din Cluj, care s-a gândit să înființeze acest concurs pentru copiii cu deficiență de vedere, ca să le dezvolte gândirea, capacitatea de  abstractizare a realității.

Pentru desfășurarea partidelor sunt folosite table de șah speciale. Pătrățelele albe sunt mai ridicate, iar cele negre mai joase sau invers. Fiecare pătrățică are o gaură, unde se fixează piciorul de la piesă. Piesele au niște piciorușe, ca să nu cadă și sunt pipăite de către jucători. Piesele negre au un punct în vârf, ca să se știe culoarea piesei.

Competiția presupune 6 runde de șah, desfășurate pe parcursul a două zile, precum și o secțiune de blitz, denumită și „șah rapid/ șah fulger”, în sistem de joc elvețian, cu criterii de departajare. De asemenea, în cadrul concursului, pentru elevii interesați, vor exista cursuri de dezvoltare personală, de educație financiară, de inițiere în șah și de promovare a fotbalului pentru nevăzători, ultima activitate desfășurându-se în parteneriat cu Federația Română de Fotbal.

La emisiunea ”Week-end cu prieteni”, directorul Liceului Special “Moldova” din Târgu Frumos, profesorul Cătălin Condrea, a vorbit despre participare, care are anvergură națională, dar a scos în evidență și beneficiile pe care le aduce practicarea șahului de către copiii cu dizabilități de vedere.

Horia Daraban: În primul rând, despre ce competiție este vorba? Înțeleg că este un concurs de tradiție.

Cătălin Condrea: Este Concursul de Șah ”Francisc Cori”, un concurs care a luat numele unui domn profesor care a adaptat tabla de șah pentru nevăzători. Era profesor, undeva prin anii ’70, în învățământul pentru persoane cu dizabilități de vedere. De atunci, competiția a început și a făcut, după cum se vede, o carieră destul de frumoasă. La competiții participă elevi cu dizabilități de vedere din sistemul de învățământ special, de la toate școlile de nevăzători din România și, totodată, este o sărbătoare, fiind un prilej prin care copiii se adună, se conectează între ei, schimbă impresii și creează o stare de spirit frumoasă, națională.

Horia Daraban: Dacă e să vorbim despre participanți, câți sunt veniți din toată țara, câți sunt din județul Iași, domnule director?

Cătălin Condrea: Liceul nostru oferă servicii pentru elevi cu dizabilități de vedere din toată regiunea Moldovei. Vom avea elevi atât din Iași cât sunt din liceul nostru, în jur de 10 elevi înscriși, dar și de la Liceul pentru persoane cu dizabilități Vedere din Buzău, de la Cluj-Napoca, de la Timișoara, de la Arad, de la București. Din Brașov vor fi doi reprezentanți.

Este o competiție organizată de Asociația Nevăzătorilor din România. Noi, ca liceu, găzduim anul acesta competiția și împreună cu sponsori oferim un cadru de o săptămână, de pe întâi aprilie până vineri, pentru ca acești copii și profesori din sistem să se întâlnească și să trăiască clipe frumoase, minunate. E vorba de o competiție în care toată lumea câștiga și evident, vom avea și învingătorii pe care îi vom premia la festivitatea de joi, de la ora 15.00

Horia Daraban: Competiția vine ca o consecință a faptului că se face șah în școlile pentru copiii cu dizabilități de vedere sau este vorba despre pasiunea elevilor pentru acest sport?

Cătălin Condrea: Cu siguranță, toate școlile au club de șah. Și liceul nostru are unul, liceul nostru are o istorie în acest sens, profesori șahiști excepționali și siguranță vor face demonstrații cu ocazia acestei competiții, cum este domnul Cornel Todericiu, fost profesor la liceu sau domnul Ion Ursu. Sunt șahiști excepționali și pot să vă spun cu mândrie că mănânc bătaie cu succes de la un șahist nevăzător.

Horia Daraban: Ce avantaje aduce practicarea acestui sport pentru copiii cu dizabilități de vedere?

Cătălin Condrea: Ca și pentru orice altă persoană. Șahul este un sport al minții. Șahul te face prezent în mintea ta, îți ordonează mintea, te face, se gândești algoritmic. Șahul creează o lume interioară bine organizată. Este foarte important pentru toți dintre noi să jucăm șah pentru a avea această organizare. Știți probabil că în ziua de astăzi se pune accent pe mindfulness, se pune accent pe atenție concentrată și șahul face toate lucrurile astea.

Horia Daraban: Iar mai mult, pentru copiii cu dizabilități de vedere, cred că este și această dimensiune a socializării.

Cătălin Condrea: Socializarea, dar evident, este un exercițiu foarte bun pentru organizarea minții copiilor cu dizabilități de vedere. Nevăzătorul, pune mare accent pe memorie, pe a crea o anumită abstractizare a realității. Și șahul face lucrul acesta, îi ajută foarte mult.

Horia Daraban: Așadar, între întâi și 6 aprilie, la Târgu Frumos?

Cătălin Condrea: Concursul Național de șah ”Francisc Cori”. organizat de Asociația Nevăzătorilor din România, în care vor participa peste 30 de elevi și peste 10 cadre didactice îndrumătoare. Concursul se va finaliza cu o excursie. Vom merge la Cetatea Neamțului, vom merge la Humuleșți, la Casa lui Ion Creangă și la Durău, să simțim Ceahlăul, o competiție în care toată lumea va câștiga și ne vom bucura și de învingători, șahiști deosebiți.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Claudia Marcu, jurnalist radio în Țările de Jos: ”pentru mine, laleaua este cel mai potrivit simbol al imigrantului în această țară și dacă ea poate, putem și noi să prindem rădăcini”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (24.03.2024)

Publicat de hdaraban, 24 martie 2024, 23:52 / actualizat: 29 martie 2024, 15:44

Dialogul propus de Horia Daraban a plecat tocmai de la ideea că gazetăria  se poate face doar în țara în care te-ai născut. Făcând apel și la experienețele avute din postura de vicepreședinte al Asociației Presei Străine, Claudia a oferit contraargumente.

Unele dintre acestea sunt legate și de realizarea unei serii de interviuri cu români stabiliți în Țările de Jos. Adunate sub titlul ”Noi rădăcini”, poveștile conaționalilor plecați din țară cu gândul la mai bine au ca laitmotiv mișcările acrobatului. Acesta își caută echilibrul, indiferent de locul în care are loc reprezentația.

Mai mult, în răspunsurile sale, Claudia Marcu a invocat câteva motive pentru a susține ideea existenței unei veritabile comunități românești  și care a prins rădăcini în Țările de Jos; asta, și prin prisma actului cultural cu amprentă românească.

Horia Daraban: Pentru că am invocat, consideră unii, cea mai frumoasă profesie din lume, Se spune că meseria de jurnalist pe care o practici în țara natală nu merge la export, nu poate fi practicată în țara de adopție. Putem contrazice un astfel de enunț?

Claudia Marcu: Sigur că da, poți să practici jurnalismul oriunde ești. Nu cred că mai contează geografia atât de mult. Sigur, contează pentru cine lucrezi, zic eu. Jurnaliștii care pleacă din țară și vor să-și găsească un alt drum, reușesc de multe ori să lucreze și pentru media din afara țării. Deci nu văd de ce nu poți să fii jurnalist și în afara țării. În cazul meu, păstrez limba română, îmi place foarte mult. Aș fi putut să trec la limba engleză foarte ușor și să îmi caut un alt drum, un alt medium, dar și postările mele sunt în limba română,  întotdeauna.

Horia Daraban: Putem face o comparație între modul în care se face jurnalism în România și care sunt abordările în Țările de Jos?

Claudia Marcu: Aș vrea să nu facem această comparație, pentru că diferența este mare. În plus, eu sunt plecată de 20 de ani și nu prea mai știu ce se întâmplă în zona jurnalistică din România.

Horia Daraban: Dar cum se face jurnalism în Olanda? Nu sunt aceleași reguli universale?

Claudia Marcu: Sunt aceleași reguli universale, dar sunt și respectate. Aș vrea poate să vă dau un exemplu din zona politicului, ce văd eu la televizor, cum sunt dezbaterile politice. Jurnaliștii au curaj să adreseze întrebări critice și politicienii, chiar dacă se supără, nu se vede imediat. Poate că sunt iritați. Dar nu există scandaluri în emisiunile televizate, în emisiunile de dezbateri politice. Ăsta este un exemplu pe care vi-l pot da.

Horia Daraban: Spuneam în introducerea noastră de volumul ”Noi rădăcini”, editat împreună cu Alexandru Iosub. E un fir roșu care se desprinde din interviurile realizate pentru carte cu românii stabiliți în afara țării?

Claudia Marcu: Aș spune că da. În general, cei care vin aici, la început, sunt un pic dezorientați, le este greu până când își găsesc un drum anume, până când se stabilizează totul. Ai o casă în care te simți ca acasă, ai un serviciu care îți acordă oarecare stabilitate, începi să descoperi ceea ce este în jurul tău, dar cam toate interviurile se încheie cu ideea că ne simțim bine aici, este bine aici. Nu este perfect, nicăieri nu este perfect, dar, în general, românii apreciază Țările de Jos. Sigur, o să găsiți foarte mulți care nu apreciază și care se plâng de Țările de Jos, dar se vor plânge și dacă sunt în România, și dacă sunt în Italia și dacă sunt în Spania. În orice loc, se vor plânge că nu este suficient de bine.

Horia Daraban: Din cele 52 de povești culese, într-un mod subiectiv, care este cea mai apropiată de sufletul tău?

Claudia Marcu: Cea mai apropiată este povestea cu care începe cartea, povestea pianistei Liana Șerbescu. A fost primul interviu pe care l-am înregistrat, pe care l-am făcut, pentru că, fiind un jurnalist de radio, așa am lucrat. Am înregistrat toate interviurile, după care le-am transcris. Liana Șerbescu a început povestea ei referindu-se la o carte poștală primită de la un prieten de peste hotare, plecat la rândul lui. Trebuie să spun că Liana Șerbescu a plecat în anii ‘70 din România. A ajuns în Țările de Jos în ’74. Și această carte poștală are desenată pe ea un acrobat, iar textul de la prietenul respectiv sună cam așa: ”Dragă Liana, cu toții suntem niște acrobați în această viață și încercăm să ne menținem echilibrul”. Și dorința mea a fost ca acrobatul să fie denumirea acestui proiect, dar din nefericire există într-un software, Adobe Acrobat, și n-am putut să-l folosim și am ajuns la ”Noi rădăcini”.

Dar este povestea la care țin foarte mult, pentru că ilustrează cel mai bine viața noastră în afara țării, deși și în țară trebuie să-ți găsești un echilibru.

Horia Daraban: Folosindu-mă de titlul cărții, ”Noi rădăcini”, au Țările de Jos, solul pielnic, potrivit pentru a prinde aceste rădăcin?.

Claudia Marcu: Acum mai mult de 400 de ani, cred că la sfârșitul secolului al XVI-lea, a ajuns laleaua în Țările de Jos, din Turcia, adusă de un botanist, Carolus Clusius, și a fost plantată pentru prima dată în grădina botanică din Leiden, în Hortus Botanicus. Această lalea a suferit de- a lungul timpului multe modificări și multe intersectări. A ajuns multiculturală. Pentru mine laleaua este cel mai potrivit simbol al imigrantului în Olanda și dacă ea poate putem și noi să prindem rădăcini. Și sunt mulți care au prins rădăcini.

Horia Daraban: Prin prisma aceasta, se poate vorbi de o comunitate românească în Olanda?

Claudia Marcu: Sigur că se poate vorbi de o comunitate românească. Sunt câteva fundații care au făcut eforturi extraordinare pentru a uni comunitatea. Am să dau exemplul Fundației RomPro, care este foarte, foarte puternică. Organizează multe activități culturale, multe activități care adună comunitatea românească laolaltă. Și mai au și o școală românească, Școala Românească din Amsterdam, școală de weekend.

Și mai este în sud, la Eindhoven, prima școală românească înființată în Olanda.  Este un demers al lui Vlad Niculescu Dâncă, profesor universitar la Universitatea din Leiden. Sunt câteva nuclee extraordinare care îi adună pe oameni. Sunt prezentări de carte sau sunt târguri de tot felul. Sunt târguri de primăvară, sunt târguri de Crăciun, sunt mici concerte, sunt întâlniri cu oameni de știință, mai ales în Eindhoven, pentru că este universitatea tehnică acolo și Vlad este foarteinteresat de acest aspect. Mai mult decât atât, școala românească din Eindhoven este prima, din câte știu eu, din diaspora, care are cursuri de știință pentru copii.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu că actul cultural, generic vorbind, îi adună pe români care, cu siguranță, în primul rând, în primă instanță, sunt preocupați de ideea unui trai mai bun față de ceea ce aveau în locurile natale.

Claudia Marcu: Într-adevăr, am să-ți dau un exemplu foarte recent. Scriitoarea Anca Mizumki a avut un turneu european pentru prezentarea ultimului ei volum, ”Cei care cumpără stele”, turneu care s-a încheiat la Amsterdam. Și a venit foarte multă lume la această întâlnire și, la sfârșitul evenimentului, stai de vorbă cu fiecare, culegi, așa, câteva impresii și mi-am dat seama că lumea are nevoie de astfel de întâlniri. În limba română sunt foarte mulți scriitori care sunt aduși în diverse limbi și sunt invitați la întâlniri cu cititorii din țara respectivă de limbă engleză, spaniolă, irlandeză, dar foarte puține sunt întâlnirile cu diaspora, scriitorii români să se întâlnească cu cititorii de limbă română din afara țării. Și ăsta este un proiect la care lucrez în acest moment cu încă două doamne Dana Popa și Oxana Greadcenco. Ea vine din Moldova, dar suntem de aceeași limbă română.

Am vrea să organizăm mai multe întâlniri de acest fel, poate cu ajutorul editurilor. Deci ne-a deschis ochii, de fapt, această ultimă întâlnire cu Anca Mizumki.

Horia Daraban: N-aș vrea să încheiem interviul nostru fără să exploatăm și planul acesta. Ești ghid turistic în Țările de Jos. În ideea de călătorie, oferă mai mult țara unde ai prins rădăcini, decât ceea ce se vehiculează și ce este facil ca informație turistică?

Claudia Marcu: Da, oferă mai mult decât ce găsești în ghidurile turistice, cu siguranță. Și cele mai frumoase sunt excursiile făcute după placul turistului. La sfârșitul acestei săptămâni am o familie din Alabama pentru care am pregătit un program special conform dorințelor lor, am comunicat cu ei. Sunt cele mai frumoase experiențe și sunt atât de multe locuri de descoperit în această țară foarte mică, de șase ori mai mică decât România, că da, aș spune da. Este mult de descoperit și îmi place foarte mult și această activitate, pe lângă multe alte.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

foto credit: Visual Artifacts

La Piatra Neamț, ore de teatru în limba engleză pentru adolescenți. Cecilia Iordăchescu, inițiatoarea cursurilor: ”tinerii au ocazia să-și îmbunătățească pronunția, devin mai dezinvolți, mai sociabili”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (24.03.2024)

Publicat de hdaraban, 24 martie 2024, 22:56 / actualizat: 29 martie 2024, 15:12

Deși se poate intui că astfel de întrevederi înseamnă emoție, pasiune, la ediția ”Weekend cu prieteni”, au fost căutate confirmări din partea inițiatoarei proiectului.

Este vorba de doamna Doina Cecilia Iordăchescu, profesoară de limba engleză. În interviul realizat de Horia Daraban, invitata a vorbit, printre altele, despre avantajele pe care le aduce clubul de teatru în engleză pentru cei care îl frecventează.

Mai mult, doamna profesoară a povestit cum se desfășoară întâlnirile și care ar putea fi finalitatea acestora: o reprezentație de teatru, de Ziua Europei, la început de mai.  

Horia Daraban: Cum ați defini inițiativa, ce este ea?

Doina Cecilia Iordăchescu: Această inițiativă este datorată carierei mele de profesor de engleză la o școală generală gimnazială în municipiul Piatra Neamț. Am constatat, după 1990, că aceste activități, care au loc în afara curriculum-ului școlar, sunt pe placul tinerilor. Ei au ocazia să se dezvolte altfel, nu li se impune nimic. Marea mea șansă a fost că, după ‘90 am făcut trei cursuri cu Consiliul Britanic de la București, cursuri de metodică specializate pe dramă, datorate Universității din Chester, cu care   am avut o relație foarte bună ulterior. Ei veneau cu studenți care făceau workshop-uri în școlile noastre. A fost o revelație pentru elevii noștri, iar eu am considerat că trebuie să continui această activitate și după ce am ieșit din sistemul de învățământ, eu fiind la pensie.

Horia Daraban: Să spunem ascultătorilor, este vorba despre un club de teatru în limba engleză pentru adolescenți și are și un moto: ”Învățăm fără lacrimi”. De ce o astfel de formulare?

Doina Cecilia Iordăchescu: Pentru că așa este. Ei au ocazia la aceste ore să-și îmbunătățească pronunția. Devin mai dezinvolți, mai sociabili. Sunt texte din care ei învață ceva și sigur că asta o fac într-un mod foarte plăcut, foarte nostim. Deci nu simt că au ore, e ceva cu totul și cu totul aparte.

Horia Daraban: Apropo, cum se desfășoară aceste întâlniri?

Doina Cecilia Iordăchescu: Pur și simplu ele, sunt de o oră și jumătate, în fiecare joi. Eu le propun niște scenete, la început, mai ușoare. Eu am mai făcut lucrul acesta înainte de pandemie și, acum, am zis să reiau. Acum, sunt mai mulți elevi de liceu și ei au dorit, au găsit această idee, ceva inedit și eu nu pot să fiu decât bucuroasă că mai îmi folosesc cunoștințele mele și să pot fi de ajutor tinerilor. Avem tineri minunați, dar, să știți, dacă nu le oferim variante, ei pot să stea foarte bine mersi pe telefon și să nu facă nimic altceva.

Horia Daraban: Deci putem trece în dreptul listei de scopuri, de țeluri pe care vi le propuneți și această idee de a-i scoate pe tineri din monotonia pe care o oferă telefoanele mobile?

Doina Cecilia Iordăchescu: Fără doar și poate și chiar după ce am avut prima întâlnire, la început, erau un pic speriați, un pic sfioși, dar la sfârșit, deja, erau mult mai degajați. După aceea, am sărbătorit Ziua Poeziei. Au fost mulți elevi de la Liceul de Artă, care sunt, de asemenea, deosebiți.

Horia Daraban: Având în vedere experiențele trecute, ce schimbări se văd la copiii adolescenții care vin la clubul de teatru în limba engleză de la Biblioteca Județeană din Piatra Neamț?

Doina Cecilia Iordăchescu: Problema este următoarea: unii care vin fac poate deja teatrul în limba română, alții vor să-și îmbunătățească pronunția și mai ales dezinvoltura de a vorbi în engleză. Sunt unii care știu engleză foarte bine, dar nu o conversează cu ușurință, alții poate chiar vor să-și îmbunătățească cunoștințele de engleză și o fac, cum am mai spus, într-un mod foarte relaxant.

Horia Daraban: Cine poate să vină? Oricine? Ușa este deschisă?

Doina Cecilia Iordăchescu: În principiu, pentru adolescenți. Eu am făcut până acum la bibliotecă multe cursuri cu adulții. Este o altă activitate a mea care mi-a oferit multe satisfacții. N-am îndrăznit încă să fac cu adulții teatru, deși ar fi câteva persoane care să dorească acest lucru. Și aceste cursuri cu adulții sunt iarăși o noutate. Sunt puține. Eu nu știu multe biblioteci în țară să facă așa ceva.

Horia Daraban: Deci dimensiunea ludică este extrem de importantă, dacă e să ne raportăm la ideea de a învăța o limbă străină, indiferent de vârstă.

Doina Cecilia Iordăchescu: Sigur că da, cu siguranță. Să știți că, la bibliotecă, la Piatra Neamț, a și fost la un moment dat un club unde se făcea teatru în limba română cu persoane adulte, majoritatea erau pensionari. Deci, o chestie extraordinară.

Horia Daraban: Care va fi finalitatea acestor întâlniri în cadrul clubului de teatru în limba engleză? Poate va fi o reprezentație, un spectacol în cheie dramatică.

Doina Cecilia Iordăchescu: Fără doar și poate. Ideea mea ar fi ca, în luna mai, când se serbează Ziua Europei, să facem un spectacol la bibliotecă, într-o sală pe care o avem acolo la dispoziție, pentru că, vrem, nu vrem, engleza este limba care unește la ora actuală aproape toate popoarele lumii, ca să zic așa.

Horia Daraban: În încheierea interviului nostru, un sfat pentru cei care vor să învețe o limbă străină, indiferent de vârstă.

Doina Cecilia Iordăchescu: La cursurile mele cu adulții, tot timpul, le spuneam că, în general, eu sunt în stare să predau engleza persoanelor cu vârste cuprinse între 5 și 80 de ani. Și, sigur că la orice vârstă se poate, bineînțeles, fiecare în ritmul lui, în funcție de ce calități are sau nu are, nu contează. Dar se știe foarte bine: a învăța o limbă străină este un lucru cât se bate de bun pentru mobilitatea creierului.

Interviu realizat de Horia Daraban

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: facebook/Filiala de Carte Străină – Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu” Neamţ

Mihaela Oprea, violonistă română în Danemarca: ”este o bucurie imensă că am reușit să fac cunoscute danezilor piesele minunate din țara noastră.”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (17.03.2024)

Publicat de hdaraban, 17 martie 2024, 23:41 / actualizat: 22 martie 2024, 18:14

Este și meritul doamnei Mihaela Oprea, violonistă stabilită de aproximativ 25 de ani în Danemarca.

Dumneaei este concertmaistru al Orchestrei Filarmonice de Sud a aceleiași țări. Din postura de violonistă, este implicată constant în acțiuni, evenimente care să strângă laolaltă românii așezați cu familii, dar și cu visuri de mai bine, în țara lui Hamlet.

 Cu emoție, cu gândul la vibrație în cheie românească, Mihaela Oprea a oferit povestea sa, bineînțeles, punând accent pe frumusețea muzicii românești, care trezește sensibilități nedisimulate și în rândul danezilor.

De aici, căutarea unor punți de apropiere între două popoare aparent diferite: una dintre ele, folclorul, și aprecierea pentru liniile melodice specifice.

Horia Daraban: Până la urmă, ce caută o violonistă română în Danemarca? Ați găsit răspunsul după 25 de ani?

Mihaela Oprea: Da, l-am găsit. L-am găsit chiar de la început. Să știți că am venit motivată aici, în Danemarca, și a fost visul de a ajunge în țara lui Hans Christian Andersen, pe care l-am citit cu bucurie din copilărie. După ce am terminat Conservatorul la București, am avut vise să încerc mai mult, să realizez mai mult cu cântatul meu la vioară. Mi s-au și dat speranțe. Profesorii mei au spus că sunt foarte talentată și dotată și că voi avea un drum frumos.  Într-o bună zi, la Biblioteca Germană din București, am dat peste o revistă în care se anunțau toate posturile de muzicieni în toată lumea și am dat că exact peste visul meu. Job aici, în sudul Danemarcei, la Sondeborg. M-am suit în avion, am venit, am câștigat concursul și aici sunt după 25 de ani.

Horia Daraban: 25 de ani, un fir temporal lin sau cu multe opreliști și sacrificii?

Mihaela Oprea: Sacrificii, în sensul că am dorit mereu să evoluez și ca să evoluezi pe acest drum trebuie să participi la foarte multe concursuri. Au fost și succese, au fost și eșecuri, muncă foarte multă, eforturi foarte mari, dar în general tonusul și umorul mi-au fost alături. M-am zbătut mai departe și am reușit. Am ajuns exact unde mi-am dorit. Am găsit aici, Danemarca, că este din multe puncte de vedere, așa cum mi-am imaginat. Bineînțeles că întotdeauna mă frământa dorul de casă și merg foarte des acasă, în România. Anul trecut am și cântat, am avut două concerte minunate, unde publicul s-a bucurat foarte mult să mă revadă. De mulți ani nu am mai concertat în România, deci dorul de casă te chinuie în continuare. Dar pentru mine foarte mult a însemnat cariera și mi-am găsit drumul corect și sunt apreciată.

Și cânt și sunt căutată peste tot și am reușit să realizez și niște CD-uri cu muzică românească, care sunt deosebit de apreciate aici și simt că totuși fac ceva și pentru țara mea, că aduc poveștile bune și nu numai cele negative.

Horia Daraban: Faptul că, într-un fel, dumneavoastră ați reprezentat școala de profil românească peste hotare a constituit o carte de vizită în reușitele profesionale?

Mihaela Oprea: Da, pentru că școala de vioară românească, este în continuare o școală de bază, aș spune, în toată Europa, în toată lumea. Deci foarte mulți violoniști și cordari și chiar și suflătorii de la școala noastră românească reușesc în viață și sunt în posturi importante de concertmaistru, de soliști și fac bazele multor orchestre de aici, din Danemarca, din Germania, de peste tot.

Horia Daraban: Ce oferă Danemarca pentru un muzician, chiar și pentru unul care vine din altă țară și nu reușește țara gazdă, în cazul nostru, în România?

Mihaela Oprea: Eu nu am avut, din păcate, ocazia să lucrez în România, deci eu am început lucrul direct aici, așa că îmi este puțin greu să compar, dar m-am simțit atunci, la început, mult mai apreciată aici decât m-am simțit acasă. Totuși, faptul că sunt atât de multe talente mari la noi în țară, lumea se obișnuiește cu acest gând și ne ia așa: bineînțeles, toți sunt talentați, toți pot să cânte. Dar aici, pentru că uneori le lipsesc unele talente mai speciale și niște caractere mai altfel, atunci apreciază un pic mai mult.

Acum, când am fost ultima oară acasă și am cântat, n-am mai simțit același lucru că atunci, 25 de ani, dar acum 25 de ani mă simțeam nu destul de apreciată și de aceea acesta a fost altul dintre motivele pentru care mi-am dorit să plec.

Horia Daraban: Sunteți implicată în acțiuni ce țin de comunitatea românilor din Danemarca, bineînțeles apelând la muzică. De ce un astfel de gest și cu ce reacții vin cei care vă ascultă cântând?

Mihaela Oprea: Am avut bucuria să cunosc un domn foarte entuziast, care lucrează foarte mult și se implică foarte mult în schimbarea imaginii României, aici, în Danemarca. Iar acest domn, Valentin Vorobăț, care este directorul Asociației Româno – Daneze din nordul Danemarcei, din Skive, s-a implicat foarte mult și a organizat foarte multe evenimente unde invităm foarte des pe danezi. De exemplu, și eu am avut o serată muzicală, unde vin și ascultă și muzică românească, și daneză, și internațională și le povestim despre toate acestea și românilor și danezilor. Simțim că aducem România și căldura și tot ce avem bun împreună și celorlalți, și celor care sunt români și le e dor de casă și danezilor, care se simt și mai apropiați și mai entuziaști și mai inspirați. Chiar doresc să vină să viziteze țara, cei care n-au încercat până acum.

Horia Daraban: Deci muzica, într-un fel, unește români și danezi?

Mihaela Oprea: Exact.

Horia Daraban: Ați spus dumneavoastră, ați susținut concerte în fața danezilor, ați lansat albume. Cum e văzut- România de către danezi, prin prisma partiturilor, compozițiilor pe care le abordați și care poartă semnătura compozitorilor români?

Mihaela Oprea: Le place extraordinar de mult. Sunt rugată de danezi să cânt din nou și din nou, de exemplu ”Balada” de Ciprian Porumbescu, ”Hora Staccato” de Grigoraș Dinicu, ”Dans Țărănesc” de Constantin Dimitrescu. Deci, le place și, mereu, când fac un concert special, în primul rând, mă roagă: ”te rog frumos, cântă piesa aia, cum era?” Și este o bucurie imensă și mă bucur că am reușit ca și datorită acelor CD-uri pe care le-am realizat să fac cunoscute aceste piese minunate din țara noastră. Nu în ultimul rând. am reușit să imprim Sonata a 3-a de George Enescu, care este cea mai frumoasă și cea mai grea piesă românească pentru vioară și pian.

Este extraordinar de apreciată, am o bucurie imensă pentru asta și danezii sunt foarte deschiși la ceea ce este nou și chiar au luat toată această muzică pe care le-am adus-o, pentru ei.

Horia Daraban: Dacă ar fi să încercăm o descriere, cum sună la vioară numele țării din care ați plecat, dar și al țării de adopție? Putem spune vesel, trist, melancolic?

Mihaela Oprea: Putem spune toate trei, este și melancolic, și vesel, și trist, dar este multă, multă bucurie, și este foarte multă muzică frumoasă și în repertoriul danez, și în cel românesc pe care îl iubesc foarte mult.

De asemenea, am luat muzica daneză cu mine în România, data trecută, și am cântat și piesele române și daneze. La fel de multă bucurie am adus publicului de la Brașov și de la București cu muzica daneză. Deși sunt niște culturi foarte diferite și foarte distanțate, cred că totuși avem ceva, un fir comun noi, aceste două culturi. Ar fi greu de înțeles, este o limbă foarte grea, departe de noi sunt nordici, sunt mai reci, dar totuși, ce avem noi în comun, acest lucru este: sunt foarte mari iubitori de folclor.

Și ei au folclorul lor, este diferit de al nostru, dar sunt foarte iubitori de folclor și multă din muzica lor este bazată, ca și la noi, pe elemente folclorice și de aceea niște critici muzicali care au ascultat pentru prima oară CD-urile mele au făcut această remarcă. Deși România și Danemarca sunt atât de diferite și la așa de mare distanță, totuși simțim ca și cum se completează aceste lucrări una pe cealaltă.

Horia Daraban: Prin prisma folclorului?

Mihaela Oprea: Exact, și a sentimentelor. Deși noi suntem mai deschiși, mai extrovertiți, iar ei, mai introvertiți. Dar, totuși, la mijloc, ne întâlnim și poate că ne completăm. Cine știe?

Horia Daraban: În nota a ceea ce spuneți dumneavoastră, la finalul interviului nostru, un gând românesc cu amprentă daneză pentru cei care ne ascultă.

Mihaela Oprea: Vă doresc din suflet să vă bucurați de primăvară, să vă bucurați de muzică frumoasă și bună, să vă bucurați de tot ce e frumos în viață. Să ne concentrăm doar pe asta și să ne iubim unii pe alții și atunci totul va fi mult mai bine.

Interviu realizat de Horia Daraban

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Mihaela Oprea

Petru Alexe, unul din inventatorii de la Galați ai ”pâinii proteice”; este vorba de un produs care conține ”friptură”, dar ea este ascunsă, rămânând gustul inconfundabil al pâinii”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (17.03.2024)

Publicat de hdaraban, 17 martie 2024, 15:29 / actualizat: 27 martie 2024, 16:13

La ediția ”Weekend cu prieteni” din 17 martie 2024, invitat a fost domnul profesor doctor inginer Petru Alexe, unul din membrii echipei de cercetare alcătuită și din domnii Floricel Cercel și Romulus Marian Burluc.

Dacă și când vom putea achiziționa o astfel de pâine, ce schimbări în rețeta clasică au fost făcute, cu ce aport alimentar pentru consumator au fost câteva din întrebările interviului realizat de Horia Daraban.

Horia Daraban: Ce determină astfel de încercări, de noi abordări în zona alimentației Este vorba despre noi orizonturi culinare, presiunea alimentară globală?

Petru Alexe: Este vorba, în primul rând, de o alimentație sănătoasă. E vorba de a echilibra în aminoacizii din proteinele existente în pâine prin adaosul de proteine miofibrilare, care sunt un extract din cele mai valoroase proteine din carne. Atunci se realizează o pâine complet echilibrată proteic. Ideea este de a asigura o  alimentație sănătoasă pentru populația cu venituri mai mici sau chiar și pentru elevi. În principiu, noi am gândit ca acest aliment de bază, care este pâinea, să fie complet echilibrat în proteine și să nu producă, printr-un consum îndelungat, anumite deficiențe.

Horia Daraban: Care este povestea rețetei? O rețetă cerută de piața de profil, o reușită rezultată din întâmplare, un proiect al echipei?

Petru Alexe: Proiectul echipei începe în momentul în care unul dintre membrii ei, Floricel Cercel, era doctorand și eu eram conducătorul de doctorat. Ne-am ocupat în mod special de obținerea proteinelor miofibrilare, de caracterizarea lor, de utilizarea lor și și ne-am pus întrebarea dacă într-un sistem reologic vâsco-elastic, cum este pâinea, putem să venim cu această combinație; pentru că cel mai important lucru, până la urmă, era ca pâinea să rămână pâine și să echilibrăm undeva, cu ghilimele de rigoare, în umbră, aceste proteine. Până la urmă, așa și ieșit produsul, adică un produs care, am spus noi cu ghilimele, din nou, conține friptură, dar ea este ascunsă, pentru că, de fapt, n-are nici miros, nici gust, ci rămâne gustul inconfundabil al pâinii.

Horia Daraban: A fost un moment, în desfășurarea acestei cercetări, mai dificil, provocator?

Petru Alexe: Elementul, să spunem, de concepție poate că a fost mai ușor, dar realizarea efectivă am făcut-o în stația pilot de panificație, la noi, împreună cu Marian Burluc. Acolo am definitivat pașii tehnologici, pentru că această pâine trebuie să rămână în interiorul pâinii, ca definiție, dar să fie echilibrată nutrițional și să vină cu acest raport echilibrat, invizibil, dar cu eficiență în sănătate.

Horia Daraban: Cum se prepară? E aceeași metodă ca în cazul pâinii clasice, cu maia, frământat și apoi pus la cuptor?

Petru Alexe: Da, pâinea se realizează normal, doar că, la un moment dat, adăugăm aceste proteine miofibrilare, sub formă de extract umed sau sub formă de pulbere și, după aceea, parametrii sunt apropiați oricărei tehnologii de obținere a pâinii.

Horia Daraban: În ideea a ceea ce se întâmplă acum în lumea largă, pâinea pe care ați inventat-o la Galați este un produs alimentar apropiat de dezideratul alimentație sănătoasă?

Petru Alexe: Da, cu siguranță, este o alimentație sănătoasă, o alimentație echilibrată și această pâine a noastră cea toate zilele devine un aliment echilibrat în proteine, pentru că, repet, pâinea este foarte bună, numai că are un deficit în cărămizile acelea care formează proteinele, care se numesc aminoacizi. Și noi am reușit să echilibrăm, conform Organizației Mondiale a Sănătății, aceste cărămizi, denumite aminoacizi.

Horia Daraban: Cât ar urma să coste o pâine proteică, domnule profesor? Ați făcut o evaluare în acest sens?

Petru Alexe: Nu am făcut în mod deosebit și, până la urmă, practica ne va da prețul. Noi estimăm că va crește 40-50% prețul pâinii, dar propunem în același timp și niște programe de protecție. Adică, pâinea va fi disponibilă pentru oricine. Dar ne gândim că ar trebui persoanele cu venituri mai mici, favorizate prin vouchere, sau copiii la nivelul hranei în școli sau, dacă vreți, bolnavii în spital.

Horia Daraban: De la ideea de brevet și document obținut în acest sens până la producția pe scară largă este un drum lung?

Petru Alexe: Nu știu cât de lung. Deja am o întâlnire cu un antreprenor interesat, foarte mult, antreprenor care a mai cumpărat de la noi un brevet pe care vrea să-l aplice. Deci există interes și poate că vom reuși să-l aducem pe piață.

Horia Daraban: Apropo de cercetare în domeniul alimentar, se pot distinge câteva direcții către care se îndreaptă eforturile din zona cercetării, având în vedere ceea ce spuneam la un moment dat presiunea alimentară la nivel global, provocările în a oferi alimente sănătoase la preț bun?

Petru Alexe: Una din principalele preocupări, spun eu constantă la Facultatea de Știința și Ingineria Alimentelor de la Galați, este calitatea produselor alimentare și garanția că există acea calitate în interior. Noi am propus mai demult, au trecut deja vreo doi, trei ani de când zace în Parlament o propunere de etichetare nutrițională prin cod QR, în așa fel încât să nu ocupe foarte mult loc pe eticheta produsului, dar să poată fi detaliată de orice consumator în momentul în care își dorește. Adică, tot ceea ce ar trebui să știe despre un produs pe care îl consumă, să poate accesa printr-un click și să vadă prin intermediul codrului QR toată compoziția această. Propunerea noastră, pe care am detaliat-o tot în cadrul unei teze de doctorat, am depus-o la Parlament, dar văd că încă întârzie.

După aceea, e vorba de standardizarea anumitor produse, care trebuie să nu mai poarte același nume, dar să fie lucruri diferite pe piață. Au rămas pe piață lucruri foarte amestecate, în sensul că induc în eroare consumatorul. Știu eu, afișează un titlu consacrat, dar de fapt e cu totul altceva și atunci ne batem pentru această standardizare a produselor și, evident, lăsăm libertate pe piață, dar cu rețete care să fie exacte, adică să fie reproductibile, pentru că nu se poate să găsești zeci de feluri de produse pe piață cu același nume, care de fapt sunt altceva.

Horia Daraban: În ideea a ceea ce ați spus dumneavoastră, a dezideratelor pe care vi le-ați asumat, la ce mai lucrați împreună cu colegii?

Petru Alexe: Evident că paleta de cercetare este foarte largă și știți bine că în mediul univeristar este o libertate completă asupra zonei de cercetare. Acum, avem în lucru o serie de ambalaje biodegradabile care sunt necesare pe piață, pentru că se luptă foarte mult pentru eliminarea poluării acestor ambalaje foarte greu degradabile. Și atunci am venit în întâmpinare cu o serie de propuneri, niște rezolvări de ambalaje biodegradabile, cele mai multe și comestibile la nevoie.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: en.ugal.ro

Radu Andrei, arhitect, vicepreședinte al Asociației ”ACTUM – Ambulanța pentru monumente Moldova Nord”: ”în protecția și valorificarea monumentelor istorice, primul lucru pe care trebuie să-l reușești este să-i faci pe oameni să iubească monumentele”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (10.03.2024)

Publicat de hdaraban, 10 martie 2024, 23:15 / actualizat: 20 martie 2024, 18:00

În acest sens, poate fi invocată și ideea de voluntariat. Exemplul îl regăsim în dreptul Asociației ”ACTUM – Ambulanța pentru monumente Moldova Nord”.

În fapt, este vorba despre o rețea la nivel național prin ale cărei acțiuni se dorește salvarea monumentelor.

Pentru a aduce la Radio Iași povestea intervențiilor făcute cu voluntari prin intermediul asociației, a răspuns invitației la dialog conferențiar doctor arhitect Radu Andrei, de la Facultatea de Arhitectură ”George Matei Cantacuzino” din cadrul Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi”.

Din postura de vicepreședinte al orgzaniației, el a vorbit despre realizarea acoperișului la hanul de la Deleni, dar și despre intervențiile f la podul lui Ștefan cel Mare de la Zlodica, toate în județul Iași.

În contextul enumerării acțiunilor întreprinse, arhitectul a precizat că Asociația ACTUM a depus o cerere de clasare a Parcului Copou.  Grădina publică de la Iași, devenind monument, va fi protejată și supusă unor condiții mult mai atente la intervenții.

Ca o idee generală desprinsă din interviu, invitatul a spus că ”în protecția și valorificarea monumentelor istorice, primul lucru pe care trebuie să-l realizezi este să-i faci pe oameni să iubească monumentele”.

Horia Daraban: Până la urmă, care este relația românilor și a autorităților cu monumentele, clădirile-monument?

Radu Andrei: Asta e o întrebare grea, pentru că răspunsul este puțin trist, pentru că nu există implicarea pe care ar trebui să o aibă comunitatea în acest domeniu. Nu există o asociere cu identitatea proprie în ceea ce privește monumentul istoric, ceea ce probabil că este o problemă pe care o moștenim din comunism, dar sperăm ușor-ușor să scăpăm de ea.

Horia Daraban: Pe acest fundal intervine Asociația ACTUM, cum spuneam în introducere, implicată în acest proiect național?

Radu Andrei: Da, nu suntem prima asociație care a pornit proiectul, dar ne-am bucurat foarte mult în 2019, când a venit Eugen Vida, cel care a pornit întreg proiectul, să ne implicăm în așa acțiuni. Chiar am fost foarte bucuros să văd că sunt alți oameni care vor să se implice voluntar, fără prea multă condiționare de vreun fel.

Horia Daraban: Putem defini ce v-ați propus dumneavoastră prin Asociația ACTUM în relația cu monumentele, ceea ce se găsește în cele trei județe, Suceava, Iași, Botoșani?

Radu Andrei: Proiectul ”Ambulanței” dorește în primul rând să facă intervenții de urgență, să salveze monumentele istorice, cele care sunt în pericol. Dar mai sunt și o serie de obiective secundare, cum ar fi să crească coeziunea comunităților, ceea ce este iarăși una din problemele de care ne lovim cel mai mult. Pentru că, dacă o comunitate nu își însușește monumentele pe care le are, acele monumente nu au o soartă fericită. Deci, în primul rând, în protecția și valorificare a monumentelor istorice, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-i faci pe oameni să iubească monumentele.

Horia Daraban: E greu?

Radu Andrei: Câteodată, da, câteodată, nu.

Horia Daraban: Ne puteți da un exemplu?

Radu Andrei:  Depinde foarte mult și de regimul juridic al monumentului, pentru că, dacă e un monument public și lumea se atașează mai ușor de el sau simte că e al lor, implicarea poate este mai mare. Depinde acum și care sunt asociațiile pe care le fac oamenii cu respectivul monument. La Zlodica, am avut de restaurat Podul lui Ștefan cel Mare și am avut o implicare extrem de activă acolo.

Horia Daraban: Spuneați de coeziunea comunității și ați oferit dumneavoastră un răspuns în acest sens. Ați făcut și o precizare legată de monumentele în pericol. Sunt numeroase exemple în zona Moldovei?

Radu Andrei: Sunt foarte multe, care sunt fie singure în pericol, fie ajutate. Adică, din nefericire, sunt și cazuri în care terenul de sub monument pare mai valoros pentru un investitor și atunci, câteodată, sunt și intervenții la limita legalității prin care totuși sunt afectate monumentele.

Horia Daraban: Poate face asociația ceva în acest sens?

Radu Andrei: Acum, este important și de definit conceptul de monument, pentru că, dacă vorbim de patrimoniu, în general, aici includem toate elementele valoroase din mediul construit. Însă, monumente protejate de lege sunt doar unele și cele neprotejate, evident că sunt în pericol mai mare și asociația are această putere de a iniția clasarea acestor elemente valoroase. Puteți da.

Horia Daraban: Puteți da un exemplu de astfel de demers?

Radu Andrei: La Parcul Copou, ne-am implicat și am depus o cerere de clasare și acum este în desfășurare. Institutul Național al Patrimoniului face dosarul de clasare, Parcul Copou devenind monument va fi protejat și supus unor condiții mult mai atente la intervenții.

Horia Daraban: Putem povesti despre o intervenție pe care ați avut-o anul trecut în județul Iași, în comuna Deleni?

Radu Andrei: Da, la Deleni, e o poveste relativ mai lungă, pentru că acolo este vorba de un proprietar privat, care a fost foarte drăguț, este moștenitor al familiei Ghica. Deci a fost foarte deschis spre o intervenție de genul ăsta, care presupune o acțiune culturală și în final, să zic înalt. Am avut sprijin din partea lui, în sensul că am avut acces în zona respectivă și ne-a sprijinit. Din fericire, ne-a sprijinit și un vecin cu utilități, pentru că asta este una din problemele importante.

Horia Daraban: Să spunem ascultătorilor despre ce clădire este vorba.

Radu Andrei: Da, este vorba de hanul din Deleni, unul din puținele hanuri rămase în zona Moldovei, ceea ce îl ridică pe o treaptă de importanță superioară, pentru că este, să zicem, o categorie pe cale de dispariție Acum, han este mult spus. Probabil că ne închipuim o clădire impunătoare și pregătită să-și primească oaspeții.

Din nefericire, cred că de mai bine de 60 de ani această clădire este în ruină și timpul o degradează tot mai mult. Și a fost unul din motivele pentru care am vrut să ne implicăm în acest proiect. Un alt motiv a fost și o cerere de la domnului președinte al Direcției pentru Cultură din Iași, care a solicitat asociației noastre să luăm niște măsuri. Acolo a fost foarte interesant pentru că ne-am dat seama că singura metodă de a salva această clădire este să-i facem un acoperiș de protecție. Evident, un acoperiș temporar și care cumva reia silueta acoperișurilor din timpul respectiv.

Horia Daraban: Zidurile hanului, îmbrăcate în vegetație.

Radu Andrei:  Am reușit să le curățăm cu voluntari și asta e cea mai grea parte a intervențiilor noastre, etapa de curățare. Am avut acolo copaci crescuți la interior. Deci am avut o săptămână efectiv de defrișat o mică junglă interioară.

Horia Daraban: După aceea, ați ridicat acel acoperiș?

Radu Andrei: Da, după aceea am ridicat acoperișul. Nu este total finalizată intervenția. Vrem să punem un strat de tablă pentru că vrem să dureze mai mult construcția.

Horia Daraban: Satisfacție, la final?

Radu Andrei: Întotdeauna, pentru că îți dai seama că ai reușit să salvezi ceva extrem de valoros.

Horia Daraban: Ce reacții aveau localnicii când au văzut că lucrați acolo?

Radu Andrei: Puțini s-au exprimat, dar, evident, întotdeauna când facem asemenea intervenții primim respectul celorlalți, pentru că părem așa puțin nebuni că ne apucăm să facem cu voluntari asemenea lucrări complicate.

Horia Daraban: Dincolo de hanul de la Deleni, alte intervenții?

Radu Andrei: Am mai coordonat și intervenții la podul de la Zlodica. Acolo a trebuit să curățăm zidăria, mortarele erau spălate de zeci de ani, sute de ani, probabil, și am putut introduce niște elemente de 50 de cm nestingherit prin zidărie. Deci am avut goluri foarte mari de umplut. Acolo era o construcție, în principiu, suficient de solidă, dar, în momentul când am curățat, am văzut cât de fragilă este, mai ales că podul este folosit.

Horia Daraban: Spuneați de voluntari, găsiți oameni?

Radu Andrei:  Da, găsim și trebuie, la un moment dat, să mai și renunțăm la ei, pentru că se înscriu mai mulți. Există această dragoste pentru șantier și pot să vă spun că nu vin doar studenți de la Arhitectură, pentru care aceste intervenții sunt extraordinare pentru formarea lor. Vin foarte mulți din foarte multe domenii, oameni de toate vârstele și este  interesant pentru că pare că renaște comunitatea și dragoste pentru istorie.

Horia Daraban: Pentru că tot vorbim despre voluntari, la 1 martie ați deschis sesiunea de înscrieri.

Radu Andrei: Da, există o platformă pe care ei se pot înscrie și acolo se găsește, de fapt, o listă cu toate intervențiile de la toate asociațiile din țară și, în funcție de disponibilitate, se pot înscrie pe anumite perioade la diverse intervenții. Anul acesta, intervenția noastră se referă la o biserică din lemn din Ionășeni, din Botoșani, care este extraordinară. Nu mai spun de locul în care se află, într-o livadă, parcă e o bucățică ruptă din rai și e o biserică mică din lemn, cu acoperiș din șindrilă. Iar intervenția asta vizează, înlocuirea acestei învelitori din șindrilă pentru că, evident, aceste învelitori nu au o viață foarte lungă, trebuie refăcute.

Horia Daraban: Cât timp preconizați că va dura această intervenție?

Radu Andrei: Probabil că trei săptămâni cu voluntari, cu meșteri. Deci folosim și meșteri tradiționali. La Fălticeni, prima intervenție din 2020, am avut un acoperiș de șindrilă peste Casa Memorială Ion Creangă din Fălticeni și am avut oameni cu cunoștințe, cu pricepere.

Horia Daraban: Din toate aceste exemple reiese un mesaj cu caracter general și care să facă referire la relația noastră și raportarea noastră la monumentele istorice?

Radu Andrei: Sigur că da, vă spuneam că este unul din obiectivele principale ale proiectului. Vrem să facem lumea să iubească din nou istoria și monumentele și să înțeleagă că, chiar dacă nu sunt ale lor, proprii, aceste monumente le definesc identitatea și le definesc propria personalitate.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Radu Andrei

Dorin Bofan, pietrean, fotograf – călător în ”Terra Silva”: ”pădurile de România, din punct de vedere al biodiversității, sunt printre cele mai bogate din întreaga Europă”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (3.03.2024)

Publicat de hdaraban, 3 martie 2024, 23:59 / actualizat: 8 martie 2024, 21:28

Numele său este Dorin Bofan și a fost unul din invitații Radio Iași, pentru imortalizări în mai multe zone ale lumii, toate adunate sub dezideratul punerii la punct a unei colecții cu titlul ”Terra Silva”. Deci, călătorie  cu obiectivul în mână pentru a surprinde pădurea în varii forme, dar poate e mai mult decât atât.

În interviul acordat lui Horia Daraban, Dorin a vorbit despre păduri din Patagonia, Scoția, România și chiar din Islanda, fiecare tărâm creând  amintiri diferite și experiențe deosebite.

Tocmai prin prisma celor din urmă, interlocutorul  a ținut să sublinieze că pădurile de România, din punct de vedere al biodiversității, sunt printre cele mai bogate din întreaga Europă.

Horia Daraban: Am spus carte, am spus pădure, am spus fotografie. De unde ideea unui astfel de album?

Dorin Bofan: Ideea a început în 2015, când am făcut o călătorie în Scoția, unde am fotografiat Pădurile Caledoniene. Sunt niște păduri de pin, o parte din ei sunt pini seculari și, cumva, de acolo mi-am zis că ar fi interesant să continui acest proiect și să încerc să fotografiez cât mai multe păduri și cât mai diverse, de preferat de pe întreaga planetă. N-a fost să fie chiar pe toată planeta, majoritatea le-am făcut în România și m-am bucurat, totuși, că am păstrat legătura cu pădurile și ecosistemele de la noi, din Carpații românești.

Horia Daraban: Spuneai de colțuri diferite ale lumii, poți da exemple?

Dorin Bofan: Da, unul din cele mai îndepărtate a fost Patagonia, în Argentina și Chile, unde am fotografiat pădurile de lenga de la poalele celei de a treia calote  glaciare ca mărime de pe planetă și a unor munți ca Fitz Roy sau Cerro Torre. Acesta a fost unul din locurile, să zicem, mai îndepărtate și mai speciale pe care le-am vizitat.

Horia Daraban: O singură pădure sau mai multe păduri cu respirații diferite?

Dorin Bofan: Mai multe, mai multe, sunt în același timp asemănătoare și diferite, dar fiecare a creat niște amintiri diferite și  niște experiențe diferite.

Horia Daraban: Poți da câteva exemple în acest sens?

Dorin Bofan: Păi, în Patagonia, în prima călătorie am fost cu actuala soție. Pe atunci, nu eram căsătorit și mergând atât de departe, am zis că ar fi o ocazie bună să o cer în căsătorie. Deci se leagă cumva și de latura personală aceste călătorii, nu doar de proiectul ”Terra Silva”.

Horia Daraban: Cum ai ales, până la urmă, zonele în care să mergi?

Dorin Bofan: Cred că a fost mai degrabă niște alegeri dictate de faptul că acolo puteam să văd niște munți și să fac trasee, fiindcă prima pasiune înainte de fotografie este muntele, mersul pe munte. Și atunci am luat deciziile în funcție de asta. Și cum în majoritatea munților prin care te poți plimba și păduri a fost destul de simplu, ba au venit firesc. Alegerile pe care le-am făcut.

Horia Daraban: Mai multe păduri cu respirații diferite, ce le diferențiază, dincolo de aspect?

Dorin Bofan: Uite, spre exemplu, pădurile de la noi din România, au o diversitate foarte bogată din punct de vedere al biodiversității. Sunt printre cele mai bogate din întreaga Europă. Aș fi vrut, mi-aș fi dorit să ajung în locuri ca Asia sau America, nordul Americii de Sud, în Amazon, dar nu s-a putut. Multe din ele sunt din Europa. Chiar am fotografiat păduri într-un ținut mai atipic, în care nu te aștepta să le găsești, și anume în Islanda. În nordul Islandei, am vizitat cea mai mare pădure din Islanda, zonă care nu e recunoscută pentru păduri, ci pentru cu totul altceva. Dar am reușit și acolo, chiar și acolo, să găsească o pădure.

Horia Daraban: Pentru că am vorbit despre cartea ta, ”Terra Silva”, poți spune povestea uneia dintre fotografiile selectate?

Dorin Bofan: Cred că chiar în prima călătorie, cea din Scoția, unde de altfel mi-a și venit ideea să încep acest proiect, am avut câteva zile în care am fost în luna martie. Cam în această perioadă în care ne aflăm acum. Nu a nins și nu a plouat câteva zile la rând. Îmi pierdusem cumva speranța că voi mai putea fotografia ceva. Peste noapte, vremea s-a schimbat, am fost acolo de unul singur. Am stat cu cortul și într-un refugiu. Am avut două locuri diferite în care am mers și peste noapte vremea s-a schimbat și de dimineață s-a răcit destul de mult și a început să ningă. Și atunci am făcut, cred că printre fotografiile mele preferate din proiect.

Horia Daraban: Ce sentimente au generat aceste întâlniri cu pădurile de pe glob? Este vorba doar de solitudine?

Dorin Bofan: Nu, majoritatea călătoriilor le-am făcut împreună cu prieteni, deci cred că mai degrabă e vorba de niște experiențe împărtășite care creează niște amintiri de durată. Și dacă ar fi să mă gândesc la păduri într-un context personal, cam asta ar fi asocierea pe care aș putea s-o fac. Faptul că am mers acolo împreună cu oameni dragi.

Horia Daraban: Pădurile, indiferent de locul unde se află, poartă amprenta umană?

Dorin Bofan: Da, majoritatea pădurilor poartă urmele trecerii oamenilor, fie că vorbim de trasee turistice, fie că vorbim de intervenții mai pronunțate, să zic așa, cum ar fi tăierile de păduri. Da, cam peste tot se poate observa acest lucru.

Horia Daraban: Am spus de cartea ta, ”Terra Silva”. Ce mesaj vrei să transmiți prin acest volum, prin fotografii și textele aduse împreună?

Dorin Bofan: Da, în primul rând este o formă de expresie artistică, adică este un proiect artistic. În al doilea rând, îmi doresc să fie o sursă de inspirație pentru oameni, să petreacă mai mult timp în natură și evident în păduri, fiindcă asta nu face decât să ne apropie de natură și implicit să ajungem să vrem să protejăm astfel de locuri.

Horia Daraban: Textele prezintă niște lucruri mai puțin știute despre păduri? Un exemplu?

Dorin Bofan: Ca de exemplu să zicem faptul că arborii sunt teoretic nemuritori. Ei își păstrează celulele stem pe care le avem și noi, oamenii, atunci când ne naștem și le păstrează pe tot parcursul vieții. Teoretic, ei ar putea să își refacă țesuturile la nesfârșit și doar anumiți factori de mediu îi fac să moară, spre deosebire de noi, oamenii, care suferim, între ghilimele, de ceea ce se cheamă senescență, adică îmbătrânirea celulară.

Horia Daraban: Ce alte proiecte în această cheie a fotografiei și a textului urmează?

Dorin Bofan: Bună întrebare. Mi-ar plăcea să lucrez mai mult în România pe proiecte care să aibă și o componentă mai amplă de mediu. Spre exemplu, Făgărașul ar fi un potențial proiect viitor, fiindcă Munții Făgăraș sunt cei mai înalți și cu cea mai mare suprafață de la noi din România, însă nu sunt parc național și acest lucru n-ar trebui să se întâmple în ziua de astăzi, când ochii noștri, ai oamenilor, sunt totuși mai ațintiți asupra problemelor de mediu. Faptul că nu avem toți munții declarați arii protejate e totuși un lucru destul de trist și care, sper eu, să se schimbe în viitorul apropiat.

Horia Daraban: La încheierea interviului nostru, un mesaj, în ideea apropierii omului de pădure într-un mod sincer.

Dorin Bofan: Da, le recomand tuturor să petreacă cât mai mult timp în natură, prin munți, prin păduri. Până la urmă, dacă ajungem să iubim aceste locuri, sunt șanse cu atât mai mari să le și protejăm pe viitor.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Dorin Bofan

Vasile Diaconu, cercetător în cadrul Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț: ”experiența arheologică din ultimul secol confirmă bogăția extraordinară de situri în zona Moldovei”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (3.03.2024)

Publicat de hdaraban, 3 martie 2024, 22:42 / actualizat: 12 martie 2024, 16:53

Plecând de la această premisă, la ”Weekend cu prieteni”, a fost invitat domnul Vasile Diaconu, muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie Târgu Neamț, arheolog și cercetător științific, specializat în preistoria spațiului est-carpatic.

De altfel, domnia sa este cel care, prin postările pe rețelele sociale, articole, deschide ferestre pentru publicul larg către știința arheologiei, dar și către istoria zonei Moldovei.

În interviul realizat de Horia Daraban, arheologul a vorbit despre elementele care aduc valoare unui artefact descoperit într-un sit, dar și despre proiectele și colaborările internaționale care au ca scop scoaterea la lumină a reperelor istorice în zona Moldovei.

Legat de cele descoperite, Vasile Diaconu spune că cercetările arheologice din ultimul secol au confirmat faptul că zona Moldovei se bucură de o bogăție imensă de situri, tocmai pentru că a fost un spațiu de intersectare pentru diverse comunități umane, fie venite dinspre răsărit către zona centrală a Europei, fie dinspre zona balcanică către zona de nord.

Horia Daraban: Când e mai potrivit să faci săpături arheologice?

Vasile Diaconu: În general, factorii determinanți sunt condiționați de aspectele climatice. Însă atunci când necesitățile și urgențele edilitare, să spunem așa, impun, nu mai ținem cont de vreme. Însă, în general, cercetarea arheologică de teren începe de primăvara devreme și durează până toamna târziu.

Horia Daraban: Ce elemente dau valoare unui artefact descoperit? Vorbim despre vechimea lui, de ceea ce reprezintă el?

Vasile Diaconu:  Artefactele arheologice au o dublă valoare, să spunem, o valoare intrinsecă și o valoare extrinsecă. Valoarea multora dintre artefactele arheologice este dată de importanța lor istorică, indiferent de materialele din care sunt confecționate. Ele, vă spuneam, sunt importante prin ceea ce ne transmit ele, prin informația științifică pe care o înmagazinează. E vorba, pe de o parte, de vechimea lor și este criteriul, să spunem, cel mai important.

Un alt criteriu demn de luat în seamă este raritatea obiectelor, pentru că, știm cu toții, există și piese arheologice relativ comune, dar există și obiecte foarte rare sau chiar unicate. Deci și frecvența este un alt criteriu care de valoare unui artefact.

Nu în ultimul rând, materialul din care aceste obiecte ale trecutului au fost confecționate dau un plus de valoare. Și evident, nu ne referim doar la metalele prețioase, pentru că, într-adevăr, acestea sunt, să spunem, cele mai cunoscute.

Însă, sunt și obiecte care, deși la prima vedere par să fie lucrate din materiale comune, lucrurile nu sunt chiar așa. M-aș referi, de exemplu, pentru perioada preistorică, sunt unelte confecționate din obsidian. Obsidianul este o rocă vulcanică adusă, cel puțin în zona țării noastre, de la sute de kilometri distanță. Deci nu întotdeauna e vorba de un metal prețios, care poate să dea o valoare deosebită unui artefact, ci un întreg ansamblu de elemente contribuie la definirea importanței istorice a acestora.

Horia Daraban: În devoalarea poveștii unui artefact, în ce măsură se poate merge cu dovezile și în ce măsură se poate merge cu anumite interpretări și care să facă apel, inclusiv, la presupuneri, la imaginația arheologului. Istoricului?

Vasile Diaconu: Într-adevăr, arheologia este o știință, care are o anumită doză de subiectivism, însă arheologul trebuie să fie foarte prudent atunci când face interpretarea artefactului și a contextului din care acesta provine. Vă spuneam, este bine să fim foarte atenți și să nu ne ducem, știu eu, în extreme, adică nici să denaturăm adevărul istoric, dar nici să nu ignorăm lucruri care sunt evidente și care sunt dovedite științific, lucrurile palpabile, în general.

Din acest motiv, sunt absolut convins că în breasla noastră, a arheologilor, există destulă obiectivitatea astfel încât informația istorică pe care noi o recuperăm din teren să nu fie denaturată pentru perioadele preistorice, când într-adevăr nu avem surse scrise care să confirme diverse aspecte de natură istorică. Interpretarea artefactelor, interpretarea contextelor arheologice comportă și o anumită doză de subiectivism, însă întotdeauna trebuie să încercăm să reducem această doză, făcând apel poate și la științe conexe, la interdisciplinaritatea în arheologie, care să ne ajute să evităm presupuneri false sau eronate.

Horia Daraban: Se poate face apel, în acest context, și la noile tehnologii?

Vasile Diaconu: În mod sigur, da, trebuie. Este un imperativ să facem apel la interdisciplinaritate în arheologie, ceea ce spuneam și mai devreme. De altfel, lucrul acesta se face de câteva decenii, însă în ultimii ani au apărut diverse tehnologii pe care noi, arheologii, încercăm să le aplicăm, le folosim în teren sau în cercetarea de laborator.

Aș exemplifica, aici, proiecte în care instituția noastră este implicată. Mă refer la Complexul Muzeal Național Neamț, pentru că, de câțiva ani, avem o fructuoasă colaborare cu Universitatea din Erlangen. Cu sprijinul specialiștilor de acolo, reușim să facem investigații geofizice, adică să vedem ceea ce este în subsol, ca un fel de radiografie a vestigiilor care sunt în pământ, astfel încât, atunci când noi, ca arheologi, demarăm o cercetare arheologică, să acționăm în deplină cunoștință de cauză și. în felul acesta, evident, să nu facem risipă nici de forță de muncă, nici de resursele financiare.

Și mai avem încă un proiect la fel de interesant, implementat anul trecut în colaborare cu Institutul Național pentru Fizica Pământului; un proiect de suflet, la fel, bazat pe noile tehnologii în domeniul geofizicii și prin care încercăm să scoatem la lumină situri arheologice care, de altfel, nu ar putea fi înțelese în toată complexitatea lor.

Horia Daraban: Este bogat subsolul regiunii Moldovei, în ceea ce privește siturile istorice? Pentru un profan, privind prin prisma evidențelor, a ctitoriilor medievale, zona Moldovei pare a fi un loc fără repere istorice, dincolo de mănăstiri, cetăți. Cu ce argumente puteți veni în a combate astfel de formulări?

Vasile Diaconu: Experiența arheologică, cercetările arheologice, să spunem, din ultimul secol, au confirmat faptul că avem o bogăție extraordinară în acest spațiu. Zona aceasta a Moldovei a fost, în fond, în decursul istoriei, o zonă de intersectare a diverselor entități, a diverselor comunități umane, fie venite dinspre răsărit către zona centrală a Europei, fie dinspre zona balcanică către zona de nord. Și lucrul acesta se reflectă foarte, foarte bine în numărul mare al vestigiilor arheologice, al siturilor arheologice, mai ales cele preistorice, care există în zona de la răsărit de Carpați. Este suficient să amintim faptul că în Moldova dintre Carpați și Prut, dar și dincolo de Prut, sunt câteva sute sau poate chiar câteva mii de situri arheologice care aparțin celebrei Culturi Cucuteni, civilizație care ne onorează și ne promovează, nu doar la nivel național și la nivel internațional.

Este doar un exemplu, desigur și pentru alte etape istorice, pentru epoca bronzului sau pentru antichitate. La fel, numărul siturilor arheologice și al vestigiilor arheologice  este unul extrem de consistent, lucru care poate fi foarte bine argumentat prin colecțiile muzeale care se întâlnesc în zona Moldovei. Orice persoană interesată să cunoască câte ceva din trecutul acestui spațiu este suficient să facă o vizită în oricare dintre muzeele Moldovei și, cu siguranță, își va schimba această percepție dacă ea există într-adevăr, că teritoriul acesta a cunoscut o anumită înflorire, să spunem doar după perioada medievală.

Horia Daraban: Cel mai spectaculos obiect la Târgu Neamț, obiect, artefact istoric și care să confirme spusele dumneavoastră care este?

Vasile Diaconu: Cele mai spectaculoase vestigii prin prisma vechimii, pe care noi le păstrăm în muzeul nostru, sunt resturi de mamut, animal preistoric care a dispărut acum 10.000 de ani, deci ele au o vechime mult mai mare, acestea fiind de altfel și obiecte care impresionează cel mai mult pe copiii care vin în vizită în muzeul nostru.

De asemenea, mai avem o serie de obiecte care sunt legate de exploatarea preistorică a sării, un domeniu poate mai puțin cunoscut publicului larg. Însă, în muzeul nostru, dar și în Muzeul din Piatra Neamț, de exemplu, avem păstrate o serie de vestigii legate de acest detaliu. În preistorie, sarea de fapt era cunoscută drept ”aurul alb”. Era o resursă naturală extrem, extrem de importantă, pe care oamenii au căutat în permanență să o exploateze și să o controleze, datorită implicațiilor acestui mineral.

Horia Daraban: Privind spre orizontul lui 2024, ce cercetări în teren urmează și care să plece de la Târgu Neamț?

Vasile Diaconu: Noi ne propunem să continuăm cercetarea arheologică sistematică într-un sit aflat în vecinătate, la Topolița, la șase kilometri sud de Târgu Neamț, unde, încă din anul 2019, investigăm urmele unui sat preistoric, un sat care a existat acum aproximativ 6500 de ani și care ne-a oferit niște rezultate arheologice extrem de interesante și, tocmai din acest motiv, și în acest an ne propunem să continuăm lucrările acolo și, în paralel, vrem să continuăm investigațiile și în cadrul acelui proiect pe care îl avem și l-am implementat cu sprijinul colegilor de la Institutul Național pentru Fizica Pământului.

Sunt două dintre cele mai mari proiecte pe care vrem să ne concentrăm în acest an, însă, ca în orice alt muzeu, întotdeauna apar și lucrări suplimentare legate de diverse proiecte de infrastructură, mai mari sau mai mici, care necesită prezența arheologilor pe teren.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Facebook/ Vasile Diaconu

Conaționali din lumea largă, uniți în realizarea celui mai lung brâu, un proiect al exponenților comunității românești din Nuremberg, Germania. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (3.03.2024)

Publicat de hdaraban, 3 martie 2024, 15:47 / actualizat: 11 martie 2024, 16:14

În emisiunea Radio Iași, invitată a fost doamna Ionela van Rees Zota, coordonatoare a activităților Asociației Dacia și a centrului amintit.

Dialogul a plecat de la ideea că, prin acțiuni diverse, comunitățile românești din diferite țări pot fi unite sub același scop. Exemplu aflat în atenție: realizarea celui mai lung brâu, reușită care să fie omologată ca record, chiar la 24 iunie, de Ziua Universală a Iei.

Horia Daraban: Cum să aduceți laolaltă comunitățile românilor formate în diferite puncte pe harta lumii?

Ionela van Rees Zota: Păi, simplu. Dacă ai un pic de inspirație, dacă ai un pic de viziune și oameni care sunt binevoitori și au aceleași țeluri comune, se poate realiza un proiect frumos ca cel care l-am pus acum noi pe picioare.

Horia Daraban: Ce presupune el, mai exact?

Ionela van Rees Zota: Am făcut un pic oamenii curioși, nu? Nu știu despre ce este vorba. Deci, în cadrul asociației noastre avem mai mulți voluntari, care sunt specializați pe anumite puncte, să zicem așa, iar noi o avem acum pe doamna Daniela Lostun căreia îi place pur și simplu tot ce este autentic românesc. Alături de doamna Galina Condrea, care vine din Republica Moldova, am inițiat un proiect prin care să unim românii de pretutindeni, atât românii din România, cât și românii din toate țările din lume.

 Vrem să construim cel mai lung brâu românesc. Și când spun construim mă refer la faptul că ori îl țes cei care pot așa, autentic românesc, ori îl cos. Deci nu putem spune că va fi un brâu doar țesut sau doar cusut, pentru că posibilitățile nu sunt așa cum trebuie peste tot, dar vrem să facem cel mai lung brâu românesc din lume.

Horia Daraban: Cu ce mesaj vine acest demers?

Ionela van Rees Zota: În primul rând, unitate și vreau să arătăm lumii întregi că românii de pretutindeni sunt uniți.

Horia Daraban: Practic, cum se va desfășura această acțiune?

Ionela van Rees Zota: Noi, de Dragobete, am lansat proiectul în cadrul căruia, pur și simplu, am invitat toți românii de pretutindeni să se implice în acest proiect. Ce vor trebui să facă? Pur și simplu să ia contact cu mine, să-mi scrie pe adresa de mail, ori să pe Whatsapp, să mă sune cum doresc dumnealor. Noi am creat chiar un grup de Whatsapp al românilor de pretutindeni unde deja, vreau să vă spun că, de o săptămână, se coase se țese brâul românesc.

Horia Daraban: Deci reacțiile sunt favorabile?.

Ionela van Rees Zota: Sunt foarte favorabile. Vreau să vă zic că în primele trei zile am avut peste o sută și ceva de persoane care s-au alăturat proiectelor noastre și persoane care au spus ”în sfârșit, ceva autentic care să unească românii de pretutindeni”. Iar proiectul nostru a fost extraordinar de bine primit cel puțin până acum. Văd că, zilnic, zilnic, ni se alătură oameni, persoane de pretutindeni. Trebuie să menționez ceva: oamenii pot să coasă de acasă, deci acolo de unde sunt ei, și vor trebui trimise aceste brâie, începând cu data de 10 iunie, până pe data de 20 iunie să le avem la Nuremberg. Distribuția va fi gratuită pentru că avem un sponsor care ne pune la dispoziție transportul brâului de oriunde în lumea asta. Există o condiție trebuie să aibă minim un metru lungime, să aibă o lățime de opt centimetri, iar la capetele acestuia să existe, cum îi spunem noi, un moș, o babă ca brâul să poată fi îmbinat unul cu celălalt.

Horia Daraban: Doritori deschiși către această inițiativă, români, nu doar din Europa, bănuiesc.

Ionela van Rees Zota: Nu, nu doar din Europa. Să știți că avem pe cineva din India care s-a alăturat. Dar avem chiar din America, avem din Canada, iarăși o persoană. Deci am rămas plăcut impresionați când am văzut că proiectul nostru a trecut pur și simplu oceanul în toate direcțiile.

Horia Daraban: De ce în luna iunie, finalitatea acestui proiect?

Ionela van Rees Zota: Pentru că pe 24 iunie știm cu toții că este Ziua Iei românești și vrem să o sărbătorim așa cum trebuie. Iar pe 24 iunie, în această zi, dorim ca acest brâu să fie expus în centrul orașului, Nuremberg. Și invităm Cartea Recordurilor să vedem dacă ne omologhează acest record.

Horia Daraban: E primăvară calendaristică, deja. Mărțișorul este și la Nuremberg, în pieptul conaționalilor?

Ionela van Rees Zota: Noi întotdeauna am promovat mărțișorul. Nu știu dacă știți, dar acum 3 ani, acum 4 ani, am avut cea mai mare promovare a mărțișorului românesc. Am participat la carnavalul orașului, care este cea mai mare acțiune în aer liber de aici, unde participă aproximativ 120.000 de spectatori permanent și peste 1.000.000 de telespectatori. Noi am împărțit mărțișoare, vă dați seama, să împarți 10.000 de mărțișoare în 2 ore, așa cât am defilat noi, nu este ceva zilnic făcut. Iar, să știți, că nu numai românii din zona Nuremberg, ci și celelalte naționalități știu ce este mărțișorul românesc. Noi, în cadrul Centrului Cultural, de fiecare dată, pe data de 1 martie, confecționăm mărțișoare și pot să vă spun că avem persoane de toate naționalitățile. Au venit inclusiv bulgari, care au spus că și ei au mărțișoare și vor să construiască așa ceva. Și, cu dragă inimă, au venit cetățeni turci, avem din Polonia, iarăși germani care vin și confecționează mărțișoare.

 Pentru că ei știu că mărțișorul este un simbol al norocului, al sănătății, al bunăstării, al bucuriei, al iubirii și a tot ce este frumos.

Horia Daraban: Deci, într-un fel, mărțișorul românesc unește comunități, inclusiv la Nuremberg?

Ionela van Rees Zota: Da, noi facem cum știm mai bine, ca tot ceea ce este românesc să fie dus mai departe, ca ceilalți minoritari să știe cu ce ne lăudăm noi. Ca un spirit de glumă, cum pot să vă spun că am participat anul ăsta la Carnaval, unde am avut tradițiile românești și nu am mai dat mărțișoare. Și am văzut că m-au oprit oamenii și m-au întrebat în germană unde sunt mărțișoarele că le lipsesc. Deci vă dați seama că deja a devenit o tradiție și pentru ei să primească mărțișoare de la noi.

Horia Daraban: Frumos ceea ce spuneți dumneavoastră. Pentru anul acesta, ce alte acțiuni pregătiți în cadrul Centrului Cultural de la Nuremberg?

Ionela van Rees Zota: Păi, în afara proiectelor care deja există, în continuare avem cursurile de limba română pentru copii, avem cursuri de limba germană pentru adulți, pentru copii, cursurile de dansuri populare continuă, tot felul de întâlniri care sunt săptămânale, lunare. Pregătim un proiect pe care îl vom lansa chiar zilele astea. E vorba despre un proiect unic, care, până în prezent, nu a mai existat nicăieri și e vorba, chiar așa se numește proiectul, ”Copiii românilor din străinătate, elite românești”. Vrem să promovăm copiii românilor din străinătate așa cum trebuie, pentru că românii noștri sunt plecați de ani de zile, au plecat cu cei mici, mici fiind, sau poate s-au născut în țările în care locuiesc și au ajuns copii care pur și simplu fac parte din copiii cu care noi, românii, ar trebui să ne mândrim chiar și peste hotare.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: facebook

Doi ani de la începerea războiului din Ucraina. Angela Grămadă, analist politic: ”trecerea timpului îngreunează situația ucrainenilor, a celor care au rămas în țară și care continuă să lupte pentru integritate și suveranitate”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (25.02.2024)

Publicat de hdaraban, 24 februarie 2024, 16:50

La momentul vorbirii, Ucraina trăiește un moment sensibil, de criză, am putea spune, dacă avem în vedere schimbările de la vârful armatei prin demiterea șefului armatei ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi, scăderea popularității președintelui Volodimir Zelenski, reticența ucrainenilor de a se mai înrola, dificultățile de pe front. Pe plan extern am putea face trimitere la încetarea sprijinului financiar și militar din partea Statelor Unite ale Americii.

Plecând de la aceste elemente, doamna Angela Grămadă, președinta Asociației ”Experți pentru Securitate și Afaceri Globale”, a oferit câteva interpretări. Ea a scos în evidență, printre altele, importanța existenței unui răspuns de susținere unitar din partea țărilor care ajută Ucraina.

Având în vedere suita de alegeri ce vor avea loc pe tot parcursul anului 2024, invitata a vorbit și despre necesitatea unui mesaj adresat electoratului prin care să se explice că ceea ce se întâmplă în Ucraina nu este doar o amenințare de securitate de tip ”hard”, dar și o amenințare a valorilor, a democrației, a acelor realități pe care statele partenere ale Ucrainei le-au atins tocmai participând la un proiect care a mobilizat resurse pentru pace.

Mai mult, analistul politic a făcut și referire la dialogul bilateral București – Kiev, discuții care ar putea duce la oferirea din partea României a unei asistențe mai mari pentru Ucraina în domeniul securității și al apărării, în acest sens fiind așteptate formulări publice din partea celor două capitale.

Horia Daraban: Vă propun să începem dialogul cu rezultatele unui sondaj realizat pentru think tank-ul ”Consiliul European pentru Relații Externe”: doar 10% dintre persoanele intervievate se așteaptă ca Ucraina să câștige pe teren. E vorba de persoane din 12 țări, printre care și România, și merg mai departe cu cifrele. Aproximativ 31 de procente dintre cei chestionați consideră că Europa ar trebui să ajute Ucraina să își recupereze teritoriile ocupate de Rusia, în timp ce 41% sunt în favoarea ideii ca Europa să determine Ucraina să negocieze un acord de pace cu Rusia. În ce măsură astfel de percepții, astfel de atitudini influențează deciziile statelor în cauză?

Angela Grămadă: În ceea ce privește sprijinul pentru Ucraina, ele influențează deciziile în context electoral. În anul 2024, vor avea loc mai multe alegeri, iar asta, într-adevăr, contează atunci când un actor politic proiectează o anumită strategie electorală sau o anumită campanie electorală și încearcă să aleagă anumite mesaje pe care să le transmită celui care urmează să se prezinte la vot.

Într-adevăr, cifrele pe care le-ați prezentat sunt îngrijorătoare, în sensul că ele oferă destul de mult spațiu de manevră pentru actorii politici noi sau cu experiență să gestioneze situația în favoarea lor și să vadă cum pot să proiecteze în continuare și acțiuni de politică externă; adică dacă să susțină sau nu Ucraina din punct de vedere financiar sau din punct de vedere al necesarului militar de care are nevoie această țară.

Dar să nu uităm că există și actori politici responsabil, actori politici care își dau foarte bine seama că o evaluare greșită a contextului de securitate poate afecta mai mult decât o eventuală încercare de a convinge electoratul să voteze un anumit partid politic sau un anumit candidat la alegerile prezidențiale. Și atunci, Ucraina poate deveni inclusiv moment de politică internă în aceste state. Avem exemple foarte bune în Europa în care susținerea pentru Ucraina nu va conteni. Și aici ne referim la statele baltice, ne referim la statele care sunt în apropierea frontierei cu Ucraina sau sunt în apropierea frontierei cu Federația Rusă și înțeleg altfel aceste riscuri și amenințări de securitate și vor continua să susțină, dar și să mobilizeze sprijin internațional pentru Ucraina.

E nevoie de inteligență politică ca să se explice electoratului intern că ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina nu este doar o amenințare de securitate de tip ”hard”, dar ne referim și la o amenințare a valorilor, a democrației, a acelor realități pe care statele partenere ale Ucrainei le-au atins tocmai participând la un proiect care a mobilizat resurse pentru pace.

Acum, în prezent, de fapt, pentru asta se de marea bătălie: dacă va rezista sau nu va rezista această prioritate a păcii sau a democrației, a bunăstării, în defavoarea unei agresiuni tot mai extinse din partea unui actor politic, care a decis că este timpul să pună în aplicare acea politică externă revizionistă, expansionistă, dacă putem să-i spunem așa. În fapt, în documentele de politică externă ale Federației Ruse este menționat că Rusia dorește să își redobândească influența asupra unor state vecine, state care altădată au fost alături, dar care în prezent au un altfel de parcurs.

Horia Daraban: Aș vrea să abordăm și planul intern al Ucrainei. Trecerea timpului creează premisele ca factorul decizional militar din Ucraina să capete o tot mai mare importanță în fața factorului politic? Asta și pe fondul crizei de pe front, al faptului că nu se pot organiza alegeri în Ucraina. Putem aminti și aici confruntarea dintre președintele Zelenski și fostul șef al armatei ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi.

Angela Grămadă: Eu cred că această dezbatere cu Zalujnîi în calitate de actor politic a fost un pic prea mult inflamată, inclusiv de către societatea ucraineană, care i-a apreciat meritele așa cum a trebuit. În sensul că i-a apreciat toate eforturile acelea de a de-ocupa anumite teritorii ucrainene, de a reorganiza anumite forțe din interiorul Ucrainei. Ce n-a reușit Zalujnîi să facă este să domolească așteptările, mai ales ale partenerilor externi, nu neapărat pe cele ale ucrainenilor. Aceștia din urmă erau conștienți că fără muniția și fără echipamentul care trebuiau să sosească în timp util din afara țării, acea contra-ofensivă anunțată nu ar fi avut niciun fel de succes. Și în acest context, oamenii l-au apreciat, l-au apreciat și poate și l-au dorit ca o alternativă la elita politică actuală care există în Ucraina. Și evident că din aceste considerente s-au inflamat spiritele în interiorul țării.

Lupta aceasta dintre cele două figuri a fost un pic artificială, Zalujnîi neformulând niciodată, că ar avea vreo intenție politică. Dar nici nu a ieșit să explice în fața publicului că nu este concurent pentru Volodimir Zelenski. Pe de altă parte, însă, trebuie să luăm în calcul și anumite explicații care vin dinspre conducerea Ucrainei. Și aici mă refer și la administrația prezidențială, dar și la alte persoane de rang înalt, care spuneau că e nevoie de o schimbare de paradigma, că e nevoie de o altă abordare, pentru că cea pe care a fot adoptată anterior nu a funcționat pe front, contraofensiva nu a funcționat. Poate o altă perspectivă poate să aducă o soluție suplimentară la ceea ce se confruntă Ucraina în prezent.

Oleksandr Sîrskîi (actualul șef al forțelor armate ucrainene) poate să fie un asemenea reprezentant al armatei, care să dea un nou suflu sau să vină cu acea perspectivă, mai ales că nu este un personaj care ar fi atât de controversat cum a încercat presa să îl prezinte.

Horia Daraban: Aș vrea să discutăm și despre sprijinul extern de care beneficiază Ucraina sau, mai bine zis, nu beneficiază. Mă refer la cele 60 de miliarde de dolari din partea Statelor Unite, acordarea lor este blocată în Congres, ajutorul militar american e și el blocat. La acestea, adăugăm și orizontul alegerilor americane. Într-un fel, Ucraina pare că pierde din susținere și că efortul de sprijinire a Kievului revine tot mai mult țărilor europene. Trecerea timpului va afecta tot mai mult aceste gesturi de ajutorare a Ucrainei din exterior?

Angela Grămadă: Trecerea timpului îngreunează situația ucrainenilor, a celor care au rămas în țară și care continuă să lupte pentru integritate și suveranitate și creează și mai multe dezacorduri între cei care au plecat și cei care au reușit să rămână în Ucraina și să facă față acestor riscuri, amenințări, acestor primejdii din interiorul țării. De ce? Pentru că se diminuează și ajutorul pentru ucrainenii refugiați în afara țării, nu neapărat doar pentru cei din interiorul țării. Actorii politici încearcă, în condiții de campanii electorale, să dobândească sprijinul mai multor votanți în interiorul țării, fără a ține cont de implicațiile unei asemenea strategii asupra securității naționale sau asupra poziționării și statutului pe care îl au în cadrul sistemului de relații internaționale. Toată lumea vede că această dispută dintre democrați și republican afectează, de fapt, modul în care noi percepem politica Statelor Unite ale Americii și poziționarea Statelor Unite ale Americii în anumite situații.

Da, Statele Unite ale Americii au încurajat de nenumărate ori ca Europa să-și asume un plan de securitate mult mai extins și mult mai responsabil. Dar asta nu înseamnă că Europa trebuie să rămână singură acum, pentru că Uniunea Europeană e un proiect de pace, nu a fost niciodată un proiect care să prevadă o agresiune de tipul celei pe care noi o avem astăzi în Ucraina. Și Europa a fost încurajată de Statele Unite ale Americii să intervină mai mult. Dar Europa a spus din start că, fără sprijinul Statelor Unite ale Americii, nu va face față unor asemenea provocări. Deci, Europa are nevoie de Statele Unite ale Americii, iar SUA au nevoie de Europa pentru a susține Ucraina.

Dar cel mai mult are nevoie Ucraina de toată solidaritate aceasta internațională, pentru că Federația Rusă nu face altceva decât să arate altor state din alte părți ale lumii că problemele pot fi soluționate și pe calea militară, nu doar pe cale diplomatică, nu doar în cadrul forurilor internaționale. Deci, responsabilitatea este a noastră, a tuturor. Nu putem să o împărțim pe zone sau pe regiuni. Ea trebuie să fie unitară și să vorbească ca o voce unică în sprijinul Ucrainei, dar și în sprijinul altor state care au nevoie de o asistență similară, precum are Ucraina.

Horia Daraban: La summit-ul de la Davos, care a avut loc la mijlocul lunii ianuarie, a fost făcut cunoscut faptul că Ucraina și România încep negocieri pentru un acord de colaborare în domeniul securității, acord care să cuprindă ce anume mai exact?

Angela Grămadă: Inițial, s-a vorbit că ar fi parte a acelui discurs pe care l-au avut cei doi președinți ai României și Ucrainei, în octombrie 2023, despre parteneriatul strategic. Ulterior, în presă, exact în luna ianuarie, s-a vorbit că ar fi un acord pentru garanții de securitate. De facto, ceea ce am reușit noi să aflăm, mă refer la experți, presa din România,  este vorba despre o asistență mai mare pentru Ucraina în domeniul securității și apărării, adică în domeniul militar, dar fără să  fie exemplificat neapărat în ce va consta această asistență.

Sper să aflăm în perioada următoare mai multe detalii. Domnul Fota, fostul secretar de stat, a anunțat zilele trecute că vor fi făcute publice mai multe detalii și publicul din România va reuși să înțeleagă mai bine care sunt angajamentele pe care și le asumă România împreună cu alte state, pentru că acorduri similare vor fi semnate cu mai multe state membre ale Uniunii Europene. Deocamdată, totul se pune pe hârtie, totul se negociază și sper că vom avea în curând o transparență mai mare asupra acestor decizii care au fost luate la nivel de state partenere.

Varianta audio a dialogului:

Interviu realizat de Horia Daraban

Sursa foto Angela Grămadă

Pledoarie pentru lectură. Cristina Hermeziu, jurnalist literar: ”lectura e ca o autostradă, te duce foarte departe. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (18.02.2024)

Publicat de hdaraban, 18 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 19 februarie 2024, 16:04

Plecând de la aceste premise, Cristina Hermeziu, ieșeancă, jurnalist literar, traducător, stabilită de aproape 20 de ani la Paris, a vorbit la Radio Iași despre lectură. Invitata consideră că e fundamental acest îndemn la lectură, tocmai pentru că s-a schimbat forma lecturii.

Mai mult, invitata  consideră că ceea ce putem face pentru a încuraja cititul este ”să punem cărți foarte devreme în jurul copiilor”.

Pledoaria interlocutoarei ia și forma unei metafore: ”Lectura e ca  o autostradă, te duce foarte departe. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai.”

Horia Daraban: Este sănătoasă ideea ca o dată din an să poarte în dreptul ei o astfel de formulare, Ziua Națională a Lecturii?

Cristina Hermeziu: Ar trebui să fie în fiecare zi Ziua Națională a Lecturii. Adică, să nu ne aducem aminte de cât de important este acest lucru doar o dată pe an. Eu cred că nu sărbătorim doar o dată pe an. Eu încă cred și văd în jurul meu că se citește. Sigur, s-au schimbat, cum ați și spus, formele de a citi. Citim pe ecran, citim ascultând, de ce nu, și radio, dar ascultând cărți sau ascultând dialoguri în podcast-uri. S-au schimbat formele de lectură. E adevărat, s-a schimbat și accentul și modul în care ne raportăm la carte. Dar cititul n-a dispărut, s-a transformat puțin.

Horia Daraban: Până la urmă, contează acest îndemn la lectură pe care îl aduce și marcarea unui astfel de moment, Ziua Națională a Lecturii? Asta, în condițiile în care lumea e în punctul, în momentul în care se întâlnește cu rândul scris, foarte ușor. Se citește presă, se citesc postări, comentarii la postări, ba mai mult, se și scrie.

Cristina Hermeziu: E fundamental, aș spune vital, acest îndemn la lectură, tocmai pentru că s-a schimbat forma lecturii. Ne e mult mai apropiat telefonul, ecranul e în buzunar, e în mâini tot timpul. Cartea începe să devină mai greu de dus cu noi în buzunar. Vreau să vă spun că asta începe foarte devreme, de foarte devreme: prietenia cu obiectul carte și cu modul de a reuși să ne scufundăm într-o carte, care e un alt fel de citit. Toate lecturile pe ecrane, pe telefon sau în alte feluri, e o împrăștiere a noastră, ne solicită împrăștierea noastră. O carte ne aduce din nou concentrarea aceea, sigur, mai lentă, liniară, cum se spune, dar ne readună pe noi cu noi. Și creează un spațiu-timp pe care nu-l regăsim nicăieri, omogen și extrem de seducător. Dar de ce e fundamentarea această aducerea aminte, că e cartea cea care ne reîmpacă cu noi înșine? Pentru că asta începe foarte, foarte, foarte devreme.

Și eu am avut această bucurie și această șansă să cresc într-o casă cu cărți. Mama mea era bibliotecară, a fost bibliotecară mai întâi la Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași și apoi directoare a bibliotecii de la Facultatea de Litere a universității ieșene. Deci am avut cărți pe tavă, ceea ce este o șansă uriașă. Puneam un bilețel cu titlul cărții în geanta mamei, seara, și a doua zi, o aveam. Am crescut, și noi, de fapt, așa facem, toată lumea care are această șansă, a unor părinți sau a unor învățători sau a unor profesori care pun cărți în jurul copiilor de foarte devreme. Ele nu sunt obiecte naturale, nu cresc de la sine, sunt aduse acolo de cineva. Deci, îndemnul la  lectură vine din afară, vine de la niște zâne bune, vine de la niște spiriduși buni.

Am niște amintiri foarte frumoase, probabil una dintre cele mai vechi. Așa, ca o conștiență a faptului că citim și cartea e un mic miracol, eram, cred, undeva pe o scară destul de înaltă de lemn, lustruită, între rafturile Bibliotecii Centrale Universitare de la Iași și deschideam la întâmplare câte un volum pe care îl găseam acolo, sus, sus de tot. Volumele erau pe vremea aceea, nu mai știu dacă și acum, cartonate. Deci nu vedeai titlul pe carte, erau ascunse sub coperte de carton. Deci trebuia să deschizi acea carte ca să vezi ce înăuntru. Și asta mă duce cu gândul și la ce spunea undeva Jorge Luis Borges, probabil în ”Cărțile și noaptea”. El avea impresia, când era mic copil, că, atunci când închide o carte, peste noapte, literele se amestecă și cartea se reface, se reînnoiește și de fapt e o metaforă atât de frumoasă.

Numai când deschidem cartea, cartea ne vorbește și cartea devine vie și cartea se reface de fiecare dată când deschidem un titlu, o copertă.

Horia Daraban: Emoționant ceea ce spuneți dumneavoastră. Și aș vrea să leg povestea cu amprentă puternic personală de o realitate colectivă. Ultimele date ale Institutului Național de Statistică arată că 11 milioane de români nu au citit nicio carte în ultimul an. Printre motivele principale se numără faptul că nu au timp sau nu sunt interesați de lectură. Se desprinde de aici o dramă colectivă?

Cristina Hermeziu: Am putea să spunem acest lucru, dar să nu dramatizăm. În orice caz, e o realitate tristă, nu? Statisticile nu mint neapărat și arată o tendință. Arată o realitate. Ce-i de făcut? Dacă e așa, probabil singurul lucru pe care îl putem face este să punem cărți foarte devreme în jurul copiilor. Revin cu anecdotă, aici. În Franța, unde sunt la nivel de învățământ primar, să spunem deci un lucru trăit. În clasele mici, când începem să scriem, să citim, să socotim, există și acest reflex. Poate nu o fac toți învățătorii, dar eu am trăit-o.

Am văzut că se întâmplă și așa în clasă. Când copiii au de rezolvat un exercițiu sau o lucrare de control, cei care termină primii, cei care și-au terminat de făcut exercițiul sau lucrarea au voie să se ridice din bănci în liniște și să meargă la biblioteca clasei, există o bibliotecă în fiecare clasă, și să-și ia o carte, să citească. Vă dați seama ce gest excepțional pe care îl interiorizezi, de la începutul literelor, pe care începi să le vezi că au sens și sunt miraculoase? E un gest nemaipomenit, care intră în viața de zi cu zi sau va deveni formator mai târziu. Am timp, mi-am câștigat un pic de timp. Ce fac cu el? Citesc ceva. Am dreptul la o carte ca un premiu.

Horia Daraban: Deci ideea care se desprinde este ca omul, individul, să se întâlnească cu fila de carte cât mai devreme în viața sa.

Cristina Hermeziu: Sigur că da, să râvnești o carte, să ajungem să vrem o carte, să ajungem să degajăm timp pentru a ne întâlni cu o carte. E un reflex nu ușor de format, dar eu cred că se poate. Sunt destule inițiative și în România, am văzut în acest sens. Probabil că nu destule. Mă întorc iarăși în timp.

Era înainte de 1989, probabil generațiile noi nu mai știu, dar se vindeau cărți la pungă. Ce înseamnă cărți la pungă? Eu cred că e un subiect fabulos, chiar de memorie colectivă, memoria noastră care vine din perioada aceea foarte grea a comunismului. La librării se vindeau cărțile bune împreună, într-o pungă, cu cărți de maculatură, maculatură proletcultistă, maculatură pe care nu o cumpăra nimeni. Și se stătea la coadă ca să iei un astfel de pachet, de exemplu cu romanele lui Marin Preda. Am această amintire cum am fost foarte fericită, la 10-12 ani, cât aveam, să cumpăr Marin Preda, la pungă, împreună cu alte cărți de necitit, pentru că erau ideologizate și de proastă factură literară, nici vorbă, altfel. Râvnirea, să îți dorești o carte. Eu cred că aici trebuie să sădim în cei mici dorința de avea o carte, de a citi, de a vedea că e un miracol acolo. Și apoi se vor schimba și statisticile.

Horia Daraban: Cu siguranță. Aș vrea să încheiem interviul nostru, doamna Hermeziu, cu o formulare legată de o astfel de întrebare și vă las pe dumneavoastră să construiți răspunsul, evident. Lectura te ia dintr-un loc, și poate îl identificați dumneavoastră, și te duce unde? La fel, oferiți dumneavoastră orizontul.

Cristina Hermeziu: Lectura e ca o autostradă, te duce foarte departe. Haideți să mergem pe această metaforă. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai. Vă dați seama ce geografie și ce hartă infinită se creează? O ultimă urare, poate, la final. Să aveți și să avem timp de citit ca să plecăm spre acest orizont infinit.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Sursa foto: facebook/ Cristina Hermeziu

Marius Alexa, om de afaceri ieșean, globe-trotter sub stindard antreprenorial: ”mergând pe piețe străine, te înțelegi pe tine și înțelegi și România”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (18.02.2024)

Publicat de hdaraban, 18 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 20 februarie 2024, 19:22

În schimb, la ediția din 18 februarie 20024, noțiunea de globe-trotter a avut deasupra sa stindardul antreprenoriatului, al ideii de colaborare, de parteneriat în afaceri.

Omul potrivit pentru un astfel de deziderat este Marius Alexa, antreprenor ieșean cu preocupări constante în a face legături de afaceri dincolo de granițe, în a promova mediul antreprenorial regional.

Din stânga Prutului, Republica Moldova, în Statele Unite ale Americii, din țările arabe în China, cu astfel de repere geografice pe fundal, invitatul lui Horia Daraban a oferit justificări pentru astfel de deplasări.

El a vorbit și despre felul în care sunt percepuți antreprenorii români, dar a formulat și trimiteri care să scoată în evidență importanța construirii, în regiunea Moldovei, a unei infrastructuri rutiere performante.

Horia Daraban: De ce să călătorești în ideea de a face afaceri? Nu e puțin utopic să crezi că poți lega relații antreprenoriale în Asia, tu fiind cu afacerea pe mal de Prut, în România?

Marius Alexa: Ca urmare a călătoriilor noastre, am constatat că în foarte multe țări sunt români antreprenori cu afaceri înfloritoare și aș exemplifica cunoscuta insulă turistică Bali. În Bali, sunt antreprenori români care au hub-uri de afaceri, antreprenori români care construiesc cartiere întregi de case, antreprenori români care au fabrici de răcoritoare, antreprenori români care lucrează în educație. Deci, iată, numai în acest colț al planetei câți antreprenori sunt, astfel încât noi chiar am putut prin programul nostru să creăm un club al antreprenorilor români din Bali.

Horia Daraban:  Se poate trage concluzia că românii sunt pretutindeni, chiar și când vorbim despre afaceri?

Marius Alexa: În secret, ca o glumă, am putea spune că noi cucerim încet, încet lumea. Dar pentru acest lucru trebuie să călătorim, să vizităm noi piețe, să înțelegem care sunt regulile de pe o piață nouă. Și noi sunt foarte creativi în felul nostru. Putem să punem în valoare aceste calități, să construim în acele țări afaceri care, sigur, duc la prosperitatea antreprenorilor, la prosperitatea acelor țări. Dar nu în ultimul rând, foarte mulți dintre acești antreprenori care reușesc afară sunt legați de România și într-un fel sau altul ajută și pe cei care sunt aici prin transferul de idei, prin transferuri de capital, prin diverse legături de care toată lumea beneficiază.

Horia Daraban: Călătoriile dumneavoastră ce au scos în evidență legat de antreprenoriat, de colaborare, de înțelegerile de afaceri? Există un fir roșu?

Marius Alexa: Avem câteva tare, cred, din educația noastră în general, a generațiilor educate în perioada comunistă, în care, cumva, am văzut piața internațională ca fiind ceva de neatins sau ceva foarte greu de obținut.

Dar comerțul, în general, s-a născut prin aceste diferențe dintre o țară și alta, dintre o regiune și alta, în care prețurile variază. Și sunt foarte multe lucruri care variază: calitate, preț, diversitate unor produse. De acest lucru poți beneficia, dacă cunoști ambele piețe. Poți valorifica aceste diferențe în avantajul tău. Realitatea că acum trăim într-o lume globalizată, cu multe frământări și cu multe schimbări. Nu putem o afacere care, dacă a reușit în România, să o ținem doar într-o regiune, într-un oraș sau într-o țară, dacă potențialul este mare. Și aici intervine o altă dimensiune pe care am constatat-o și anume ambiția antreprenorilor români.

Este un lucru care trebuie cultivat. Ar trebui să încurajăm foarte mulți antreprenori care au deja rezultate să meargă pe piețe străine. De altfel, sunt nenumărate exemple în care antreprenori români au reușit să cucerească nișe internaționale. De exemplu, în cybersecurity, avem o companie; în procesarea automată a datelor, avem iarăși un unicorn românesc. Sunt foarte multe exemple care ar trebui să ne încurajeze în direcția asta. Și ca să mă întorc la întrebare a dumneavoastră,  mergând pe piețe străine, te înțelegi pe tine și înțelegi și România. Eu un paradox aici, mergi în America, sau mergi în Italia, sau în Thailanda și înțelegi mai bine România.

Horia Daraban:  Cum e primit antreprenorul român peste hotare?

Marius Alexa: Cred că românii sunt cel mai bine primiți în America. Probabil, este o explicație, pentru că, zeci de ani, foarte mulți oameni determinați, hotărâți și cu ambiție au ajuns în America, și au construit cariere și, cumva,  românii sunt foarte bine văzuți ca profesioniști, ca fiind oameni muncitori.

În Europa, avem câteva tare de percepție care trebuie, probabil, la nivel guvernamental, într-o anumită perioadă, an de an, în care ar trebui să fie corectată, iar în Asia, din nefericire, suntem pe insule percepuți.

 În China, de exemplu, suntem percepuți doar prin niște filme ale lui Sergiu Nicolaescu și a prieteniei din anii `60 între România și China. În sud-estul Asiei, Indochina, sunt foarte puține ecouri românești. Iar în Oceania, suntem destul de necunoscuți. În Africa, iarăși, suntem, în unele țări, cunoscuți pentru că am avut diverse investiții. În America de Sud, de exemplu în Chile, românii sunt foarte bine văzuți pentru că foarte mulți experți în zona mineritului au creat în Chile foarte multe exploatări ale mineralelor și o industrie de vârf. În Chile, pentru ei, inginerul român este un standard.

Lucrurile nu au un răspuns unitar, sunt abordări diferite și tocmai acest lucru face și interesantă deplasarea unui antreprenor român, pentru că el trebuie să știe cu ce pleacă, cu un brand de țară puternic, unul mai slab în funcție de piață.

Horia Daraban: Ați dat mai multe exemple. Care au fost locurile care v-au impresionat cel mai mult legat de modul de a face afaceri și de ce?

Marius Alexa: Cred că America este în continuare numărul unu în lume pentru modul concret, direct și foarte pragmatic de a aborda lucrurile. Sigur, și America este într-o schimbare, dar, în continuare, este opțiunea numărul unu, cred că, a oricărei afaceri care dorește să se extindă și să crească foarte mult.

În Europa, de exemplu, lucrurile sunt mult mai cunoscute de noi. Sunt zone în care sunt foarte mulți români, concentrații de români și, cumva, mereu aceștia influențează percepția și influențează modul în care partenerii tăi se raportează la tine când faci o afaceri. În Asia, în schimb, cele mai interesante locuri probabil sunt Singapore, Bangkok, ca fiind locuri în care lucrurile, să spunem, au o anumită viteză, și anume piața crește foarte mult, tranzacțiile sunt foarte mari. Uneori am senzația că nu suntem obișnuiți cu viteza cu care Asia se mișcă.

De aceea mereu trebuie să fim cu un ochii la ce se întâmplă în Asia, pentru că de acolo, cumva, foarte probabil ca pe viitor să se dea cumva în ora exactă în business-ul mondial.

Horia Daraban: Apropo, că ați făcut acea enumerare. Singapore, Thailanda, Vietnam, aceste țări le-ați atins cu ideea de antreprenoriat românesc. Singapore, a treia cea mai competitivă economie din lume. Statele Unite, pe locul 10. Este vorba despre un raport al Institutului Internațional pentru Dezvoltarea Managementului. Legat de Singapore, domnule Alexa, ce mănâncă acolo antreprenorii, cum se ajunge la astfel de reușite, la astfel de statistici?

Marius Alexa: Sunt mai multe explicații, dar aș putea spune că economia mondială se bazează pe ”Pax Americana”. În primul rând, acea strâmtoare, unde este amplasat și Singapore, este o zonă strategică prin care mărfurile din China, din Extremul Orient au ajuns în Europa și în Orientul Mijlociu. Cu alte cuvinte, a fost un punct de trecere. Deci așezarea geografică contează foarte mult.

În al doilea rând, cultura de acolo, și anume cultura muncii. Mă refer la faptul că majoritatea cetățenilor din Singapore țin de cultura chineză și mai puțin de cea malaeziană.

În al treilea rând, un factor cheie pentru succes în afaceri este statul de drept. Și englezii au construit practic Singapore și au instituit reguli clare de derulare a afacerilor, reguli clare de împărțire a dreptății în sistemul de justiție, reguli clare de guvernare.

Horia Daraban: Deci reper anglo-saxon…

Marius Alexa: De fapt, Singapore și Hong Kong, care pot fi un cazuri oarecum similare, sunt un amestec de securitate maritimă occidentală cu reguli occidentale și o cultură a muncii asiatică.

Horia Daraban: Pentru că spuneați dumneavoastră despre Singapore și poziționare geografică, dacă e să facem o legătură, România are o poziționare geografică favorabilă reușită antreprenoriale?

Marius Alexa: Cândva, în  Evul Mediu, pe aici trecea un drum comercial important de la Cetatea Albă către Marea Baltică. În acest moment, de exemplu, se construiește un nou drum și ne referim la autostrăzile din estul României, din zona Moldovei. De aceea, cumva, când vedem A7 cât de repede merge și care merge chiar până la vama Siret, ne creează speranțe și premise pentru un viitor drum comercial către nordul Europei, trecând prin zona noastră. Cred că această infrastructură se construiește, A7 și A8, va crește foarte mult interesul investitorilor și capacitatea noastră de a produce ceva aici și de a exporta facil în restul lumii. De altfel, aceste coridoare nu se opresc la granițele noastre, aceste artere comerciale vor merge până la Odesa, vor merge în Polonia și lucrurile acestea nu au decât să ajute la prospectarea noastră. De altfel, cred că viitorul este în față și noi suntem de-abia la începutul acestor reușite.

Horia Daraban: Ce urmează în acest an legat de deplasări, de legarea unor noi relații de ordin antreprenorial pe glob?

Marius Alexa: În continuare, avem Statele Unite ca principală zona de deplasări. Avem evenimente, luna viitoare, în Houston, în Austin, în Dallas. Avem în New York, în luna iunie, și în Utah. În toate aceste zone noi, am înființat cluburi de afaceri pentru antreprenori români, unde limba oficială este limba română, evident, cluburi care facilitează colaborarea și cu țara. De asemenea, anul 2024 este anul Africii și semnalele primite de la conducătorii României au încurajat interesul nostru. Avem, de exemplu, în primăvară, o întâlnire cu guvernul Ugandei, chiar la Kampala, și încercăm să formăm o delegație de companii interesate să exploreze Africa. Săptămâna viitoare merg în Africa de Sud și mă voi întâlni cu reprezentanți din patru țări africane, reprezentanți capabili și parteneri capabili să organizeze și să găzduiască delegații de afaceri în acea zonă.

Africa este o zonă foarte disputată acum. Nu de mult, puterile europene au făcut un pas, cumva, în spate și au lăsat, din nefericire, locul altor puteri care nu au foarte multe scrupule și este o nouă formă de colonialism în realitate. Dar va fi o revenire a Occidentului și a afacerilor cu Africa. De aceea și România ar trebui să aibă niște ”antene” acolo, niște contacte valoroase, care pot fi exploatate. Noi suntem o țară în care excelăm, de exemplu, prin educație și purtăm o tradiție a educației, dar foarte multe resurse sunt în zone pe care noi nu le avem și noile tehnologii consumă foarte multe resurse, de exemplu minerale rare, la care noi am putea contribui în aceste lanțuri valorice și de exploatare la nivel mondial.

Pe scurt, n-ar trebui să rămânem cantonați doar în zona asta, sud-est europeană, deși și aici sunt oportunități; de exemplu, în zona Balcanilor, mai ales în zona Balcanilor de Vest, unde România ar trebui să aibă o mai mare activitate. Imaginea noastră pare cea mai bună în zona aceasta, Albania, Macedonia, nordul Greciei, Bosnia. Suntem foarte bine văzuți ca o țară model și, dacă asculți ce vorbesc acești oameni despre România, contrastează foarte puternic cu ceea ce vorbesc alții, pentru că suntem foarte bine văzuți. Avem va un soft-power pe care nu le exploatăm suficient.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Ciprian Apetrei, coordonator al unei antologii de texte scrise de membri ai diasporei: ”în momentul în care ești departe de țară, o înțelegi altfel și o iubești mai mult”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (11.02.2024)

Publicat de hdaraban, 11 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 13 februarie 2024, 15:40

Acestor repere poate fi adăugat și faptul că sfârșitul lui 2023 a adus și publicarea celui de al treilea volum de texte.

În interviul pentru ediția ”Weekend cu prieteni” din 11 februarie 2024, interlocutorul lui Horia Daraban a vorbit despre varietatea abordărilor în textele primite, scrieri care, totuși, păstrează un fir roșu: ”apartenența profundă și foarte serioasă la România”.

Horia Daraban: Cum convingi pe cineva să pună mâna pe stilou sau să se așeze în fața calculatorului și să-și deschidă sufletul și mintea pentru a-și revărsa emoțiile, ideile, ținând cont și de faptul că, de multe ori, orizontul lor, al celor plecați peste hotare, arată alte priorități?

Ciprian Apetrei:  E o întrebare foarte bună. În timp, am dezvoltat mai mult maniere de a face astfel de opere de convingere. A fost mai greu cu primul volum să găsesc oameni care să povestească, ca să povestească și zonele care n-au fost doar de reușită, că viața, în diaspora, nu înseamnă doar o urcare așa, pas cu pas, pe o scară de la mai bine la și mai bine.

E mult mai complicat de atât, înseamnă multe reveniri și multe șecuri și multe posibilități de a o lua de la capăt și mult efort. Primul volum a fost o muncă de cercetare să găsesc acești oameni și să-i conving să scrie. Volumele doi și trei și cel al patrulea cu care suntem pregătire, au fost mult mai simple, pentru că textele au venit în urma prezentărilor cu volumele de dinainte și aceste prezentări au fost primite cu foarte multă emoție, cu multă empatie.

Au fost niște exerciții de cunoaștere a celuilalt care au generat acest îndemn de a scrie. Dar primul volum a fost realizat prin apeluri publice. A fost un apel în rubrica mea din ”Adevărul”, a fost un apel în ”Marginalia”. A mai fost o anumită rețea pe care o aveam deja, de oameni pe care îi cunoșteam, cu care colaboram în diverse proiecte în jurnalism. Eu am făcut mulți ani și fac încă jurnalism specializat pe românii de pretutindeni.

Horia Daraban: Dincolo de ce am spus în introducerea dialogului nostru, ce este această antologie, ”Povești călătoare scrise de români din lumea largă”?

Ciprian Apetrei: Este o cartografiere a diasporei. Este un proiect între jurnalism și literatură, un proiect care și-a propus să scoată la lumină diaspora tăcută, diaspora care are foarte puțină voce atât în presă, cât și în textele literare. Este o antologie care a adus împreună doctori, ingineri, badante, muncitori, oameni de toate culorile.

Este, și o să vă citez, un concept foarte frumos pe care l-a propus profesorul Cristian Crăciun, care a scris posfețele tuturor volumelor. La primul a spus foarte frumos că acest proiect este un vitraliu. Fiecare își aduce bucățica lui în culoarea proprie de sticlă. Lumina trece prin toate aceste bucățele de sticlă colorată, iar în partea cealaltă este o singură lumină, ceea ce am numit eu o supra-identitate a celui plecat.

Horia Daraban: Luând din titlul antologiei, lumea largă înseamnă doar Europa?

Ciprian Apetrei: Nu. În total sunt în jur de 130 de texte din 30 de țări de pe patru continente. Mai sunt texte din Statele Unite, mai sunt texte din Canada, mai sunt texte din Africa. Mai sunt texte și din destinații poate mai puțin așteptate, cum ar fi Oman, Rusia, China.

Horia Daraban: Până la urmă, despre ce scriu românii, despre starea de bine acolo unde au ajuns, despre nesiguranțele sufletești? Există o diversitate de abordări?

Ciprian Apetrei: Da, există o mare diversitate. Textele au în majoritate un ton nostalgic. Multe vorbesc despre cum te descurci între două ”acasă”, între ”acasă” – acasă, de unde ai plecat și ”acasă” -dincolo, cel de-al doilea acasă pe care l-ai construit în timp și care este o surpriză și pentru tine, de multe ori. S-a mai numit acest lucru relația dintre rădăcini și aripi.

Unele texte vorbesc despre integrare, unele despre cum ești privit atunci când te prezinți ca fiind din România. Sunt texte care vorbesc despre speranță, despre lumina aceea din ochi cu care vezi țara în care ai ajuns.

Altele vorbesc despre dezamăgiri. Sunt și texte despre întoarcerea în România foarte interesante în timp. Începând de ce 2018, când am început să le strâng, tonul să știți că, ușor-ușor este din ce în ce mai blând față de România. Asta a fost o surpriză să constat.

Horia Daraban: De ce?

Ciprian Apetrei: Cred că este o evoluție istorică. Nu cred că este propriu-zis meritul României. Cred că cei din diaspora au ajuns la o maturitate și este o dorință.

Este un mod de a-și propune să fie mai blânzi cu România, de a vrea să se întoarcă, nu neapărat fizic, cât cu gândul de a ajuta mai mult. E un maxim istoric pe care îl trăim al numărului de asociații românești, a mobilizărilor pentru cauze civice, al bisericilor românești.

Să vedem cum va continua acest lucru, să vedem dacă România va reuși să înțeleagă această mână deschisă care vine din diaspora.

Horia Daraban: Din cele 130 și de texte pe care le-ați adunat dumneavoastră, ce v-a uimit legat de ceea ce au scris românii plecați peste hotare?

Ciprian Apetrei: Un exemplu e greu de ales, unul singur. Poate cel mai surprinzător text este al unui soldat bulgar din Găgăuzia, îndrăgostit de limba română. Grigorie îl cheamă. Povestea lui a fost scrisă de o doamnă profesoară care a predat limba română în Găgăuzia. Iar acest soldat îndrăgostit de România a învățat el limba română și și-a învățat toată familia limba română. Grigorie a ajuns la București într-o misiune cu serviciul.

Ceea ce i s-a părut lui foarte frumos să facă și considera cea mai frumoasă amintire a vieții lui: s-a dus și a făcut de planton la mormântul lui Eminescu.

Horia Daraban: Impresionant. Dincolo de această scriere și având pe fundal textele pe care le-ați adunat, există un fir roșu, domnule Apetrei, care se desprinde din toate aceste rânduri?

Ciprian Apetrei: Firul acesta roșu este apartenența profundă și foarte serioasă la România. Asta spun mai multe texte. Spun că, în momentul în care ești departe de țară, înțelegi altfel și o iubești mai mult. Este chiar un text  care spune așa foarte frumos: ”am plecat din România ca să pot să o iubesc”. Altcineva spunea că iubirea față de țară crește proporțional cu distanța față de Otopeni.

E un atașament profund și asumat în diaspora față de România. Asta e foarte interesant. Când trăiești în România, acela este mediul, ești român, bineînțeles. Ești înconjurat de lucruri care țin de identitatea românească. Ei bine, în străinătate, alegi la un moment dat sau nu această identitate și cei care o aleg o aleg foarte serios și o păstrează foarte serios.

Este un text impresionant scris de Bogdan Stelian Dumitru, din Colorado, care este inginer acolo, dar cântă și muzică folk, e foarte implicat în viața comunității.

El spune ”noi, aici am păstrat o Românie foarte frumoasă, de care suntem foarte atașați și la care ținem poate mai mult decât românii din țară, pentru că noi ne-am creat-o și ne luptăm pentru ea și nu este ușor să o păstrăm, dar facem astfel de generații”. Dacă ar fi energia asta și în România, probabil că țara ar arăta altfel.

Horia Daraban: Încheiem dialogul nostru desprinzând concluzia din ceea ce ați spus dumneavoastră. Urmează publicarea altor texte.

Ciprian Apetrei: Cu siguranță. La fiecare lansare am călătorit cu aceste cărți prin multe comunități românești din Europa și fiecare astfel de eveniment, fiecare astfel de moment foarte emoționant, a întâlnirii cu publicul, a dus la scrierea altor texte.

Prin urmare, chiar dacă n-am anunțat încă oficial o nouă selecție pentru volumul patru, deja texte au început să vină, unele foarte frumoase și unele din locuri noi, cum ar fi din Japonia. Sunt autori care revin deja cu alte texte în volumul patru, deci cu siguranță va exista o astfel de continuare.

Interviu realizat de Horia Daraban

Varianta audio a dialogului:

Ciprian Apetrei este un profesor de filosofie și de limba română ca limbă străină, scriitor și jurnalist ploieștean, specializat pe problematica românilor de pretutindeni. A publicat cărțile Cel de la geam (ed. Eikon, 2020), Aici și acolo. Filografii (ed. Eikon, 2022), Ai găsit ce căutăm cu toții? Filografii (ed. Eikon, 2023) și coordonează antologia în trei volume Povești călătoare, scrise de români din lumea largă (ed. Minela, 2021, 2022, 2023), care vorbesc despre identitatea celui care locuiește de un timp semnficativ în străinătate, fară să își uite țara. A scris povești în care a îmbinat folclorul românesc cu cel celtic. O parte dintre cărți sunt traduse în franceză și italiană și au fost prezentate comunităților românești din Franța, Italia, Danemarca, Spania, Insulele Canare, Belgia, Anglia, Germania, Țările de jos, de asemenea în Republica Moldova și România.

Marin Gherman, politolog: în relația cu România, ”pașii Kievului nu au însemnat revenirea la drepturile pe care le-a avut comunitatea românească din Ucraina până în 2017”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (4.02.2024)

Publicat de hdaraban, 4 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 6 februarie 2024, 16:37

În acest cadru poate fi invocat și recentul vot din Consiliul European referitor la sprijinul financiar oferit Ucrainei de către Uniunea Europeană.

Invitat la ediția ”Weekend cu prieteni” din 4 februarie 2024, a fost domnul Marin Gherman, lector de științe politice la Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava, totodată coordonator al Centrului Media ”BucPress” din Cernăuți, Ucraina.

El  a oferit mai multe răspunsuri, plecând tocmai de la ajutorul 50 de miliarde de euro pentru Kiev acceptat, în ultimă instanță, și de premierul maghiar Viktor Orban.

Pe lângă acestea, politologul a explicat care este sursa fricțiunilor dintre președintele Volodimir Zelenski și șeful forțelor armate ucrainene, generalul Valeri Zalujnîi.

Un alt subiect din cadrul interviul a fost legat de relațiile româno-ucrainene și cât de greu cântărește respectarea drepturilor comunității românești din Ucraina în acest dialog bilateral, ce se dorește a fi ridicat la rang de parteneriat strategic.

Horia Daraban: Cât de important acest pachet financiar pentru Ucraina, având pe fundal toate datele?

Marin Gherman: Este o gură de aer proaspăt pentru Ucraina și un semnal puternic dat atât Washington-ului, cât și Moscovei. A spus și Zelenski, că apreciază deosebit de mult efortul ce l-au făcut Uniunea Europeană și statele Uniunii Europene. Merită menționat faptul că Ucraina se află nu numai într-o situație dificilă din punct de vedere militar, dar și din punct de vedere al sistemului economic, iar acești bani pot să salveze funcționarea economiei ucrainene în anii care vin.

Ucraina are un deficit bugetar foarte mare și, din cauza războiului, lucrurile sunt din ce în ce mai greu de gestionat din punct de vedere al funcționării statului. Și ne referim aici la toate aspectele funcționări statului, de la partea de infrastructură până la oferirea de salarii și pensii și, în genere, întreținerea stabilității macrofinanciare și sociale din interiorul Ucrainei. Sperăm și Statele Unite ale Americii vor gestiona aceste relații cu Ucraina și vor găsi o soluție, prin Congres și președinție, să sprijine Ucraina.

Deci, este prima veste bună pentru Kiev, la început de an 2024, în contextul în care nu se mai vorbește nimic despre contra-ofensivă ucraineană, ba dimpotrivă, despre apărare, în contextul acestui război al lui Putin împotriva lumii libere.

Horia Daraban: Știu că zilele trecute, înaintea summit-ului, la Kiev, miniștrii de externe ai Ungariei și Ucrainei s-au întâlnit, au avut loc discuții. Acestea au fost premise pentru votul favorabil pe care și l-a dat Budapesta cu privire la sprijinul de 50 de miliarde de euro?

Marin Gherman: Cred că cuvântul cel mai important l-au avut totuși de spus statele membre ale Uniunii Europene și presiunea care a fost exercitată de cele 26 de state asupra guvernului Orban. Pur și simplu, Orban nu a avut o altă opțiune. Să nu uităm că Ungaria este dependentă și ea și a tot solicitat deblocarea fondurilor în contextul discuțiilor începând cu 2020.

Desigur, Viktor Orban și-a vândut acasă, în ghilimele, spunând această decizie e ca o victorie. A spus că nu vor fi banii maghiari investiți în războiul din Ucraina și cu Budapesta va controla aceste fluxuri financiare. Este, totuși, până la urmă, dacă analizăm această decizie în contextul mai multor luni, este o decizie de compromis și este o decizie bună pentru Kiev. Lucrul acesta trebuie să-l subliniem din start.

Până la urmă, să nu uităm, ucrainenii își dau viața pe câmpul de luptă în momentul de față, în urma opțiunii europene care au avut-o începând cu 2014 și care au încercat să o tot să o confirme pe parcursul acestor ani. Ne aflăm la 10 ani distanță de acele evenimente de atunci.

Horia Daraban: Aș vrea să ne îndreptăm atenția și către confruntarea dintre președintele Volodimir Zelenski și comandantul forțelor armate ale Ucrainei, Valeri Zalujnîi. Potrivit unor surse, șeful statului a vrut să îl demită, dar nu a găsit înlocuitor. De ce președintele dorește schimbarea la vârful armatei ucrainene? Este vorba de popularitatea generalului în rândul ucrainenilor? Mă uitam pe niște informații, are o cotă de încredere de 92% față de 77 de procente cu cât este creditat președintele Zelenski.

Marin Gherman: Ar fi și asta o explicație, însă mai sunt și altele. Prima, cea mai importantă eu văd în domeniul psihologiei politice și a modului cum vede Zelenski realitatea politică din stat. Că a fost actor, în primul rând, tot timpul a ținut și ține la imaginea proprie și își dorește să fie aplaudat și apreciat pentru eforturile cele depune pentru Ucraina.

Zalujnîi, în rating-uri, stă mai bine, se bucură de popularitate, dar nici nu asta ar fi principala problemă. Ratingul lui Zelenski scade și, în acest context, presupun că consilierii săi l-au sfătuit să găsească o soluție pentru a ieși bine din povestea ”contraofensiva ucraineană de eșec”. Rating-ul și popularitate a lui Zelenski este în scădere, întocmai în preajma acestor alegeri care trebuiau să se desfășoare în Ucraina. În continuare, Zelenski nu mai are mandatul juridic din 2019, ci este președinte pentru că în stat este război, legea marțială.

Și aici trebuie găsit un vinovat și s-a găsit decizia aceasta. Haideți să îl demitem pe Zalujnîi, să-l găsim pe el vinovat de nereușita contraofensivei ucrainene. Însă, se observă un mare sprijin al lui Zalujnîi și în mediul militarilor ucraineni.

Nu s-a găsit un înlocuitor pentru el, nu există un om mai bun în Ucraina care să gestioneze apărarea ucraineană în contextul ofensivei Federației Ruse la început de  2024. S-a aprofundat acest clivaj, clivajul care eu îl numesc politic-militar. Mediul politic vede în continuare evenimentele din Ucraina din punct de vedere electoral, al imaginii.

În schimb, mediul militar și tot ceea ce înseamnă aspectul apărării u vede lucrurile din punct de vedere al intereselor frontului. O perioadă de timp, sfera politică bătea la imagine sau ca decizie, ca pondere, sfera militară. Iar acum, pas cu pas, în contextul continuării războiului, experții militari, specialiștii militari și tot ceea ce înseamnă competența militari vor deveni tot mai puternici în Ucraina.

De asta, dacă ați citit atent ce a recomandat Uniunea Europeană zilele acestea Ucrainei, în contextul discuțiilor despre cele 50 de miliarde de euro, s-a spus foarte clar că Ucraina trebuie să aibă grijă de păstrarea sistemului pluralist în Ucraina, de democrație și de păstrare a funcționării pluralismului de partide. Un risc în viitor este consolidarea acestui sistem de decizii și concentrare deciziilor în jurul militarilor în Ucraina.

Horia Daraban: În acest tablou, președintele Volodimir Zelenski are poziția politică șubrezită, cu popularitatea, așa cum spuneați dumneavoastră în scădere, cu alegeri imposibil de organizat date fiind condițiile războiului?

Marin Gherman: De fapt, Volodimir Zelenski este victima propriilor declarații din 2022. Ceea ce a funcționat foarte bine timp de doi ani, la nivel de comunicare politică, mă refer, nu mai funcționează. Le promitea ucrainenilor că va veni o victorie rapidă. Le spunea ucrainenilor că ”mâine ajungem cu armata în Sevastopol și vom bea cafea la Ialta”, dar și multe alte lucruri care au încurajat rezistența.

Au fost foarte bune la momentul potrivit. Deci au fost, dacă vreți, niște elemente ale comunicării politice inedite. Însă lucrul acesta nu mai funcționează în contextul încetării ofensive ucrainene și necesității de mobilizare a populației pentru încă o apărare.

Decepționarea care a apărut a generat o șubrezire a imaginii lui Zelenski și președinția este în căutarea unei soluții: să găsească pe Zalujnîi vinovat, să fie cineva vinovat, să fie cineva înlocuit. A mai fost o astfel de manevră anul trecut, când a fost înlocuit ministrul apărării, Oleksii Reznikov, acuzându-l de corupție în plin război cu Federația Rusă.

Iar mutarea lui Zalujnîi este văzută de administrația Zelenski ca o manevră numărul doi. Deci l-am schimbat pe ministru, îl schimbăm și pe comandant, un șef al armatei, pentru a păstra imaginea pozitivă a președinției.

Horia Daraban: Domnule Gherman, aș vrea să discutăm puțin și despre relațiile române-ucrainene, mult schimbate, amplificate după începerea războiului de agresiune al Rusiei. Așadar, ce loc ocupă respectarea drepturilor comunităților istorice românești din Ucraina în acest tablou al relațiilor bilaterale?

Marin Gherman: Sunt două subiecte mari. Primul subiect se referă la limba moldovenească și, din fericire, aici avem anumite progrese cu școlile cu predarea în limba moldovenească și această sintagmă pas cu pas este exclusă din sistemul administrativ, politic, educativ, cultural al Ucrainei. Și aici este și meritul Bucureștiului și meritul asociațiilor pentru cultura românească din Ucraina, care au tot făcut presiuni pe lângă ambele guverne să se renunțe la această sintagmă stalinistă neo-sovietică  de ”limbă moldovenească”, care se păstra la Kiev.

Deja avem decizii de renunțare la manualele de așa-zisă limbă moldovenească, de predare, de renunțare la olimpiada de limbă moldovenească. Pas cu pas se revine la normalitate în această privință.

Cel de-al doilea subiect este legat de școlile cu învățarea în limba română. Kievul a făcut mici pași în întâmpinarea comunităților naționale din Ucraina, anul trecut, când a introdus niște amendamente în legea educație, în premieră.

Dar cuvântul principal l-au avut, în primul rând, instituțiile Uniunii Europene, care au condiționat foarte clar statutul de candidat al Uniunii Europene și lansarea negocierilor de aderare prin garantarea drepturilor minorităților naționale. Și Bucureștiul s-a alăturat acestei inițiative. Un rol foarte mare l-a avut Ungaria lui Viktor Orban.

Dacă ne referim la acele 50 de miliarde de euro și, în aceeași declarație din zilele acestea, s-a spus despre minoritățile naționale, acordarea lor este condiționată cumva. Însă pașii aceștia ai Kievului nu au însemnat revenirea la drepturile pe care le-a avut comunitatea românească din Ucraina până în 2017.

Nu sunt suficiente progrese pentru a vorbi despre rezolvarea tuturor problemelor. De exemplu, vor fi în continuare predate multe discipline în limba ucraineană și părinții nu vor avea dreptul să aleagă și, de asemenea, școlile au dreptul să extindă numărul de ore predate în limba ucraineană după cum cred de cuviință.

Însă comunitatea românească se teme cumva de niște presiuni care pot fi făcute asupra directorilor de școli să nu fie pe cale administrativă obligați să crească numărul de ore în limba ucraineană.

Horia Daraban: Șefii de stat din România și Ucraina au discutat, discută despre stabilirea unui parteneriat strategic între cele două state, parteneriat strategic axat pe ce anume, astfel încât el să dăinuie și după terminarea conflictului?

Marin Gherman: Desigur, avem în vedere în primul rând domeniul de securitate, securitatea în regiunea extinsă a Mării Negre și avem în vedere și Republica Moldova ca zonă geopolitică de interes extraordinar de mare pentru România și pentru NATO. Și vorbim aici de interesul Kievului de a păstra o relație foarte bună cu Bucureștiul, pentru că România este o ”ferestruică” pentru Ucraina în Uniunea Europeană, în contextul răcirii relațiilor cu unele state, ne amintim de cazul Polonia, ne amintim de cazul tradițional Ungaria, acum avem un alt premier în Slovacia.

Deci România este un partener foarte important pentru Ucraina și Kievul știe acest lucru și va încerca în continuare să abordeze în acest mod România. Însă trebuie să profite și România foarte mult, în sensul cultural, în sensul economic, al imaginii diplomatice în urma lansării acestor discuții despre parteneriatul strategic.  În afară de securitate, vorbim desigur, despre o altă calitate a relațiilor economice.

Cumva, cele două state au trăit și într-o izolare informațională mult timp. Vorbim, de asemenea, despre dezghețul care se produce în contextul războiului în relațiile comerciale de la frontieră. Am avut foarte multe vămi închise și le redeschidem una câte una.

Avem nevoie de o armonizare a legislației ucrainene pentru a dinamiza acest schimb comercial. Avem nevoie de o înviorare a vieții în zonele de frontieră, ceea ce nu s-a întâmplat mult timp. Și parteneriatul strategic, în perioada postbelică, ar însemna o altă calitate a relațiilor.

Horia Daraban: Anul 2024, cel mai greu pentru Ucraina de la începutul conflictului?

Marin Gherman: Cred că va fi cel mai greu an pentru Ucraina. Văd acest an ca un an al reinventării modelului ucrainean de apărare și un an al reinventării modelului politic ucrainean în timp de război. De ce este un an greu? Pentru că Zelenski nu poate organiza alegeri parlamentare și prezidențiale.

Rămânem cu aceiași deputați și cu același președinte ales în 2019, într-o altă configurație socio-politică, aleși de o altă populație, ce ar trebuie să se reinventeze ei înșiși.

Acum, Ucraina trebuie să găsească soluții pentru apărare și să aibă răbdare să realizeze o contraofensivă la un moment dat. Deci, este un an foarte important pentru Ucraina, dar este și un an foarte important pentru Occident, care își testează în cadrul acestui super-an electoral solidaritatea, unitatea și eficiența instituțională.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Ionuț Patraș, președintele Federației Române de Orientare: ”niciun club de profil nu poate susține că are tot ce îi trebuie”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator- Horia Daraban (4.02.2024)

Publicat de hdaraban, 4 februarie 2024, 23:49 / actualizat: 12 februarie 2024, 16:27

În România se poate vorbi de o federație de profil ce are sub umbrela sa o întreagă familie de sporturi:  orientare în alergare, orientare schi și orientare mountain bike.

Toate au competiții  cu același principiu de desfășurare: o linie de start și una de finiș și o zonă de teren pe care se găsește o succesiune de posturi de control.

La ”Weekend cu prieteni” ediția din 4 februarie 2024, unul  din invitați a fost domnul Ionuț Patraș, originar din Roman, județul Neamț, președinte al Federației Române de Orientare, medaliat multiplu în competiții de profil, antrenor.

În cadrul dialogului, ”orientaristul” a oferit o scurtă istorie a sportului în România. Din răspunsurile formulate s-a desprins și ideea potrivit căreia pasiunea pentru sport și finanțarea corespunzătoare pot duce la rezultate remarcabile.

În acest context, președintele Federației Române de Orientare a vorbit despre  numărul de sportivi legitimați, dar și despre faptul că ”adepții” acestui sport sunt din toate categoriile de vârstă, de la 10 ani la 85 plus.

Interesant este că, deși la începutul anilor `90, în regiunea Moldovei ființau mai multe cluburi de orientare (Vaslui, Bârlad, Iași, Botoșani), acum mai sunt doar două , ambele la Roman, județul Neamț.

Acum, la nivel național, sunt 370 de orientariști.

Horia Daraban: În România, orientarea ca sport are o istorie aparte, e legată cumva de zona turistică?

Ionuț Patraș: Da, bineînțeles, ca și în celelalte țări, orientarea a plecat de la turiști. Pentru cei mai aprigi dintre turiști, au apărut la un moment dat primele concursuri de orientare. Ne desfășurăm activitatea din 1990 ca federație independentă. Este recunoscut ca sport din 1990 și participăm cu toate forțele pe care le putem aloca la campionate mondiale, europene, de juniori, de seniori, de orientare pe schiuri, de orientare în alergare și de mountain bike, din când în când.

Fenomenul a evoluat foarte mult și a ajuns mai mult decât un sport de nișă, un sport de viteză, de pregătire fizică, de condiții extreme, mai ales la nivel înalt, unde nu mai câștigă doar cine are mici abilități de orientare, câștigă cine are cea mai bună combinație între pregătire fizică și tehnică pe terenuri dificile și foarte dificile în anumite probe.

Horia Daraban: Toate acestea se cultivă prin antrenament, prin pregătire?

Ionuț Patraș: Fără antrenament nu există performanța. Asta o știm chiar și de la cele mai statice sporturi, că nu există. La orientare, cu atât mai mult. Fără pregătire fizică temeinică, cel puțin la nivel înalt, nu există șanse de a învinge măcar un adversar.

Horia Daraban: Apropo, pentru că spuneați dumneavoastră, câteva repere de ordin istoric, 1990, înființarea Federație Naționale de Orientare. Cum era văzută România pe plan internațional, cum este văzută acum?

Ionuț Patraș: Înainte de 1990, orientarea era văzută destul de bine pe plan internațional. Deși activam în cadrul Federației de Turism Alpinism, concurența era foarte mare. Să știe foarte bine că comuniștii au investit foarte mulți bani în sport și orientarea era chiar unul din sporturile foarte practicate în țară. Am moștenit cumva densitatea asta de orientariști pe planul național prin toate zonele țării. Dar, din păcate, deși am avut un deceniu chiar bun pentru orientarea din România, cu titluri de campion mondial, cu top 10, an de an aproape, concurența a crescut foarte mult, în sensul că nu ne mai luptăm doar cu nordice.

Au apărut și țări foarte bune din Europa Centrală, chiar și din America. În general, nivelul s-a ridicat foarte mult, odată cu domeniul cercetării sportive, iar din păcate, activitatea de orientare după anii ‘90, adică din 2000, a tot de căzut.

Din cauza subfinanțării, zic eu, nu neapărat la nivel central, ci și la nivel local, statul a tot evitat să finanțeze orientarea datorită faptului că nu e o probă olimpică. Asta ar fi principalul motiv.

Horia Daraban:  Ce înseamnă o competiție de orientare in alergare?

Ionuț Patraș: Poate fi pe teren urban, între blocuri, parcuri și alte obstacole antropice sau pe teren de pădure sau teren deschis, în funcție de care variază lungimea traseului. Deci sunt probe foarte scurte, iuți, de oraș, ștafete mixte, sprinturi, knockout sau sprint-uri individuale, dar și probe de pădure, de medie, lungă distanță sau ștafete de pădure.

Toate un singur principiu: se pleacă în secunda zero. Sportivul primește o hartă cu un traseu desenat pe respectiva hartă. Trebuie să parcurgă traseul ăsta cât mai repede, prin mijloace proprii. Acum, că-i pe bicicletă sau pe schiuri, fond sau aleargă, asta depinde de sezon și de tipul probe. Cel mai bun timp înregistrat la final câștigă proba.

Horia Daraban: Există o legătură între practicarea acestui sport, orientarea în alegare și viața de zi cu zi? Adică, parte din calitățile dezvoltate prin practicarea acestui sport te fac mai descurcăreț în viața de zi cu zi?

Ionuț Patraș: Cum sportivii de luptă se pot lăuda că au mijloacele de autoapărare la ei  în orice moment,  așa și noi ne putem lăuda că în orice moment al vieții nu avem o problemă de orientare. Adică, oricând mergi într-un oraș străini, sigur reții din ce direcție vii, oricât te-ar învârti cineva, cam știi de unde vii, știi pe unde ai rămas și, oricum, te descurci mult mai ușor oriunde te duci într-un loc nou. Ești antrenat să reții toate elementele astea, oriunde te duci.

Horia Daraban: Este un sport pentru anumite categorii de vârstă?

Ionuț Patraș: Prima vârstă pentru campionatele naționale, de exemplu este la 12 ani. Pot participa sportiv de 10, 11, 12 ani. Ultima vârstă este de la 85 în sus. Încă mai avem doi sportivi de 85 de ani plus. Sunt sănătoși, vin la aproape toate competițiile importante. Traseele se pot adapta, bineînțeles, pentru vârsta lor. Așa cum înaintează ei în pădure se descurcă foarte bine și termină traseele. La copii, la fel. Traseele sunt ușoare, adaptate pentru nivelul de pregătire pe care-l au copiii de clasa a IV-a a V-a și mai avem, bineînțeles, și de câțiva ani încoace, și mici jocuri de orientare. Le spunem mici labirinturi de micro-orientare.  Sunt foarte, foarte atractive. Putem face dueluri, semifinale, finale și acolo să consumă cele mai mari emoții, să zicem, cu copiii pe care inițiem în orientare.

Horia Daraban: Câți sportivi aveți înscriși în cadrul federației?

Ionuț Patraș: În anul 2023, am avut în jur de 370 de sportivi cu viză anuală plătită, înscriși la 43 de cluburi membre ale federației.

Horia Daraban: Numărul sportivilor a crescut în ultimii ani sau a scăzut?

Ionuț Patraș: Să zicem că stagnează între 350 și 450 de sportivi de  mai bine de 10 ani.

Horia Daraban:  Câți erau în anii  ’90?

Ionuț Patraș: Spre 1000. În anii 2000, a mai scăzut la 600 și, din 2010 încoace, cam tot aici ne aflăm, la 400-500 de sportivi legitimați, maximum.

Horia Daraban: Apropo de numărul de cluburi, mă uitam pe site-ul oficial al Federației Române de Orientare și, având în vedere că suntem la Radio Iași, post regional de radio, doar două cluburi din regiunea Moldovei. Ambele, cred, ființează la Roman, în județul Neamț. Cum se explică lipsa unor astfel de entități care să încurajeze prezența sportivilor la competițiile de orientare?

Ionuț Patraș: Din păcate, tinerețea mi-a permis să prind orientarea din Moldova pe o fază de final, să zicem, înainte de a se retrage din orașe precum Iașiul, Bârladul, Vasluiul. Când era mic, erau cluburi active în toate orașele principale ale Moldovei. Chiar și Liceul Sportiv din Botoșani avea secție de orientare. Problema e că, între timp, nu s-au mai alocat fonduri, oamenii s-au pensionat, cei care se ocupau de orientare, nu și-au lăsat, să zicem, moștenitori ai activității pe care să o promoveze în continuare și încet, încet, în orașele astea, n-a mai susținut nimeni orientarea. Autoritățile locale ar avea posibilitatea să facă asta. Cluburile sportive municipale ar fi, din punctul meu de vedere, o soluție, dar pentru asta trebuie să aibă fonduri alocate pentru activitățile pe care le desfășoară deja și după aia să se extindă și spre orientare.

Asta ne-am dorit cu toții, dar nu sunt foarte receptive cluburile sportive municipale să se mai extindă către alte sporturi. Alte cluburi, cum era ”Voința” și cum erau cluburile fabricilor de pe vremuri, știm foarte bine că nu prea mai sunt, nu mai activează cum activau.

Horia Daraban: Îmi dau seama, din ceea ce spuneți dumneavoastră că există o legătură între pasiunea pentru practicarea orientării ca sport și finanțarea. Unde lipsește una, nu se poate manifesta cealaltă?

Ionuț Patraș: Dacă vorbim din perspectiva noastră, a Federației Române de Orientare, un individ care face orientare,  ca să aducă copiii, să-i pregătească, să-i ducă în deplasări, să-i antreneze, are nevoie de fonduri, ori asta trebuie pentru performanță. Oameni care fac orientare în Moldova mai sunt, dar își fac o vacanță la un concurs de orientare, vin într-un weekend, vin într-o vacanță la un campionat mondial pentru veterani,  într-un loc frumos, dar cam atât.

Oamenii își fac timpul ăsta pentru orientare, dar un om care să ia un grup de 10 copii, să-i țină de două-trei ori pe săptămână la antrenament, să le pun la dispoziție hărți, să le pun la dispoziție transport, nu mai vorbim de indemnizații de efort  sau de alte costuri. Pentru asta trebuie bani. Iar sportul de performanță, chiar dacă vorbim de vârste mici, de 12-14 ani, cere bani.

Deci niciun club de orientare, chiar și din cele care au, să zicem, resurse suficient, nu susține că are tot ce trebuie, pentru că este boala asta, a faptului că nu e probă olimpică, deși e probă recunoscută de Comitetul Olimpic, deși există în programul Jocurilor Mondiale de ediții bune, deși este probă la Universiada de Iarnă, și aici e cel mai mare neajuns al nostru, ca orientarist, că încă nu am ajuns la olimpiadă cu nicio probă.

Horia Daraban: Încheiem privind spre viitor. Anul competițional 2024 ce înseamnă la Federația Română de Orientare?

Ionuț Patraș: Avem cluburi și oameni pasionați în țară, cu care sunt sigur că vom putea parcurge cel puțin etapele pe care le-am făcut și în ultimii ani. Progresăm vizavi de vizibilitate. Anul trecut am avut Campionatul Mondial în România, am avut niște premiere pe care alte țări, înaintea noastră, nu au avut norocul și șansa să le poată face.

Am avut niște filmări foarte bune, s-a putut urmări spectacolul foarte bine și sperăm ca orientarea să fie din ce în ce mai vizibilă, să se poate transmite în continuare la televizor, așa cum am transmis-o și noi. Pe canalul Federației de youtube se pot găsi înregistrări. Cine vrea să vadă cu ce se mănâncă orientarea, poate să intre. Vor vedea acolo secvențele din Campionatul Mondial, cu GPS-uri, cum arată hărțile. Adică, suntem mai vizibili și sper în continuare să fim din ce în ce mai vizibili.

Avem multe probe de oraș anul ăsta prin toată țara, inclusiv la Roman, pe 7 aprilie, și sperăm să fim văzuți în continuare din ce în ce mai bine, să fim mai virali, să zicem măcar, cum a fost anul trecut.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Varianta audio a dialogului:

Sursa foto: Federația Română de Orientare

La Radio România Iași, dezbatere în cadrul proiectului editorial ”YOU+EU 2024”. Invitați: eurodeputatul Tudor Ciuhodaru și politologul Lucian Dîrdală. Realizator – Horia Daraban

Publicat de hdaraban, 3 februarie 2024, 10:54 / actualizat: 13 februarie 2024, 11:17

De altfel, Radio România a câștigat proiectul editorial „YOU+EU 2024 and Beyond”, cofinanțat de Parlamentul European. Proiectul are drept scop informarea cetățenilor despre viitoarele alegeri europene, din iunie 2024, dar și despre istoria Uniunii Europene, rolul și atribuțiile Parlamentului European, relațiile dintre instituțiile europene, importanța deciziilor de la Bruxelles și Strasbourg pentru viața de zi cu zi a noastră, a tuturor.

Dincolo de podcast-uri, animații video și infografice, Radio România oferă publicului o serie de dezbateri pe diferite teme, de la bilanțul actualei legislaturi a Parlamentului European la cum să determinăm tinerii să vină la vot în iunie 2024. Sprijinul Parlamentului European pentru producerea acestei dezbateri nu a constituit o aprobare a conținutului, care reflectă doar opiniile autorilor, iar Parlamentul European nu poate fi făcut responsabil pentru nicio utilizare a informațiilor incluse în dezbatere.

Unul din invitații realizatorului Horia Daraban a fost domnul Tudor Ciuhodaru, eurodeputat, membru al grupului Alianței Progresiste a Socialiștilor si Democraților din Parlamentul European, membru al Comisiei pentru mediu, sănătate publică și siguranță alimentară, totodată, vicepreședinte al subcomisiei pentru sănătate publică.

Cel de al doilea invitat a fost domnul lector universitar doctor Lucian Dîrdală, politolog specializat în chestiunile europene și în funcționarea instituțiilor blocului comunitar.

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]PLACE_LINK_HERE[/youtube]

Povești din pădurile Bucovinei spuse de membrii unei organizații care monitorizează fauna sălbatică a zonei. Marius Marcu, Asociația ”Wild Bucovina”, la ”Weekend cu prieteni” (28.01.2024)

Publicat de hdaraban, 28 ianuarie 2024, 23:59 / actualizat: 30 ianuarie 2024, 18:14

Din pasiune și din dorința de a păstra nealterată frumusețea sălbatică a pădurilor, cei trei membri ai asociației întreprind acțiuni de monitorizare a faunei, dar și de realizare a unor materiale video și fotografice cu caracter informativ.

Invitat la ”Weekend cu prieteni”, Marius Marcu  a povestit ce înseamnă să faci observații și să documentezi viața animalelor sălbatice. În acest sens, interlocutorul lui Horia Daraban a vorbit despre monitorizarea acvilelor de munte, a haitelor de lupi și a populațiilor de cervide.

Referitor la acvila de munte, Marius Marcu a devoalat câteva din întâmplările perechii monitorizate ai cărei membri au primit și nume: Lucina și Căliman.

 Horia Daraban: Pădurea mai este casă primitoare pentru animalele sălbatice?

Marius Marcu: Este, atâta timp cât noi avem grijă ca ele să trăiască frumos în viața sălbatică, în Munții Bucovinei, pentru că la Munții Bucovinei ne referim noi,  Asociația Wild Bucovina. Desigur, dorim ca acest lucru să se întâmple în toți munții din România,  în Carpații românești. Viața este foarte frumoasă atâta timp că te apropii de ea și o descoperi în amănuntele ei.

Horia Daraban: De ce această preocupare a asociației legată de fauna sălbatică din Bucovina?

Marius Marcu: Această preocupare vine din pasiune și prin aceasta am dori să transmitem și generațiilor care vin după noi importanța aprecierii mediului sălbatic, a respectului față de acesta și descoperirea noutăților și a surprizelor pe care le putem întâlni în viața sălbatică.

Horia Daraban:  Spuneați de surpriză, dați un exemplu, vă rog.

Marius Marcu: Pot să vă spun că, după ani de zile în care noi, membrii asociației, am colindat Munții Bucovinei, de fiecare dată suntem surprinși de anumite aspecte ale comportamentului animalelor sălbatice. Pentru că ați putea spune ”dar în fiecare an observați, până la urmă, aceleași animale au același comportament și poate nu vă plictisiți să faceți acest lucru continuu?” Nu, să știți.

Observăm niște aspecte foarte importante. De exemplu, uitați în această dimineață că este duminică și am mers pe munte. Observam cerbii tineri cu un comportament foarte interesant, care de regulă îl întâlnim toamna la boncănit.

Ei se încăierau în coarne, dar ei cumva parcă se antrenau, parcă făceau ceea ce au văzut la cerbii mai în vârstă în timpul boncănitului toamnei și, de când avem camere montate în mai multe zone, în mai multe păduri din Bucovina, putem observa mai în detaliu niște aspecte de pe timpul nopții pe care noi nu putem să le observăm stând acolo la fața locului, cu un aparat de fotografiat.

Horia Daraban: Spuneam de materiale video. De-a lungul timpului ați realizat mai multe astfel de videoclipuri referitoare la diferite specii.

Marius Marcu: Am încercat să monitorizăm toate speciile de animale, păsări din zona noastră; în special cervidele, păsările chiar mai rare. De exemplu, chiar ultimul proiect de monitorizare a celui de-al doilea cuib de acvilă de munte. Am reușit montarea tehnicii din înregistrare la al doilea cuib de acvilă de munte. Asta înseamnă că noi deja de ani de zile monitorizam un cuib, dar am observat că uneori nu se întorcea în următorul an la același cuib.

Cuibul a fost descoperit și ne-am dorit să observăm de la început ce se întâmplă cu perechea respectivă, adică noi să fim pregătiți la ambele cuiburi. Așa am putut viziona toate aspectele de la împerechere, de la depunerea ouălor în cuib și până ce puiul a crescut mare și și-a luat zborul. Vreau să vă spun un aspect, chiar surpriză pe care l-am observat în cel de-al doilea cuib de acvilă de munte.

Perechea cu cele două păsări pe care le monitorizăm, Lucina și Căliman  a depus două ouă și, foarte interesant, după ce a eclozat unul dintre pui, dintr-un accident, efectiv, puiul a fost împins spre marginea cuibului. Am vrut să vedem ce se întâmplă acolo, dacă va încerca cumva pasărea să-l tragă înapoi sub ea pentru că era frig afară. Este vorba de un cuib la vreo 20 și ceva de metri într-un brad.

Dar Lucina și-a cuibărit bine celălalt pui care a rămas sub ea și celălalt a murit de frig. Deci am fost martori la acest fapt și chiar ne-am mirat foarte mult. Dar nu degeaba se întâmplă lucrul acesta, deoarece doar un singur pui de regulă rezistă. Apare și un fenomen foarte interesant în care cel mai mare dintre pui va ataca celălalt pui mai mic și ulterior chiar îl va mânca, dar de data aceasta s-a întâmplat un accident.

Horia Daraban: Cea mai recentă preocupare de realizare a unor astfel de observații înregistrate este legată de prezența lupului în pădurile din Bucovina?

Marius Marcu: Am căutat detalii amănunțite în teren despre ei, am montat diverse ”trap-camera” pe trecători, am stat zile la pândă. La un moment dat, am descoperit zona unde ar fi bârlogul și unde perechea creștea trei pui. În fiecare dimineață îi surprindeam cum ies la joacă, la vânătoare. Am găsit prăzi vânate de ei.

Desigur, în același teritoriu, prin fața camerei, au trecut urși mai tineri, mai bătrâni, râs cu pui, cervide de tot felul. Chiar pot să vă spun că astăzi am dat de urmele unei alte haide de lupi, în jur de patru-cinci indivizi.

În ultimele două săptămâni a fost destul de frig afară și haitele de lupi deja formate, sunt în căutare de hrană și am fi dorit să-i observăm și pe viu, dar deocamdată, ne folosim de aceste camere montate pe cărări să surprindem viața lor din sălbăticie.

Horia Daraban: Toată această diversitate a faunei spune ceva despre sănătatea pădurii și faptul că animalele au unde să se adăpostească?

Marius Marcu: Exact avem păduri foarte frumoase, au unde să trăiască aceste animale. Doar că noi, oamenii, trebuie să conștientizăm acest lucru și să le protejăm, să protejăm ariile pe care le avem și să facem astfel încât aceste specii să se perpetueze în continuare, să nu mai ajungem la situații în care să auzim că, de exemplu, cocoșul de munte este foarte rar sau râsul este foarte rar.

Aceste specii chiar au început să se înmulțească. Deci vă spunem din teren râsul a început să fie mai prezent în munții noștri și ne bucurăm foarte mult de lucrul acesta. Astfel, întregește lanțul trofic din Bucovina noastră frumoasă.

Toate aceste aspecte nu le ținem doar pentru noi. O a treia activitate majoră pe care o desfășurăm de ceva ani de zile este ca toate aceste materiale video să le compilăm și să facem niște materiale didactice pentru a fi predate în școli, pentru a fi vizualizate de copii în școli.

De asemenea participăm la activități gen ”Școala altfel”, ”Școala verde”. Avem pe pagina noastră de youtube publicate tot felul de video-uri. ”Pe urmele lupilor din Bucovina”, avem niște serii de filmări.

Horia Daraban: Ce reacții au copiii care văd filmările realizate de echipa Wild Bucovina?

Marius Marcu: E greu să vă spun în câteva cuvinte, să vedeți ce entuziasmați sunt și toți aplaudă și pot să vă spun un lucru chiar foarte interesant. Noi trăim în Bucovina, suntem înconjurați de munți, dar foarte mulți copii nu știu cum arată un cocoș de munte, cum arată un râs, cum arată foarte multe animale.

Ele totuși trăiesc în pădurile noastre, deci chiar au un scop educativ. Le arătăm exact ce se găsește în pădurea noastră și ceea ce pot găsi și ei dacă vor fi pasionați de viața sălbatică și de drumețiile prin Bucovina.

Horia Daraban: Apropo de drumeții,  ce șanse are un călător care trece prin Munții Bucovinei să se întâlnească fie cu un lup, fie cu un urs, fie cu un mistreț?

Marius Marcu: Depinde de specia de animal, pentru că animalele sunt sălbatice și, la auzul zgomotelor de om, ele se ascundă în pădure, fug.

Și noi, în activitatea noastră de observare, folosim metoda dibuitului și încercăm să ne camuflăm. Încercăm să ne facem cât mai puțin simțită prezența acolo unde mergem în păduri, la un rotit al cocoșului de munte, să fim prezenți înainte de a fi el acolo în scenă.

Deci încercăm să prindem toate lucrurile ca și cum n-am fi acolo. De aceea, un simplu călător ar putea să vadă niște căprioare, ar putea să vadă și un cerb, ar putea să vadă o ciută, un mistreț, dar celelalte animale răpitoare, animale de talie mare, ursul, lupul, un râs sunt foarte rar la vedere, pentru că sunt foarte greu de întâlnit pe o cărare, simplu, într-o drumeție.

Horia Daraban: Ce proiecte aveți pentru acest an, la Asociația Wild Bucovina?

Marius Marcu: Dorim să continuăm  aceste proiecte de monitorizare a lupilor, monitorizare a râșilor, a cocoșilor de munte, observarea boncănitului cerbilor.

Dorim să îmbogățim toate materialele pe care le avem astfel încât să putem oferi publicului larg cât mai multe informații despre fauna noastră din Bucovina.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: Wild Bucovina

EXCLUSIV Radio Iași: Ana Dumbravă, cea mai bună jucătoare din lume la Counter – Strike: ”este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (21.01.2024)

Publicat de hdaraban, 21 ianuarie 2024, 23:59 / actualizat: 25 ianuarie 2024, 13:03

Pentru cei care nu știu, este vorba despre un joc video care se joacă între mai multe persoane, de aici rezultând și ideea de competiție, și care face parte din clasa jocurilor first-person shooter tactic.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Radio Iași, Ana Dumbravă a explicat cărui fapt i se datorează acordarea acestui titlu, ce înseamnă competiții de Counter – Strike și a oferit argumente în favoarea practicării sporturilor electronice; unul dintre ele este legat de pasiunea pentru jocurile video.

Horia Daraban: Ana, felicitări pentru titlu, mulțumesc mult pentru acceptarea invitației Radio Iași.

Ana Dumbravă: În primul rând, mulțumesc și eu extrem de mult pentru această invitație și mulțumesc din suflet tuturor pentru susținere, pentru mesajele minunate și le urez o zi bună.

Horia Daraban: Așadar, ce rezultate obținute justifică acordarea acestui titlu cea mai bună jucătoare de Counter-Strike din lume? Cu siguranță, e vorba de rezultatele obținute la competiții de profil.

Ana Dumbravă: Categoric, am avut anumite campionate pe parcursul anului unde am obținut locul unu la toate dintre ele. Pot să dau câteva exemple cum ar fi Dallas, Valencia, Katowice. Împreună cu echipa mea am reușit să obținem locul întâi la aceste competiții și dar și rezultate foarte bune pe plan individual. De aceea am fost invitați și am obținut acest titlu.

Horia Daraban: Cu ce sentiment la decernare?

Ana Dumbravă: Cu sentimente foarte mari, eram foarte, foarte emoționată. Pentru mine a fost foarte important să fiu în fața legendelor de Counter-Strike, să pot să am o voce, să-mi exprim această opinie. Și chiar și acum n-am cuvinte, când mă gândesc la acea seară. A fost excepțională pentru mine, de neuitat.

Horia Daraban: Cum Se desfășoară o competiție de Counter-Strike și adăugăm aici Global Offensive, această variantă.

Ana Dumbravă: În principiu, anumite echipe de fete, dar și de băieți se califică mai departe către anumite campionate, anumite competiții care se țin de obicei în străinătate. Fiecare echipă participă pe o scenă cu spectatori și acolo, în principiu, ne batem pentru titlu.

Horia Daraban: În fața unui calculator, cu tastatură, cu mouse și comunicare între coechipieri.

Ana Dumbravă:  Cel mai important pentru noi este comunicarea. Fără comunicare nu putem să vorbim despre tactici, despre planul echipei ș.a.m.d. De asemenea, este o scenă unde avem, cum ați spus și dumneavoastră, un calculator, un gear special pentru fiecare jucător, și spectatori, public.

Horia Daraban: Unii ar putea spune că nu e vorba de un sport, că doar plimbi mouse-ul și apeși pe niște taste. Cum îi contrazici?

Ana Dumbravă:  Îi contrazic din simplul fapt că jocurile Esports sunt foarte asemănătoare cu șahul. Cred că toată lumea a auzit de șah. Folosim aceleași tactici, creierul nostru fiind arma esențială pentru a câștiga și pentru a învinge oponenții. Pot spune că acesta este un exemplu foarte, foarte bun pentru oamenii care, din păcate, nu înțeleg această lume a sporturilor electronice.

Horia Daraban: Pentru că ai vorbit despre competiții, ce înseamnă antrenament, ce înseamnă pregătirea pentru astfel de întâlniri oficiale?

Ana Dumbravă:  De exemplu, obișnuim să mergem în cantonamente diverse, să ne vedem față în față și să ne antrenăm cu toată echipa, tot staff-ul, antrenor, psiholog, nutriționist. Avem un orar foarte strict în care ne antrenăm reflexele, tacticile, teoria, în jur de șase – opt ore. Încercăm cu echipa, dar și  individual, după aceste ore de antrenament, să putem să facem față și să avem rezultate foarte bune. În același timp, doresc să menționez că nu stăm non-stop la calculator, avem ore de pauză, ore de fitness și nu stăm lipite de scaun.

Horia Daraban: Ce calități trebuie să aibă un practicant de Esports?

Ana Dumbravă: În primul rând, trebuie să fie pasionați de acest lucru, să nu o  facă din obligație, să cunoască o limbă străină, dacă vor să participe pe plan internațional. În principiu, să folosești limba engleză să aibă anumite abilități; de exemplu, în primul rând, comunicarea, reflexele, memoria vizuală, să fie foarte strict când vine vorba de orele de muncă si multe, multe altele. Dar în momentul de față cred că acestea sunt esențiale.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu, competițiile la care participi nu înseamnă doar întrecerea, ci înseamnă și o familie, o familie mai mare cu reprezentanți în diferite țări și care se întâlnesc la astfel de evenimente.

Ana Dumbravă: În momentul de față această scenă de Esports s-a dezvoltat foarte mult. Poate fi asemănat și cu transferurile sportive. Avem transferuri foarte mari, unde jucătorii sunt transferați de la un club în altul. Pe plan exterior, s-au obținut foarte multe rezultate bune, campionate foarte multe, cu zeci de mii de oameni în fața scenei și pot spune că lumea de Esports chiar s-a schimbat într-un mod pozitiv și am căpătat foarte multă atenție, mai ales în perioada pandemiei. Și îmi doresc, cel puțin pentru mine în țara mea, să fim mult mai cunoscuți, respectați, înțeleși și de către comunitatea din România.

Horia Daraban: Diferența dintre practicarea sporturilor electronice la nivel amator și practicarea la nivel profesionist în ce constă? Este vorba doar despre câștigurile realizate?

Ana Dumbravă: Nu ține de venitul pe care îl ai sau de statutul pe care îl deții, cât de rezultatele pe care le obții la anumite evenimente, cât de muncitor e și cât de bun ești în jocul respectiv, nu de aceste aspecte exterioare sau, nu știu, opționale, din punctul meu de vedere.

Horia Daraban: Dacă ești bun la Counter-Strike, asta înseamnă că poți fi la fel de bun și la alte jocuri electronice?

Ana Dumbravă: Din păcate, nu. Consider că fiecare joc necesită anumite cunoștințe. În momentul de față, încă n-am auzit un jucător să fie profesionist, de exemplu, și la Counter-Strike și la alte jocuri. E destul de dificil să practici două lucruri în același moment, pentru că avem orar destul de încărcat și este practic imposibil să faci acest lucru.

Horia Daraban: E de notorietate faptul că sportivii care obțin performanțe în sporturile clasice sunt medaliați și spun că reușita este și pentru cei de acasă, pentru țara din care provin. Același lucru se întâmplă și în sporturile electronice?

Ana Dumbravă: Pentru mine, da, chiar este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România. În trecut, am practicat sport tradițional, fotbal de performanță, și visul meu era la un moment dat să port tricoul României și să obțin măcar un titlu cu echipa națională. Încă sper acest lucru, un titlu cu echipa României, Federația României de Esports. Și pentru mine pur și simplu este onoare să-mi reprezint țara și chiar iubesc România.

Horia Daraban: Apropo de țara noastră, cum e văzută România în această zonă a sporturilor electronice, mai ales că, dau un exemplu, anul trecut Iașul a găzduit o competiție de anvergură?

Ana Dumbravă: Sunt fericită să spun că esporturile din România s-a dezvoltat, nu la pragul maxim, dar sperăm ca pe viitor mai mulți români să cunoască această lume a gaming-ului și să facem tot posibilul ca noi fiind jucători profesioniști, să fim recunoscuți din punct de vedere juridic și fizic de către public. Chiar am fost foarte fericită să particip la campionatul care a fost ținut în Iași și sper ca pe viitor să avem cât mai multe campionate la noi în țară.

Horia Daraban: Citeam în biografia ta, ai 24 de ani, începuturile legate de jocurile video, în jurul vârstei de 4 ani, ești masterandă. Din 2015, ai trecut la profesionist. Cum le-ai împăcat, studiul, cu participarea la competiții, cu antrenamentele?

Ana Dumbravă: Chiar a fost destul de dificil. La început trebuia să iau diplomat de bacalaureat, să studiez și să fiu și la școală. Știam că educația este esențială și că, la un moment dat, o să am și o carieră după această lume a Esportului și, împreună cu familia mea, cu susținerea ei, am reușit să le facă amândouă.

Horia Daraban: E importantă familia în obținerea performanței, mai ales că vorbim de jocurile electronice? Părinții sunt cel puțin reticenți când vine vorba de stat în fața calculatorului și să te joci.

Ana Dumbravă: Pot spune că am fost foarte norocoasă, pentru că familia mea categoric la început nu a înțeles această lume a E-sport-ului, dar în același timp, nu m-au forțat să-mi opresc pasiunea. M-au susținut de la bun început și pot spune că, la campionatele trecute. au fost fizic. Vă dau un exemplu au fost în America doar ca să fie alături de mine, să vadă meciurile live. Pentru mine a fost ceva, nu știu, de neimaginat, acest lucru.

Horia Daraban: A fost benefic sau o presiune?

Ana Dumbravă: Nu am văzut-o ca pe o presiune, am văzut-o ca pe o motivație. Mi-au dat foarte multă energie și a fost un moment pe care o să-l țin minte toată viața: să câștig și campionatul și să am și familia alături de mine. În același timp. conștientizez faptul că nu toată lumea are același noroc sau aceeași condiție ca și mine. Sunt mulți tineri care nu primesc această susținere din partea prietenilor, din partea familiei și chiar îmi doresc ca pe viitor părinții să fie mult mai susținători, nu doar în această lume a sporturilor electronice, dar în ceea ce privește pasiunile copilului.

Horia Daraban: Apropo, ce sfaturi ai putea oferi copiilor care doresc să se apuce de performanță în această zonă? Evident, având în suflet pasiunea pentru jocurile electronice, jocurile video.

Ana Dumbravă: Nu doar în esports, dar în orice domeniu, doresc să le transmit să facă din pură pasiune, să nu fie obligați de către comunitate sau de către persoanele din exterior să facă altceva, să nu se gândească la această mentalitate pe care unii români încă o poartă. Dacă nu ești doctor, de exemplu sau dacă nu ești un avocat, nu ești o persoană importantă. Nu sunt de acord cu acest lucru și consider că fiecare pasiune pentru un copil este ceva de respectat și sper ca pe viitor părinții, oamenii din jur să fie mult mai susținători, pentru că avem persoane capabile să lucreze în domeniul meu, în domeniul jocurile electronice.

Horia Daraban: Pentru că suntem la început de an, împărtășește-ne, te rog, ce urmează în plan competițional?

Ana Dumbravă: Plan competițional, o să avem în curând anumite calificări pentru competiția din Dallas, pentru o competiție din Stockholm. În același timp, suntem printre puținele echipe feminine de Counter-Strike care participă și în ligile de băieți. Chiar astăzi am început liga de băieți și avem un program destul de încărcat. Ne pregătim să ne păstrăm titlurile și să facem loc pentru mai multe trofee, dacă pot spune așa.

EXCLUSIV Radio Iași: Ana Dumbravă, cea mai bună jucătoare de Counter – Strike din lume: ”este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (21.01.2024)

Pentru al doilea an la rând, o româncă originară din Rădăuți, Ana Dumbravă, a fost desemnată cea mai bună jucătoare de Counter-Strike din lume. Titlul i-a fost acordat în cadrul unei gale ce a avut loc în Serbia, la Belgrad.

Pentru cei care nu știu, este vorba despre un joc video care se joacă între mai multe persoane, de aici rezultând și ideea de competiție, și care face parte din clasa jocurilor first-person shooter tactic.

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Radio Iași, Ana Dumbravă a explicat cărui fapt se datorează acordarea acestui titlu, ce înseamnă competiții de Counter – Strike, și a oferit argumente în practicării sporturilor electronice; unul dintre ele este legat de pasiunea pentru jocurile video.

Horia Daraban: Ana, felicitări pentru titlu, mulțumesc mult pentru acceptarea invitației Radio Iași.

Ana Dumbravă: În primul rând, mulțumesc și eu extrem de mult pentru această invitație și mulțumesc din suflet tuturor pentru susținere, pentru mesajele minunate și le urez o zi bună.

Horia Daraban: Așadar, ce rezultate obținute justifică acordarea acestui titlu cea mai bună jucătoare de Counter-Strike din lume? Cu siguranță, e vorba de rezultatele obținute la competiții de profil.

Ana Dumbravă: Categoric, am avut anumite campionate pe parcursul anului unde am obținut locul unu la toate dintre ele. Pot să dau câteva exemple cum ar fi Dallas, Valencia, Katowice. Împreună cu echipa mea am reușit să obținem locul întâi la aceste competiții și dar și rezultate foarte bune pe plan individual. De aceea am fost invitați și am obținut acest titlu.

Horia Daraban: Cu ce sentiment la decernare?

Ana Dumbravă: Cu sentimente foarte mari, eram foarte, foarte emoționată. Pentru mine a fost foarte important să fiu în fața legendelor de Counter-Strike, să pot să am o voce, să-mi exprim această opinie. Și chiar și acum n-am cuvinte, când mă gândesc la acea seară. A fost excepțională pentru mine, de neuitat.

Horia Daraban: Cum Se desfășoară o competiție de Counter-Strike și adăugăm aici Global Offensive, această variantă.

Ana Dumbravă: În principiu, anumite echipe de fete, dar și de băieți se califică mai departe către anumite campionate, anumite competiții care se țin de obicei în străinătate. Fiecare echipă participă pe o scenă cu spectatori și acolo, în principiu, ne batem pentru titlu.

Horia Daraban: În fața unui calculator, cu tastatură, cu mouse și comunicare între coechipieri.

Ana Dumbravă:  Cel mai important pentru noi este comunicarea. Fără comunicare nu putem să vorbim despre tactici, despre planul echipei ș.a.m.d. De asemenea, este o scenă unde avem, cum ați spus și dumneavoastră, un calculator, un gear special pentru fiecare jucător, și spectatori, public.

Horia Daraban: Unii ar putea spune că nu e vorba de un sport, că doar plimbi mouse-ul și apeși pe niște taste. Cum îi contrazici?

Ana Dumbravă:  Îi contrazic din simplul fapt că jocurile Esports sunt foarte asemănătoare cu șahul. Cred că toată lumea a auzit de șah. Folosim aceleași tactici, creierul nostru fiind arma esențială pentru a câștiga și pentru a învinge oponenții. Pot spune că acesta este un exemplu foarte, foarte bun pentru oamenii care, din păcate, nu înțeleg această lume a sporturilor electronice.

Horia Daraban: Pentru că ai vorbit despre competiții, ce înseamnă antrenament, ce înseamnă pregătirea pentru astfel de întâlniri oficiale?

Ana Dumbravă:  De exemplu, obișnuim să mergem în cantonamente diverse, să ne vedem față în față și să ne antrenăm cu toată echipa, tot staff-ul, antrenor, psiholog, nutriționist. Avem un orar foarte strict în care ne antrenăm reflexele, tacticile, teoria, în jur de șase – opt ore. Încercăm cu echipa, dar și  individual, după aceste ore de antrenament, să putem să facem față și să avem rezultate foarte bune. În același timp, doresc să menționez că nu stăm non-stop la calculator, avem ore de pauză, ore de fitness și nu stăm lipite de scaun.

Horia Daraban: Ce calități trebuie să aibă un practicant de Esports?

Ana Dumbravă: În primul rând, trebuie să fie pasionați de acest lucru, să nu o  facă din obligație, să cunoască o limbă străină, dacă vor să participe pe plan internațional. În principiu, să folosești limba engleză să aibă anumite abilități; de exemplu, în primul rând, comunicarea, reflexele, memoria vizuală, să fie foarte strict când vine vorba de orele de muncă si multe, multe altele. Dar în momentul de față cred că acestea sunt esențiale.

Horia Daraban: Îmi dau seama din ceea ce spui tu, competițiile la care participi nu înseamnă doar întrecerea, ci înseamnă și o familie, o familie mai mare cu reprezentanți în diferite țări și care se întâlnesc la astfel de evenimente.

Ana Dumbravă: În momentul de față această scenă de Esports s-a dezvoltat foarte mult. Poate fi asemănat și cu transferurile sportive. Avem transferuri foarte mari, unde jucătorii sunt transferați de la un club în altul. Pe plan exterior, s-au obținut foarte multe rezultate bune, campionate foarte multe, cu zeci de mii de oameni în fața scenei și pot spune că lumea de Esports chiar s-a schimbat într-un mod pozitiv și am căpătat foarte multă atenție, mai ales în perioada pandemiei. Și îmi doresc, cel puțin pentru mine în țara mea, să fim mult mai cunoscuți, respectați, înțeleși și de către comunitatea din România.

Horia Daraban: Diferența dintre practicarea sporturilor electronice la nivel amator și practicarea la nivel profesionist în ce constă? Este vorba doar despre câștigurile realizate?

Ana Dumbravă: Nu ține de venitul pe care îl ai sau de statutul pe care îl deții, cât de rezultatele pe care le obții la anumite evenimente, cât de muncitor e și cât de bun ești în jocul respectiv, nu de aceste aspecte exterioare sau, nu știu, opționale, din punctul meu de vedere.

Horia Daraban: Dacă ești bun la Counter-Strike, asta înseamnă că poți fi la fel de bun și la alte jocuri electronice?

Ana Dumbravă: Din păcate, nu. Consider că fiecare joc necesită anumite cunoștințe. În momentul de față, încă n-am auzit un jucător să fie profesionist, de exemplu, și la Counter-Strike și la alte jocuri. E destul de dificil să practici două lucruri în același moment, pentru că avem orar destul de încărcat și este practic imposibil să faci acest lucru.

Horia Daraban: E de notorietate faptul că sportivii care obțin performanțe în sporturile clasice sunt medaliați și spun că reușita este și pentru cei de acasă, pentru țara din care provin. Același lucru se întâmplă și în sporturile electronice?

Ana Dumbravă: Pentru mine, da, chiar este o onoare să reprezint țara mea, să reprezint România. În trecut, am practicat sport tradițional, fotbal de performanță, și visul meu era la un moment dat să port tricoul României și să obțin măcar un titlu cu echipa națională. Încă sper acest lucru, un titlu cu echipa României, Federația României de Esports. Și pentru mine pur și simplu este onoare să-mi reprezint țara și chiar iubesc România.

Horia Daraban: Apropo de țara noastră, cum e văzută România în această zonă a sporturilor electronice, mai ales că, dau un exemplu, anul trecut Iașul a găzduit o competiție de anvergură?

Ana Dumbravă: Sunt fericită să spun că esporturile din România s-a dezvoltat, nu la pragul maxim, dar sperăm ca pe viitor mai mulți români să cunoască această lume a gaming-ului și să facem tot posibilul ca noi fiind jucători profesioniști, să fim recunoscuți din punct de vedere juridic și fizic de către public. Chiar am fost foarte fericită să particip la campionatul care a fost ținut în Iași și sper ca pe viitor să avem cât mai multe campionate la noi în țară.

Horia Daraban: Citeam în biografia ta, ai 24 de ani, începuturile legate de jocurile video, în jurul vârstei de 4 ani, ești masterandă. Din 2015, ai trecut la profesionist. Cum le-ai împăcat, studiul, cu participarea la competiții, cu antrenamentele?

Ana Dumbravă: Chiar a fost destul de dificil. La început trebuia să iau diplomat de bacalaureat, să studiez și să fiu și la școală. Știam că educația este esențială și că, la un moment dat, o să am și o carieră după această lume a Esportului și, împreună cu familia mea, cu susținerea ei, am reușit să le facă amândouă.

Horia Daraban: E importantă familia în obținerea performanței, mai ales că vorbim de jocurile electronice? Părinții sunt cel puțin reticenți când vine vorba de stat în fața calculatorului și să te joci.

Ana Dumbravă: Pot spune că am fost foarte norocoasă, pentru că familia mea categoric la început nu a înțeles această lume a E-sport-ului, dar în același timp, nu m-au forțat să-mi opresc pasiunea. M-au susținut de la bun început și pot spune că, la campionatele trecute. au fost fizic. Vă dau un exemplu au fost în America doar ca să fie alături de mine, să vadă meciurile live. Pentru mine a fost ceva, nu știu, de neimaginat, acest lucru.

Horia Daraban: A fost benefic sau o presiune?

Ana Dumbravă: Nu am văzut-o ca pe o presiune, am văzut-o ca pe o motivație. Mi-au dat foarte multă energie și a fost un moment pe care o să-l țin minte toată viața: să câștig și campionatul și să am și familia alături de mine. În același timp. conștientizez faptul că nu toată lumea are același noroc sau aceeași condiție ca și mine. Sunt mulți tineri care nu primesc această susținere din partea prietenilor, din partea familiei și chiar îmi doresc ca pe viitor părinții să fie mult mai susținători, nu doar în această lume a sporturilor electronice, dar în ceea ce privește pasiunile copilului.

Horia Daraban: Apropo, ce sfaturi ai putea oferi copiilor care doresc să se apuce de performanță în această zonă? Evident, având în suflet pasiunea pentru jocurile electronice, jocurile video.

Ana Dumbravă: Nu doar în esports, dar în orice domeniu, doresc să le transmit să facă din pură pasiune, să nu fie obligați de către comunitate sau de către persoanele din exterior să facă altceva, să nu se gândească la această mentalitate pe care unii români încă o poartă. Dacă nu ești doctor, de exemplu sau dacă nu ești un avocat, nu ești o persoană importantă. Nu sunt de acord cu acest lucru și consider că fiecare pasiune pentru un copil este ceva de respectat și sper ca pe viitor părinții, oamenii din jur să fie mult mai susținători, pentru că avem persoane capabile să lucreze în domeniul meu, în domeniul jocurile electronice.

Horia Daraban: Pentru că suntem la început de an, împărtășește-ne, te rog, ce urmează în plan competițional?

Ana Dumbravă: În plan competițional, o să avem în curând anumite calificări pentru competiția din Dallas, pentru o competiție din Stockholm. În același timp, suntem printre puținele echipe feminine de Counter-Strike care participă și în ligile de băieți. Chiar astăzi am început liga de băieți și avem un program destul de încărcat. Ne pregătim să ne păstrăm titlurile și să facem loc pentru mai multe trofee, dacă pot spune așa.

Varianta audio a dialogului:

Interviu realizat de Horia Daraban

Sursa foto: HLTV/Toma Nicolau

Octavian Țîcu, istoric: ”Dacă Ucraina reușește să învingă, am putea avea premise pentru a integra Transnistria în condiții avantajoase și convenabile Republicii Moldova”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (21.01.2024)

Publicat de hdaraban, 21 ianuarie 2024, 23:43 / actualizat: 23 ianuarie 2024, 15:14

Întâlnirea a survenit în contextul în care a intrat în vigoare noul cod vamal al Republicii Moldova, care a fost votat în 2021 și care obligă companiile transnistrene să plătească, începând cu 1 ianuarie, taxele vamale nu către autoritățile separatiste, ci către bugetul Republicii Moldova.

Ca reacție la această reglementare, liderul separatist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, a anunțat că vor fi mărite tarifele la gazul și curentul electric pentru persoanele juridice situate în stânga Nistrului, dar aflate sub jurisdicția autorităților Republicii Moldova, între care și cele opt instituții de învățământ cu predare în limba română din Transnistria.

În contextul deschiderii pentru Republica Moldova negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, trebuie amintite și declarațiile doamnei președinte Maia Sandu, potrivit cărora Republica Moldova ar putea adera la Uniunea Europeană în doi pași, în prima fază, fără Transnistria. Autoritățile de la Chișinău analizează acest scenariu pentru a nu permite Kremlinului să împiedice Moldova să intre în Uniunea Europeană.

Pe aceste teme, la emisiunea ”Weekend cu prieteni”, ediția din 21 ianuarie 2024, domnul Octavian Țîcu, istoric, cercetător cu preocupări constante în ceea ce privește evoluțiile din stânga Nistrului a oferit câteva răspunsuri. Invitatul a vorbit  despre importanța dialogului între cele două părți (Chișinău și Tiraspol), despre Transnistria ca pârghie de influențare a alegerilor din 2024 din Republica Moldova, dar și despre cât de oportun este demersul Chișinăului de aderare la Uniunea Europeană fără regiunea separatistă.

Horia Daraban: Care sunt elementele care determină autoritățile de la Chișinău să facă acești pași, chiar legat de reglementări de ordin economic în relația cu zona transnistreană? Este vorba despre conflictul din Ucraina, de voința politică internă de la Chișinău sau și de orizontul european oferit de Bruxelles?

Octavian Țîcu: În primul rând, să știm că avem nevoie de un dialog cu Tiraspolul. Și războiul din Ucraina cumva a creat o situație paradoxală. Noi ne așteptam după 24 februarie 2022 că vom fi invadați de peste Nistru. Au făcut mai multe aluzii privind activarea contingentului militar rus de peste Nistru atât împotriva Ucrainei, cât și împotriva Republicii Moldova. Dar rezistența Ucrainei și solidaritatea occidentală, cumva, au redus la tăcere aceste voci. Regiunea transnistreană are un mare număr de ucraineni, vreo 150.000 erau pe timpuri, acuma poate sunt mai puțini. Deci chiar unii din înalții lideri transnistreni sunt cetățeni ucraineni și cumva acest tur de forță al Ucrainei împotriva Rusiei a calmat spiritele la Tiraspol.

Mai mult decât atât, ei au primit și refugiați chiar au avut o înclinație anti-războinică, de neutralitate, speriați, evident fiind, de capacitățile militare ale Ucrainei, care au anunțat că sunt predispuse să ajute Republica Moldova la soluționarea acestui separatism.

Și vă spun, cu toate certitudinea și cunoștințele pe care le am, Ucraina are capacități de a anihila totalmente acest separatism în condițiile în care Republica Moldova va dori, militar mă refer. Dar evident că lucrurile vor merge pe alt făgaș, pentru că s-a creat această deschidere fără precedent a Uniunii Europene față de Republica Moldova și față de Ucraina. Anunțarea acestui nou cod vamal s-a făcut de foarte mult timp. Lucrurile se știau foarte clar la Tiraspol.

Ce se întâmplă acum este de fapt o încercare a Moscovei, pentru că să fie clar, Tiraspolul nu are nicio marjă de autonomie sau de independență sau de acțiune în raport cu Republica Moldova de sine stătător. Este o creațiune a imperialismului rus. Este o consecință a unor politici imperiale ruse de peste 200 de ani.

Acum, ce s-a întâmplat? Moscova probabil caută un pretext pentru a agita spiritele în Republica Moldova.

Au nevoie de un asemenea motiv, pentru că, evident, Republica Moldova  iese de sub tutela Moscovei, este un aliat de încredere  al Ucrainei și acest nou cod vamal devine un pretext pentru autoritățile de la Moscova, prin intermediul Transnistriei, de a pune o presiune suplimentară asupra Chișinăului.

Horia Daraban: Guvernanții moldoveni vorbesc despre reintegrarea Transnistriei, primele măsuri fiind de ordin economic. La acestea pot fi adăugate și alte măsuri care să apropie Tiraspolul la masa de discuții?

Octavian Țîcu: La moment nu există premise pentru apropierea celor două maluri. Să fie clar. Eu am citit interviul lui Krasnoselski  pentru agenția ITAR-TASS. El vorbește două entități, vecinii noștri, de faptul că înțeleg preocupările noastre pentru integrarea europeană, dar ei vor în CSI și caută modalități de a rămâne ancorați în Comunitatea Statelor Independente. Va fi o fortăreață care va cădea greu.

Atât viitorul Republicii Moldova, cât și cel al regiunii transnistrene depind în mare parte de finalitățile războiului din Ucraina. Dacă Putin reușește să rămână în Ucraina, să-și mențină achizițiile teritoriale, să rămână în Transnistria, să aibă instrumente de a influența jocul politic de la Chișinău, noi nu vom avansa nicăieri cu integrarea europeană.

Visul etern al Moscovei este de a transnistriza Republica Moldova, adică vestitul și renumitul plan Kozak, care înseamnă federalizarea Republicii Moldova, Republica Federativă Moldova cu trei entități una la Tiraspol, la Comrat, una la Chișinău, menținerea armatelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova încă 30 de ani, billingvismul ruso-român ca limbă de stat.

Toate astea fac parte dintr-un scenariu mult mai extins. Dacă Ucraina reușește să învingă, am putea avea premise pentru a integra acest spațiu în condiții avantajoase și convenabile Republicii Moldova. Asta înseamnă stat unitar moldovenesc, cu oferirea unei autonomii culturale regiuni transnistrene și cu încadrare plenară a acestei regiuni în cadrul statului moldovenesc. Fără susținerea Rusiei, acest lucru poate fi realizat plenar și putem vedea asta prin felul cum pârghiile de integrare prin intermediul Uniunii Europene se realizează de ceva timp.

Dacă Rusia înfrânge Ucraina, avem un scenariu cel mai pesimist, dar poate și cel mai fericit ar putea fi: rușii ar ajunge la Nistru și am avea repetarea scenariului din 1918, în care românii de peste Prut fie se reunesc România, fie vor fi cuceriții de Putin, pentru că, de fapt, bătălia geopolitică este mult mai vastă.

Putin dorește reconstrucția Imperiului Rus. El nu-și dorește un război în Republica Moldova, el dorește cucerirea puterii prin metode electorale, prin alegeri. Are destule partide politice. Sunt cel puțin cinci partide politice cu veleități putiniste și oligarhice care doresc de fapt răsturnare actualei situații. Și lucrurile nu sunt deloc simple din punctul ăsta de vedere.

Horia Daraban: Apropo de planul politic și de partide, formațiuni, în acest an vor avea loc alegeri pentru președinția Republicii Moldova. Putem anticipa ce influență asupra scrutinului poate avea situația din Transnistria?

Octavian Țîcu: Evident, sunt trei lucruri periculoase. Primul lucru este pierderea alegerilor prezidențiale, care ar însemna revenirea unui om fidel al Kremlinului, cum a fost Igor Dodon în 2016, spre exemplu. Nu este deloc cert că Maia Sandu poate câștiga aceste alegeri. Sigur, ea are un rating înalt, dar în condițiile în care intră în turul doi cu un candidat pro-putinist și pro-oligarhie, unirea tuturor acestor forțe poate cauza pierderea alegerilor. Și atunci lucrurile chiar sunt complicate.

A doua problemă este că doamna Maia Sandu a anunțat un referendum pentru integrare europeană și problema este într-adevăr destul de gravă, pentru că noi nu avem un consens, nici măcar al partidelor pro-europene în jurul ideii de integrare europeană. Ele sunt dezbinate. Partidul Acțiune și Solidaritate a făcut cumva cauza de integrare europeană, o cauză de partid. Asta nu prea place oamenilor. Situația economică este complicată și toate lucrurile astea contează în judecarea viitorul european.

Iar propaganda putinistă va lucra împotriva acestui referendum pe care îl va prezenta ca o luptă între Est-Vest. ”Noi vă dăm gaz, vă dăm petrol ieftin, vă deschidem piețele noastre pentru mărfurile voastre”. Și toate lucrurile astea în mentalul lui ”Homo Moldovanus”, cum l-am numit eu, contează.

Și al treilea lucru într-adevăr periculos pe care l-ai anticipat este participarea votului transnistrean în aceste alegeri, pentru că ei se mobilizează exemplar. Sunt vreo 200.000 de voturi care sunt plătite de Sheriff,  acest concern criminal care este în afara oricăror legi, care plătește votanți să meargă la vot. În alegerile trecute a costat 10 sau 20 dolari votul pentru prezidențiale.

Avem un an foarte fierbinte, cu atât mai mult cât și în România sunt alegeri. Deci va fi o mobilizare a propagandei și a mașinăriei de război hibrid ruse la care trebuie să  facem față și pentru care trebuie să fim pregătiți.

Horia Daraban: Se justifică dezideratul despre care vorbeam în introducere, și anume Republica Moldova în Uniunea Europeană, chiar și fără teritoriul din stânga Nistrului?

Octavian Țîcu: Cu siguranță asta e calea cea mai reală, cred eu, la moment, pentru că va fi o varianta cipriotă. Adică, Cipru a reușit integrarea în Uniunea Europeană fără partea de nord, pentru că era imposibil. Deci noi, la moment, ce putem face este să salvăm această bucată, să mergem cu integrarea europeană, deci cu Republica Moldova, dar cu acțiuni foarte ferme.

Avem nevoie de o majoritate constituțională a forțelor europene pentru a schimba profund lucrurile în interior: reforma administrativ – teritorială, anularea unor prevederi în constituție, inclusiv cea legată de neutralitate, și aducerea instrumentului de justiție la valoarea lui. Pentru că în spațiul nostru public și politic, se perindă diverși acoliți, putiniști și oligarhici, care trebuie să stea la închisoare, dar nu să facă partide politice. Iar lipsa acestei fermități cumva face jocul Kremlinului.

Și atunci, când într-adevăr, cu sprijinul României, pentru că simțim acest lucru plenar și tot mai mult, vom reuși acest lucru, cu siguranță că avem șanse să integrăm această parte a Republicii Moldova, care, de 30 de ani, mai mult sau mai puțin, are o viziune pro-europeană și pro-românească.

Și după asta, deja, aflându-ne în cadrul Uniunii Europene, să ne gândim cum putem integra și românii de peste Nistru. Țin să vă aduc aminte că acolo majoritatea populației sunt români – moldoveni, sigur cu o altă identitate românească, dar care sunt cei mai vechi locuitori ai acestui spațiu și, până la venirea rușilor au fost chiar cei mai numeroși.

Varianta audio a dialogului:

Interviu realizat de Horia Daraban

Sursa foto: facebook.com

Alina Alexandra Simion, o paralimpica româncă cu numeroase premii obținute în Italia. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (14.01.2024)

Publicat de hdaraban, 14 ianuarie 2024, 12:09 / actualizat: 19 ianuarie 2024, 12:10

Românca s-a născut cu o malformație la piciorul drept, la numai 11 luni medicii amputându-i piciorul. În 2007, Alina a ajuns singură, fără familie, în nordul peninsulei, iar de mai mult de un an locuiește, lucrează și se antrenează la Roma.

Elena Postelnicu a discutat cu sportiva despre destinul său și despre bucuriile prezentului.

Podcast din seria „YOU+EU 2024”: Gunnar Beck, vicepreședinte al grupului politic Identitate și Democrație din Parlamentul European: ”statul-națiune este cea mai mare entitate în care este încă posibilă o luare semnificativă de decizii democratice”

Publicat de hdaraban, 9 ianuarie 2024, 10:52 / actualizat: 11 ianuarie 2024, 11:35

Având 58 de eurodeputați din opt țări, grupul politic Identitate și Democrație din Parlamentul European este al șaselea ca mărime. În statutul său sunt formulate trimiteri directe la necesitatea de a reforma Uniunea Europeană. În acest sens, sunt referințe la libertate, imigrație, suveranitate națională, principiul subsidiarității.

”Ce direcție ar trebui să ia această reformă?” a fost una din întrebările din podcastul YOU plus EU 2024, invitat fiind Gunnar Beck, europarlamentar german din partea partidului Alternativa pentru Germania, vicepreședinte al grupului Identitate și Democrație.

În acest sens, în dialogul cu Horia Daraban, politicianul a vorbit inclusiv despre restricționarea drastică a imigrația non-europene, în special cea non-europeană necalificată, în Europa.

Mai mult, potrivit lui Gunnar Beck, grupul politic Identitate și Democrație dorește protejarea și consolidarea libertății individuale, iar statul-națiune, spre deosebire de Uniunea Europeană, este văzut drept cea mai mare entitate în care este încă posibilă o luare semnificativă de decizii democratice.

Având aceste percepții și deziderate pe fundal, membrii grupului pledează pentru o reformare a Uniunii Europene, tocmai pentru întărirea identității și a democrației în statele membre.

Sprijinul Parlamentului European pentru producerea acestui podcast nu constituie o aprobare a conținutului, care reflectă doar opinia autorului. Parlamentul European nu poate fi făcut responsabil pentru nicio utilizare a informațiilor conținute în podcast.

Sursa foto: Uniunea Europeană 2023/ Parlamentul European

Teodor Moga, profesor, specialist în politica externă a Uniunii Europene: pentru Republica Moldova, ”chestiunea transnistreană va fi probabil cel mai complicat dosar în negocierile de aderare”

Publicat de hdaraban, 16 decembrie 2023, 15:56

După decizia Consiliului European din această săptămână, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a declarat că lansarea negocierilor de aderare cu țara sa este o victorie pentru Ucraina și pentru întreaga Europă.

La rândul său, președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a afirmat că țara sa este pregătită să se ridice la nivelul provocărilor și hotărâtă să lucreze asiduu dacă este necesar în această privință.

Plecând de la decizia Consiliului European, Horia Daraban a discutat pe acest subiect cu lector universitar dr. Teodor-Lucian Moga, de la Centrul de Studii Europene al Facultății de Drept din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Interlocutorul a scos în evidență premisele care au dus la decizia deschiderii negocierilor, dar și faptul că discuțiile între Uniune și cele doua capitale ar trebui să aibă ca finalitate închiderea a 35 de dosare ce vizează mai multe reforme.

Acestea sunt legate, între altele, de sistemele naționale de justiție, dar și de articularea și implementarea unei legislațiide factură europeană privind drepturile minorităților naționale, aspect important și de interes mai ales în cazul Ucrainei.

Horia Daraban: Ce mesaj se desprinde din decizia Uniunii Europene de a deschide negocierile de aderare cu Ucraina și Republica Moldova? Mesaj pentru Kiev și Chișinău, dar cu siguranță este și unul pentru planul extern al Uniunii Europene.

Teodor Moga: Este un mesaj istoric ce denotă sprijinul pe care Uniunea Europeană îl extinde Republicii Moldova și Ucrainei. O decizie istorică deoarece, probabil, dacă nu ar fi fost acest război în Ucraina, statele nu ar fi primit statutul de candidat și, cu atât mai mult, nu ar fi început oficial negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană, start pe care l-au obținut în cadrul Consiliului European.

Horia Daraban: Negocierile de aderare înseamnă și o listă de obiective, ținte pe care trebuie să le atingă cele două țări. Care sunt principalele puncte pe care va insista Uniunea Europeană, în cazul Ucrainei, în cazul Republicii Moldova?

Teodor Moga: Drumul este lung și nu este nicio garanție că, odată deschise, negocierile astea se vor finaliza curând. României i-au luat 7 ani și România nu se afla în situația geopolitică foarte complicată în care se află Republica Moldova și mai ales Ucraina. Astăzi sunt 35 de dosare pe care Uniunea Europeană le negociază cu Ucraina și Republica Moldova, dosare pe care aceste state trebuie să le închidă succesiv. Și bineînțeles, fiecare dintre aceste dosare reprezintă un set de provocări.

Ce fel de provocări? În ceea ce privește respectarea statului de drept, reforme în ceea ce privește justiția, instituții solide, piață liberă, democratizare, bineînțeles, drepturile minorităților. Un pachet foarte amplu care va dura mult timp până va fi bifat de către cele două state. Ținta este 2030, dar nu este nicio garanție că această țintă să fie chiar respectată. Turcia este candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană din 1999 și astăzi este parcă mai departe de aderare decât era la început.

Sunt state care, chiar dacă au primit oficial acceptul Consiliului de a deschide negocierile pentru aderare, nu au început în fapt acest lucru, așa cum este cazul Macedoniei de Nord, Albaniei. Deci e un proces lung care va ridica multe provocări celor două state și, bineînțeles, cele două state depind și de situația geopolitică. Așadar, nu doar de ele, mai ales Ucraina, de acest război cumplit care se desfășoară pe teritoriul său.

Horia Daraban: Apropo de ceea ce spuneați dumneavoastră, ambele state, Republica Moldova și Ucraina, cu teritorii ocupate, cu zone asupra cărora nu au control administrativ, economic, politic ș.a.m.d. Aceste situații, realități, cât de mult vor conta în procesul de negociere ce are ca final aderarea? Va mai fi permisă situația care s-a înregistrat în cazul Ciprului?

Teodor Moga: Va cântări foarte mult. Experiența cipriotă cu cele două comunități, cea turcă și cea elenă, a complicat mult prezența Ciprului în cadrul Uniunii. Uniunea Europeană a crezut că cele două comunități se vor reconcilia. Odată ajunse în Uniunea Europeană, nu s-a întâmplat acest lucru.

Așadar, chestiunea transnistreană în cazul Republicii Moldova cântărește foarte greu și va fi probabil cel mai complicat dosar de rezolvat în cazul Republicii Moldova. De aici vă spuneam dificultatea ca lucrurile să se întâmple cu repeziciune. Să nu mai vorbim de cazul Ucrainei, care are o situație foarte, foarte dificilă astăzi, cu teritorii controlate de Rusia, o situație încă volatilă.

Deci nu știm exact cum va arăta situația post-conflict, post-război. Deci sunt multe semne de întrebare la care, din păcate, acum nu putem răspunde.

Horia Daraban: România și-a exprimat explicit sprijinul pentru această decizie în privința ambelor state. Ce rol poate Bucureștiul să-și asume pe mai departe, pe acest drum al negocierilor dintre Uniune și Ucraina, dintre Uniunea Europeană și Republica Moldova?

Teodor Moga: România a jucat și joacă un rol foarte important. A fost un susținător constant al celor două state. Deci, hotărârea României de a sprijini cele două state nu este una nouă. E mai veche discuția cu privire la deschiderea negocierilor și, mai ales, primirea statutului de candidat la aderarea la Uniunea Europeană în cazul Moldovei. România poate ajuta Moldova nemijlocit. În ce sens? Toată experiența României, acquis-ul comunitar tradus de România în limba română poate fi cu ușurință utilizat de autoritățile din Republica Moldova.

Mai mult, experiența României în această tranziție complicată economică, politică despre care vă vorbeam la începutul dialogului nostru, poate fi un atu important în sprijinirea Republicii Moldova și Ucrainei. Deci experiența României este vitală. România s-a arătat deschisă să sprijine cele două state și o face de ceva timp, mai ales pe Republica Moldova, în acest proces de apropiere și, finalmente, să sperăm, de integrare în cadrul Uniunii Europene.

Horia Daraban: Ungaria s-a opus până în ultimul moment deschiderii negocierilor. Tot din cauza opoziției Budapestei, nu s-a ajuns la unanimitate în acordarea Ucrainei a unui sprijin financiar european de 50 de miliarde de euro, dintre care 33 de miliarde sub formă de împrumuturi și 17 miliarde de euro sub formă de granturi pe o perioadă de 4 ani, începând cu anul viitor. Implicațiile pe termen scurt sunt evidente: blocaje în decizii ale Uniunii, relații mai puțin cordiale între Budapesta și Kiev. Dar dacă e să ne referim pe termen lung, poziția refractară a Ungariei scoate în evidență ce anume?

Teodor Moga: Da, poziția Ungariei a fost foarte controversată în toată această perioadă. Orban nu a torpilat deschiderea negocierilor, însă ce a făcut a fost să nu sprijine acest important suport financiar pe care Uniunea Europeană plănuia să i-l acorde Ucrainei pentru efortul de război și nu numai pentru societatea ucraineană, în general, plata salariilor, pensiilor etc., ceea ce e un semnal prost pentru Kiev, mai ales că știm că în Statele Unite ale Americii avem o situație similară cu Partidul Republican, care, în continuare, blochează oferirea Ucrainei a unui sprijin de 60 de miliarde, în special sprijin militar.

Deci Ucraina nu este într-o situație simplă, dar asta nu înseamnă că lupta e pierdută. Negocierile se desfășoară în ceea ce privește Uniunea Europeană. A-l convinge pe Victor Orban, probabil ar trebui să se întețească sau să deschidă sprijinul financiar acordat Ungariei de către Uniunea Europeană prin politica de coeziune și acest plan național de redresare și reziliență.

Deci negocierea continuă. Vor mai fi și alte întâlniri, alte summit-uri pe această discuție a fondurilor, a sprijinirii Ucrainei și la începutul anului viitor. Deci nu este o luptă pierdută.

Horia Daraban: Privind în viitor, evident, aderare în același moment pentru ambele state, pentru Ucraina și Republica Moldova, sau aderare în funcție de performanțe și la momente diferite?

Teodor Moga: Aderarea ar trebui să fie un proces meritocratic, adică să nu existe scurtături în acest proces. Așadar, depinde foarte mult de capacitatea acestor state de a îndeplini toate aceste criterii pe care Uniunea Europeană le impune, acele dosare despre care am vorbit la început, de negociere pentru aderare.

Nu se știe dacă vor intra la pachet, așa cum am intrat noi și bulgarii în 2007, dar probabil, ținând cont și de zona geopolitică, geografic mă refer aici, în care cele două state se situează, și ținând cont și de amenințarea comună la adresa acestor state, mă refer aici la amenințarea dinspre Federația Rusă, probabil decizia va fi, când va fi, una la pachet.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: https://audiovisual.ec.europa.eu/

Robert Bucatariu, culturist: prin practicarea acestui sport, ”din punct de vedere mental, devii de piatră”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (10.12.2023)

Publicat de hdaraban, 10 decembrie 2023, 23:59 / actualizat: 12 decembrie 2023, 14:42

Performanțele sale sportive sunt legate de culturism. Una dintre aceste performanțe este faptul că a luat titlul de campion național la culturism clasic, iar dincolo de această performanță poate fi adăugat că este fitness coaching, deci aproape de fenomenul stării de bine prin mișcare și exercițiu.

Pasiunea sa l-a determinat să facă studii de profil, Facultatea de Educație Fizică și Sport de la Iași dar și un master de specialitate. Încă un reper la acest capitol, Robert are și studii la Facultatea de Automatică și Calculatoare Iași.

Răspunzând la întrebările lui Horia Daraban, sportivul a vorbit despre începuturile sale în culturism, ce l-a făcut să se îndrepte către sală, care sunt provocările pentru a obține performanță.

Mai mult, Robert a oferit sfaturi pentru cei care vor să practice culturismul și a oferit proiecția trecerii de la nivel amator la cel profesionist.

Horia Daraban: Robert, mulțumesc mult pentru acceptarea invitației noastre.

Robert Bucatariu: Și eu, foarte mult, pentru invitație. Mă simt onorat să fiu aici. Sunt bucuros că observ o intenție din ce în ce mai mare de a fi promovat în media culturismul, sportul pe care eu îl îndrăgesc atât de mult și care, din păcate, încă se află într-o zonă gri. Unii nici măcar nu îl consideră sport.

Horia Daraban: O să căutăm justificări la afirmația ta. Povestea în ceea ce te privește pe tine începe, îmi imaginez eu, cu un adolescent care a văzut o fotografie cu un culturist celebru.

Robert Bucatariu: Nu, altul este clișeul. Eram un adolescent foarte firav, slab, undeva la 1,75 de metri și 45 dekilograme. Îmi era efectiv rușine cu mine însumi. La un moment dat, am ajuns să mă uit în oglindă, când am început să-mi conștientizez mai mult imaginea de sine, și nu mă mai puteam suporta așa.

La modul că îi vedeam pe băieții de vârsta mea, care erau mai bine dezvoltați, că, evident, specific vârstei, aveau și mai mult succes cu fetele și chestia asta a dat naștere unor complexe care m-au mobilizat. Culmea că nu eu am fost cu ideea de a merge prima dată la sală, ci unul dintre prietenii mei cei mai buni din copilărie, tot Robert.

Îl cheamă Robert Afloroaei și a venit el cu ideea să mergem la sală, el fiind cam în aceeași postură ca și mine și ne-am dus. Cred că aproape 16 ani aveam amândoi și de acolo a început totul. Acum, am  26 de ani și, de atunci, nu m-am mai oprit.

Horia Daraban: De la 45 de kilograme,  la 15-16 ani, acum?

Robert Bucatariu: Foarte aproape de 100.

Horia Daraban: Asta înseamnă o muncă foarte grea și seriozitate?

Robert Bucatariu: Și o muncă foarte grea și seriozitate. Și, cred eu, cel mai important, consecvență. Pentru că în toți acești ani dacă am avut pauze de la tot procesul ăsta, n-au fost foarte lungi; pauze, de genul, poate până în 3-4 săptămâni. În toți acești 10 ani, am continuat să fac chestia asta, să fiu constant, consecvent. Asta zic eu că a contat cel mai mult.

Horia Daraban: Spuneam de rezultate și am dat un exemplu, campion național la culturism clasic. Ultimul rezultat la?

Robert Bucatariu: Finalul lunii octombrie, pe 29, la Suceava, la Semtex Grand Prix, unde eu m-am dus convins că voi câștiga categoria Classic Physique, dar, spre surprinderea mea, mi s-a oferit locul șase, pentru că mi s-a zis că am o structură prea mare pentru categoria aceea. Surprinderea mea a fost că am câștigat Open-ul la culturism.

Horia Daraban: Era premiul cel mare?

Robert Bucatariu: Era, exact, premiul cel mare al competiției. Și a fost ceva ”wow” pentru mine.

Horia Daraban: Sentimentul?

Robert Bucatariu: De nedescris, adică, inclusiv pe live-urile pe care le-am făcut pe Instagram se poate vedea clar că nu îmi mai puteam controla emoțiile. Eram, efectiv, ba într-un râs, ba într-un plâns. Nu știu exact cum să descriu.

Horia Daraban: Rezultatul obținut la sfârșitul lunii octombrie te determină să mergi mai departe pe plan internațional?

Robert Bucatariu: Și nu doar acel rezultat, cât chiar cel de dinainte, când am participat în NPC (National Physique Committee), în cea mai mare federație internațională unde se desfășoară și competițiile pentru profesioniști.  La categoria de Classic Physique Novice, am câștigat Open-ul. Competiția se cheamă Valahia Warriors Championship, e o competiție celebră în rândul celor care urmăresc fenomenul , și rezultatul acela, mai degrabă, mă împinge să merg și mai departe în direcția de profesioniști.

Acolo se vede valoarea, într-un rezultat din NPC, dacă te duci în direcția de profesionist. Competițiile pe plan intern, să zicem în Federația Națională de Culturism și Fitness și concursurile private, mai degrabă, rezultatele de acolo îți conferă valoarea pe care o ai ca amator în acest sport, pentru că și criteriile de evaluare sunt după cele din federația de amatori, evident.

Horia Daraban: Pentru un culturist, ce înseamnă o zi de pregătire? Este vorba doar de a face exercițiile la sală sau e mai mult decât atât?

Robert Bucatariu:  Ca să vă ofer o idee, o trezire la o oră fixă tu ți-o alegi. E important să-ți păstrezi un bioritm. Pe parcursul întregii pregătiri, cât mai important e să te trezești la ora respectivă. Te-ai trezit, ți-ai făcut partea de dimineață de cardio, depinde de nevoile fiecăruia. Eu făceam până la vreo 30 de minute în fiecare dimineață.

După care, îți pregătești mesele pentru ziua respectivă, mănânci și prima masă, iar apoi ai un timing, o fereastră de timp foarte bine delimitat între mese pe care trebuie să o respecți. La ore cât mai fixe îți mănânci mesele calculate evident pentru necesarul tău.

După aceea, undeva pe la jumătatea zilei, are loc și antrenamentul, care poate fi în funcție de necesitățile fiecăruia, strict antrenament cu greutăți. La final, poate să mai fie inclusă și o parte de cardio.

Depinde foarte mult de forma ta și, după aceea, evident refacerea de după antrenament, care implică odihna, să-ți mănânci restul meselor, să încerci să păstrezi nivelul de stres cât mai jos, și foarte important, să nu stai treaz până târziu. Ai mâncat ultima masă, la 30 de minute, poate o oră, cel târziu, să adormi.

Horia Daraban: Deci un program foarte bine stabilit, iar regimul alimentar are o importanță capitală.

Robert Bucatariu:  Da, aș putea spune că are probabil cel mai mare impact în forma finală, pentru că este ușor, din punctul meu de vedere, și chiar plăcut să te antrenezi și să-ți depășești limitele, chiar dacă-i dureros, dar cel puțin pentru mine nu a fost chiar o plăcere să țin atât de strict partea de dietă și recunosc că am făcut și greșeli, am călcat și strâmb.

Probabil, fiecare pilon, și alimentația, și suplimentația, și antrenamentul are o importanță în egală pondere, dar cel mai greu este să te ții de partea de alimentație și să o faci 100% corect.

Horia Daraban: Dacă e să vorbim despre culturism ca sport,  ce-l face spectaculos?

Robert Bucatariu: Din punctul meu de vedere, faptul că reușești să atingi un aspect fizic, care, efectiv, la prima vedere, pare supraomenesc și, mai ales, dacă este să o luăm pe partea de impact pe care îl are pe plan personal.  Te vezi tu evoluând pe parcursul procesului și ajungi la forma finală, pur și simplu nu-ți vine a crede când vezi ce-i acolo, te uiți și spui: ”ăsta sunt eu?”.

Nu mai zic apoi de impresia care este creată celor din jur, pentru că e ”catchy”, atrage foarte tare privirea o astfel de formă ieșită din comun.

Horia Daraban:  E vorba despre o armonie fizicului?

Robert Bucatariu:  Exact, despre frumos, despre vizual și unii tind să îl limiteze strict la nivelul de artă.

Horia Daraban: Până la urmă, este un sport sau doar o modalitate de a modela corpul uman pentru a fi privit și admirat?

Robert Bucatariu: Dacă luăm în considerare faptul că există circuite competiționale și se fac comparații în funcție de anumite criterii între culturiști, ai putea spune că este sport, că, la urma urmei, asta presupune sportul. Presupune o competiție între mai mulți indivizi și o departajare în funcție de anumite criterii.

Dar aici, este puțin cu două tăișuri, pentru că nu este vorba de o performanță fizică, este vorba de o performanță estetică, despre o supremație estetică. Și atunci, intră, evident în calcul și factorul subiectiv, care nu este să zic așa, ca și în haltere. Ai ridicat deasupra capului prin smuls 180 kg, adversarul tău a ridicat 182. Finalul poveștii.

Aici, dacă doi indivizi sunt foarte, foarte apropiați ca și impact vizual, cum îi departajez cu adevărat? Și acolo intervine factorul ăsta subiectiv.

Horia Daraban: De acolo derivă și poveștile?

Robert Bucatariu: Și poveștile: că da, domnule, vezi că nu este un sport, că-i mai mult o artă sau un sport valorificat mai mult sub forma unei arte.

Horia Daraban: În ce fel ți-a schimbat viața culturismul, practicarea lui?

Robert Bucatariu: Pe toate palierele. Pentru că mi-a oferit șansa efectiv de a trăi din chestia asta, nu din premiile în bani, de la competiții propriu-zis, ci din veniturile asociate. Pentru că tu, în momentul în care dobândești anumite performanțe, ești pus în situația de a putea să îi îndrumi pe alții.

Și o poți face în procesul de coaching, evident, pe care eu îl fac la nivel de profesie și pe măsura rezultatelor. Evident că atragi și din ce în ce mai mulți oameni cu care lucrezi, cu care colaborezi.

Pe partea de încredere în sine, nu mai zic. Din punct de vedere mental, devii de piatră. Efectiv, în orice situație te-ai afla, oriunde te-ai duce, te descurci. Îți deschide niște căi neuronale, care, altfel, ar fi rămas acolo, blocate, ruginite. Inclusiv relațiile cu ceilalți au de câștigat de pe urma acestui lucru.

Horia Daraban: Care este clișeul pe care îl combați cel mai des când se vorbește despre culturism?

Robert Bucatariu: Ar fi multe, dar cel mai mare clișeu ar fi cel că poți dobândi așa ceva fără un efort real, cu ajutorul unor substanțe sau a unor suplimente mai puțin naturale ș.a.m.d.

Lucrul acesta îl consider în totalitate fals. Poți folosi și mama suplimentelor, poți folosi și mama substanțelor, dacă stai pe canapea și te uiți la televizor, nu o să se întâmple nimic. Fizicul va rămâne inert. Fizicul răspunde la stimul. Nu-i oferi stimul,  nu se întâmplă nimic.

Horia Daraban: În ideea că poate cineva vrea să se apropie de acest de culturism, ce sfat, cu ce îndrumare ai putea veni, înainte ca ei să se îndrepte către sala de exerciții?

Robert Bucatariu: În primul rând, să nu intre cu așteptările de a avea rezultate peste noapte. Ăsta este primul lucru pe care sfătuiesc pe oricine. În momentul când vrei ca totul să vină ca o pocnitură din degete, vei fi dezamăgit. Probabil, chiar după primele câteva zile o să fii dezamăgit. Și lucrul ăsta te va face să renunți.

Mai apoi, aș sfătui pe oricine să se informeze corect, să caute să se informeze din surse cât mai bune. Te poate feri de multe greșeli, te poate scuti de mult timp pierdut.

 Eu zic că un mentor este bine-venit în orice domeniu ai dori să faci ceva serios.

Horia Daraban: Iar legat de programul viitoarelor competiții, în ceea ce te privește pe tine, care este orizontul?

Robert Bucatariu: Orizontul este să ajung profesionist. Poate nu în următorul an, în 2024, dar sigur în 2025. Prima competiție la care voi participa va fi ”Mr. Olympia” Amatori de la Cluj, în cadrul NPC. Sper eu să iau un card de profesionist la categoria Classic Physique.

Dacă nu, aceeași perspectivă rămâne valabilă pentru alte competiții din NPC mai spre final de an, cum este Romania Muscle Fest, care are loc în luna noiembrie. Dacă nu e să fie nici atunci, eu zic că va fi cu siguranță în 2025.

Horia Daraban: Deci mesajul care reiese din acest orizont?

Robert  Bucatariu: E că nu renunț până nu reușesc să ajung profesionist.

Horia Daraban: Robert Bucatariu, îți mulțumesc foarte mult pentru răspunsurile oferite la emisiunea noastră și îți dorim succes în continuare.

Robert Bucatariu: Mulțumesc și eu tare mult, să auzim numai lucruri bune.

Varianta audio a Interviului:

Sursa foto: Robert Bucatariu

Angela Grămadă, analist politic: ”România începe să dezvolte o politică externă față de Ucraina mult mai asumată și cu o mult mai bună înțelegere a realităților din regiune”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (10.12.2023)

Publicat de hdaraban, 10 decembrie 2023, 22:12 / actualizat: 13 decembrie 2023, 12:28

Legile au stipulări referitoare la limbile acestor minorități și la folosirea, predarea lor în instituțiile de învățământ. Demersul este legat și de răspunsul pe care îl așteaptă Kievul, la jumătatea lunii decembrie, la reuniunea Consiliului European (14 – 15 decembrie 2023), pentru deschiderea negocierilor de aderare.

În ceea ce privește România, subiectul poate fi legat și de anunțata și dorita eliminare a glotonimului ”limba moldovenească” și folosirea sintagmei ”limba română”.

Potrivit ultimului referendum din Ucraina (2001), comunitățile istorice românești însumează 400.000 de persoane, 150.000 considerați ca atare, iar 250.000 vorbitori de așa-zisă limbă moldovenească.

De altfel, chestiunea aceasta face parte din dialogul politico – diplomatic dintre București și Kiev, cel mai recent episod fiind întâlnirea, la București, a ministrului afacerilor externe, Luminița Odobescu, cu viceprim-ministrul pentru integrare europeană și euroatlantică a Ucrainei, Olga Stefanişina.

De altfel, oficialul român a exprimat aprecieri pentru decizia guvernului de la Kiev privind așa-numită limbă moldovenească, subliniind că, mai departe, este importantă implementarea integrală a acestei decizii la toate nivelele, central, regional și local, în toate regiunile din Ucraina.

La ”Weekend cu prieteni”, ediția din 10 decembrie 2023, Angela Grămadă, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale, a explicat în ce fel sunt legate drepturile minorităților naționale din Ucraina de deschiderea negocierilor de aderare.

Aceeași invitată a prezentat câteva din motivele pentru care exponenții comunității istorice românești din Ucraina trebuie susținuți în demersurile de a-și cere drepturile legate de limbă, folosirea și predarea ei în școli.

Nu în ultimul rând, analistul politic a creionat resortuile care au determinat România să amplifice demersul politic și diplomatic pe relația București – Kiev, inclusiv prin realizarea, în viitor, a unui parteneriat strategic.

Un interviu realizat de Horia Daraban.

Horia Daraban: Spuneam de acea întâlnire la București; două subiecte: deschiderea negocierilor de aderare și tocmai acesta, al limbii române și eliminarea glotonimului limbă moldovenească. Vă întreb, în acest sens, e un troc sau mai mult decât atât?

Angela Grămadă: Nu e neapărat un troc, e mai degrabă îndeplinirea acelor obligații ale Ucrainei pe care și le-a asumat în acest proces de integrare europeană. Și aici trebuie să să facă o mică paranteză, care ar putea să fie foarte relevantă pentru cei care analizează ce se întâmplă în Ucraina. Și trebuie să menționez că anul trecut, pe 13 decembrie, Rada ucraineană a votat legea cu privire la minorități și cu privire la educație și pentru ea, adică pentru Ucraina, ca țară, era un dosar închis. Însă criticile care au venit din exterior, formulate de anumite state europene, au pus pe gânduri autoritățile ucrainiene și acestea au fost nevoite să se adreseze către Comisia de la Veneția, iar aceasta a venit cu anumite recomandări.

Evident, recomandările Comisiei nu sunt obligatorii, dar în contextul în care presiunea publică din partea Ungariei este atât de mare și se știa acest lucru, că Ungaria se se va opune oricărui demers de integrare europeană al Ucrainei, autoritățile de la Kiev au revenit asupra legii și au adoptat o nouă variantă a sa, îmbunătățită, zic eu. Poate nu neapărat care să cuprindă toate așteptările minorității etnice române din din Ucraina, dar ea este îmbunătățită considerabil față de varianta care exista anterior. Ceea ce înseamnă că autoritățile de la Kiev sunt gata să asculte, sunt gata să ia în considerare anumite recomandări care i se fac, dacă aceste recomandări, cum spun ei, nu le contravin intereselor de securitate națională.

Și aici mai fac și a doua paranteză, care iarăși este necesară, pentru că de foarte multe ori autoritățile de la Kiev au spus că această lege a minorităților nu este adoptată sau este adoptată într-un anumit fel, adică cu un anumit conținut, ca să nu genereze premize ca Rusia să se simtă mai influent pe teritoriul Ucrainei. Iar în contextul agresiunii extinse a Rusiei împotriva Ucrainei, cu atât mai mult partea ucraineană a declarat că nu dorește să genereze beneficii pentru partea rusă, astfel încât aceasta să poată să influențeze mersurile lucrurilor în Ucraina.

Horia Daraban: Spuneți dumnevoastră de așteptări ale comunității istorice românești din Ucraina, mai ales comunitatea din sudul Basarabiei istorice, din regiunea Odesei și realitatea legislativă, în ce măsură s-au întâlnit aceste așteptări cu ceea ce s-a votat?

Angela Grămadă: Aici nu trebuie să să confundăm lucrurile, pentru că acolo există o decizie a guvernului, textul căruia eu încă nu l-am văzut, pentru că am tot urmărit ca să fie publicat acel text, dar înțeleg de la locuitorii din regiune, cei care se preocupă de de acest dosar, că deja există un mecanism care este pus în aplicare, dar cu foarte multe carențe sau cu foarte multe întârzieri și asta deoarece, pe de o parte, autorităților le lipsesc resursele financiare pentru a acoperi acele carențe și aici ne referim la manuale, la metodologie de predare în școli. Pe de altă parte, ei susțin că există alte lucruri, mult mai mult mai importante acum, care trebuie să fie puse în în funcțiune și că această decizie va urma să fie implementată în perioada imediat următoare.

Asta nu înseamnă că un asemenea răspuns din partea autorităților ucrainene poate să fie acceptat în primul rând de către locuitorii din regiune și, în al doilea rând, de către autoritățile de la de la București. De ce? Pentru că autoritățile de la București practic susțin integrarea europeană a Ucrainei, dar cu anumite puncte acolo care rămân pe agenda bilaterală și, pe lângă discuțiile deja care au fost agreate, noi vedem că, exact cum ați menționat și dvs. în continuare, România susține acest parcurs european al Ucrainei.

În continuare, România declară deschis, inclusiv adresând un mesaj și către vecinul său, Ungaria, că este nevoie ca Ucraina să vină în această familie europeană tocmai pentru a proteja minoritățile de agresiune extinsă a Federației Ruse și România încearcă să sugereze Ucrainei că, în această perioadă dificilă pentru pentru Kiev, va face tot posibilul să  sprijine demersurile autorităților de la de la Kiev, dar să nu facă rabat în același timp de la respectarea drepturilor și libertăților tuturor cetățenilor ucraineni și mai ales ale minorității etnice române.

Horia Daraban: Apropo de ceea ce spuneați, de carențe, și dau un exemplu  eu. În Ucraina, o școală primește statutul de instituție de învățământ cu predare într-o limbă a minorităților, dacă legislativul local, să spunem consiliul local, votează favorabil în acest sens. Sunt cazuri în care nu s-a acordat acest vot. Sunt și alte lacune. Pot fi acestea eliminate prin dialog între părțile interesate și mă refer, evident, la relațiile române ucrainene, există pârghii în acest sens?

Angela Grămadă: Cu siguranță, dar aici eu cred că trebuie să oferim mai mult sprijin liderilor minorității etnice din cele două regiuni. Bine în regiunea Cernăuți nu este atât de evident această problemă, dar liderii locali, cei care au nevoie de de această susținere și cei care încearcă să militeze pentru pentru respectarea acestor acestor drepturi, ei trebuie să fie susținuți, în primul rând, pentru că fără ca voința lor să fie exprimată sau să fie creat acel spațiu în care voința lor să fie exprimată foarte clar și susținută foarte clar de către ceilalți membri ai comunității locale, autoritățile române nu au pârghiile necesare pentru ca să pună pe agenda de bilaterală această discuție. Deci, în primul rând, trebuie să fie definită problema ca atare în regiunea respectivă și abia mai apoi să poată fi preluată și discutată la cel mai înalt nivel.

Din păcate, în ultima perioadă, pe agenda discuțiilor bilaterale a ajuns această problemă din cauza că au fost într-adevăr omise anumite aspecte, aspecte, nu doar aspecte, dar au fost omise inclusiv alocarea de resurse, inclusiv atenția cuvenită, voința politică din partea Ucrainei pentru a fi atentă la ceea ce se întâmplă în în cele două regiuni și au fost omise din această agendă politică a Ucrainei probleme care se referă la Ucraina în general ca ca la un stat unitar, în sensul că ei s-au concentrat pe majoritate și știm de ce. Pentru că ei creează acum statul-națiune, acest stat civic, fără a lua în calcul prea mult aceste sensibilități sau fără a lua în calcul acele diferențe de dezvoltare pe care le cereau minoritățile etnice din această țară, chiar dacă aceste minorități participă în rând cu populația majoritară la lupta împotriva agresiunii Rusiei extinse a asupra Ucrainei.

Deci ei trebuie să se simtă parte a acestui stat unitar. Pentru că atunci când îi întrebi pentru prima dată ce sunt ei și ce simt ei, ei în primul rând vor răspunde sau vor avea tendința de a răspunde că sunt cetățeni ai Ucrainei și abia apoi vor veni și cu această completare că sunt etnic români din Ucraina. Dar în primul rând ei sunt cetățeni ai Ucrainei care participă la acest act de de apărare a țării și a integrității teritoriale și nu trebuie să fie omiși inclusiv prin nevoile pe care le formulează și le adresează autorităților.

Horia Daraban: În luna octombrie, dacă nu mă nu mă înșel, a acestui an, la București, a fost semnat parteneriatul strategic în România-Ucraina, între cei doi președinți, definit până acum, de ce anume, dincolo de chestiunea drepturilor minorității românești din Ucraina și în ce direcție se se îndreaptă?

Angela Grămadă: În primul rând, trebuie spus că s-au început demersuri pentru a semna un parteneriat strategic. Asta înseamnă că în perioada următoare, cele două părți, adică delegațiile oficiale, reprezentanții instituțiilor publice, vor lucra la un document comun care să ridice nivelul de relații bilaterale la un parteneriat strategic. Din declarațiile pe care le-am citit atunci și comunicatele de presă care au apărut din ambele părți, în primul rând, securitatea a fost punctul și pilonul important al al documentului, iar ulterior și dialogul bilateral pe anumite paliere, iar cel economic este cel prioritar. De ce? Pentru că această cooperare economică și participare a României la reconstrucția Ucrainei va însemna că nu există cale de întoarcere și că dialogul trebuie să fie aprofundat astfel încât să genereze beneficii pentru ambele părți pe pe termen lung.

Deci, practic, securitatea este primul aspect care interesează. Al doilea este această aprofundare a colaborării bilaterale, mai ales în domeniul economic. Și al treilea punct, foarte important și el, deja se regăsește în mai multe declarații publice ale oficialilor din ambele părți, este susținerea parcursului european al Ucrainei, pentru că doar așa se înțelege foarte bine că Ucraina va putea să își mențină nu doar acest moment de dezvoltare internă ajustat la anumite realități europene, dar doar așa Ucraina va putea să se pună și la adăpost, chiar dacă proiectul Uniunii Europene nu este neapărat un proiect care să vină cu o componentă militară evidentă. Uniunea Europeană a fost creată ca o soluție economică la la o problemă politică și asta ne duce cu gândul înapoi la modul în care au fost create și transformate ulterior acele Comunități Europene, primele Comunități Europene.

Dar Uniunea Europeană este o soluție economică care produce stabilitate și securitate precum și un răspuns la o problemă de securitate, la o problemă politică. De aceea și este parte importantă această integrare europeană a Ucrainei în toate aceste demersuri oficiale și în toate aceste declarații comune pe care le au liderii celor două state.

Horia Daraban: Cum ați caracteriza politica externă a României în relația cu Ucraina? Făcând o comparație cu ceea ce propune Ungaria, ceea ce propune, mai nou, Polonia.

Angela Grămadă: Eu cred că România începe să dezvolte o politică externă față de Ucraina mult mai asumată decât a existat în trecut și cu o mult mai bună înțelegere a realităților din regiune. Și asta se datorează nu doar vecinătății noastre cu Ucraina, celor 600 de de kilometri de frontieră comună sau a minorității etnice române de pe teritoriul Ucrainei, dar și din simplul motiv că Rusia a modificat frontierele unilateral și s-a apropiat foarte mult de frontierele României în Marea Neagră.

Deci România are o astfel de înțelegere a securității în regiune, a provocărilor care sunt asociate acestei agresiuni și de aceea România încearcă acum un pic cam târziu, după părerea mea, dar încearcă acum să își asume o politică externă față de Ucraina mult mai coerentă față de ceea ce a existat anterior, iar asta trebuie să fie salutat.

Varianta audio a dialogului:

Hartadiasporei.org, un proiect al unor tineri stabiliți în Germania, cu scopul de a-i sprijini pe românii plecați peste hotare. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (10.12.2023)

Publicat de hdaraban, 10 decembrie 2023, 22:02 / actualizat: 14 decembrie 2023, 10:46

În acest sens, la ediția ”Weekend cu prieteni” din 10 decembrie,  au fost aduse vești din Germania, cu ajutorul celor care au pus bazele unei organizații. Aceasta se cheamă Diaspora Civică Berlin.

”Ce este ea?”, ”cu ce inițiativă încearcă să apropie diferite puncte românești împrăștiate pe harta Europei?” au fost câteva din întrebările lui Horia Daraban adresate lui Claudiu Hurban, membru al organizației și coordonator al unor inițiative.

Horia Daraban: O hartă a entităților românești. O hartă a diasporei. Ce se vrea acest demers?

Claudiu Hurban: Harta Diasporei este un proiect pe care noi l-am început într-o formă așa pilot, experimentală, în urmă cu ceva ani. Dacă nu greșesc, în jur de 2020, am pus bazele și am făcut asta simțind nevoia pe propria piele a mea, a colegilor, de a avea într-un fel, acces la unele servicii care să fie în limba română. Și aici mă refer la medici, traducători autorizați, magazine, restaurante, tot felul de servicii care în viața de zi cu zi îți sunt utile, iar în limba română îți sunt și mai utile, când te afli într-o țară în care nu stăpânești foarte bine limba.

A fost cazul nostru. Feedback-ul pe care l-am primit de la comunitatea de români din Berlin a fost extrem de încurajator. Chiar am rămas surprinși de cât de bine a fost percepută harta și cât de benefică a fost ea pentru mulți.

Bineînțeles că nu ne-am gândit noi că vom reinventa roata sau apa caldă. Inițiative similare probabil că mai există, dar într-o formă în care să aibă și o experiență a user-ului, să poată să găsească pe o hartă exact unde se află locația, cu toate detaliile de contact, nu mai exista. Și așa am plecat la drum cu harta.

Iar pe baza feedback-ului foarte bun pe care l-am avut cu harta din Berlin, ne-am dat seama că, de fapt, acesta este un proiect care poate fi implementat oriunde în lume. Așa s-a născut ideea creării unei platforme hartadiasporei.org, în care noi ne-am parteneriat cu diverse asociații de români din diaspora ca ei să își dezvolte propria hartă.

Horia Daraban: Iar acum, la această adresă pe care ai indicat-o tu, se regăsește o hartă cu repere din mai multe state ale Europei.

Claudiu Hurban: Da, în clipa de față focusul principal este pe Europa. Am început întâi prin a contacta diverse organizații prin țări europene și așa au ajuns primele comunități, primele puncte pe harta respectivă să fie în Europa. Dar, bineînțeles, dorința noastră nu este de a ne opri aici, ci dimpotrivă, să reușim să punem cât mai multe pinuri în colțuri cât mai îndepărtate.

Horia Daraban: Potrivit hărții, românii sunt, bineînțeles, în Germania și enumerarea ar putea continua. Dau un exemplu, Franța.

Claudiu Hurban: Franța, Croația, Austria, Cehia, Marea Britanie, Israel. Lucrăm deja cu unele organizații pentru a crea comunitatea lor pe hartă și dorința noastră este, bineînțeles, s-o extindem și în nordul Americii. În ultimă instanță, cred că harta se va extinde unde este relevantă.

Horia Daraban: Lărgind aria subiectului, dar păstrând raportarea, e greu să strângi români în jurul unei idei, în jurul unui proiect?

Claudiu Hurban: E greu și nu știu dacă am un răspuns general valabil. Îmi e greu să spun, dar eu sunt plecat de acasă de vreo 15 ani. Ce-mi aduc aminte este că, la început, făceam cunoștințe cu toate naționalitățile englezi, spanioli, italieni ș.a.m.d. și un lucru pe care l-am realizat după ceva timp a fost cât de închegați sunt ei. Adică ieșeau în grupuri cu ai lor, făceau diverse chestii. Și atunci m-a plesnit întrebarea: ”dar, oare de ce nu se întâmplă același lucru și cu românii?”.

E o întrebare pe care am întors-o pe foarte multe părți și nu pot să spun că am un răspuns concret, mai mult decât o constatare că poate în unele părți ale lumii, comunitățile de români care locuiesc acolo nu sunt atât de bine închegate între ei.

În același timp, e și remarca că printr-un simplu demers cum e Diaspora Civică și comunitatea pe care am strâns-o în jurul ei cred că lucrurile se schimbă către mai bine, către a aduce oameni împreună pentru o anumită idee, dorința de implicare într-un proiect care le este aproape de suflet ș.a.m.d.

Horia Daraban: Apropo de ceea ce spuneai tu, practic, cum se definește Diaspora Civică Berlin?

Claudiu Hurban: Este o asociație care s-a format la nivel informal în urma emoției create la protestele din 2017, când un grup de oameni s-a întâlnit aici, în Berlin și din dorința de a face ceva. Nimeni nu știa exact concret ce vrea să facă și așa s-a coagulat un grup de oameni cu viziuni foarte asemănătoare, dorință de implicare foarte ridicată și așa am făcut primii pași.

Am început ușor-ușor să facem diverse proiecte care cumva să răspundă ideii noastre de a contribui cumva la o societate în care oamenii se implică activ civic pentru a susține diverse cauze.

Și în sensul acesta s-au făcut primii pași. În anul 2021 am înființat oficial o asociație care a pus așa un pic de structură, ne-a dat o formă formală, care ne-a permis pe mai departe să ne implicăm în astfel de proiecte, să putem aplica pentru diverse finanțări, să putem să colaborămoficial cu alte organizații ș.a.m.d.

Dar cred că esența Diasporei Civice este dorința unor oameni de a se implica în diverse probleme în spațiul public și de a da ceva înapoi societății în care trăiesc.

Horia Daraban: Un exemplu de proiect în sensul la ceea ce ai spus tu și care să vină din partea organizației?

Claudiu Hurban: Am avut multe proiecte din 2017 până acum. Cel cu harta diasporei este cel mai mare, dar pe lângă aceasta de am avut, de exemplu, o campanie de promovare pentru alegeri. A fost unul din evenimentele care mie personal mi-a plăcut cel mai mult. Am organizat un ”town hall” în care am invitat diverși candidați pentru alegerile parlamentare din diaspora, i-am pus în fața publicului ș i-am bombardat cu întrebări, cu remarci, sugestii și chestii de genul ăsta.

Un alt proiect, în 2020, când era acel mare scandal cu muncitorii sezonieri, colegii mei, mai mult decât mine, s-au implicat într-un proiect de informare a acestora. Probabil că îți mai aduci aminte, a fost situația cu un abator Tonnies, aici, în Germania, în care muncitorii nu erau tratați în cel mai bun fel și am încercat și noi să ne aducem aportul cum am putut, în a informa despre drepturile lor, ce pot accepta și ce este inacceptabil ș.a.m.d.

Un eveniment, de exemplu, recurent pe care îl facem de câteva ori pe an este Cafeneaua Civică. În diverse formaturi, ne întâlnim cu membri ai comunității ca să înțelegem care sunt problemele de care se lovesc, să ascultăm sugestii pentru un eventual proiect, care ar fi benefic comunității și tot așa.

Horia Daraban: Îmi dau seama că enumerare ar putea continua. Am vorbit despre trecut, am vorbit despre prezent, fie și raportându-ne la harta diasporei. Ce pregătiți pentru 2024, ce pregătiți pentru anul viitor?

Claudiu Hurban: În 2024, unul dintre punctele principale vor fi alegerile. România va trece prin patru rânduri de alegeri, ceea ce reprezintă o sursă pentru noi de a ne implica direct la europarlamentare, parlamentare și prezidențiale. Suntem așa ”work in progress” la a face conceptul pentru câteva evenimente și.

Pe lângă asta, lucrăm la un webcomics care te va arunca un pic în trecut, în perioada anilor ‘30 în România, cu plusurile, dar mai ales cu minusurile și cu ideile, conceptele dezvoltate în acea perioadă și impactul pe care l-au avut asupra societății românești.

Bineînțeles, va fi 1 Decembrie, și atunci vom avea un eveniment dedicat, mai ales că vor fi 35 de ani de la Revoluție.  Altfel, participăm alături de o altă organizație din România la un studiu sociologic pentru a înțelege mai bine comportamentul la vot sau prezența sau lipsa de la procesul de votare a cetățenilor români.

Varianta audio a interviului:

Ștefan Dinu, căpitan al reprezentativei naționale, campioană la Mondialul de Street Fishing: pescuitul este ”confruntarea intelectuală, de partea omului, și instinctuală, de partea peștelui”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (19.11.2023)

Publicat de hdaraban, 19 noiembrie 2023, 23:56 / actualizat: 22 noiembrie 2023, 10:31

Ceea ce scria Sadoveanu, cu siguranță, poate fi contrazis cu fapta: o echipă a României a câștigat Campionatul Mondial de Street Fishing (pescuit urban), desfășurat recent în Italia.

Competiția s-a aflat la a doua ediție, iar cronicile de specialitate îi considerau pe români ca favoriți.

Astfel că, la ”Weekend cu prieteni” a fost aruncat microfonul în balta cu subiecte și s-a lăsat prins Ștefan Dinu, unul din căpitanii reprezentativei.  El este și cel care, prin acțiuni, evenimente sportive organizate, a popularizat pescuitul urban și a coagulat echipa câștigătoare.

De altfel, domnia sa este și președintele organizației Street Fishing România. El a explicat de ce pescuitul urban este spectaculos, iar legat de competiție, a povestit care au fost momentele decisive care au dus la victoria românilor.

Horia Daraban: Vă felicit pentru reușită.

Ștefan Dinu: Mulțumesc mult. Accept aceste felicitări, în primul rând, în numele echipei, pentru că a fost un efort fantastic de echipă. În general, genul ăsta de eveniment, fie că vorbim de Campionatul Mondial de Street Fishing sau orice alta, este, în primul și în primul rând, o chestiune de echipă.

Horia Daraban: De aceea, să și spunem care sunt numele celor care fac parte din reprezentativa României: Ștefan Dinu Edmond Păun, Vlad Dumitrescu, Liviu Paraschiv, Alex Bucur, Vlad Panait,  Valentin Gîtlan Rossi, Paul Ispas, Adrian Crișu, Bogdan Grosu, Daniel Parisi. Ultimul e cel care s-a ocupat de partea de media. Ei sunt membrii echipei, uniți de aceeași pasiune.

Ștefan Dinu: Da, în general, pescuitul înseamnă foarte multă pasiune. Însă, în momentul în care treci de această mică treaptă și ajungi într-o competiție, deja pasiunea începe să fie o obsesie. E un lucru pe care îl spun: cei care ajung la un campionat mondial fac o trecere spre un cu tot alt nivel de a înțelege o competiție, de a înțelege ce se întâmplă într-o competiție la nivelul acesta și sunt foarte puțini cei care se uită la noi și ne văd și realizează cu adevărat cât de dăruit trebuie să fii acestei preocupări pentru a avea acea medalie la piept. Ce.

Horia Daraban: Ce este street fishing? Într-o traducere aproximativă înseamnă pescuit urban.

Ștefan Dinu: Pescuitul urban nu este o ramură total separată. Este un pescuit care se face la pești răpitori cu năluci artificiale. Noi, în cercurile noastre, numim genul ăsta de pescuit ”spinning”. Diferența este că se fac în ape din mediul urban. Deci este important această modificare, pentru că, în general, apele din mediul urban sunt pescuite de foarte mulți oameni, există poluare, există presiune pe pești. Genul ăsta de pescuit este mult, mult mai dificil decât un pescuit, să spunem, în Delta Dunării sau pe Prut, undeva într-un mediu sălbatic în care probabil sunt doi, trei pescari la kilometru. Aici, pot fi și doi, trei pescari pe metru. În principiu, se trece la năluci mult mai mici, la tehnici mult mai subtile. E un pescuit mult mai dificil decât orice alt pescuit.

Horia Daraban: Spuneam de Campionatul Mondial de Street Fishing, desfășurat în Italia, în prima jumătate a lunii noiembrie; reprezentative, sportivi din 12 țări. Cum s-a desfășurat competiția și, în general, cum se face acest punctaj care departajează echipele în clasament?

Ștefan Dinu: Acest campionat mondial are destul de puțină istorie. Este doar la a doua ediție, dar la nivel european, competițiile de street fishing datează cam de prin 2010. În 2015, în România, a avut loc prima competiție de street fishing. Există o selecție la nivel național, astfel încât cei mai buni sportivi ajung la acest campionat. Bineînțeles că, având în vedere rezultatul din anii anteriori, pentru că această medalie de aur nu vine din neant, de niciunde, ci vine după alte două medalii de bronz, una pe echipe și una pe națiuni obținute la prima ediție din Olanda, noi, ucrainenii, care au luat argint, și olandezii eram considerați favoriți. Dar, în pescuit, nu prea există favoriți. Există cel mult favoriți de hârtie. Bineînțeles, Italia era altă favorită pentru că au un pescuit deosebit de puternic, în plus, jucau acasă.

În principiu, campionatul funcționează cam așa: fiecare națiune are două echipe, una într-o grupă, una în cealaltă grupă. Se pescuiește la niște specii pe care organizatorul le definește încă de la început. Pentru fiecare specie există o dimensiune minimă peste care încep să puncteze acești pești și un număr maxim de capturi pe care poți să-l înregistrezi pentru fiecare specie în parte. În momentul în care se prinde un pește, există un arbitru în spate, el identifică specia. Dacă este una dintre speciile care punctează, măsurăm dimensiunea. Facem o poză într-o aplicație care asigură, practic, în timp real, clasamentul fiecărei grupe în parte. Și astfel, la sfârșitul zilei, acești centimetri sunt transformați în puncte. Câștigă grupa respectivă. Dacă ai câștigat grupa aceea, ai un punct. Ei spun o penalitate. E puțin forțată, pentru că nu poți să câștigi grupa, să ai o penalitate, dar noi o numim un punct.

Cine termină ultimul în cazul acesta va  avea 12 puncte, astfel încât în prima zi se adună rezultatul unei echipe cu rezultatul celei de-a doua echipe și există un clasament intermediar. De exemplu, în prima zi, România a avut un loc șase și un loc doi, ceea ce ne punea pe cea de-a doua treaptă a podiumului, după Olanda.

În cea de a doua zi, însă, nouă ne-a mers mult mai bine. Am reușit să câștigăm una dintre grupe și, în cealaltă grupă, Olanda și românii au fost la egalitate. Ambele echipe nu au reușit să puncteze. A fost un concurs cu foarte multe emoții, foarte multă presiune emoțională. În primul rând, pentru că toate informațiile astea erau în timp real și orice pește, orice captură înregistrată în aplicația respectivă putea oricând recalcula tot ce înseamnă clasament.

Horia Daraban: A existat un moment critic al competiției pentru reprezentativele României?

Ștefan Dinu: Pentru noi cred că au existat în ambele zile. Cred că primul moment a fost la finalul zilei întâi. Echipa României era pe locul șapte. Aveam nevoie de o captură ceva mai mare pentru a reuși să ne ridicăm. Noi aveam cinci bibani, mai aveam nevoie de un pește. Adi Crișu a reușit capturarea unei știuci foarte mari, cu 13 minute înainte de final, rezultat care ne-a dus până pe locul doi. A fost o explozie de bucurie. Fiecare echipă își face strategia: cam ce se face, cum o să facă, unde o să facă.

Însă, de data aceasta, acea planificare de dinainte de competiție chiar nu a funcționat. În cea de a doua zi, a fost o oră de foc în care am reușit să prindem capturi ceva mai mari decât media respectivă și cred că, în 20, 30 de minute, am urcat de pe locul șapte până pe locul întâi, loc pe care nu l-am mai cedat până la finalul competiției.

La un moment dat, Liviu Paraschiv a prins un bas, care este o specie introdusă în Europa. Nu este o specie europeană, este o specie americană. Este o specie la care noi nu știm să pescuim, deși toată lumea dorește să pescuiască la bas. Noi nu avem această specie și nu era una dintre punctele noastre tari. Am reușit însă să prindem acest bas de 30 de cm, ne-a ajutat enorm, am câștigat această grupă și ne-a dus pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Vorbim de doi pești esențiali, acea captură de știucă din prima zi și basul acesta din a doua zi. Din păcate, a fost un campionat puțin mai sărac în capturi, dar, una peste alta, cam asta înseamnă street  fishing. Nu înseamnă zeci de capturi prinse de toată lumea. Un pescuit în care numai cei care reușesc să se adapteze foarte bine la condiții, de multe ori foarte vitrege, trec de presiune, reușesc să câștige.

Horia Daraban: Cu ce sentimente, odată câștigat Campionatul Mondial de Street Fishing?

Ștefan Dinu: Bucurie, clar. Reușita vine după ani de zile de muncă, pentru că ceea ce se vede, această medalie, de fapt, are dedesubt o comunitate întreagă care muncește, care este foarte pasionată, care cheltuiește timp, bani, pasiune pentru chestia asta, de aproximativ opt campionate naționale desfășurate în întreaga țară.

Cel de-al doilea sentiment, chiar discutam și unul dintre colegi îmi spunea: ”tu îți dai seama ce am făcut? Îți dai seama că următorii vor trebui să facă la fel de bine ca noi?”. Va urma un campionat mondial în Franța, destul de departe de noi și mai dificil, dar bineînțeles, un alt lucru foarte important, deja România este o țară la care toată lumea se uită, de care toată lumea se teme și pe care toată lumea o urmărește.

Horia Daraban: Spuneați dvs. că sunt organizate competiții naționale, că sunt participanți din toate colțurile țării. Cât de popular, așadar, este acest tip de pescuit?

Ștefan Dinu: Popularitatea, în momentul de față, nu este ceva fantastic de mare. Cred că este cel mai mare campionat național de profil din România. Anul acesta a cuprins 10 etape desfășurate în nouă orașe. Urmează 2024, în care se vor mai adăuga două orașe pe harta acestor competiții. Vorbim de Galați și Tulcea. Atrage de la vreo 25 de competitori per competiție până la 80. Ușor, ușor, va deveni foarte popular dintr-un motiv foarte simplu. Este genul de turneu în care pleci dimineață de acasă și undeva la ora 15.00 ești din nou acasă. Nu presupune cheltuieli materiale fantastic de mari, pentru că folosești lansetă și o mulinetă, nu neapărat extrem de scumpe. Poți să te duci la concurs cu bicicleta sau pe jos sau cu autobuzul. Tot ceea ce înseamnă eforturi financiare personale, eforturi de timp sunt minimale.

Țin minte, în 2015, la primul concurs, au fost foarte mulți oameni cu  cunoștințe minimale despre ce înseamnă pescuitul la pești răpitori, însă, tocmai că au fost foarte aproape de o apă, evoluția lor a fost una asimptotică. Cel mai bun exemplu este Edmond Păun, este campionul nostru național en-titre. A câștigat acest titlu în finala care tocmai s-a încheiat, acum, cred că mai puțin de o lună, la Bacău.  A evoluat de la un pescar căruia îi plăcea să pescuiască, la unul dintre superstarurile spinning-ului românesc. Are deja trei titluri de campion național, are două medalii la campionatele mondiale. Genul ăsta de evoluție a existat peste tot și o să existe tot timpul. Orice competiție va împinge practicantul de la un simplu amator la un nivel extrem de avansat în ceea ce înseamnă experiența și abilitățile sale în domeniul ăsta.

Horia Daraban: Pescuitul pentru dumneavoastră înseamnă?

Ștefan Dinu: Înseamnă extrem, extrem, extrem de mult. Eu fac parte, probabil, din acel 0,5% dintre pescarii României care consideră pescuitul mai mult decât orice. Singurul lucru care este înaintea pescuitului este familia mea. Faptul că sunt obosit, că poate am o rană sau poate n-am chef, sunt chestiuni care nu contează, în momentul în care înseamnă prezența la o competiție. Dau 100% în orice competiție. Este una dintre componentele esențiale ale vieții mele, pescuitul.

Dacă cineva dorește să i se cânte imnul României pe cea mai înaltă treaptă a unui campionat mondial, trebuie să înțeleagă că fără nivelul ăsta de pasiune nu se va ajunge acolo niciodată. Și nu e vorba doar de pescuit, e vorba de orice altceva.

Horia Daraban: Putem încheia dialogul nostru cu o pledoarie pentru pescuit și care să fie adresată cuiva care să pornească pe acest drum?

Ștefan Dinu:  Este o activitate în natură, te învață să apreciezi natura, să înțelegi natura. Este o chestiune care, din punct de vedere fizic, mental este foarte, foarte ”challenging” pentru creierul uman. Și, bineînțeles, este această confruntare intelectuală, de partea omului, și instinctuală, de partea peștelui, în a reuși să capturezi cât mai mulți pești, cât mai mari, dintr-o anumită specie, dintr-un anumit loc. Încercați.

Sunt sigur că veți găsi un mentor și, în cele din urmă, o să vedeți că această nebuloasă numită pescuit street fishing, spinning începe să capete sens în capul fiecăruia și, dacă vă doriți să faceți acest pas către competiții, viața vi se va schimba enorm. Adică, sunt oameni pe care pasiunea i-a împins să-și organizeze viața de așa natură încât să aibă loc și de pescuit, și de familie, și de carieră, și de odihnă. Că și asta e importantă.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: Ștefan Dinu

Victor Gotișan, cercetător în comunicare la Chișinău: criza din sânul Mitropoliei Moldovei, cauzată și de refuzul guvernării de a accepta ”simfonia dintre politic și biserică”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (19.11.2023)

Publicat de hdaraban, 19 noiembrie 2023, 23:43 / actualizat: 21 noiembrie 2023, 14:21

 Totul a căpătat amploare de la o scrisoare trimisă Patriarhului Kiril al Rusiei de către Mitropolitul Vladimir al Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova, prin care autorul evalua drept negative perspectivele existenței Mitropoliei Moldove în cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse și afirma că lumea rusă este străină de valorile naționale ale Republicii Moldova.

Dincolo de această epistolă, care are un mesaj mai larg, este semnalată și tendința potrivit căreia preoți ai Mitropoliei Moldovei s-au apropiat de Mitropolia Basarabiei subordonată Patriarhiei Române.

Mai mult, Mitropolia Moldovei, într-o întrunire recentă, a respins propunerea unor preoți din Chișinău de a adera la Patriarhia Română cu toată structura și cu Mitropolitul Vladimir în frunte.

La ”Weekend cu prieteni” Victor Gotișan, cercetător în comunicare la Chișinău, licențiat în teologie, cu preocupări constante în ceea ce privește fenomenul religios în Republica Moldova a oferit câteva interpretări acestor evoluții.

În răspunsurile date, invitatul a punctat care sunt cauzele acestei crize, dar a vorbit și despre fenomenul trecerii unor preoți și a parohiilor lor de la Mitropolia Moldovei de la Chișinău la Mitropolia Basarabiei, care ține de Patriarhia Română.

Horia Daraban: Care sunt cauzele care au creat această situație, această criză din cadrul Mitropoliei Moldovei? Se reduc aceste motive la invazia rusă în Ucraina și războiul aferent sau sunt și chestiuni de ordin intern în Republica Moldova?

Victor Gotișan: Există, cred eu, două motive mari din cauza cărora se întâmplă această criză în cadrul Mitropoliei Moldovei. Primul dintre ele ar fi cel intern. Și aici mă refer la clasa politică nouă, care a venit în 2021. În mare parte, aceasta s-ar explica prin faptul că PAS (Partidul Acțiune și Solidaritate), adică noul partid politic care este la guvernare în Chișinău, nu a acceptat jocul și dansul în doi sau, cum se spune în termenii bisericești,  ”simfonia” dintre politic și biserică.

Deci ei au spus clar: ”noi suntem în stat laic, noi nu avem preferințe, nu există o religie dominantă”, ceea ce anterior nu prea s-a întâmplat, pentru că, anterior, Mitropolia Moldovei și clerul din cadrul acestei mitropolii erau pur și simplu favorizați. Era un joc de o mână spală pe alta cu puterile care au existat anterior.

Și astea au făcut toate din ele, adică, începând cu agrarienii, continuând simfonia și apropierea foarte mare cu comuniștii, urmând democrații și chiar liberal-democrații la începutul anilor 2010-2011-12 ș.a.m.d. și finalizând cu Partidul Socialiștilor, care a fost pentru un timp foarte scurt la guvernare în Republica Moldov. Iată, PAS nu a acceptat acest fapt și oarecum biserica s-a trezit într-un context nou.

Altceva, pe plan intern, a fost faptul că noua guvernare, prin orientarea sa pro-europeană oarecum a favorizat, nespunând asta direct, Biserica sau Patriarhia din România și mă refer aici la Mitropolia Basarabiei. A doua cauză a fost de ordin extern. Războiul din Ucraina a schimbat foarte mult arhitectura în regiune, inclusiv la nivel confesional, religios și în ceea ce privește creștinismul ortodox, în general, în regiune.

Asta, pentru că s-au tăiat oarecum căile directe, s-au făcut mult mai lungi distanțele de la Moscova până la Chișinău și, respectiv, unii din ierarhii din Mitropolia Moldovei s-au trezit brusc oarecum uitați de Patriarhul Kiril, care are probleme mult mai mari de rezolvat. Și probabil a fost și o posibilitate internă a Mitropoliei Moldovei în care a conștientizat faptul că din cauza acestui război ea își poate câștiga o mai mare autonomie față de Patriarhia Rusă.

Horia Daraban: Deci acest fenomen are legătură doar cu ceea ce se întâmplă la vârful bisericii, ceea ce se întâmplă în plan intern, între politică și biserică și ceea ce se întâmplă în regiune și nu are legătură cu enoriașii.

Victor Gotișan: Ba din contra, cred că are legătură inclusiv și cu enoriașii. Asta ar fi o altă cauză, pentru că populația din Republica Moldova a simțit probabil în acest răstimp de 2 ani necesitatea să audă de la cineva că ei sunt auziți, care să condamne războiul care se petrece în Ucraina. Bineînțeles, nemulțumirea enoriașilor, practic, a fost iarăși o cauză care a împins Mitropolia Moldovei și în special pe Înaltul Sfințitul Vladimir să adreseze acea scrisoare, spun eu ”buclucașă”.

Horia Daraban: Am spus în introducerea noastră, Domnule Gotișan, de plecări ale preoților din cadrul Mitropoliei Moldovei la Mitropolia Basarabiei. În ce măsură mișcările acestea centrifuge din sânul Mitropoliei Moldovei de la Chișinău sunt veritabile, sunt reale și care e amploarea lor, până la urmă?

Victor Gotișan: Unele sunt veritabile, altele sunt mai puțin veritabile și cred că fiecare caz de acest fel trebuie analizat în parte. Părerea mea că cele veritabile sunt grupulețele astea mici care-și iau pe cont propriu pornirea și pur și simplu aderă la Mitropolia Basarabiei.

Ceea ce se întâmplă ulterior cu acești preoți sau grupulețe mici nu este altceva decât sunt caterisiți, spunem așa, de către Mitropolia Moldovei și ei oarecum deja sunt parte prin această trecere la Mitropolia Basarabiei și, respectiv, Patriarhia Română. Astea, părerea mea, sunt, cum spuneam, cele veritabile.

Cele mai puțin veritabile sunt astea care joacă acest joc, încearcă oarecum să pună niște condiții să treacă la Patriarhia Română de fapt, dar care să ocolească oarecum Mitropolia Basarabiei. Aici cred că există mai puțină sinceritate. Ce mesaj vor ei să transmită este că nu recunosc Mitropolia Basarabiei ca entitate de drept în Republica Moldova, iar asta, părerea mea, este puțim periculos și incorect, să spunem așa.

Horia Daraban: Ce se întâmplă efectiv cu parohiile ai căror preoți se îndreaptă către Mitropolia Basarabi, plecând de la Mitropolia Moldovei?

Victor Gotișan: Ei trebuie să urmeze o procedură legală în care depun actele la Agenția de Servicii Publice și, ulterior, ei trec la o altă entitate, să-i spunem așa, religioasă și legală, care este Mitropolia Basarabiei. Dacă, în trecut, acest proces dura foarte mult și era unul foarte dureros, au fost o mulțime de scandaluri, chiar cu agresiuni fizice, acestea venind în mare parte din partea reprezentanților Mitropoliei Moldovei, acum, aceste treceri se întâmplă mai calm să-i spunem așa.

Asta, din simplul considerent că Mitropolia Moldovei este foarte conștientă că nu își poate permite să procedeze exact cum a procedat până la 2021, pentru că există organe speciale de ordine care nu le vor permite pur și simplu să dea buzna și să agreseze, să-i atace pe cei care trec la Mitropolia Basarabiei.

Horia Daraban: Sunt date clare despre plecările din cadrul Mitropoliei Moldovei?

Victor Gotișan: Mai mult sau mai puțin, sunt câteva cifre. Putem spune că de la începutul războiului din Ucraina au fost peste 60-70 de plecări. Când spun plecări mă refer la preoții care reprezintă o parohie, deci o comunitate pe care o păstoresc. De exemplu, la începutul anului 2021, în cadrul Mitropoliei Moldovei erau în jur de 1300 de parohii, iar în cea a Mitropoliei Basarabiei în jur de 300 de parohii. Deci sunt niște date estimative, dar intuiesc că ele sunt cam acolo. Părerea mea e că,  într-un an doi, numărul de o parte și de alta se va egala și vom avea o paritate, să-i spunem așa, de forțe. Cred că spre direcția asta se merge.

Horia Daraban: Mitropolia Moldovei a discutat în forurile sale, în această săptămână, propunerea care a venit din partea unor preoți de trecere in corpore sub tutela Patriarhiei Române. Această propunere a fost respinsă. Surprinzătoare,  decizia luată în acest context?

Victor Gotișan: Pentru mine nu este deloc surprinzătoare, pentru că nu puteau așa din start să treacă la Patriarhia Română și, de fapt, nici nu au vrut. E un joc de culise aici. Și ca să înțelegem acest joc de culise, trebuie să menționăm că există două-trei tabere în acest joc.

Deci una din ele este cea care militează pentru păstrarea acestui status, adică să rămână în continuare în cadrul Patriarhiei Ruse. Risc chiar să spun că preoții sau clerul de acolo așteaptă și ar ieși și mâine  cu pâine și cu sare să întâmpine armata rusă, dacă aceasta va avansa până la granițele Republicii Moldova, ceea ce sunt sigur că nu se va întâmpla. Dar există chiar discuții în cadrul clerului Mitropoliei Moldovei că ei sunt în așteptare, adică ei sunt acolo încă ancorați în lumea rusă și este foarte greu să-i scoți.

Pe de altă parte, există grupul celor care își doresc să treacă la Patriarhia Română, dar nu în orice condiții, ci cum am văzut, ocolind Mitropolia Basarabiei. Deci își doresc o alipire directă la Patriarhia Română. Nu înțeleg sau încă nu îmi dau seama care sunt dorințele și de ce acest grup își dorește anume așa scenariu.

Există un al treilea grup de clerici, preoți care, cum menționa am anterior, trec unu câte unu sau în grupuri mici la Patriarhia Română, prin alipirea la Mitropolia Basarabiei. Ei nu recunosc altceva decât un drept istoric au Patriarhiei Române, care a fost privată în 1944, când a fost practic eliminată Mitropolia Basarabiei și instaurat așa-numita Mitropolie a Moldovei și Chișinăului.

Acum, de ce Mitropolia Moldovei nu a acceptat propunerea de trecere la Patriarhia Română? Se pare că primul grup, la moment, este cel care este pe cai și dictează lucrurile în Mitropolia Moldovei.

Însă, cred că socotelile, în acest sen,s nu sunt încheiate. Și cum a menționat și preotul Pavel Borșevschi, care este inițiatorul acestei scrisori către mitropolitul Vladimir, dânșii vor continua să insiste pe ideea ca Mitropolia Moldovei să treacă direct la Patriarhia Română.

Horia Daraban: Putem enumera care ar fi consecințele acestor acțiuni pentru cetățenii din Republica Moldova?

Victor Gotișan: Principala consecință care va avea loc în câțiva ani este faptul că, din aceste lupte și jocuri de culise, cel mai mult va avea de pierdut Biserica Ortodoxă din Republica Moldova și mă refer la Ortodoxie ca atare. Și când spun asta am în vedere că aceasta va scădea drastic în topul instituțiilor care se bucură de cea mai mare încredere. Nu este exclus ca, în câțiva ani, dacă, acum, ea se află pe primul loc, ca cea mai credibilă instituție din Republica Moldova, să cadă chiar până pe patru, cinci, încolo.

Horia Daraban: Ce se schimbă în relația dintre cele două Mitropolii, a Basarabiei, care ține de Patriarhia Română și Mitropolia Moldovei de la Chișinău, care ține de Patriarhia Rusă?

Victor Gotișan: Cred că lucrurile nu se schimbă mult. Mocnește un conflict și probabil se va transforma într-o catalizare. Adică, va exista o tensiune și mai mare, dar spre asta și merge.

Este foarte evident acest fapt, pentru că, prin ceea ce se întâmplă una pierde teren, inclusiv de influență, dar și credincioși, și alta câștigă. Și, din acest considerent este clar că o detensionare a situației în acest caz nu cred că va exista. Pe de altă parte, nu este exclus ca această criză să poată fi rezolvată la nivel și mai sus, adică între patriarhi, să spunem așa, Daniel și Kiril. Doar că nu cred că lui Kiril, îi arde  atât de mult acum de Republica Moldova. Are probleme mult mai mari și este evident faptul că nici dânsul nu va vrea să renunțe la Republica Moldova.

Varianta audio a interviului:

Sursă foto: Victor Gotișan

Prea Sfințitul Siluan, episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei: ”imaginea, în peninsulă, pe care o au comunitățile românească și bisericească este una pozitivă, care dă încredere”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (19.11.2023)

Publicat de hdaraban, 19 noiembrie 2023, 14:49 / actualizat: 22 noiembrie 2023, 15:16

Și s-ar putea spune că si datorită prezenței acestor lăcașuri de rugăciune și de păstrare a identității românești, atitudinea și mentalitatea italienilor față de conaționalii noștri s-au schimbat, fiind favorabile și nu critice, așa cum era în trecut.

Numărul bisericilor a început să crescă, în special, din 2008, când, la Roma, a fost înființată Episcopia Ortodoxă Română a Italiei și a fost hirotonit un episcop, Prea Sfințitul Siluan, cu care Elena Postelnicu a stat de vorba.

#StareaEducației (INTERVIU) Voluntar FILIT: ”Recomand oricui să încerce voluntariatul. Cred, sincer, că oricine poate să încerce și oricine poate să-și găsească fericirea în această activitate.”

Publicat de hdaraban, 17 noiembrie 2023, 19:12

Și la această ediție, care s-a desfășurat în perioada 18-22 octombrie, au fost peste 100 de evenimente. În 5 zile au avut loc discuții cu autorii la Casa FILIT, dialogurile din fiecare seară de pe scena Teatrului Național Vasile Alecsandri, întâlnirile cu scriitorii în școli, Noaptea alba poeziei.

Cu siguranță, organizatorii proiectează deja viitoarea ediție a FILIT, iar voluntarii rememorează cele 5 zile intense pe care le-au trăit și la această ediție.

Despre ei vorbim astăzi, despre inima verde a festivalului, așa cum au fost supranumiți de organizatorii FILIT. Mulți dintre tinerii care contribuie la buna desfășurare a festivalului sunt liceeni pasionați de literatură. Fiecare dintre ei are un rol foarte bine definit în cadrul FILIT.

Valentin Ajităriții a fost unul dintre voluntarii care au făcut parte din echipa ce s-a ocupat de invitați, iar Ștefan Bandalac a coordonat echipa de voluntari de la Casa FILIT. Cei doi i-au acordat un interviu colegei noastre, Andreea Daraban.

Andreea Daraban: Valentin este elev în clasa a XII-a la Colegiul “Economic Administrativ” din Iași, iar Ștefan este elev în clasa a XI-a la Liceul „Mihai Eminescu” din Iași. Începem cu Valentin. Înțeleg că tu ai făcut parte din echipa care a însoțit scriitorii. Ce scriitor ai însoțit și cum a fost experiența de anul acesta, pentru că este al doilea tău an la FILIT.

Valentin: Anul acesta am însoțit-o pe doamna Jozefina Komporaly, traducător britanic, pe doamna  Magda Cârneci, scriitoare de poezie, pe doamna Iulia Badea Guéritée, de la Consiliul Francez și pe  domnul Alex Tocilescu. Anul acesta a fost o experiență desăvârșită. Oamenii cu care am lucrat au fost mai mult decât interesanți, niște oameni foarte bine puși la punct, cu care am reușit să împart foarte multe experiențe. Am aflat foarte multe despre ei și am descoperit că, la finalul zilei, chiar și scriitorii sunt oameni, deși noi  îi vedem  poate uneori,  ca liceeni, ca pe niște ființe care știu mult mai mult decât noi, care gândesc într-un alt mod decât noi nu. De asemenea, am avut oportunitatea și să lucrez cu mulți alții,  deoarece m-am ocupat și de traducătorii FILIT.

Andreea Daraban:  Ce te-a determinat să vii spre FILIT? Mi-ai povestit că nu este prima ta activitate de voluntariat. Ai mai avut și alte activități de acest gen, în alte domenii. Totuși, către FILIT, ce te-a determinat să vii?

Valentin: Către FILIT am fost determinat să vin deoarece, mereu, de la o vârstă destul de fragedă, dat fiindcă festivalul deja are o anumită vechime,  observam acest festival. Și în 2022,  imediat ce s-a făcut call –ul de voluntari, am primit această informație. Eu atunci eram mult mai înclinat spre fotografie. Eu sunt și fotograf în timpul liber.  Am aplicat pentru un loc în echipa de fotografi, dar anul trecut nu am fost acceptat acea echipă. Totuși, mi s-a oferit o oportunitate pe echipa de invitați și am fost la fel de fericit și am acceptat această oportunitate. Mi-a plăcut mult mai mult decât dacă aș fi fost pe echipa de fotografi, iar anul acesta mi s-a confirmat încă o dată acest lucru.

Andreea Daraban:  Asta pentru că ai intrat în contact direct cu scriitorii, ai aflat lucruri despre viața lor, i-ai cunoscut mai îndeaproape, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă erai, poate, în echipa de fotografi.

Valentin:  Da, nu ar fi fost aceeași conexiune.  Pe lângă asta, FILIT a fost unul dintre festivalurile  care m-au maturizat foarte mult, unul dintre voluntariatele în care am avut ocazia să cunosc niște oameni incredibili și să lucrez cu ei și să am niște conversații pe care nu le-aș fi putut avea în alte circumstanțe.

Andreea Daraban: Cum se derulează selecția voluntarilor? Poate ne spui tu, Ștefan, cum are loc această selecție.

Ștefan: Se postează un formular pe paginile de socializare, pe instagram, pe facebook. Este un formular unde te prezinți: nume, prenume, vârstă, liceul din care provii, experiența de voluntariat, care contează, de cele mai multe ori, pasiunile. Pentru că vorbim de FILIT,vorbim de pasiunea de a citi, de a fi interesat de scriitori, de traduceri, pentru că este și un festival de traduceri, totodată.

Andreea Daraban:  După ce se completează acest formular, ce se întâmplă?

Ștefan:  Este o perioadă în care aștepți, în care speri să fii luat în echipa de anul respectiv. După ce se termină selecția, care se realizează de oamenii de la Casa Muzeelor, primești un e-mail sau un apel în care ți se spune dacă ai fost acceptat sau nu, iar ulterior se prezintă detalii despre rolul nostru în festival.

Andreea Daraban:  După ce intri în această echipă, ți se repartizează rolul pe care urmează să-l ai sau poți tu opta pentru o anumită echipă?

Ștefan:  În formular selectezi din ce echipă ai vrea să faci parte și ai varianta de a pune opțiunea principală. Există și o opțiune secundară în caz că organizatorii  trebuie să redistribuie oamenii în funcție de necesitățile lor.

Andreea Daraban: Să revenim la tine, Valentin.  Cum decurge o zi din viața unui voluntar FILIT care însoțește un scriitor?

Valentin:  Asta presupun că depinde de la voluntar la voluntar. Începeam cu telefoanele pentru echipa noastră de șoferi, care mereu răspundeau și stabileam orele la care să plecăm cu invitații. Ulterior,  comunicam invitaților ora la care mașina urma să fie  jos, în fața hotelului,  și ora la care trebuia să mă întâlnesc eu cu ei.

Andreea Daraban:  Ce a fost cel mai greu pentru tine anul acesta,  în cele 5 zile de festival?

Valentin:  Aș zice că nu am avut probleme dificile, dar am avut situații interesante. Cum am spus, am avut evenimente cu un număr mai mare de invitați, și nu vorbesc de una sau două persoane,ci  de 7, respectiv 13, dacă nu mă înșel și a fost foarte interesant să îi adun dimineața pe toți când aveau evenimente, fie la Casa Pogor, fie la Casa Muzeelor.  Era interesant să încerc să aflu unde trebuie să meargă fiecare, pe cine trebuie să însoțesc…

Andreea Daraban:  Cum te-a ajutat pe tine experiența aceasta de voluntar?

Valentin:  Anul acesta am cunoscut niște persoane foarte interesante pentru mine. A fost încă un an în care am aflat extrem de multe lucruri, mi s-au deschis  deschis foarte multe căi pentru viitor și am aflat inclusiv că s-ar putea să am o pasiune pentru jurnalism. FILIT-ul este un festival la care nu vin numai scriitori, ci și jurnaliști, traducători, oameni care mai au tangențe cu acest domeniu. Am învățat foarte multe de la ei.

Andreea Daraban:  Ștefan, ai coordonat echipa voluntarilor de la Casa FILIT. Care a fost cea mai mare provocare cu care te-ai confruntat în această calitate de coordonator?

Ștefan:  Cred că cea mai mare problemă, aș putea spune, a fost mâncarea foarte bună care venea (râde).  Uneori existau acele momente de pauze mai lungi decât ar fi trebuit să fie, dar mereu le scoatem la capăt și rezolvam problemele.

Andreea Daraban:  Și pentru tine este al doilea an de când participi la FILIT în calitate de voluntar. Ce te-a determinat să intri în această echipă?

 Ștefan:  De când am intrat în clasa a IX-a, profesoara de limba română mi-a inspirat cumva pasiunea asta pentru lectură. Înainte de clasa a IX-a citeam, ce-i drept, doar că nu citeam cu la fel de multă plăcere sau nu citeam la fel de mult cum citesc acum. Doamna profesoară m-a inspirat și în present citesc foarte mult.

Andreea Daraban:  Și cred că și festivalul a contribuit la acest aspect.

Ștefan:  De anul trecut, din primul meu an când am realizat că vin scriitori pe care i-am citit și pe care îi admiram pentru ce au scris, am zis că e o șansă foarte mare pe care n-ar trebui să o ratez și am făcut tot posibilul să ajung la festival.

Andreea Daraban:  Cum se numește doamna ta profesoară de limba română?

Ștefan: Doamna Monica Iosub, căreai vreau să-i mulțumesc pe această cale.

Andreea Daraban: Ce trebuie să facă voluntarii la Casa FILIT? Cu ce se ocupă ei acolo?

Ștefan: Voluntarii din Casa FILIT trebuie să se ocupe, în principal, de bunul mers al lucrurilor în cort, stau la standul de informații și oferă informații tuturor persoanelor care întreabă despre autori, despre anumite evenimente, despre locațiile în care se desfășoară festivalul. Trebuie să organizăm atelierele, să pregătim materialele pentru atelierele care să țin în cort, ateliere de traducere, ateliere de exprimare, Noaptea Albă a Poeziei.

Andreea Daraban: La cât începea programul tău dimineața și cam la ce oră se finaliza?

Ștefan:  Dimineața ajungeam pe la 8:30 -9:00. Prima tură de dimineață dura până la ora 16:00, dar uneori se mai întindea, uneori programul era mai scurt. Depindea foarte mult de activitatea din cort și de cerințele care erau la momentul respectiv.

Andreea Daraban:  Există și un instructaj pe care îl primiți înainte de a începe FILIT? Coordonatorii voluntarilor vă explică ce aveți de făcut, nu?

Valentin: Da. Fiecare echipă are un instructaj separat, făcut pentru departamentul respectiv. Cum probabil și la echipa lui Ștefan s-a făcut unul pentru Casa FILIT, noi am avut unul specific.  Cum trebuia să luăm invitații de la aeroport, unde să-i ducem, să le oferim sacoșele invitaților, să ne ocupăm de bunăstarea acestora și să ne asigurăm că mereu ajung la evenimente.

Andreea Daraban:  Dintre scriitorii de anul acesta cu care ai interacționat, de care ți-a plăcut cel mai mult?

Valentin:  Nu cred că aș putea să aleg unul preferat, dar unul dintre oamenii care m-au surprins cel mai mult  a fost domnul  Roberto Merlo. Mi-a plăcut mie ca personalitate extrem de mult. Este un traducător din Italia.

Andreea Daraban:  Ștefan, ție ce ți-a plăcut cel mai mult din această experiență, trăită ca voluntar la FILIT?

Ștefan:  Cred că discuția cu Markus Zusak, pe care am avut-o în zona de interviuri.  Am fost să iau un interviu pe cartea Hoțul de cărți.

Andreea Daraban: Pentru cine era interviul?

Ștefan: Pentru mine. Am luat cartea și l-am rugat să semneze. Cred că impresara lui a observat câte notițe, câte adnotări aveam pe carte.  Markus Zusak a fost foarte impresionant, pentru că m-a întrebat, mai întâi, dacă am studiat pentru școală cartea și inițial așa am pornit. Am făcut-o la clasă, însă puține adnotări erau pentru clasă, propriu-zis, cele mai multe erau pentru mine. Și am explicat asta.

Andreea Daraban:  Cum ți s-a părut Markus Zusak? L-ai văzut la Serile FILIT? Ai avut ocazia să-l asculți?

Ștefan:  L-am ascultat pe live-ul de pe facebook, n-am avut ocazia de a merge la teatru. Per total, și din impresia pe care mi-a făcut-o în spate, la interviuri, mi se pare un om foarte blând, un om care ar vrea să discute cu oricine, care e deschis să discute orice fel de subiect. E un om foarte simpatic, cu care ai vrea să petreci cât mai mult timp.  Prezența lui îți dă o energie foarte bună.

Andreea Daraban: Cu ce alt scriitor ai mai stat de vorbă și cine ți-a mai intrat la suflet dintre invitații de anul acesta?

Ștefan: Am avut ocazia să stau de vorbă cu un autor foarte așteptat de public,  cu domnul Eric Emmanuel Schmitt . Am luat și autograf. Am avut patru cărți pentru care am avut autograf. Deși vorbea doar franceză și limba mea franceză nu pot spune că este cea mai bună,  am reușit să purtăm un mic dialog și la fel, a fost cumva impresionat că aveam atât de mult adnotări la o vârstă, după cum ar spune el, fragedă. Și asta pentru că lumea care citește cărțile sale e puțin mai trecută prin viață, cu mai multe experiențe. Nu se aștepta să vadă atâtea notări și a fost plăcut surprins când a văzut că cineva, cumva, a înțeles ce a vrut să spună prin cărțile sale.

Andreea Daraban: Așadar, momente deosebite pe care le-ai trăit la FILIT, dar bănuiesc că în toate experiența asta au existat și momente care nu ți-ai dori să se repete. Există un astfel de moment?

Ștefan: Acum, că stau să mă gândesc, nu cred că ar fi ceva negativ. Dar cumva nu poți să oprești  oboseala care se adună peste cele 5 zile de festival. Dar merită. Și aș repeta experiența FILIT în fiecare an până, nu știu, o să ajung un bătrân cu barbă albă, lungă.

Andreea Daraban:  Voi ați mai făcut activități de voluntariat și în altă parte. Ștefan, unde ai mai activat?

Ștefan: Am fost voluntar în cadrul Serile Filmului Românesc,  am fost la Classics, Hangariada, Rocanotherworld, Romanian Mental Health Film Festival

Andreea Daraban: Valentin, tu in ce alte domenii ai mai activat ca voluntar?

Valentin: Am activat doi  ani pentru Serile Filmului Românesc, ca fotograf. Am activat 2 ani ca voluntar pentru Neversea. Anul acesta a fost primul an în care am fost voluntar pentru Electric Castle. Și anul acesta m-am mai ocupat și de evenimentul Sinestezia, împreună cu colegii de la Industrii Creative.

Andreea Daraban: Așadar, sunteți foarte implicați amândoi în activitățile de voluntariat. Cu ce vă ajută pe voi aceste activități? Vă ajută în ceea ce privește dezvoltarea voastră personală sau și într-o carieră ulterioară?

Ștefan: Eu vreau să urmez medicina și consider că aceste experiențe de voluntariat mă ajută să cunosc foarte multe tipologii umane pe care o să le întâlnesc în următorii ani, fie pacienți, fie colegi. Și cred că aceste evenimente mă pregătesc foarte mult pentru viața care urmează și pur și simplu, pe lângă avantajul ăsta, mă bucur pentru că ajung să cunosc foarte mulți oameni, din diferite domenii.

Valentin: Pentru mine, aceste voluntariate mă ajută extrem de mult pe plan personal. Voluntariatul la Serile Filmului Românesc m-au ajutat foarte mult în experiența mea de fotograf, dar în general m-au ajutat să mă măturizez și să dezvolt modul meu de gândire și modul meu de a percepe lumea. Inițial, voiam să studiez psihologia. Pentru mine mereu a fost fascinantă firea umană și acest festival, aceste voluntariate, în care făceam parte dintr-un grup extrem de larg de oameni, ajungeam să cunosc extrem de multe tipologii umane și să obțin într-un fel experiență. Dar în timp am realizat că nu asta este chemarea mea neapărat și am realizat că mi-ar plăcea mult mai mult media digital sau foto- jurnalismul. Am învățat mult mai multe decât mă așteptam de la diferiți oameni, fotografi, jurnaliști care mi-au oferit experiențele lor de viață și în același timp mi-au deschis noi căi pe care pot să le urmez.

Andreea Daraban:  Încheiem dialogul nostru de astăzi cu câteva recomandări pe care le-ați face voi tinerilor care doresc să ajungă voluntari FILIT, de exemplu.

Ștefan: În primul rând, recomand să urmărească paginile FILIT, vorbim de instagram, tik-tok, facebook și să urmărească acel call de voluntari care se face undeva la finalul lunii august, de obicei și să se înscrie, chiar dacă nu au experiență. Se face cumva o organizare pentru a avea atât voluntari cu experiență, cât și voluntari care să capete experiență, pentru a îmbina utilul cu plăcutul. Dacă ajung la FILIT, chiar dacă nu au un autor preferați, chiar dacă nu sunt pasionați de literatură, să asculte ce vorbesc acei autori, pentru că s-ar putea să devină pasionați, atât de autorul care vorbește, cât și să descopere alți autori la fel de plăcuți cum e cel de pe scenă.

Valentin:  Recomandarea mea este să nu aibă emoții și pur și simplu să încerce, pentru că la finalul zilei asta este cel mai important, să dăm o șansă fiecărui lucru. Nu contează echipa în care vor ajunge sau mediul în care vor lucra. Vor descoperi că este ceva plăcut  la FILIT. Echipele sunt mai mult decât un ansamblu de oameni cu același scop. Echipa noastră, cel puțin, se simțea mult mai mult ca pe o mașinărie bine unsă, ca pe o familie, pentru că toți lucram unii cu alții. Mereu când avea unul nevoie de ajutor, se găsea cineva să-l ajute. Mereu era legătura asta strânsă între noi, chiar dacă eram niște oameni care poate nu ne cunoșteam de anul trecut sau pur și simplu nu ne cunoșteam. Am ajuns să ne cunoaștem foarte bine și să lucrăm împreună din pasiunea pentru voluntariat și pentru literatură. Așa că recomand oricui să încerce voluntariatul. Am cunoscut inclusiv voluntari de 58 de ani. Cred, sincer, că oricine poate să încerce și oricine poate să-și găsească fericire în chestia asta.

Varianta audio a interviului:

La Iași, mașini de curse proiectate și construite de studenți de la Facultatea de Mecanică. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (12.11.2023)

Publicat de hdaraban, 12 noiembrie 2023, 23:59 / actualizat: 13 noiembrie 2023, 21:42

Așa se face că, din 2012, membrii ”T.U. Iași Racing Team” participă cu monoposturi construite în atelierul facultății la competiții ”Formula Student”.

La emisiunea ”Weekend cu prieteni” din 12 noiembrie 2023, câțiva dintre membri echipei au vorbit despre motivele care i-au determinat să se înscrie în proiect, dar și despre experiența inginerească pe care o oferă implicarea în procesul de realizarea a mașinilor.

Despre bolidul studențesc, cei care l-au proiectat, construit și condus spun că atinge suta de kilometri în 5,3 secunde.

Horia Daraban: O echipă alcătuită din?

Ștefan Grigorean: 11 studenți. În momentul actual, facem recrutări și sperăm să adunăm cât mai mulți în perioada imediat următoare pentru monopostul viitor, cu care vom concura în 2024.

Horia Daraban: O echipă coordonată de Ștefan Grigorean.

Ștefan Grigorean: Sunt asistent universitar în cadrul Facultății de Mecanică din Iași, instituție care are o echipă ce construiește mașini de curse. Din 2010 a început acest proiect. În 2012, a fost prima participare în cadrul unei competiții internaționale. A fost la Formula Student în Spania, de atunci, anual, cu excepția a două perioade, o dată în 2014 și o dată în timpul pandemiei.

În rest, am participat anual la evenimente de acest fel. Ca evoluție, în fiecare an am câștigat cunoștințe pe baza experiențelor și pe baza participărilor. Am îmbunătățit design-ul de la un an la celălalt. Am reușit să reducem din greutate. Până la urmă, ăsta este un factor important în motosport.

Am reușit să îmbunătățim partea de pregătire a viitorilor ingineri, deoarece competiția Formula Student nu este neapărat orientată pe latura sportivă sau de pilotaj, contează foarte mult aptitudinile inginerești. Este o competiție de design.

Așa este considerată și de Formula Student Germany. Asta este definiția ei. Astfel, scopul este ca studenții să pornească de la o idee, să proiecteze un element, o piesă, apoi să-l execute prin forțe proprii, fără sprijin din exterior sau fără susținerea unor profesioniști în domeniu, iar în cele din urmă, să concureze și să-și valideze astfel produsul pe care l-au conceput în atelier.

Horia Daraban: Facem cunoștință și cu câțiva membri ai echipei T.U. Iași Racing Team. Unul dintre ei, Robert Adrian Chiscop. Cu ce te ocupi tu?

Adrian Robert Chiscop: În echipă, lucrurile sunt fluide întrucât suntem oarecum ca niște soldați universale. Ne ocupăm de mai multe task-uri în timp și astfel ducem sarcini multiple până la capăt.

Horia Daraban: În ce an ești tu? Ești la Facultatea de Mecanică?

Adrian Robert Chiscop: Da, sunt în anul doi acuma.

Horia Daraban: Ce te-a determinat să te înscrii în această echipă? Ce te determină să rămâi?

Adrian Robert Chiscop: M-a determinat faptul că aici totul se rezumă la ideea din spate, de a fi inginer și de a antrena tot ce înseamnă skilurile de inginerie și mă determină să rămân în continuare faptul că totul este bine pus la punct și modul în care abordezi situația și modul în care te dezvolți personal.

Horia Daraban: Lângă Adrian, o colegă: Liliana Angela Rusu.

Liliana Angela Rusu: Sunt studentă la Facultatea de Mecanică în anul patru. Am venit din anul întâi, am reușit să intru în echipă, în urma testelor. Am aflat de proiectul Formula Student, înainte să mă înscriu la facultate, de fapt.

Mi-a plăcut foarte mult și m-a tras pentru că îmi place foarte mult partea asta și de inginerie și mașini și mi s-a părut extraordinar de interesant conceptul ăsta de a construi împreună cu o echipă de studenți care nu au foarte multă experiență în spate, de a construi un monopost de la zero și de a participa, bineînțeles, cu el la competiții.

Horia Daraban: În acești ani de ocupa de diverse lucruri în realizarea acestor monoposturi.

Liliana Angela Rusu: Bineînțeles, din anul doi am reușit să ajung și teamleader-ul echipei și, de atunci, am învățat foarte multe. Am început să lucrez pe partea de documentații pentru că, bineînțeles, pe lângă construcția propriu-zisă a monopostului, trebuie să avem și o documentație în spate ca să prezentăm juraților de la competiție cum am gândit noi monopostul respectiv.

Și așa am ajuns să lucrez și pe partea de proiectare și pe partea de construcții în același timp. Anul trecut, în special, am învățat să lucrez la strung, la freză, să sudez mai multe chestii.

Horia Daraban: Prin prisma a ceea ce ai făcut de-a lungul anilor, în ce constă experiența câștigată pentru viitorul tău profesional?

Liliana Angela Rusu: Experiența câștigată aici este incomparabilă, pentru că facem mult mai multe decât ce învățăm la orele de la facultate. Noi punem în practică ce învățăm în teorie la facultate și îmi dau seama mai mult ca sigur o să fie un avantaj pentru meseriile viitoare, pentru că oricum am de gând să rămân în industria ingineriei auto.

Horia Daraban: Viitorul tău profesional, în țară sau tentațiile vin și din afară?

Liliana Angela Rusu: Bineînțeles, mai ales după experiențele de la competiții care au avut loc în afară, există o mică tentație și de a lucra acolo la diferite companii mai mari decât se găsesc la noi în țară. Dar am stat și m-am gândit mai bine și cred că ar fi mai bine să rămân aici și să încerc să fac ceva mare și la noi în țară.

Horia Daraban: Un al treilea membru al echipei este Alexandru Panțiru. Ne apropiem și de monopostul, care este în plin proces de construire.

Alexandru Panțiru: Sunt student în anul patru și sunt în echipă din anul întâi. Cum a spus colega mea, noi am ajuns la facultate în plină pandemie și noi doi am fost cei care am dat un restart la echipă și de atunci am început să adunăm oameni și să construim echipa.

Horia Daraban: Există interes, apropo de îmbogățit echipa?

Alexandru Panțiru: Bineînțeles, pentru că pentru a face performanță, este nevoie de oameni care să învețe foarte bine detalii la mașină. De exemplu, eu mă ocup pe partea de suspensie. Încercăm să ne împărțim pe anumite ansamble ale mașinii și să ne perfecționăm pe alea și, totodată, să creăm o bază solidă pentru viitorii membri ai echipei.

Horia Daraban: Pentru cei care nu sunt familiarizați cu felul în care arată mașina pe care ați construit-o voi, o scurtă descriere.
Alexandru Panțiru: În general, o mașină Formulat Student și competiția Formulat Student, cel mai apropiat exemplu pentru public, îl reprezintă Formula 1.

Competiția la care participăm încearcă să aducă Formula 1 mai aproape de student. Noi avem teoretic un monopost de curse cu asemănări ca cele de Formula 1. Ideea de bază este cam aceeași și este, bineînțeles, mai mic.

Ideea este ca totul pe mașină să fie făcut de studenți, gândit de studenți. De exemplu, în cazul monopostului nostru, tot ce este cumpărat sunt amortizoarele, jantele, cauciucurile, motorul și anumite componente electrice. În rest șasiu, pedalier, volan, scaun și toate auxiliarele motorului sunt făcute de noi.

Horia Daraban: Dacă e să oferim câteva date tehnice legate de monopostul cu numărul 232?

Alexandru Panțiru: Da, bineînțeles, întreabă toată lumea…

Horia Daraban: Care este viteza maximă?

Alexandru Panțiru: Pot să vă spun exact. Noi am prins undeva la 100km/h. Circuitele de Formula Student nu sunt de viteză, sunt foarte virajate și noi, când mergem în teste, chiar dacă avem acces la un circuit pe care teoretic am putea prinde o viteză mai mare, ne limităm pentru a ne focusa pe viraje. Acum, puterea motorului este de 68 de cai.

Horia Darban: Spuneai că oamenii sunt interesați…

Alexandru Panțiru: Prima dată întreabă cât face de la zero la 100 și, dacă țin bine minte de la competiția din Germania, undeva la 5,3 secunde.

Horia Daraban: În timpul curselor, care sunt momentele cele mai dificile?

Alexandru Panțiru: Momentele provocatoare sunt în proba de anduranță. Este ultima probă a competiției. Este o probă de 22 de km, care se face cu doi piloți.

În Germania, eu am fost al doilea pilot și, în primul rând, provocare este oboseala. În al doilea rând, traseul fiind pus cu conuri, trebuie o mare atenție, pentru că orice con înseamnă o penalizare. Mai este stresul de a nu se strica mașina, deoarece proba de anduranță este o validare a muncii din acel an.

Simplul fapt că am reușit să terminăm anduranța în Germania a fost o mare bucurie pentru noi, pentru că din 100 de echipă care au fost acolo, doar 25 au terminat.

Horia Daraban: De la vocile membrilor echipei, ne întoarcem la coordonatorul acesteia, Ștefan Grigorean. Toate aceste proiecte legate de realizarea mașinilor costă: deplasare, prezentarea la competiții, achiziționare a materialelor sunt.

Ștefan Grigorean: Sunt costuri pe care trebuie să le acoperim exclusiv din sponsorizări. Asta este o reglementare impusă de organizatorii competițiilor.

De exemplu, pentru monopostul cu care am concurat în 2023, costurile pentru realizarea acestuia au fost aproximativ 20.000 euro, iar costurile privind participarea, deplasarea la competiții, acoperirea cazării au fost de aproximativ încă 15.000 euro. Toate aceste sume trebuie să le obținem prin sponsorizări, cu sprijinul partenerilor, atât la nivelul local sau la nivel național.

Horia Daraban: Ce urmează pentru anul 2024?

Ștefan Grigorean: Vom îmbunătăți design-ul pe care l-am avut în 2023. Urmărim să participăm la competiția care se organizează în România și ne propunem să ajungem fie în Austria, la Formula Student Austria, fie în Ungaria la Formula Student East, cu un design îmbunătățit.

Am identificat deja oportunități pentru dezvoltare a acestuia și pentru a pune la punct mai bine partea de documentație tehnică și probele statice.

Reportaj realizat de Horia Daraban

Foto: T.U. Iași Racing Team / Adrian Robert Chiscop

„Mesaje de poveste” – conversații între două generații aflate la distanță. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (12.11.2023)

Publicat de hdaraban, 12 noiembrie 2023, 11:19 / actualizat: 16 noiembrie 2023, 11:37

Autoarele acestei cărți, care prezintă discuțiile transmise pe mail între două generații,  sunt profesoara de matematică Cristina Marin și nepoțica sa Lia Faccin.

În acest fel, pe lângă alinarea dorului, copiii scriu ceea ce gândesc, iar distanța dintre ei și bunicii din România se micșorează sau chiar dispare.

Elena Postelnicu atinge strunele emoției, într-un interviu realizat în România, cu una din autoare.

(INTERVIU) Denis Cenușă, analist politic: ”procesul de extindere a Uniunii are un rol de stabilizare și de securizare a Europei de Est”

Publicat de hdaraban, 9 noiembrie 2023, 15:15

În cazul Republicii Moldova, din cele nouă cerințe, Chișinăul mai trebuie să puncteze la capitolul general al reformei justiției, în ceea ce privește lupta împotriva corupției. Nu în ultimul rând, este vorba și de deoligarhizarea Republicii.

Important de spus este că decizia finală privind deschiderea negocierilor va fi luată la sfârșitul acestui an în cadrul summit-ului Consiliului European, în urma votului șefilor de stat și de guvern din cele 27 de țări membre ale Uniunii.

Într-un interviu acordat lui Horia Daraban, Denis Cenușă, expert asociat al Centrului pentru studii Est- Europene de la Vilnius, Lituania, membru al Centrului Analitic Independent Expert-Grup de la Chișinău, a explicat ce înseamnă procesul de negocieri.

Același analist politic a evidențiat care sunt provocările pentru Chișinău în implementarea reformelor și care este probabilitatea ca la votul Consiliului European din decembrie să nu se obțină unanimitatea favorabilă deschiderii negocierilor.

Horia Daraban: Așadar, acest pas privind deschiderea negocierilor de aderare e mai mult decât demersul de lărgire a Uniunii Europene? Poate fi privit și în cheie geopolitică?

Denis Cenușă: Da, este un proces care este legat foarte strâns de calculele geopolitice ale Uniunii Europene. Deci, atât Republica Moldova, cât și Ucraina, care în prezent merg împreună în acest proces, sunt vizate ca elemente ale noii viziuni asupra lucrurilor, cum trebuie să arate în Europa de Est și asta, în legătură directă cu situația din Ucraina, respectiv factorul rusesc, care este unul destabilizator în regiune.

Până la războiul din Ucraina, agresiunea militară a Federației Ruse, nu era foarte clar că Uniunea Europeană vrea sau poate să se extindă în afara Balcanilor de Vest. Deci, odată cu schimbările geopolitice și geostrategice din Europa de Est, anul trecut, Uniunea Europeană a înțeles că e vorba de un proces de extindere, care trebuie să aibă atât un rol de stabilizare, cât și de securizare a regiunii. Prin această prismă se înțelege ceea ce urmează să aibă loc în viitorii ani în legătură cu extinderea din contul statelor care fac parte din Parteneriatul Estic.

Vorbim despre Ucraina, Moldova, dar și George, în condițiile în care implementează cerințele și combate oligarhie ș.a.m.d. Deci, vorbim în general despre o viziune nu doar despre Republica Moldova, ci despre multe alte țări din Parteneriatul Estic, iar aceasta este o consecință directă a războiului pe care l-a lansat Rusia împotriva Ucrainei.

Horia Daraban: În cazul Republicii Moldova, la ce capitole de negociere vor fi cele mai mari provocări?

Denis Cenușă: Problemele majore pe care le are Republica Moldova se ascund în capacitatea instituțiilor de a implementa politicile în domenii complicate, cum este statul de drept, reforma administrației publice locale, finanțele publice locale, inclusiv în domeniul competiției.

Unde s-au observat îmbunătățiri semnificative, este în domeniul energetic. Avem o diversificare și asta în mare parte datorită României și în alte domenii unde Uniunea Europeană a ajutat Republica Moldova direct, prin asistență financiară substanțială, în ultimii 2 ani. Și aceste domenii, evident, în primul rând țin de companiile mici și mijlocii. Deci încercarea Uniunii Europene de a crea o clasă de mijloc în Republica Moldova, ceea ce într-un rezultat final ar putea să încetineze procesul de imigrație, care a ajuns la o scară alarmantă pentru republică.

Horia Daraban: Pentru că se vorbește despre negocieri, mai exact, odată deschise acestea, ce vor presupune, domnule, Cenușă?

Denis Cenușă: Urmează, în primul rând, să fie o decizie politică care va fi favorabilă, din punctul meu de vedere. Există toate semnalele pentru a face o asemenea concluzie. Această decizie va fi luată în luna decembrie, când se va reuni Consiliul European.

După care, urmează în primele luni ale anului viitor, un fel de screening, o scanare a etapei la care se află Republica Moldova pe cele 33 de capitole. Și după asta urmează să aibă loc conferința interguvernamentală cu mai mare precizie vizavi de următoarele etape ale procesului de negocieri.

Deci, în primul rând, Republica Moldova trebuie să aibă o decizie favorabilă din partea liderilor politici ai statelor Uniunii, după care urmează deja pașii practici, tehnici pentru a putea lansa negocierile pe capitole și asta va fi foarte similar cu ce a parcurs România și care, în prezent, reprezint- o temă pentru acasă, pentru țările din Balcanii de Vest și Turcia.

Horia Daraban: Ați spus dvs. că Republica Moldova și Ucraina au nevoie de o decizie favorabilă în cadrul summit-ului Consiliului European din decembrie. În cadrul acestui summit trebuie unanimitate. Nu puține voci sunt cele care susțin că Ungaria se va opune unui astfel de pas, pasul deschiderii negocierilor, prin prisma relațiilor mai puțin amicale cu Kievul. Este plauzibil un astfel de scenariu?

Denis Cenușă: Este puțin probabil că Ungaria va decide să fie unicul obstacol în calea unei decizii favorabile, dar intuiesc că regimul lui Orban încearcă să obțină, beneficii în termeni de transferuri financiare din partea Bruxelles-ului, care în prezent încă nu sunt foarte clare, deoarece vorbim despre reforme interne în Ungaria. Deci, din punctul meu de vedere, Ungaria nu este interesată să facă acest lucru, dar se joacă cu asemenea declarații pentru a obține ceva din partea Bruxelles-ului.

Urmează, probabil o să aibă loc discuții în spatele ușilor închise cu capitalele europene, dar și cu Bruxelles-ul, pentru a evita un asemenea scenariu. În orice caz, consider că există această senzație că Republica Moldova merge la pachet cu Ucraina și ar putea exista pericole pentru Republica Moldova, dacă Ungaria sau altcineva încearcă să stopeze parcursul Ucrainei. Vedem însă și interesul Chișinăului de a obține cumva o foaie de parcurs separată de Ucraina.

Nu este ceva foarte vizibil, dar Chișinăul încearcă să-și facă prieteni în toate capitalele europene, inclusiv în Ungaria, astfel ca scenarii negative să nu apară la orizont pentru interesele naționale ale Republicii Moldova.

Horia Daraban: În paralel cu acest nou val de extindere, se dorește tot mai puternic reformarea Uniunii Europene. În ce ar consta această reformare? Sunt câteva linii clare și care ies în evidență.

Denis Cenușă: Da, vorbim, în primul rând, despre încercarea de a evita pe viitor puterea veto-ului, ceea ce vedem acum în cazul Ungariei, când o țară poate pune o piedică pentru decizii colective ale Uniunii Europene. Deci se va încerca să fie eliminat acest risc prin introducerea votului majoritar. Asta ar însemna că o țară ca Ungaria sau altcineva nu va putea, de fapt, o șantaja Uniunea Europeană și asta va facilita foarte mult procesul de luare a deciziilor pe subiecte legate de sancțiuni, de exemplu, dacă vorbim despre politica externă sau inclusiv pe aspecte de lărgire.

Iarăși este un subiect extrem de sensibil, deoarece vorbim despre delegarea suveranității totale din partea statelor UE, deoarece acele state care vor dori să se opună pe unele subiecte nu o vor putea face, deoarece va exista mereu o majoritate care va vota într-un mod favorabil și respectiv împotriva deciziilor celor state, mici sau nu.

Dar, în orice caz, cel mai problematic aspect ține de procesul de luare deciziilor. Vorbim ulterior despre reducerea numărului de comisari și respectiv revizuirea modului cum vor funcționa instituțiile, Comisia Europeană. Deci mare parte ține de procesul de luare deciziilor și setup-ul instituțiilor.

Cum vor arăta acestea? Deja au existat propuneri foarte clare de a reduce numărul de comisari și de a nu extinde Parlamentul European astfel ca Uniunea Europeană să nu fie prea masivă și să nu se împiedice de propria greutate atunci când se va extinde până la 30 și ceva de state membre.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Alessio Lupu, un tânăr român, actor și regizor la Roma. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (5.11.2023)

Publicat de hdaraban, 5 noiembrie 2023, 13:34 / actualizat: 7 noiembrie 2023, 13:43

La Roma, un adolescent, Alessio Lupu, a lansat primul său scurtmetraj. Filmul se cheamă „A fost destinul”,  și a a apărut la cateva luni după publicarea cărții  de același autor,  „Ultima speranta”.

Alessio, pasionat si de dans, este atras și de România, acolo unde merge cu mare plăcere în vacanțe, dar unde își dorește să ajungă și cu scurtmetrajul realizat, precum și cu alte proiecte. Interviu realizat de Elena Postelnicu.