Scrutin cu miză uriașă, duminică, în Republica Moldova – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (18.10.2024)

Publicat de isoreanu, 18 octombrie 2024, 09:23

Campania electorală s-a desfășurat pe fondul unor campanii rusești de dezinformare și influențare a opiniei publice prin care s-a încercat blocarea parcursului european al Republicii Moldova. Aceste campanii au fost dejucate de autorități și demascate de investigații jurnalistice.

Vom discuta, astăzi, la „Imperativ”, după știrile orei 14,00, despre miza alegerilor de duminică. Invitat în studio, lector universitar doctor Teodor Moga, de la Centrul de Studii Europene al Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Jurnalista Măriuţa Nistor, de la „Ziarul de Gardă”, din Republica Moldova, s-a infiltrat, sub acoperire, în reţeaua prin care oligarhul prorus Ilan Şor trimitea bani de la Moscova pentru a finanţa mişcări antiguvernamentale şi pentru a cumpăra voturi. Măriuța Nistor este invitată prin telefon, în emisiunea de astăzi.

Realizator, Ioana Soreanu.

Emisiunea poate fi urmărită și în format video/live, pe pagina noastră de Facebook.

UNAGE Iași: Conferință depre cercetarea artistică și revistele academice

Publicat de isoreanu, 17 octombrie 2024, 09:56

Invitat de onoare  este dramaturgul Matei Vișniec.

Au loc prezentări și dezbateri despre cercetarea artistică și revistele academice, susținute de profesori și cercetători de la universitățile de arte din Târgu Mureș și Iași, de la Universitatea din București, de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și de la Institutul Patrimoniului Cultural din Chișinău. De asemenea, poate fi vizitată expoziția de carte „Colocvii necesare”. Joi, de la ora 17,00, tot în Sala Studio, prof univ. dr. Marian Popescu, de la Universitatea București, Director onorific al Centrului de Acțiune, Resurse, Formare pentru Integritate Academică al acestei universități și profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, va susține workshopul „De la text la imagine scenică. Exerciții de improvizație și de comunicare”.

Bustul, un mod depășit de exprimare artistică a memoriei spațiului public. Un proiect de Matei Bejenaru.

Publicat de isoreanu, 13 octombrie 2024, 07:56

Proiectul „STUDIO-PORTALS”, al lui Tudor Pătrașcu, artist vizual, continuă în Strada Armeană, numărul 18, din Iași. Publicul este invitat, din nou, în atelierul de creație, pentru a vedea o instalație semnată Matei Bejenaru.

Ioana Soreanu a participat vineri la deschidere.

Artistul vizual Tudor Pătrașcu și-a deschis, din nou, atelierul din Strada Armeană, numărul 18, din Iași, de această dată, pentru un proiect al artistului vizual Matei Bejenaru, prof. univ. dr. la Facultatea de Arte Vizuale și Design, din cadrul Universtității Naționale de Arte „George Enescu”.

Proiectul, intitulat „Bust”, pune în discuție oportunitatea expunerii în exces a unor busturi, ca mod de exprimare artistică a memoriei spațiului public din Iași. Un mod de exprimare perimat și alegerea nefericită, uneori, a personajelor reprezentate, a explicat Matei Bejenaru.

Acesta se descrie ca pe un arheolog care „sapă în istoria mediului fotografic”, folosind ca instrument diapozitivul, o tehnologie fotografică din trecut, potrivită temei proiectului prezentat.

Matei Bejenaru: Am fost invitat de către un artist, Tudor Pătrașcu, care își deschide periodic atelierul lui pentru mici proiecte expoziționale, iar eu am aici o expoziție care se numește ”Bust”, este o proiecție de diapozitive care vorbește despre spațiul public din Iași, memoria spațiului public, ce se întâmplă în oraș, această proliferare a unor busturi figurative care cumva schimbă aspectul public. Ideea de a instala busturi este oarecum depășită istoric, aș zice anacronică, dar în Iași se continuă acest lucru, și în România, peste tot, dar în Iași parcă cu mai mult aplomb și, uneori, personajele care sunt reprezentate în aceste sculpturi sunt personaje controversate din punct de vedere istoric. Deci, asta este, să zicem așa, foarte pe scurt, ceea ce prezint eu aici, într-un dialog cu niște imagini din trecut, despre memoria dureroasă a spațiului public de la noi, știm foarte bine că la Iași s-au întâmplat și lucruri foarte tragice în istoria noastră relativ recentă în al Doilea Război Mondial, vorbesc de Pogromul de la Iași. Deci, pe undeva, cred că ar trebui să fim mult mai atenți la felul în care operăm în spațiul public, și mesajele, și semnificațiile monumentelor care se instalează în spațiul public la noi. Eu sunt un artist vizual, lucrez foarte mult cu imaginea fotografică și am un interes și să explorez platforme tehnice fotografice care sunt oarecum depășite, să zicem, foarte puțină lume mai folosește acum diapozitive ca să proiecteze imagini, avem video-proiectoarele acum. Deci eu lucrez cu mediul diapozitiv, cu aparatele de proiecție. Dintr-o perspectivă, sunt ca un fel de arheolog care sapă în istoria mediului fotografic și în același timp, de multe ori, există și o legătură între subiectul pe care îl reprezint și tehnologia fotografică pe care o folosesc. Deci, pe undeva, vorbesc despre niște lucruri din trecut cu o tehnologie fotografică din trecut.

Așa cum spuneam, odată cu acest proiect, publicul are, din nou, prilejul de a intra în spațiul intim al atelierului artistului vizual Tudor Pătrașcu. Totodată, publicul se poate familiariza cu direcții din arta contemporană mai puțin exploatate în Iași. Tudor Pătrașcu:

Tudor Pătrașcu: Proiectul ”Studio Portals” a fost demarat anul trecut, acum suntem la al treilea eveniment. Totul a pornit dintr-o necesitate, având în vedere că în Iași există o criză a spațiilor independente din domeniul artelor vizuale și atunci, m-am gândit că nu o să-mi fac… nu o să-mi fac un artist-run space, nu o să-mi deschid o galerie, dar un proiect în format open studio, care să familiarizeze publicul ieșan cu anumite direcții din arta contemporană locală și internațională, cred eu că ar fi necesar. Acoperă o zonă care, în sfârșit, din păcate, nu este acoperită încă și eu sper ca aceste evenimente din cadrul proiectului să reprezinte cumva un start, un exemplu, de ce nu, pentru tinerii absolvenți de arte vizuale din Iași, care și-ar putea deschide un artist-run space, nu neapărat galerie, pentru că este foarte scump, dar un artist-run space  ar putea deschide. Proiectele mele nu sunt făcute cu aplicații la AFCN și asta este un aspect destul de important, zic eu, pentru că încerc să demonstrez că se pot întâmpla lucruri de calitate și fără mulți bani, adică cu un buget extrem de redus.

Ioana Soreanu: Publicul intră în felul acesta în intimitatea atelierului artistului vizual.

Tudor Pătrașcu: Sigur, este vorba de clădirea de ateliere de pe strada Armeană, nr. 18, o clădire veche, veche însemnând, cred, sfârșitul anilor 60, construită special pentru artiștii vizuali din acea vreme și care continuă să stea în picioare, din fericire, și pe care m-am gândit să o activez cumva, să o activez cumva în sensul că îmi deschid ușile atelierului într-un asemenea context.

Instalația semnată de Matei Bejenaru poate fi văzută în atelierul lui Tudor Pătrașcu până pe 11 noiembrie.

Ciprian Huțanu: „Majordomul”, un proiect de cercetare și de creație artistică, (…) suport și model pentru studenții noștri

Publicat de isoreanu, 1 octombrie 2024, 17:56

Producția a fost prezentată luni și marți seara în Sala Studio din Corpul „Artes”.

Un reportaj de Ioana Soreanu:

Aseară, a avut loc, în Sala Studio din Corpul „Artes” a Universității Naționale de Artă „George Enescu” din Iași, premiera spectacolului „Majordomul”, după romanul „Rămășițele zilei” de Kazuo Ishiguro.

Compania de teatru „Synchret” este partener al universității în acest proiect. Cu această producție, universitatea ieșeană a marcat începutul unui nou an academic.

Regia spectacolului este semnată de prof. univ. dr. Ciprian Huțanu și are în distribuție cadre didactice din instituția de învățământ superior. Este un proiect complex și inedit, bazat pe creație artistică, dar și pe cercetare, a explicat Ciprian Huțanu:

Ciprian Huțanu: E ceva inedit, cel puțin pentru noi, la Secția de Animație. Am dorit să facem un proiect de cercetare și de creație artistică, care să reprezinte nu doar o etapă superioară în creația noastră profesională, ci și să fie un suport și model pentru studenții noștri. Pe principiul că oricât de bine am vorbi și oricât de buni profesori, sperăm noi, am fi, e foarte important ca studenții noștri să ne vadă la lucru.

Ioana Soreanu: Pentru că în distribuție sunt profesori.

Ciprian Huțanu: Sunt numai profesori, sunt numai cadre didactice. În proiect, fac parte și alți profesori, printre care și doamna Ioana Petcu, pe zona de cercetare și de scriitură și e o coproducție între Universitatea de Arte și Companie de Teatru „Synchret”, pe care o conduc, care în general e concentrată pe zona de cercetare artistică în teatru de animație și vizăm, ca să spun așa, orizonturi mai puțin bătătorite în teatrul românesc de animație. Și, în general, eu sunt un adept al teatrului văzut la modul general și, în același timp, sincretic, așa cum am dat și numele companiei. Nu cred foarte mult într-un teatru de animație și atât. Cred că teatrul dramatic nu e complet fără elemente din alte arte și din teatrul de animație, evident. Și atunci, ceea ce noi încercăm să facem este să le aducem într-un fel sau altul, în funcție de context, aici „Majordomul” de Ishiguro, să le ducem pe toate împreună, evident, prin filtru artei mele de prim plan, arta de animație.

Din distribuție fac parte Raluca Bujoreanu, Anca Ciofu, Giuseppe Torbolli și Mihai Cornea. Scenografa Tomoș Tunde a creat atmosfera perioadei în care se desfășoară acțiunea, perioada interbelică:

Tomos Tunde: Domnul regizor așa a vrut, imaginea spectacolului să sugereze atmosfera trăită în anii în care se întâmplă povestea în sine și cred că am reușit să creăm această atmosferă prin elementele de decor.

Ioana Soreanu: Ce fel de atmosferă mai exact, vă rog s-o descrieți.

Tomos Tunde:  Se întâmplă în perioada interbelică, într-o casă nobilă care e împărțită în partea unde stă majordomul, care e ceva mai simplă, într-o cameră mai simplă și în salonul stăpânului, care să fie mai impozant.

Un rol deosebit l-a avut, în acest proiect, teatrologul Ioana Petcu, de asemenea cadru didactic la universitatea ieșeană, prin documentarea pe care a realizat-o:

Ioana Soreanu: Ce spune teatrologul Ioana Petcu și care a fost contribuția dumneavoastră la acest spectacol?

Ioana Petcu: Teatrologul a fost fascinat, în primul rând, de ideea lui Ciprian. Teatrologul a fost intrigat să se reîntoarcă la roman și la film, „Rămășițele zilei”, teatrologul e vrăjit în momentul de față, dar încearcă să se distanțeze, pentru că așa vrăjit nu poți să faci tot timpul cercetare, să îți iei și distanța obiectivă. Ce pot să spun este că e un vis frumos, e o provocare, e un spectacol cu o păpușă mânuită de trei actori, e un spectacol, în același timp, cu patru actori, în sensul de cei trei care mănuiesc și devin și ei personaje, un spectacol care, în același timp, stă într-un om orchestră, care e Mihai Cornea și care face vocile și sunetele, e o poveste răvășitoare, pe de o parte, pentru că poate unii știu romanul sau poate că vor înțelege cu siguranță povestea unui destin, a unei lumi de care aparent ne-am îndepărtat (servitorii, majordomii, perioada interbelică, cel de-al Doilea Război Mondial) și totuși, e atât de aproape de noi. Și lucrurile astea, emoția, mesajul, povestea spusă de patru oameni și o păpușă ajung, inevitabil, la spectator. Și sigur, dincolo de… de aspectul ăsta pe care cred că doar teatrul, în felul lui, îl face și îl stârnește în public și te face să te îndrăgostești de scenă, dincolo e munca din spate, laboratorul, dincolo este munca de scenariu, este partea de cercetare în care suntem incluși. Nopțile în care, plecând de la repetiții, începi să scrii și să-ți curgă la rândul tău ideile, chiar dacă nu ești pe scenă, chiar dacă ești în sală. Cu Ciprian se lucrează greu și frumos. Și odată ce a intrat în lumea lui Ciprian, cu Godot, cu Păcală, cu o groază de alte personaje, acum cu Majordomul, nu mai ieși.

(Radio Iași/ FOTO Facebook Compania Compania de teatru Synchret)

Despre teatru, de pe „scena” școlii până la cea a festivalurilor, cu prof. univ. dr. Călin Ciobotari – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (20.09.2024)

Publicat de isoreanu, 20 septembrie 2024, 10:24

Invitatul ediției „Imperativ” de astăzj, prof. univ. dr. Călin Ciobotari, Directorul Școlii Doctorale de Teatru, afirma că două dintre scopurile sale, asumate în această calitate, sunt „transparentizarea activității acestei Școli și deschiderea ei către comunitate”.

Discuția va fi mai largă și va cuprinde și alte teme legate de teatru, lansate criticului Călin Ciobotari, după știrile orei 14:00.

Realizator, Ioana Soreanu.

Emisiunea va fi difuzată și în format video/live pe pagina noastră de Facebook.

Teatrologul Oana Borș: Festivalul de regie „Cătălina Buzoianu”, „un demers necesar în orice spațiu cultural care vrea să deschidă ochii la ceea ce înseamnă prezent”

Publicat de isoreanu, 10 septembrie 2024, 11:53

La finalul festivalului, vor fi acordate cinci premii: pentru cel mai bun spectacol, pentru regie, pentru cea mai buna actriță în rol principal, pentru cel mai bun actor în rol principal și pentru scenografie. Din juriu, fac parte Velica Panduru, scenograf, Ștefana Pop-Curșeu, director artistic al Teatrului Național Cluj-Napoca, actorul Emil Coșeru, societar al Teatrului Național Iași.

„Un demers necesar în orice spațiu cultural care vrea să deschidă ochii la ceea ce înseamnă prezent”, spune teatrologul Oana Borș, lector univ. dr. la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L.Caragiale București, curatorul festivalului, în interviul acordat Ioanai Soreanu.

Festivalul „Cătălina Buzoianu – teatru la puterea feminin”, organizat de Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași continuă până mâine.

Vocile unor regizoare se fac auzite prin cele 10 producții selectate, voci desrise de teatrologul Oana Borș, lector univ. dr. la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” București, curatorul festivalului, ca fiind puternice.

În istoria teatrului românesc au existat multe figuri feminine importante. Regizoarea Cătălina Buzoianu, care a debutat la Iași și al cărei nume îl poartă acest festival, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca, născută la Iași, sau regizoarea Sanda Manu. Este momentul destructurării mitului conform căruia acest domeniu al creației aparține, mai degrabă, bărbaților, a explicat Oana Borș:

Oana Borș: Cred că, cumva, este momentul să deconstruim un mit, acela că regia de teatru, regia, în general, și de film, e în aceeași categorie, este o meserie preponderent masculină. Realitatea arată, de fapt, că istoria teatrului românesc are nume importante al regiei feminine, regizoare importante, încă din perioada interbelică, trupe de teatru conduse de femei. Deci și în această zonă, să zicem, alta decât cea de actorie, femeia creator, femeia manager a fost activă, importantă. Și cumva este, zic eu, momentul, pentru că și societatea se duce cumva spre această direcție, în care cumva deschidem o cortină, încercăm să schimbăm mentalități și să arătăm că deja există, regia este puternică, regia feminină, regizoarele sunt importante, au un cuvânt de spus, numai noi trebuie să le vedem dincolo de această cortină. Și cumva, e un semnal că există în speranța că această percepție va deveni o normalitate, că vom vorbi despre regizori și regizoare.

Ioana Soreanu: Cătălina Buzoianu a… putem spune că a revoluționat teatrul, regia de teatru în România?

Oana Borș: Mai sunt și alte figuri importante, doamna Sorana Croamă, sunt multe nume importante, doamna Sanda Manu, dar într-adevăr, a fost o figură puternică, importantă prin toată opera sa, dar și prin această calitate specială de a fi mentorul unor generații. A construit generații de regizori și regizoare, a fost profesor la facultate ani de zile și culmea, este tocmai ca să deconstruim această imagine, era o persoană extraodinar de fragilă, cu o fragilitate evidentă, astfel încât mitul că trebuie să fie un jandarm, între ghilimele, cel care conduce practic o echipă de creație, uite că se demonstrează că nu este adevărat. Însă, într-adevăr, gândirea Cătălinei Buzoianu a fost una dintre gândirile importante ale construcției teatrului românesc înainte de ’89 și după ’89, având niște teme speciale pe care le-a analizat: legătura ei specială cu teatrul antic, legătura cu universul cehovian, a debutat, de altfel, cu „Pescărușul”, aici, la Iași, legătura cu spațiul din care provine, este brăileancă și acest sentiment al apei, al Dunării, al curgerii într-o căutare a identității pe firul Dunării a bântuit-o și chiar a făcut un spectacol itinerant care pornea dinspre Brăila și ajungea la Marsilia. Deci, sunt teme speciale pe care le-a tratat, compatibile cu tipul ei de a privi. Spunea undeva, aproximativ citatul, «noi nu trebuie să punem pe scenă realitatea, ci noi trebuie să punem pe scenă visurile noastre».

Ioana Soreanu: Care au fost criteriile de selecție a spectacolelor pentru acest festival?

Oana Borș: În primul și în primul rând, obligo-ul era producții din ultimele două stațiuni și evident, un curator, care și el este un mic creator al unui eveniment, are un gând pe care îl urmărește și, la această primă ediție, mi s-a părut necesar să merg pe ideea de diversitate, să arăt plaja largă de preocupări ale registrarelor. Puteam să merg către, știu eu, către zona de spectacole care mergeau către teatru documentar sau device theatre, puteam să facem un festival cu un anume specific, dar tocmai am vrut să arăt plaja largă de preocupări, de la, cum am zis, teatru care pleacă de la ficționarea unei realități din cotidianul nostru, la cele care, de fapt, înseamnă retraducere a unor texte deja scrise, închise și o retraducere în contemporaneitate. Deci, diversitatea a fost criteriul, iar al doilea criteriu, n-am vrut să aduc în această primă ediție laboratoare de creație, experimente, ci cumva lucruri care s-au închegat și în produsul final, care este spectacolul de teatru. Sigur, cred că este puțin, așa… ca o notă generală, într-adevăr, regizoarele noastre sunt foarte temperamentale și voci foarte puternice, unele chiar militante. Deci, nu cred că va fi foarte comodă această întâlnire cu modul lor de a privi viața prin teatru sau teatru în viață, dar cred că este un demers necesar în orice spațiu cultural care vrea să deschidă ochii la ceea ce înseamnă prezent.

(Radio Iași/ FOTO Andrei Gîndac, Facebook Oana Borș)

Emil Coșeru: Cătălina Buzoianu „a schimbat mentalitatea de-a privi teatrul, felul de a te comporta pe scenă, felul de a rosti”

Publicat de isoreanu, 9 septembrie 2024, 12:18 / actualizat: 10 septembrie 2024, 7:56

Ioana Soreanu a participat la deschiderea evenimentului.

Femeile regizor au fost invitate la rampă, zilele acestea, în cadrul Festivalului „Cătălina Buzoianu – teatru la puterea feminin”, organizat de Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

Până miercuri, 11 septembrie, sălile Naționalului ieșean găzduiesc 10 spectacole, conform unei selecții realizate de teatrologul Oana Borș, lector univ. dr. la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L.Caragiale” București. De asemenea, sunt organizate dezbateri care se concentrează pe rolul și locul femeii în arta spectacolului, în producție sau în managementul teatral.

Festivalul s-a deschis sâmbătă, 7 septembrie, în foaierul teatrului, cu vernisajul expoziției „Cătălina Buzoianu. O călătoare”.

Cătălina Buzoianu și-a început cariera la Teatrul din Iași, în anii ’70, marcând puternic arta regizorală și cariera actorilor pe care i-a distribuit în spectacolele sale. Într-un interviu acordat Ludmilei Patlanjoglu, teatrolog, istoric și critic de teatru, pentru revista Yorick, regizoarea descria perioada ieșeană a carierei sale: „Erau acolo spirite creatoare cu care te puteai aduna și realiza ceva. Contactul cu actorii a fost uluitor. De Sergiu Tudose, Dionisie Vitcu, Violeta Popescu, Emil Coșeriu, Cornelia Gheorghiu, atunci foarte tineri, m-a legat o relație profesională, dar și sufletească profundă. La Iași am aflat ce înseamnă marii artiști de altădată, cu farmecul, distincția, adevărul lor de viață nesofisticat (…). Atunci am trăit cu adevărat.”

Momente frumoase, sensibile, de neuitat au fost rememorate, sâmbătă, de actorul Emil Coșeru, de criticul de teatru Marina Constantinescu și de scenografa Velica Panduru, fiica regizoarei Cătălina Buzoianu.

Velica Panduru s-a născut la Iași, oraș din care a plecat la doar un an, dar față de care se simte atașată datorită povestirilor mamai sale, amintirilor și sentimentelor profunde inoculate de aceasta:

Velica Panduru: Mama era foarte legată de Iași. Și cum aici a început și cariera ei și călătoria asta nebună, și liberă, și puternică, și politică, dar și grea și dificilă, eu am asistat cumva la tot parcursul ei, pentru că m-am născut odată cu cariera ei și invoca foarte des locul și universul ăsta și faptul că a descoperit o libertate și o direcție. Știu că a spart cumva un tip de teatralitate clasică. Și știu că spectacolul „Bolnavul închipuit” a fost cumva revoluționar în teatru, cu totul altă stilistică, contemporan, erau îmbrăcați în blugi evazați albi și cu trupa „Roșu și Negru” pe scenă, care era o formație celebră în perioada respectivă. Și, cumva era direcție estetică și o viziune care nu se făcea în România. Și m-am emoționat foarte tare că m-am întâlnit și cu domnul Emil și cu Catinca, cu care am copilărit, adică am rămas legate și am vorbit, am rămas într-o legătură toată viața și mama tot timpul întreba de Sergiu și de Violeta și de Cuchi (n.r. Cornelia Gheorghiu), adică sunt oameni cu care au rămas legați pe viață.

Ioana Soreanu: Acest festival, care poartă numele Cătălinei Buzoianu, o regizoare care a marcat teatrul românesc, este un festival dedicat regizorilor femei. Vorbeați despre suportul pe care Cătălina Buzoianu l-a oferit regizoarelor tinere.

Velica Panduru: Da, mama a fost extrem de generoasă și a luptat foarte mult pentru tineri, pentru artiștii și artistele tinere. Și cum pentru ea a fost o luptă și au fost momente când plângea și spunea „e atât de greu să fie o femeie singură într-o lume de bărbați”, și asta am auzit de atâtea zeci de mii de ori în toată copilăria și adolescența mea și viața mea, și într-adevăr, a fost o luptă pentru care nu s-a lăsat niciodată și a avut un curaj nebun. Nu… nu vrea să lase garda jos, deși era ca un fel de vânătoare și se simțea tot timpul pusă la zid, și judecată, și lovită, pentru că era femeie și pentru că era un moment și o epocă în care era foarte greu să ai o voce și să fii o voce, femeie fiind. Și cred că e foarte important și azi, sigur nu mai e aceeași situație, nu mai suntem în același punct, dar totuși, e dificil pentru multe femei care aleg să facă meseria asta și e o luptă în continuare. Nu sunt foarte multe regizoare femei care montează pe scenele teatrelor naționale din țară, au început să fie, dar… din fericire, și mi se pare că e un festival în care putem să descoperim, sau spectatorii să descopere aceste artiste care înseamnă ceva în România de azi și în peisajul cultural, și care au o voce, și care au ceva de spus.

Tot în interviul acordat Ludmilei Patlanjoglu, Cătălina Buzoianu se descria astfel: „Am o natură tumultuoasă. E o problemă de fecunditate. Ține de natura mea feminină. Limitele, dar și calitățile, în viață sau în profesie, tot ea mi le dă.”

Actorul Emil Coșeru a vorbit despre fantezia fenomenală a Cătălinei Buzoianu. „A schimbat mentalitatea de a privi teatrul, felul de a te comporta pe scenă, felul de a rosti”, a spus acesta.

Ioana Soreanu: Domnule Coșeru, ce a însemnat Cătălina Buzoianu pentru Iași, regizoarea Cătălina Buzoianu pentru Iași?

Emil Coșeru: (Oftează) Iașiul a renăscut. Deci, au plecat Sorana Coroamă și Crin Teodorescu, care montaseră aici niște spectacole foarte bune, minunate, dar a fost o etapă. Și altă etapă, acum ne dăm seama, când a trecut istoria, se face istorie și au trecut anii. Și a venit Cătălina. Și Cătălina a făcut cu totul altceva, și cei doi dinainte au făcut totul foarte bine, ea a schimbat totul.

Ioana Soreanu: În ce fel?

Emil Coșeru: În ce fel? În modul de a privit lucrurile. Ea tot timpul spunea, „domnule, motto-ul meu în viață sunt vorbe lui Treplev (n.r. „Pescărușul” de Cehov) «Viața trebuie să ne-o închipuim nu… nu așa cum trebuie să curgă ea, ci cum ne închipuim în visurile noastre ». Deci, ea a făcut totul în visurile ei. Era o femeie cu o fantezie fenomenală. Un regizor cu o explozie în ea, fenomenală, repet… repet cuvântul, pentru că mi se pare cel mai potrivit. A schimbat mentalitatea de-a privi teatrul, felul de a te comporta pe scenă, felul de a rosti. De la spectacol la spectacol ea creștea. De obicei, un spectacol iese, primul, al doilea, mai puțin, al treilea, iar cu vârfuri, ș.a.m.d. Ea, de la spectacol la spectacol, creștea, creștea, creștea și „Bolnavul închipuit”, într-adevăr, a fost un spectacol magnific, toată lumea a vorbit, toată lumea era entuziasmată de tot ceea ce vede pe scenă și au luat-o la București. Efectiv, a fost un dezastru pentru noi și pentru toată lumea, dar era inevitabil, pentru că trebuia să ajungă la București ca să facă școală de teatru acolo și școală de regie.

La finalul festivalului, vor fi acordate cinci premii: pentru cel mai bun spectacol, pentru regie, pentru cea mai buna actriță în rol principal, pentru cel mai bun actor în rol principal și pentru scenografie. Din juriu, fac parte Velica Panduru, scenograf, Ștefana Pop-Curșeu, director artistic al Teatrului Național Cluj-Napoca, actorul Emil Coșeru, societar al Teatrului Național Iași.

TNI provoacă publicul la festival: „Cătălina Buzoianu – Teatru la puterea feminin” – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (23.08.2024)

Publicat de isoreanu, 23 august 2024, 11:02

Vor fi prezente trupe din toată țara, iar „…cele 10 spectacole, a tot atâtor regizoare, nu acoperă pe întreg mișcarea regiei feminine românești actuale, mult mai densă, mult mai activă și din ce în ce mai puternică prin generațiile care vin. Încercă însă să o sintetizeze”, scrie teatrologul Oana Borș, selecționerul festivalului, pe pagina de Facebook a TNI.

Cristina Rădulescu, secretar literar la Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași este invitată în emisiunea „Imperativ”, vineri, 23 august, după știrile orei 14,00, pentru o discuție despre festival și despre „teatru, la puterea feminin”. Emisiunea va putea fi urmărită și în format video-live, pe pagina noastră de Facebook.

(Radio Iași, FOTO: Facebook Teatrul National ”Vasile Alecsandri” Iasi)

Construcția Podului de la Ungheni, peste Prut, un pas mai aproape de realitate – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (26.07.2024)

Publicat de isoreanu, 26 iulie 2024, 10:10

În emisiunea Imperativ de vineri, 26 iulie, după știrile orei 14,00, vom discuta despre stadiul acestui important proiect de infrastructură și vom afla cât de optimiști putem fi în legătură cu finalizarea lui în termenele estimate.

Invitați în studio, Dorin Dobrincu, președintele Asociației „Mișcarea pnetru Dezvoltarea Moldovei” și Ionel Apostol, președintele Asociației „Împreună pentru A8”, iar prin telefon, va interveni Adrian Covăsnianu, fost ministru secretar de stat in Ministerul Transporturilor și membru fondator al Asociației „Moldova Vrea Autostradă”.

Moderator, Ioana Soreanu.

Emisiunea va putea fi urmărită și pe pagina noastră de facebook.

Graduation Highlights – 2024, absolvenții de la Specializarea Foto Video (UNAGE Iași) expun la Borderline Art Space

Publicat de isoreanu, 10 iulie 2024, 12:23

Imaginația debordantă corelată cu documentarea serioasă și cu o bună cunoaștere a modalităților de exprimare, deprindere datorată profesorilor de la Specializarea Foto-Video, caracterizează proiectele tinerilor artiști.

O invitație la expoziție formulată de Ioana Soreanu.

Galeria Borderline Art Space din Iași găzduiește o nouă ediție a evenimentului „Graduation Highlights”, expoziția absolvenților Facultății de Arte Vizuale și Design de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”. De această dată, au fost selectate proiecte ale tinerilor artiști de la Specializarea Foto-Video. Vernisajul a avut loc luni seara, iar expoziția poate fi vizitată până pe 15 august.

Talentul și creativitatea absolvenților studiilor de licență și master sunt remarcabile. Temele sunt surprinzătoare, la fel și modurile de abordare.

Amina Elena Iacob, absolventă a studiilor de licență, prezintă un video experimental despre relația dintre memorie și tehnologie:

Amina Elena Iacob: Am dorit să explorez granița dintre digital și natural și felul în care noi acum ne bazăm foarte mult pe amintirile înregistrate în mediul digital, în special cu camerele foto, telefoanele ș.a.m.d., astfel încât, nu ne mai bazăm pe memoria noastră pentru a înregistra aceste momente, iar când încercăm să le accesăm fără acest ajutor, ele sunt incomplete. În videoul meu, înlocuiesc această parte incompletă cu glitch-ul, iar privind videoul, o să se vadă lipsa informațiilor care provoacă creierul să completeze aceste informații cu imagini pe care deja le avem stocate în amintire, astfel încât toate imaginile sunt din natură, ușor de înlocuit. Este un proiect video, într-adevăr, instalat cu un covor tradițional și cu stufăriș pentru a imersa privitorul în aceste peisaje. Sunt, într-adevăr, niște căști și sunetul este din „Dumbrava minunată” pentru a încuraja această parte imaginativă.

Proiectul lui Radu Neacșu, absolvent de master, ascunde nostaligia față de locurile natale. Fotografiile, cuprinse într-un album editat excelent, documentează riguros, din punct de vedere sociologic, experiența unei femei dintr-o localitate din județul Vaslui. Din nevoia de a-și conserva moștenirea pentru cei cinci copii plecați în Spania, femeia își transformă casa într-un muzeu cu obiecte tradiționale, confecționate de ea sau primite de la părinți și bunici. Moștenirea ei înseamnă, de fapt, rădăcinile adânc înfipte în pâmântul natal, care îi cheamă mereu acasă pe copii.

Radu Neacșu: Acum 3 ani, am plecat foarte curios să aflu despre tradițiile satului din care provin, de fapt. Satul se numește Satul Nou, din comuna Mântenii de Sus, din Vaslui. Am aflat că această doamnă ar cam fi singura din sat care a păstrat tradițiile pe care le avem și a creat un muzeu în propria casă, cu toate obiectele pe care le-a strâns din timpul vieții ei, timpul vieții părinților și bunicilor ei. Are un soi de simț artistic nerafinat. E mai degrabă un muzeu personal ce are acolo, nu e declarat per se un muzeu. Are căuș de 100 de ani, de lemn, sau ii, pe care ea le-a confecționat, opinci… Mi-am dat seama că fiecare obiect pe care îl are ea acolo are un set de valoare spirituală. Fiecare obiect de acolo, practic, e conexiunea ei cu copiii. Când vrea să le vorbească și nu poate să o facă, acolo e reprezentare a lor. E ca un fel de altar.

Condiția femeii este un subiect de actualitate. Claudia Nicola Ungureanu a ales să documenteze condiția femeii în Penitenciarul de la Târgșor, din Ploiești, într-un proiect de licență ce include fotografie înrămată, print digital, obiect și video:

Claudia Nicola Ungureanu: Pe mine mă interesează temele sociale, în primul rând, și m-a interesat acest subiect din cauza faptului că nu cunosc nimic despre el și am vrut să văd cu ochii mei ceea ce se întâmplă acolo. Am fost influențată de media internațională. Astfel, am vrut să cunosc mai mult din ce se întâmplă în România. Este o instalație mixă, cuprinde un video, un jurnal comentariu și obiectul găsit, care este un telefon public, care redă interviurile deținutelor cu care am avut contact în Penitenciar.

Ioana Soreau: Deci, noi putem să privim imaginile, în același timp, ducem receptorul la ureche și auzim două povești, nu-i așa, pe care două deținute de la Târgșor vi le-au povestit, le-ați înregistrat…

Claudia Nicola Ungureanu: Da, ele au fost două persoane care urmează să se elibereze, iar astfel și-a povestit, practic, experiența în cadrul penitenciarului și chiar de dinainte.

Conf. univ. dr. Lavinia German, de la Specializarea Foto-Video, a remarcat un interes crescut al tinerilor artiști pentru temele de actualitate și pentru studierea acestora în profunzime:

Lavinia German: Cred că e un interes mult mai mare a tinerii generației pentru analiza diverselor subiecte sociale sau a subiectelor care privesc comunitatea și care îi privesc pe ei, în mod direct. Lucruri cu care ei se întâlnesc în viața de zi cu zi, diverse situații, contexte sau diverse teme care le trezesc interes. În cazul acestei generații, am putea să tragem această concluzie privind lucrările, un studiu aprofundat cu multă eleganță, aș putea să zic, dar în aceeași măsură, și cu pertinență, al unor subiecte foarte curajoase, de la migrație până la situația celor care trăiesc în închisori sau până la situații de natură mult mai intimistă a individului și a felului în care el se poziționează în comunitate.

Ioana Soreanu: Abordările, în același timp, sunt foarte diferite.

Lavinia German: Așa este pentru că, la fel ca în trecut, noi încurajăm fiecare student al nostru, viitor tânăr artist, să identifice mediile de expresie, formatele de expunere, stilurile vizuale ale imaginilor fotografice și video care îi caracterizează, să creeze o lucrare cu un caracter unic, să exploreze noi moduri de a comunica, prin intermediul proiectelor artistice. De aceea, în expoziția de față vedem formate foarte populare în ziua de azi, cum este cartea de fotografie, dar și lucrări de natură instalativă care combină imaginea statică cu filmarea, cu diverse obiecte care capătă o importanță mare în ansamblu, până la filme cu caracter narativ sau instalații cu viteoproiecții.

Directorul Borederline Art Space, George Pleșu, a oferit, întotdeauna, un spațiu de afirmare tinerilor artiști. Urmărind generațiile de absolvenți de la Facultatea de Arte Vizuale și Design din cadrul UNAGE, George Pleșu a constatat o evoluție în ceea ce privește nivelul conceptual al acestora:

George Pleșu: Dacă primii 3 ani am încercat, în această expoziție pe care o denumim „Graduation Highlights”, să selectăm lucrări de la Universitățile de Arte din București-Cluj-Iași sau București-Iași-Chișinău, de 6 ani încoace, ne-am concentrat doar pe Universitatea de Arte „George Enescu” și, într-adevăr, văd că, de la an la an, crește nivelul conceptual al studenților, adică modul în care gândesc un proiect, modul în care îl instalează într-un spațiu expozițional arată că odată cu apariția mai multor spații, mai multor galerii, odată cu creșterea și din partea cadrelor universitare de la Universitate a exigențelor în ceea ce privește examenul de final, crește și modul în care ei răspund la toate aceste așteptări. Văzând mai multe expoziții în oraș și având de la profesori lor exemple de bune practici vizavi de cum ar trebui create și instalate lucrările lor și produsele finale, adică acestei expoziții de grup, arată din ce în ce mai bine. Dau un exemplu total la întâmplare, e în cadrul acestei expoziții o carte de artist foarte bine făcută, cu un design extraordinar și am aflat că autoarea este o absolventă de licență de doar 21 de ani. Adică, ăsta este un proiect de o dificultate medie spre crescută, pe care îl așteptam, să zic, de la cineva de la master. E un exemplu de cum evoluează și eu mă bucur că există, să zicem, această creștere calitativă. Și nu neapărat că nu ar fi fost în fiecare an proiecte foarte bune, ci că aici, proiectul mediu sau lucrarea medie e cumva parcă făcută cu mai mult profesionalism decât acum 6 ani, de exemplu.

„Insula Fondane”, un eseu documentar despre Benjamin Fondane, în spiritul viziunii sale despre artă

Publicat de isoreanu, 2 iulie 2024, 18:48

Un reportaj de Ioana Soreanu:

Vinerea trecută, a avut loc, la Casa Muzeelor, care adăpostește Muzeul Pogromului de la Iași, avanpremiera filmului „Insula Fondane”, în regia lui Valentin Mocanu, după un scenariu de Nicoleta Dabija. Vizionarea a fost inclusă într-o manifestare complexă, fiind precedată de prezentarea cărții „Correspondances familiales. 1905-1944”, de către editorii volumului, Michel Carassou și Vera Gagiu. Evenimentul a fost organizat de muzeografa Nicoleta Dabija cu prilejul comemorării a 83 de ani de la Pogromul de la Iași. Invitat special a fost artistul vizual Matei Bejenaru, prof. univ. dr. la Facultatea de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.

A fost evocat și omagiat, astfel, Benjamin Fondane, „poet, cărturar, om de teatru și film, un om «care nu semăna cu nimeni», «un spirit frământat», un Ulysse modern, un rătăcitor, un filosof «fără barbă» și «cu cravate de gigolo», un cinic, un histrion, un Don Quijote, un naiv, «un om nobil într-o epocă sinistră», o insulă de umanitate într-un ocean furibund”.

Am citat din descrierea făcută pe pagina de Facebook a filmului. Benjamin Fondane s-a născut la Iași, dar a trebuit să părărsească România și să se mute la Paris. A murit la Auschwitz-Birkenau, gazat în toamna lui 1944.

Filmul este un eseu documentar, iar scenariul, așa cum am spus, este semnat de scriitoarea Nicoleta Dabija:

Nicoleta Dabija: A fost o veche pasiune de-a mea de care nu m-am putut ocupa niciodată și acesta a fost un prilej extraordinar, faptul că am putut să fac acest scenariu pentru filmul „Insula Fondane”. De fapt, ideea a venit de la amândoi, de la mine și de la regizor, de la Valentin Mocanu. Am zis că „hai să facem un film împreună” și partea de documentare, mai ales că mare parte din opera lui Fondane nu este tradusă și a trebuit să citesc în franceză și el nu citea în franceză, așa că documentarea am făcut-o eu. Timp de două luni, n-a existat nimic altceva decât Fondane și ulterior, am scris acest scenariu în așa fel încât să-l ajute pe Valentin Mocanu să creeze acest film. Am văzut filmul în seara asta a treia oară, pentru că de fiecare dată descoper altceva și, în primul rând, eu nu sunt atentă la scenariu, pentru că l-am scris și îl cunosc foarte bine, dar la imagini, la felul în care Valentin Mocanu a reușit să transpună textul acela în imagini și, de multe ori, făcând artă, de fapt, îndepărtându-se de scenariu, lucrul acesta îmi place cel mai mult, cred, la acest film.

Ioana Soreanu: Personalitatea lui Benjamin Fondane este cuceritoare. Așa cum s-a și spus în seara aceasta, este posibil ca mulți oameni, în Iași, să nu știe cine a fost Benjamin Fondane, de aceea este un proiect minunat.

Nicoleta Dabija: Da, și eu am fost surprinsă în momentul în care am început să lucrez la acest proiect și să spun în jurul meu că fac un scenariu, că fac o documentare pe viața lui Benjamin Fondane, am fost foarte surprinsă să aflu că oamenii nu știu despre Fondane. Sigur că este o eroare, să spun așa, în ghilimele, la nivel național, faptul că nu știm să ne recuperăm valorile și că e foarte puțin tradus, dar dincolo de asta, nu știu dacă nu e și o ignoranță a noastră pe care trebuie să ne-o asumăm și doresc ca acest film să fie un omagiu, în primul rând, adus lui Benjamin Fondane, și o modalitate de a ajunge la public mai ușor decât prin carte. De multe ori, trebuie să citești în franceză ca să reușești.

Valentin Mocanu este un regizor îndrăgostit de metoforă și simbol, care a valorificat, astfel, scenariul Nicoletei Dabija și a reușit să surprindă personalitatea complexă a lui Fondane.

Valentin Mocanu: Un scenariu extraordinar pentru mine, pentru că eu lucrez cu o zonă cumva metaforică, simbolică, îmi place foarte mult plasticitatea și de asta am și abordat zona de eseu documentar, pentru că mi-a permis să mă joc foarte mult și să fiu foarte ludic. Am încercat cumva să readuc în film personalitatea lui Benjamin Fondane. Am reușit să aduc ludicul lui în film, ca să accentuez în final tragismul morții sale.

Ioana Soreanu: Cred că i-ar fi plăcut filmul dumneavoastră.

Valentin Mocanu:  Da, da, chiar m-am gândit și mă simt puțin flatat că și el și-ar fi descris viața cum am încercat eu să i-o prezint. Am avut actori extraordinari, care m-au ajutat. L-am descoperit pe Andrei Sava, care este un actor extraordinar, a intrat foarte mult în joaca mea, în propunerile mele, pentru că eu nu le-am spus de la început ce vreau să fac. Am construit totul din jocuri, care s-au legat între ele și a ieșit un produs cu foarte mult sens, din punctul meu de vedere. Mă simt binecuvântat cumva că am avut șansa să lucrez în Iași, unde s-a născut și a copilărit Benjamin Fondane.

Andrei Sava, actor la Teatrul Național „Vasile Alcsandri” din Iași, l-a  interpretat excepțional pe Fondane, surprinzând profunzimea intelectualului rafinat și spiritul său ludic:

Andrei Sava: Ne-am dat seama că suntem pe calea cea bună în timp ce filmam. Poate că așa și-ar fi dorit și Bejamin Fondane să-și facă autobiografia asta de tip documentar. Am citit câte ceva înainte de a începe filmările, am dat peste corespondența lui cu Leon Şestov, m-am uitat printre poze, să merg pe un profil luminos, ludic, provocator în sensul de limbaj, în sensul de expresivitate. Au fost și propunerile lui Valentin de a merge prin alt stil de a comunica emoții și gânduri, cu multă intensitate, încercând cumva să găsim și nota lui, nota lui Benjamin, adică optimismul.

Producător este Institutul Français din Iași, iar proiectul este sprijinit de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și de
Comunitatea Evreilor din Iași.

Facultatea de Teatru din Iași, 30 de ani de la prima promoție de absolvenți

Publicat de isoreanu, 1 iulie 2024, 20:02

Ioana Soreanu a participat la eveniment.

Anul acesta, prima promoție de absolvenți ai Facultății de Teatru din Iași, din 1994, aniversează 30 de ani de la momentul finalizării studiilor. Sala Studio a Universității Naționale de Arte „George Enescu” a găzduit, sâmbătă, festivitatea la care au participat mare parte dintre cei care astăzi sunt actori la teatre din țară și din străinătate și o parte dintre profesorii lor.

Cum e și firesc, multe s-au schimbat în acești ani, au fost înființate secții noi, pe lângă cele de Actorie și Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete, sunt mai mulți studenți, mai mulți profesori.

Emoțiile reîntâlnirii au fost foarte mari, poate, mai ales pentru prof. univ. dr. Aurelian Bălăiță, absolvent de teatru, în urmă cu 30 de ani, la Universitatea pe care astăzi o conduce în calitate de rector:

Aurelian Bălăiță: Am emoții foarte mari pentru această revedere, pentru că timpul a fugit foarte, foarte repede. S-au întâmplat în anii ăștia foarte multe lucruri bune și pentru absolvenți, pentru colegii noștri și pentru Universitate.

Ioana Soreanu: Cum este astăzi facultatea de Teatru, față de acum 30 de ani?

Aurelian Bălăiță: S-a schimbat foarte mult, într-un sens foarte bun, pentru că dacă la început eram doar 31 de studenți, în ’90, acum Facultatea numără 225 de studenți. Dacă erau doar câteva cadre didactice, la care ținem foarte mult, acum sunt în jur de 50 de cadre didactice. Au apărut specializări noi, pe lângă cele inițiale, de Actorie și de Arta Actorului Mânuitor de Păpuși și Marionete, a apărut Regia, a apărut Coregrafia, a apărut Teatrologia. Studiile s-au dezvoltat și pe programe de masterat și pe programe de doctorat și, așa după cum se știe, absolvenții noștri sunt în mai toate teatrele din România și profesează și în afara țării cu mare succes.

Înființarea acestui departament în 1990, imediat după Revoluția din 1989, a fost un demers complicat care a reușit numai datorită determinării celor implicați: Natalia Dănăilă, Sergiu Tudose și Emil Coșeru.

Profesorul Emil Coșeru își amintește de pasiunea investită pentru realizarea acestui proiect:

Ioana Soreanu: Vi se datorează foarte mult, domnule profesor, redeschiderea Facultății de Teatru de la Iași. Cum a fost atunci?

Emil Coșeru: Eu și cu Lulușa Dănăilă, Dumnezeu s-o odihnească, și cu Sergiu Tudose, și pe el să-l odihnească Dumnezeu, am gândit atunci, în… imediat după Revoluție, în ‘90, de fapt, după ce s-a potolit puțin tumultul ăla, cum să redeschidem Facultatea. Și, Lulușa a făcut tot proiectul. Eu aveam o intrare pe la Ministerul Culturii, era domnul Pleșu atunci, cu domnul Dan Petrescu, și ne-a dat aprobarea. Și în ’90, asta a fost, mă rog, în iarnă, să zicem, sau în primăvară, și toamna am început. A fost destul de greu, pentru că nu știu dacă eram iubiți aici. Intram peste Muzică, peste Pictură.

Ioana Soreanu: A rămas rivailitatea aceea…

Emil Coșeru: Între arte, între muze (râde), rivalitatea între muze, se certau între ele. Ei, a fost frumos. Nu, exagerez, poate, dar a fost greu cu spațiul. Era un departament, pe vremea aia. Pe urmă, încetul cu încetul, s-a făcut Facultatea de Teatru. A fost cu pasiune făcut și cu suflet. Țin minte, că m-am zis cu Sergiu Tudose, m-am dus Basarabia. Asta a fost un clenci, să spunem așa, pentru că îi aduceam pe cei din Basarabia, care erau frații noștri, și la minister, am bătut monedă pe chestia asta. Și ne-au acceptat. Adică, au venit niște copii foarte talentați, care acum fac cinste teatrului românesc. Cred că avem o școală foarte bună.

Iașiul are o tradiție în ceea ce privește învățământul superior artistic. La 1 octombrie 1860, a fost înființată, prin decret al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Şcoala de Muzică şi Declamaţiune, transformată, în octombrie 1864, în Conservator de Artă Teatrală și Declamațiune.

Așadar înființarea Departamentului de Teatru în cadrul Academiei de Arte, în 1990, a fost o continuare a acestei tradiții. Iar din prima promoție face parte și directorul artistic al Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, Daniel Busuioc:

Daniel Busuioc: Din punct de vedere istoric, am fost prima promoție de după Revoluție, pentru că tradiția e mai veche. În Iași a fost primul Conservator de Artă Teatrală și Declamațiune, așa că tradiția a fost reînnodată în 1990. Și într-adevăr, am fost prima promoție care a absolvit Facultatea de Teatru din Iași. Ultima promoție la Conservatorul ieșean era compusă din Matei Alexandru, Tamara Buciuceanu…. Absolvent de Iași a fost Octavian Cotescu. Ei au fost ultima promoție înainte de desființarea Conservatorului la Iași și noi am fost prima promoție după ce Academia de Arte – se chema în ‘90, acum se cheamă Universitatea de Arte – s-a reînființat la Iași.

Ioana Soreanu: În calitate de director al Teatrului Național, urmăriți promoțiile.

Daniel Busuioc: Sigur că urmărim. Posturile sunt limitate în teatru, dar pe cât posibil, oferim posibilitatea studenților să participe. Castingurile sunt deschise, când vine un nou regizor. Tinerii studenți au posibilitatea să participe la castinguri și, în măsura posibilităților, oferim măcar vârfurilor posibilitatea să apară pe scena Teatrului Național și, dintre ei, sigur că se aleg cei care fac performanță. Și angajații mai tineri din Teatrul Național din Iași nu numai că au făcut performanță, au făcut performanță și ca studenți, la Gala HOP. Ada Lupu, care a luat Marele Premiu la Gala HOP, Dumitru Georgescu, care a luat premiu la HOP. Și e normal să fie așa, să folosim absolvenții de la Universitatea de Arte „George Enescu”, pentru că e ca o pepinieră. Așa a și fost gândit teatrul la începuturi, pentru că… și primele Conservatoare. Când s-a înființat la Iași, asta a și fost ideea, ca tinerii actori care ies de pe băncile școlii să poată participa la producții de la Teatru Național din Iași. Din nefericire, sunt puține locuri libere în teatre și pe vremuri, trupa Teatrului… Teofil Vâlcu, când a venit în trupă, era al 83-lea, acum suntem 34 de toți.

Povestea aceasta frumoasă continuă cu aceeași pasiune pe care foștii studenți o investesc astăzi ca profesioniști ai teatrului, ca profesori și ca oameni cu responsabilități importante în instituții din domeniu.

(Radio Iași/FOTO: Facebook Facultatea de Teatru Iași)

Adâncirea decalajelor de dezvoltare dintre Moldova și celelalte regiuni ale țării, o realitate. Cauze și soluții – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (28.06.2024)

Publicat de isoreanu, 28 iunie 2024, 10:25

În emisiunea IMPERATIV de vineri, 28 iunie, după știrile orei 14,00, vom discuta despre starea și potențialul acestei regiuni și vom afla care sunt soluțiile pentru atenuarea decalajelor.

Invitați, directorul adjunct al Direcției Județene de Statistică, Ciprian Iftimoaei, redactorul șef al publicației „Moldova Economică”, Dan Radu, fondatorul proiectului cu același nume, George Țurcănașu, cadru didactic la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași.

Moderator, Ioana Soreanu.

Emisiunea poate fi urmărită și video/live, pe pagina noastră de Facebook.

FOTO: moldovaeconomica.eu

Cultura ieșeană, sub influența curentului tradiționalist

Publicat de isoreanu, 18 iunie 2024, 16:36

Ioana Soreanu a asistat la dezbatere:

Sâmbătă seara, Muzeul „Mihaei Eminescu” din Parcul Copou a găzduit dezbaterea „cultura la Iași. efectul de dtatuie”, invitați fiind artistul vizual Matei Bejenaru, prof. univ. dr. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și conf univ. dr. Călin Ciobotari, de la aceeași universitate, directorul Școlii Doctorale de Teatru și redactor-șef al revistei „Dacia literară”. Evenimentul a marcat Ziua Muzeului „Mihai Eminescu” din Iași, dar și debutul proiectului cultural Serile revistei „Dacia literară”, a scris Iulian Pruteanu-Isăcescu, cel care coordonează departamentul de programe culturale în cadrul Muzeului Național al Literaturii Române, pe site-ul instituției.

Tendința tradionalistă manifestată în cultura ieșeană a reprezentat subiectul central al discuțiilor animate și de intervențiile din public. Formele avangardiste în artă își găsesc prea puțin locul în manifestările organizate în Iași, un oraș universitar și care își dorește să devină un reper cultural. Lipsește o masă critică, alcătuită din artiști, critici, oameni din public, promotori de cultură care să dirijeze tendințele în domeniu. Prof. univ. dr. Matei Bejenaru:

Matei Bejenaru: Cel mai mult mă îngrijorează orientarea către forme foarte tradiționaliste ale culturii, care cred că alienează o parte dintre creatorii de cultură contemporană din Iași. Este o situație, nu sunt singurul care observă și asta este o realitate, văd și eu cum curentul dominant este un curent tot mai conservator și tradiționalist în cultura care se promovează aici, la Iași. Nu în totalitate, dar este foarte, foarte prezentă. Cred că este un trend general. Societatea românească, în ansamblu, se orientează către valori mai tradiționale. Lumea, în general, se orientează spre valori tradiționale. Cred că pe măsură ce acei creatori de cultură care nu se identifică cu aceste tipuri de cultură ar trebui să se organizeze, să-și găsească resurse și să fie o voce, să creeze o masă critică care să însemne ceva în cultura acestui loc.

Ioana Soreanu: Și masa aceasta critică din cine ar trebui să fie alcătuită?

Matei Bejenaru: Păi, din artiști, din critici, din susținători ai culturii, oameni care o promovează pe canale mediatice, public care se identifică cu acel tip de cultură. Deci, sunt sigur, orașul are un public sofisticat, care nu se identifică doar cu forme acestea tradiționaliste, artistice. Dacă vor fi niște inițiative culturale, ele vor coagula acel public de care vorbeam.

Conf. univ. dr. Călin Ciobotari a fost la fel de tranșant atunci când a enumerate problemele din cultura ieșeană care se cronicizează și au nevoie de soluții urgente:

Ioana Soreanu: Aveți aceleași îngrijorări pe care le are și domnul profesor Matei Bejenaru în legătură cu Iașul cultural?

Călin Ciobotari: Da, categoric, suntem cumva asemănători, ne-am format în mediul universitar, am circulat, am avut experiențe de o anumită factură. Nu pot, evident, să nu subliniez nevoile noastre de a depăși provincialismul ăsta care trenează și care pare că se cronicizează și mi se pare important să vorbim foarte tranșant spre ceea ce ni se pare nouă că ar fi problemele majore ale Iașului cultural, din momentul ăsta. Tentative de capturare politică a Iașului, un accent mult prea clericizat asupra culturii Iașului, promovarea unor pseudovalori și lista poate continua.

Dezbaterea a avut loc în ziua în care s-au împlinit 135 de la moartea poetului Mihai Eminescu. La vremea sa, a amendat derapajele din societate în scrierile sale literare, dar și ca ziarist:

Călin Ciobotari: Ceea ce mi se pare important la Eminescu, eu așa îl percep din secolul meu, a fost un om foarte sincer și care avea o formă de alergie la impostură. E una din lecțiile pe care le putem recupera de la Eminescu, mult mai prompt decât să știm pe din afară Luceafărul sau alte forme de astea de plecăciune adâncă care nu folosește nimănui.

Dan Radu: Proiectul ”Moldova Economică” vine din necesitatea de a duce tema dezvoltării Moldovei pe agenda națională – INTERVIU

Publicat de isoreanu, 17 iunie 2024, 18:11 / actualizat: 27 iunie 2024, 6:54

Identificarea și promovarea soluțiilor pentru dezvoltarea Moldovei sunt principalele scopuri ale publicației.

Un interviu de Ioana Soreanu:

De curând  a fost tipărită, în condiții excelente, revista „Moldova economică”. Publicația va apărea de patru ori pe an și face parte dintr-un proiect complex care cuprinde și un canal video, podcast, newsletter și o emisiune pe un canal național de televiziune. Prin acest proiect se urmărește promovarea investițiilor private din această zonă, promovarea legăturilor economice cu Republica Moldova, dezvoltarea cunoștințelor antreprenoriale, în concluzie, dezvoltarea Moldovei conform potențialului economic de care dispune, a explicat redactorul șef al publicației, Dan Radu, fondatorul proiectului.

Ioana Soreanu: De ce este nevoie de acest proiect și care este scopul lui?

Dan Radu: Proiectul ”Moldova Economică” vine din necesitatea de a sprijini, de a impulsiona cumva dezvoltarea Moldovei, de a duce tema dezvoltării Moldovei pe agenda națională, la fel cum s-a întâmplat și cu problema autostrăzilor în Moldova. Și acest lucru este o necesitate din faptul că statisticile din ultima vreme, mai ales din ultimul an, arată că ecartul de dezvoltare dintre regiunea Moldovei și celelalte regiuni din România a crescut și nu a scăzut. Moldova este la 47% din media PIB-ului European. România este undeva la 70%, deci, suntem mult în spatele mediei românești și a mediei europene, și atunci, această temă, care a fost neglijată complet în ultimii 30 de ani de toate guvernele, trebuie, într-o formă sau alta, discutată public, dezbătută, analizată, propuse soluții. Această temă nu este o temă simplă, pentru că are foarte multe fațete. E vorba de dezvoltarea regiunii prin infrastructură, dezvoltarea regiunii prin atragerea de investiții străine, dezvoltarea regiunii prin revenirea capitalului uman înapoi, dezvoltarea regiunii prin creșterea implicării populației în zona privată ș.a.m.d. Deci sunt mai multe fațete ale lucrurilor, prin urmare, e un subiect complex și pentru asta am gândit un proiect multimedia care se numește ”Moldova Economică”, un proiect care are mai multe declinări publicistice, și anume revistă tipărită care apare de patru ori pe an, un canal video, podcast, newsletter și foarte curând va avea o emisiune pe un canal național de televiziune, emisiune la care vor fi invitați experți în dezvoltare care vor dezbate tema de care vorbeam.

Ioana Soreanu: Cine face parte din echipă?

Dan Radu: Este o echipă destul de restrânsă, acum, la început, sunt numai vreo patru oameni. În principiu, revista urmărește să propună cititorilor, să propună publicului, în primul rând, analize economice legate de zona Moldovei. În al doilea rând, să facă mai vizibil mediu de business din regiune, așadar, primul număr are foarte mulți campioni, să spunem, antreprenoriali, din Moldova, mai toate județele au fost reprezentate. Urmărește să aducă cât mai multă informație utilă mediului antreprenorial căruia în principal i se adresează.

Ioana Soreanu: Scriați într-un editorial, în primul număr, despre faptul că România ar putea lua cu ușurință exemplul polonez. Ce anume a făcut Polonia?

Dan Radu: Dacă la noi în 30 de ani nu a fost absolut niciun proiect special de anulare a celor discrepanțe de care vorbeam de dezvoltare, Polonia a avut un program absolut spectaculos prin care a ridicat gradul de dezvoltare a zonei estice a Poloniei, a avut un program care se numit chiar așa ”Polonia de Est”. Acest program era finanțat cu fonduri europene în mod direct, deci primea bani direct de la Bruxelles, nu prin guvernul din Varșovia. Avea niște facilități, și o… să spunem, o structură, o viziune de dezvoltare sau urmărea o viziune de dezvoltare și, în felul ăsta, Polonia de Est, voivodatele din Polonia de Est, care erau la momentul începerii acestui plan la 44% din PIB-ul european, cum era și regiunea noastră acum câțiva ani, a fost dusă undeva la 70%. Un plan care se desfășura din 2007, cred că a… sau 2009 a început și au folosit fonduri de aproximativ 9 miliarde de euro special pentru acea zonă. Au ridicat foarte mult atractivitatea investițională în zona de est a Poloniei și firește și-au atins obiectivul de a anula diferențele de creștere economică dintre această parte de est și restul Poloniei. De fapt, mai toată Europa de Est, cumva, are această problemă. Partea de est a unei țări aflate în Europa de Est este mai puțin dezvoltată decât cealaltă parte, care este mai apropiată de Europa Centrală.

Ioana Soreanu: Ați vorbit despre starea Moldovei, care este potențialul economic al Moldovei?

Dan Radu: Dacă ne uităm la harta celor două Moldove, îmi place întotdeauna să le iau împreună, vom putea observa că ele formează un teritoriu, să spunem, economic, o zonă economic, care într-un viitor foarte apropiat va avea mult mai multe avantaje decât are acum și va fi extrem de atractivă investițional, și anume să dezvoltă infrastructura în această zonă. Deci, dacă vă uitați, repet, la harta celor două Moldove, veți vedea că ea este… va fi traversată de o autostradă de la sud la nord și de o autostradă de la est la vest, la care se lucrează acum, cel puțin în Republica Moldova, care va porni de la Odesa, va trece prin Chișinău, Iași și apoi, Târgu Mureș, legând de Europa Centrală. Acest teritoriu are două aeroporturi medii, are undeva la șase-șapte milioane de oameni, cât o țară medie, are șase centre universitare, are un port la Galați, portul Odesa poate deservi această zonă chiar mai bine decât o face Constanța, care e mai departe. Prin urmare, dacă te uiți la această hartă de care vorbeam și te gândești că la finalizarea, în registrul pozitiv, să zic, a războiului din Ucraina, cele două Moldove nu vor mai fi o frontieră, vor fi în interiorul Uniunii Europene, la un moment dat, în acel moment, se va redeschide și o rută comercială blocată până acum, care pleca din Grecia, trecea prin Bulgaria, România, mergea spre nord, ea era blocată în Ucraina, pentru că Ucraina nu era o țară sigură, n-a fost o țară sigură în ultimii ani, dar această rută comercială se va deschide și ne va reașeza din nou pe un traseu economic european, pe un traseu de comerț care este foarte important. Acest traseu exista și înainte, chiar și înainte de Unirea Principatelor. Era un traseu care favoriza Moldova față de Muntenia, de aceea, Moldova, înainte de Unirea Principatelor, era și mai dezvoltată decât Muntenia, avea mai multe târguri, mai multe drumuri, o administrație mai bună și Iașul era mai bogat decât Bucureștiul, chiar dacă avea o populație mai mică. Așadar, zic că zona va intra pe radarul investițional european și mondial, cred eu, pentru că sunt foarte multe firme care se retrag din China, având în vedere posibilul război economic între Europa și China, acest tip de retragere numită inshore, adică revenirea în granițe, cum ar veni, în granițe sigure ale investițiilor vor găsi, cred, oportun, la un moment dat, să vină în această zonă.

Ioana Soreanu: Revenind la revista ”Moldova Economică”, ea a fost scoasă în condiții excelente, primul număr, și a avut mare succes. Unde găsim această revistă și ce găsim în acest prim număr?

Dan Radu: Revista tipărită nu o găsiți în chioșcuri, pentru că ea circulă, să spunem, în mediile de business, mediile asociative, mediul economic ș.a.m.d. Deci, nu este o revistă neapărat către public, dar oricine o poate citi în format PDF de pe site-ul revistei noastre, de pe www.moldovaeconomică.eu. Am pus „eu”, pentru că este un proiect care se adresează ambelor Moldove, un proiect care urmărește, după cum spuneam, să facă vizibil mediu economic din zonă, dar și să creeze mai multă coeziune cu mediul economic din Republica Moldova. Prin urmare, dacă doriți să vedeți formatul PDF, îl găsiți acolo. Veți găsi o revistă de 80 de pagini, care are interviuri, care are analize, care are, să spunem așa, un mijloc al revistei foarte consistent, de aproape 20 de pagini, cu o analiză destul de detaliată, zic eu, despre cum poate fi dezvoltată regiunea Moldovei. Acolo sunt trei părți ale aceste analize, o parte legată de trecutul Moldovei, să spunem, o istorie economică a Moldovei până la Unire, cu o hartă interesantă. Apoi este o analiză despre starea de moment, unde suntem acum, chiar așa se numește segmental, cu toate cifrele relevante legate de Moldova, de regiunea Moldovei și o altă secțiune unde putem fi sau cum putem dezvolta Moldova, cu trei texte ale unui specialist în dezvoltare teritorială, George Țurcănașu, președinele Camerei de Comerț din Iași, Paul Butnariu, care are un interesant text, ”Șase condiții pentru dezvoltarea regiunii”, foarte clare și foarte palpabile, să zic așa, corecte și reale, și un text din mediu academic, de la Facultatea de Economie a domnului professor Neștian. Apoi are o secțiune care se numește ”Antreprenori și companii”, cu câteva prezențe interesante, spuneam, de campioni. Adică, toate companiile din acest număr sunt companii care pornesc din Moldova și domină piața națională pe nișa lor, că este o piață de interfoane, că este o piața de băuturi cu vitamine, băuturi adiționale, că este o piață, nu știu, de cărnuri de un anume tip. Vorbim deci de firme care sunt cunoscute la nivel național, dar foarte puțină lume știe că sunt din Moldova, de exemplu. De-a lungul existenței acestui proiect voi prezenta cât mai mult posibil acest tip de succes, pentru că proiectul are un slogan care se numește ”Despre Moldova de succes”, deci, voi prezenta foarte multe firme care excelează la nivel național, plecând din regiunea noastră, pentru că în regiunea noastră, am mai spus-o de mai multe ori, este un interesant paradox, și anume că avem totuși cele mai puține IMM-uri la mia de locuitori, adică suntem undeva la 19 IMM-uri la 1000 de locuitori, la media națională de 29 și la media europeană de vreo 60, dar, în același timp, cred că este regiunea cu cele mai multe companii românești mari, care domină România, care domină piața lor și încercăm să vedem cum putem face să ieșim din acest final de top, din această coadă de top, pe această temă, care ar putea fi soluțiile pentru a crește, după cum spuneam și la început, interesul pentru antreprenoriat, interesul pentru a intra în zona privată, interesul pentru a găsi o cale proprie de a ajuta cumva, prin ceea ce întreprinzi, prin ceea ce pornești ca busines, să ajuți dezvoltarea regiunii din care ești.

100 de obiecte din istoria Armatei Române, într-o „expoziție spectacol”, la Muzeul Unirii din Iași

Publicat de isoreanu, 15 iunie 2024, 17:18

Un reportaj de Ioana Soreanu.

La Muzeul Unirii din Iași, s-a deschis, aseară, oficial, expoziția itinerantă „Muzeul Militar Național. 100 de ani. 100 de obiecte”. Proiectul a fost inițat la împlinirea unui secol de la semnarea de către Regele Ferdinand I a decretului de înființare a Muzeului Militar Național și a fost deschis la 18 decembrie 2023, la București.

Este lăudabilă această deschidere, iar directorul Muzeului Militar Național, colonel Radu Riti, prezent la evenimentul de la Iași, a vorbit despre colaborarea dintre instituția pe care o reprezintă și Complexul Muzeal Național „Moldova”, colaborare care va continua:

Radu Riti: O colaborare care a plecat de foarte mult timp în urmă. Relația noastră cu colegii noștri de la Complexul Muzeal Iași și Muzeul Unirii, bineînțeles, este una de foarte lungă durată, deci cumva a venit normal și firesc.

Ioana Soreanu: Sunt piese care se află în premieră la Iași, dar care au foarte mare legătură cu Iașul.

Radu Riti: Sunt piese care se află în prima expoziție, nu au mai fost niciodată prezentate publicului larg, deci nu doar la Iași, cât și publicului din țară. Sunt piese care au legătură cu Iașul, pentru că vorbim aici de uniforma de mareșal a Regelui Ferdinand, a Reginei Maria, precum și șeile celor doi regi pe care le-au purtat în cadrul ceremoniilor încoronării de la Alba Iulia. Totodată, avem foarte multe elemente care amintesc de domnia principelui Alexandru Ioan Cuza, dar și documente originale, precum un uric de pe vremea lui Ștefan cel Mare. Așa cum am divulgat, la fel, în premieră, anul viitor vom fi alături de colegii noștri de la Complexul Muzeal la sărbătorirea centenarului și vom recidiva cu cel puțin alte două proiecte expoziționale.

Pentru Iași, expoziția are și o dimensiune sentimentală, pentru că multe dintre obiectele expuse provin de la Iași și, de fapt, pentru o vreme acestea s-au întors acasă. Unele dintre ele au aprținut chiar Reginei Maria și Regelui Ferdinand, care au locuit în clădirea care astăzi adăpostește Muzeul Unirii, de pe Strada Lăpușneanu.

Muzeografa Brîndușa Munteanu a fost cea care a dorit foarte mult ca ieșenii să se poată bucura de această expoziție și a creat, aseară o ambianță foarte plăcută pentru public. Elevi ai Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” din Iași au susținut un concert cu piese interpretate la pian sau de soliști vocali.

Ioana Soreanu: O nouă expoziție excepțională la Muzeu Unirii din Iași, în organizarea Brândușei Munteanu. Ce v-a determinat să organizați acest eveniment?

Brândușa Munteanu: Curiozitatea și dorința de a face lucruri cât mai interesante și la un nivel cât mai sus. Această expoziție este, cred eu, o expoziție-spectacol pentru că reunește piese de excepție. Este vorba despre piese care, într-un fel, se întorc prin oamenii care le-au folosit, le-au purtat, și-au pus amprenta asupra lor, în locurile în care au fost. Și nu întâmplător este în expoziție costumul Reginei Maria, a Regelui Ferdinand. Se știe că în anii din Primul Război Mondial, 1917-1918, acești oameni au locuit, au trăit aici, și-au consumat emoțiile și, într-un fel, aceste obiecte au venit în locul în care oamenii aceștia au lucrat efectiv, la Muzeul Unirii, care au fost Cartierul General al Armatei începând cu februarie 1917. În notele sale zilnice, Regina Maria povestește cum l-a vizitat pe Nando în casa lui, care era Muzeul Unirii și că își amintește casa care era… a fost pe vremuri casa și a lui Cuza. Își amintește spațiile, așa cum erau ele atunci, cu mobile amestecate și totuși o casă foarte primitoare și frumoasă.

Muzeografa Cristina Constantin, șefa secției Documentare Muzeografică și Colecții Speciale, de la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”, a gândit această expoziție în așa fel încât să respecte evoluția cronologică a evenimentelor din istoria armatei române:

Cristina Constantin: E greu să pui alături obiecte care provin din colecții atât de diferite, colecția picturi, sculpturi, atelaje și harnașamente, uniforme militare românești, uniforme militare străine, armament alb, armament de foc. Și atunci, noi am încercat să păstrăm o evoluție cât de cât cronologică și pe personalități importante referitoare la momente istorice importante.

Ioana Soreanu: Personalități importante și momente importante care au foarte mare legătură cu Iașul.

Cristina Constantin: Sigur că da, așa cum am menționat și în prezentarea expoziției, nu neapărat numai cu Iașul, cu Moldova în special, am vrut să aibă și o astfel de relevanță. De exemplu, în cadrul expoziției se regăsește un uric din vremea lui Ștefan cel Mare. De asemenea, se găsește un imn dedicat domnitorului Alexandru Ioan Cuza în ianuarie 1866, cu o lună înainte de abdicarea forțată a acestuia. Cea mai veche fotografie din colecțiile muzeului nostru care se află în cadrul expoziției este o fotografie realizată la Iași în 1858. Sunt obiecte care au aparținut mareșalilor Alexandru Averescu și Constantin Prezan care au avut un rol important în perioada Primului Război Mondial în luptele care au fost aici pe frontul din Moldova. De asemenea, uniformele care au aparținut Reginei Maria și Regelui Ferdinand, uniforme folosite în perioada Primului Război Mondial. Ori, clădirea în care expoziția se află acum este clădirea în care se afla cartierul general al Regelui Ferdinand și aceste obiecte, cumva, s-au reîntors în locuri în care au mai fost. Memoria timpului funcționează în cazul acestor obiecte.

Într-adevăr, este emoționant să știi că pășind în frumoasa clădire a Muzeului Unirii din Iași, urmezi pașii Reginei Maria sau ai Regelui Ferdinand și ești înconjurat de obiecte care le-au fost familiare sau de obiecte din alte epoci care sunt relevante pentru istoria noastră. Putem să facem acest exercițiu intelectual, cultural și sentimental până pe 29 septembrie, cât timp expoziția „Muzeul Militar Național. 100 de ani. 100 de obiecte” rămâne deschisă la Iași.

(AUDIO/FOTO) Tinerii coregrafi, absolvenți ai UNAGE Iași, au impresionat publicul și în D.A.M. 4

Publicat de isoreanu, 11 iunie 2024, 20:58 / actualizat: 12 iunie 2024, 6:13

Ioana Soreanu a urmărit evenimentele:

Radio Iași v-a ținut la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat în ediția a patra a Festivalului „Dans, Artă, Multidisciplinaritate”, care s-a desfășurat săptămâna trecută.

Festivalul este organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, prin Programul de Studii Coregrafice și este inițiat și coordonat de conf. univ. dr. Lorette Enache.

Evenimentul a evoluat, de la un an la altul. Ediția din acest an a căpătat și o dimensiune internațională, prin prezența Companiei Preljocaj din Franța și a scriitorului și jurnalistului Armando Rotondi, profesor la Depatamentul de Teatru a Institutului de Arte din Barcelona, Spania. Fiind un festival studențesc dedicat dansului contemporan, D.A.M. își propune să îndrepte lumina reflectoarelor mai ales asupra producțiilor studențești de la UNAGE și de la alte universități de arte din țară. În acest an, trei spectacole valoroase ale absolvenților ieșeni au fost remarcate și apreciate de specialiști și de public. Le vom prezenta în ordinea intrării lor pe scena festivalului.

Corgraful Cristian Preda, prim-solist al Operei Naționale din Iași, a prezentat la Ateneul Național, Sala Unirii, o adaptare după „Peer Gynt”, o poveste scrisă de Henrik Ibsen, pe muzica lui Edvard Grieg. Având o experiență bogată ca dansator în companii importante din lume, Cristian Preda a dovedit multă imaginație, rescriind scenariul sub forma unui jurnal al personajului principal. Coregrafia sa a fost o îmbinare frumoasă între baletul clasic și dansul contemporan.

Am pornit de la această întrebare: ce ar fi fost dacă Peer Gynt ar fi avut un jurnal în călătoria lui. Și de aici, s-au născut alte întrebări: Ce ar fi făcut cu el? Dacă s-ar fi întors acasă și mama lui ar mai fi fost în viață? Mi-am dorit să îi ofer călătoria asta lui Peer Gynt în semn de iubire, pentru că iubirea în povestea aceasta nu este atât de expusă și mai mult pierderile lui, și toate pățaniile lui, și faptul că el trebuie să înfrunte viața, și să călătorească și să se autocunoască. Având ca bază dansul clasic, mi-am dorit să pornesc de acolo și să încerc să îl modelez ușor-ușor, având și o experiență, lucrând cu coregrafi contemporani și de dans modern, mi-am dorit să aduc elemente de dans modern în coregrafie. Am vrut să vin cu ceva nou, ceva original. „Peer Gynt” este o poveste fabuloasă, este un fairy-tale ireal și mi s-a părut foarte ofertantă această poveste pentru că îți acordă o libertate, se poate întâmpla orice și atunci mi-am permis și eu să mă joc cu scenariul acesta.

A doua seară, tânăra coregrafă Sabina Hultoană, și ea balerină la Opera Națională din Iași, a prezentat spectacolul #human.inc, o idee care s-a bazat pe o temă actuală: sindromul burnout. Munca neîncetată, rutina, cărora le cădem victime cei mai mulți dintre noi, nu ne lasă să vedem bucuriile, ne izolează de cei apropiați. Timpul trece cu repeziciune, iar acest nou răspândit stil viață ne depersonalizează și ne desensibilizează. Expresivitatea interpretării dansatorilor aleși de Sabina Hultoană a creat o impresie puternică asupra publicului:

Ideea acestui spectacol a pornit în momentul în care m-am găsit eu în situația în care se găsesc personajele din spectacol, blocată într-o rutină, ajunsă într-un moment în care nu-mi mai plăcea ceea ce fac și simțeam că îmi pierd din umanitate. Și atunci, am simțit nevoia de o revenire la această umanitate și la o conexiune cu alți oameni și cu mine însămi. Din ce am observat eu în jurul meu, cel puțin, e un fenomen general pe care, din păcate, încep să-l observ și în această industrie a artei, în care lucrez, și cred că cel mai grav este că se întâmplă fără să ne dăm seama. Mare parte din ce ați văzut se datorează și interpreților. Am lucrat cu niște oameni minunați, majoritatea sunt colegi de-ai mei de la Operă și chiar și de an, la Facultate. Știam că mă pot baza pe ei.

Andrei Tcaciuc este, de asemenea, absolvent al UNAGE Iași. Spectacolul său, „Povestiri din pământ și hârtie”, are o puternică notă personală. Este povestea bunicii sale, victimă a deportărilor din timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Putem vorbi, în acest caz, și despre o inovație: teatru dans documentar. Reportajul realizat de jurnalistul și scriitorul Viorel Ilișoi, care a scris povestea acestei femei, bunica lui Andrei Tcaciuc, l-a inspirat pe tânărul artist. Spectacolul a conținut inclusiv fragmente din filmările lui Viorel Ilișoi. Imaginea „bunicii universale”, cum a numit-o criticul de teatru Călin Ciobotari, conf. univ. dr. și director al Școlii Doctorale de Teatru de la UNAGE, a mișcat ceva în fiecare spectator. Coregraful francez Guillaume Siard, director în cadrul Companiei Preljocaj, care a asistat la reprezentație, s-a declarat impresionat și a spus că a regăsit și imaginea bunicii sale în acel spectacol. Dansul contemporan a descris în mișcări expresive, interpetate cu mult talent și sensibilitate de dansatorii din distribuție, povestea spusă în reportaj.

Andrei Tcaciuc: Spectacolul meu a plecat și de la materialele video pe care le-a realizat, dar și de la materialele scrise pe care le-a făcut în vara în care el a stat la bunica mea. Pe lângă toate aceste lucruri, mai adăugăm și experiența mea de viață cu ea, copilăria mea și toate amintirile pe care le am alături de bunica. Pe scurt, bunica au avut o copilărie foarte grea. În momentul de față, unde locuia ea este acum Ucraina, într-un sat numit Tereblecea. În copilăria ei, a prins al Doilea Război Mondial și toate deportările. Un om nenorocos, care s-a urcat în trenul spre Siberia. A trăit lucruri foarte grele, a reușit să treacă peste și să lupte și să supraviețuiască în cele mai oribile condiții. M-am bazat foarte mult pe sentiment și ce am simțit în momentul în care am cunoscut-o, am pierdut-o…

Reporter: A fost un fel de spectacol de dans contemporan – documentar.

Andrei Tcaciuc: Da.

Reporter: Pentru că ai cuprins în spectacol inclusiv fragmente din filmul lui Viorel Ilișoi.

Andrei Tcaciuc: Da, putem spune că este un spectacol documentar. Putem spune că este, la fel de bine, un spectacol care îi aduce un tribut întregii experiențe a ei.

D.A.M.4 a ajuns la final, dar a lăsat în urmă producții excepționale pe care sperăm să le mai putem vedea la Iași, dacă vor exista spații pentru asta. O dată în plus, se dovedește că școala ieșeană de coregrafie de la Universitatea de Arte este foarte puternică, iar conf. univ. dr. Lorette Enache formează coregrafi care au perspective uriașe de a deveni nume importante în domeniu.

Radio Iași/FOTO: Cristian Plămădeală

Scriitorul și jurnalistul Armando Rotondi: Tot ceea ce are legătură cu arta coregrafică are caracter de unicitate

Publicat de isoreanu, 10 iunie 2024, 12:34 / actualizat: 11 iunie 2024, 7:49

Ioana Soreanu a urmărit evenimentele din D.A.M. 4:

Aseară, s-a încheiat, la Iași Festivalul „Dans, Artă, Multidisciplinaritate”, ediția a patra, organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, prin Programul de Studii Coregrafice și coordonat de conf. univ. dr. Lorette Enache.

A trecut foarte repede o săptămână plină de spectacole și ateliere, iar evenimentele au fost foarte apreciate de publicul numeros. Spectacolele au fost urmate de dezbateri. S-a discutat despre dansul contemporan din punctul de vedere al specialiștilor care au decriptat pentru public dramaturgia și construcția coregrafică.

Scriitorul și jurnalistul Armando Rotondi, profesor la Departamentul de Teatru, de la Institutul de Artă din Barcelona, Spania, a fost invitatul conferinței „Corpul ca text. Corporalitatea ca dramaturgie”, moderată de conf. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru din cadrul UNAGE. Evenimentul a avut loc la Centrul Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească, din Iași. Una dintre temele de discuție a fost efemeritatea artei coregrafice. Fiecare reprezentație este unică, a spus Armando Rotondi:

Armando Rotondi: Da, e adevărat, pentru că am discutat după conferință cu un coleg, chiar dacă în zilele noastre este posibil, în zilele noastre însemnând începând din secolul al XX, să înregistrăm, în mod sigur, nu mai putem spune că arta coregrafică este efemeră, pentru că noi putem înregistra spectacolele, dar în orice caz, experiența unei coregrafii este încă efemeră, pentru că nu putem trăi acel eveniment în acel moment și timp. Așadar, tot ceea ce are legătură cu arta coregrafică are caracter de unicitate. De exemplu, Erika Fisher Lichte spune că nu putem vorbi despre artele performative, teatru, dans, decât dacă asistăm la acele evenimente și le trăim din public odată cu artistul. Este vorba despre unicitatea elementelor de coregrafie și a dansului live ca spectacol, care face dansul așa cum este și elementul unic.

Corpul este un instrument în artă, putem scrie folosind corpul, a mai spus profesorul Armando Rotondi:

Armando Rotondi: Este posibil să scrii cu corpul, este posibil să scrii folosind corpul, este posibil să scrii pe corp. Deci, corpul poate să devină un instrument cu multiple scopuri și întrebuințări, iar în toată istoria dansului, coregrafiei și artelor performatice, sunt nenumărate exemple. Dar această idee, de a scrie cu corpul, pe corp, folosind corpul, aparține întru totul artelor.

Profesorul și scriitorul Armando Rotondi a vorbit și despre rolul dramaturgului, care uneori este neglijat, dar care este deosebit de important pentru că armonizează ideile cu felul în care sunt acestea prezentate.

Armando Rotondi: Misiunea dramaturgului poate fi de a sfătui, de a consilia și joacă un rol foarte important împreună cu regizorul, sau coregraful, sau chiar autorul spectacolului. Are un rol important în timpul repetițiilor și în sincronizarea dintre lumea ideilor și modul în care aceste idei sunt puse în scenă.

Conceptul de dramaturgie capătă un nou sens în dansul contemporan, a explicat conf. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru din cadrul UNAGE:

Călin Ciobotari: Noi, când spunem dramaturgie, în spațiul românesc, de regulă, ne îndreptăm privirea către teatru, pentru că pare un termen confiscat o dată pentru totdeauna de teatru. Însă, lucrurile stau… stau diferit, artele performative operează cu conceptual acesta de „dramaturgie”. De multe ori, cu studenții, la cursuri, cu studenții de la Coregrafie, am încercat să stabilim sensuri ale dramaturgiei în dansul contemporan și mi-am dat seama cât de relativ și cât de imposibil e să ajungem la o definiție comună în această situație în care vorbim de dramaturgie în dansul contemporan. Marele merit al lui Armando Rotondi, care e și profesor, deci are și skill-uri pedagogice, e că a hașurat cumva, foarte clar, câteva sensuri majore ale acestui concept de dramaturgia corporalității. A fost o întâlnire foarte educativă, studenții noștri sunt convins că vor încerca să aplice principiile despre care a vorbit, în lucrul cu dansatorii și cu viitorii dramaturgi pe care și-i vor forma și, inclusiv pentru noi, profesorii, a fost o întâlnire foarte utilă, Armando e un personaj foarte cultivat, e și un practician cu multă experiență și atunci, viziunea lui e una care te inspiră. În mod cert, nu te lasă indiferent.

Compania franceză Preljocaj, la D.A.M.4 – Magia are o rețetă: creativitate, rigoare, profesionalism

Publicat de isoreanu, 9 iunie 2024, 11:52

Ioana Soreanu a asistat la evenimente.

Astăzi, se încheie Festivalul „Dans, Artă, Multidisciplinaritate”, ediția a patra, organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, prin Programul de Studii Coregrafice și coordonat de conf. univ. dr. Lorette Enache.  De la ora 19,00, Sala Uzina a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași va găzdui spectacolul „ÎnTrecere”, al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, coregrafia, Sofia Sitaru-Onofrei.

A fost o săptămână plină de spectacole, ateliere și dezbateri la care au participat dansatori și coregrafi, teoreticieni și un public numeros. Concluzia unanimă este că D.A.M. a crescut de la o ediția la alta și a ajuns anul acesta la puterea a patra. De această dată, a căpătat și o dimensiune internațională, prin prezența Companiei Preljocaj, din Franța, și a scriitorului și jurnalistului Armando Rotondi, profesor la Departamentul de Teatru, la „Institute de Artă” din Barcelona, Spania.

Compania Preljocaj Junior, coordonată de dansatorul și coregraful Guillaume Siard, a deschis seria evenimentelor, la Teatru de Vară, din Complexul Palas, cu spectacolul „Paysage Apres la Bataille”, a cărui coregrafie îi aparține lui Angelin Preljocaj. Este prezentată lupta dintre două viziuni asupra creației, cea a scriitorului Joseph Conrad și cea a pictorului Marcel Duchamp.

Anjelin Preljocaj a marcat arta coregrafică începând din anii ’80, iar în 1984, a fondat compania „Ballet Preljocaj”, cu sediul în Aix-en-Provence. Creația sa cuprinde 55 de lucrări, unele fiind preluate de instituții mari de artă: Scala din Milano, New York City Ballet, Opera de Stat din Berlin sau Opera Națională din Paris.

Guillaume Siard a dansat alături de mai multe companii franceze, iar din 2001, s-a alăturat Companiei Ballet Prejocaj unde a devenit director în cadrul Centrului Național de Artă Coregrafică. Acesta a explicat cum se desfășoară cursurile, la acest Centru, și a vorbit cu multă admirație despre artistul Angelin Preljocaj.

Guillaume Siard: „Ballet Preljocaj Junior” (BALE PRELJOCAJ) nu este o școală, este o entitate în cadrul companiei, dar colaborăm cu o școală din Cannes, ei vin o săptămână pe lună să-i învăm dans contemporan, balet clasic, istoria dansului, anatomie și au la dispoziție un an pentru a deveni profesioniști.

Ioana Soreanu: Tinerii artiști au fost studenții dumneavoastră?

Guillaume Siard: Da, ei sunt elevii companiei, iar într-un an, ei trebuie să învețe  fragmente din spectacolele companiei Preljocaj, de asemenea, să lucreze producții cu un alt coregraf și, de asemenea, să creeze propriile lor coregrafii. Deci, încercăm să avem un echilibru între cele trei direcții de studiu.

Ioana Soreanu: Spectacolul dumneavoastră a fost minunat. Vorbiți-ne, vă rog, despre acest spectacol.

Guillaume Siard: Este o conversație imaginară între Marcel Duchamp, pictor francez care vorbește despre arta contemporană, de exemplu, pui un coș în muzeu și spui că e artă, și Joseph Conrad, cu o reflecție mai profundă asupra artei. Preljocaj a vrut ca sensibilitatea publicului să reflecte ceea ce se află în mintea ta, ca artist. Și astfel, fiecare persoană din public poate deveni artist.

Ioana Soreanu: Coregrafia este semnată de Angelin Preljocaj.

Guillaume Siard: Da, da, da, este o creație din 1997, este o reluare. Noi avem un sistem de notație, un fel de partitură, sitemul de notație Benesh, avem o persoană, Dany Lévêque, ea a lucrat cu Angelin Preljocaj 32 de ani și a scris toate partiturile coregrafice pentru Preljocaj. Este exact aceeași mișcare ca în 1997, dar interpretarea este diferită, pentru că este o nouă generație, iar ei nu erau născuți când a fost creat spectacolul. Este un alt secol și este diferit, de asemenea, pentru că această generație folosește social media, pentru că în lume, din păcate, sunt războaie, este diferit, sunt trăiri diferite. Poate că ei sunt mai puțin liberi decât eram noi acum 27 de ani. Ceea ce este impresionant la Preljocaj este că mereu este actual. De exemplu, a creat „Noces”, pe muzica lui Stravinsky, în 1989 și dacă îl vezi astăzi, este atât de actual, pentru că vorbește despre căsătoria forțată. Nu știu cum face, dar totul este atât de actual. Nu știu dacă este magie sau este conectat, într-adevăr, cu lumea. Așadar, este foarte interesant să lucrezi cu el pentru că citește mult, vizitează muzee, vede multe spectacole, și nu numai de dans, ci și de teatru, circ… Poate de aceea, fiecare poate că nu înțelege, dar este emoționat de creațiile sale.

Spectacolul prezentat de trupa Companiei Preljocaj a lăsat o impresie foarte puternică. O pregătire excepțională, o atenție deosebită pentru detalii, rigoare. Tot acest mecanism susține creația, talentul și bucuria de a dansa. „O minune de spectacol”, l-a descris criticul și jurnalistul Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru, din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.

Călin Ciobotari: A fost un șoc cultural, a fost, i-am și spus domnului Siard, a fost pentru mine o experiență majoră și sunt foarte sigur pe cuvintele pe care le folosesc, un amestec teribil de complexitate și simplitate și, mai ales, un backround cultural într-o artă contemporană, dansul contemporan cu care, din păcate, nu mai suntem obișnuiți. Spectacolul a fost produs în anii ’90, deci cumva, în el există vibrația altor timpuri pe care o simțim astăzi asemenea unui ecou care vine de departe. Însă, am discutat cu generațiile foarte tinere care nu știau nici de Duchamp, nici de alte referințe culturale de-acolo. Spectacolul există și independent de această culturalitate, există prin energiile culturale extraordinare pe care le transportă, prin modul aproape perfect în care tehnica impecabilă a acelor tineri desenează, configurează relațiile scenice. O minune de spectacol!

(Radio Iași/FOTO: Pagina de Fb. D.A.M.4)

Vrem parc natural! – s-a scandat, la Iași, pe 1 iunie

Publicat de isoreanu, 3 iunie 2024, 16:24 / actualizat: 4 iunie 2024, 6:29

Un fotoreportaj realizat de Ioana Soreanu și Andreea Drîlea:

Sâmbătă, 1 iunie, Asociația „Codrii Iașilor” a organizat un marș pe traseul Palatul Culturii – Pietonalul Ștefan cel Mare – Bulevardul Independenței – Bulevardul Anastasie Panu, pentru a susține proiectul de înființare a unui parc natural care să cuprindă cea mai mare parte a pădurilor de pe teritoriul municipiului Iași și a comunelor învecinate.

Acest proiect este fundamentat pe un studiu științific elaborat de profesori de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași și de cercetători de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Documentul a fost conceput pentru a sta la baza unei legi care să consființească statutul de parc natural pentru codrii din jurul Iașiului. Acțiunea de sâmbătă a avut scopul de a sprijini proiectul, dar a avut și un scop educativ, a explicat președintele asociației „Codrii Iașilor, Mihai Diac.

„Arbori monument, nu mai mult ciment! Arbori monument, nu mai mult ciment! Vrem parc natural! Vrem parc natural! Vrem parc natural!”

 Mihai Diac: Sunt două scopuri ale acțiunii de astăzi. Unul este să atragem atenția ce comoară încă avem la sud de oraș, codrii vechi a Iașilor, pădurea Bârnova-Dobrovăț și faptul că ei sunt supuși unui proces „de regenerare”, de tăiere, pe limba românului, care îi va schimba pentru zeci, sute de ani și copiii noștri nu vor mai ști ce e aia codru, nu vor mai ști ce e aia un arbore de pe vremea lui Cuza, pentru că vor fi tăiați. Ăsta este adevărul. Al doilea scop, noi avem și o soluție la problemă. Soluția este desemnarea Parcului Natural Codrii Iașilor. Este o soluție echilibrată, gândită, avem un studiu științific făcut de specialiști. Totul este aproape de punctul în care putem depune dosarul, dar din acel punct, va deveni și o chestiune teritorial-administrativă și politică.

Ioana Soreanu: Ați ales întâmplător ziua de 1 iunie pentru acest marș sau are vreo legătură cu ziua Copilului?

Mihai Diac: Are o legătură și cu Ziua Copilului. Suntem toți aici cu copiii noștri, noi suntem oameni cu familii. Vrem ca și copiii noștri să se bucure de ce ne-am bucurat noi când eram copii. Noi cunoaștem pădurea Bârnova-Dobrovăț de când eram mici, te plimbai la o umbră deasă, nu vedeai cerul când mergeai pe sub arbori, era răcoare, nu era caniculă, izvoarele erau mult mai voluminoase, debitul era mult mai mare și vedem cum se schimbă pe zi ce trece. Vrem ca copiii noștri să mai aibă măcar anumite zone în care să poată să experimenteze pădurea, să se conecteze la natură.

Adina Hulubaș, cercetător ştiinţific doctor la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi, a avut o contribuție importantă, ca etnolog, la studiul științific privind necesitatea înființării Parcului Natural „Codrii Iașilor”. Sâmbătă, a fost prezentă la marș în calitate de părinte.

Adina Hulubaș: Astăzi sunt aici nu ca cercetător, ci ca părinte. Mi-am adus și copiii cu mine, pentru că asta este moștenirea pe care le-o lăsăm. Dacă noi abia respirăm, astăzi, în Iași și incidența bolilor respiratorii, și nu numai, este atât de mare, vă gândiți copiii noștri cum vor trăi peste 20 de ani și suntem responsabili pentru viitorul lor.

Cei mici au participat cu mult entuziasm. Unii au venit împreună cu părinții, dar au fost prezenți în uniformele de care sunt foarte mândri și cercetași de la Centrul Local „George Călinescu Iași”, împreună cu lidera de lupi, Elena Dorneanu.

„În pădurea cu alune… Care pădure?” „În pădurea cu alune… Care pădure?” „În pădurea cu alune… Care pădure?”

Elena Dorneanu: Categoric, cercetășia este o activitate non-formală în natură și atunci, tot ce ține de natură este strâns legat de noi și pe lângă asta, dorim să-i educăm pe cei mici în acest spirit, în respectul față de natură.

Reporter: Îmi spui cum te cheamă?

Cercetașă: Ana Maria.

Reporter: De ce crezi tu că e important ca pădurile să nu fie tăiate?

Cercetașă: Că foarte multe păduri sunt casele animalelor și foarte mulți cercetași le prețuiesc.

Reporter: Îmi spui cum te cheamă?

Cercetașă: Antonia.

Reporter: De ce crezi tu că e important să nu tăiem pădurile?

Cercetașă: Pentru păsări, pentru animalele din copaci.

Cercetaș: Mă numesc David și eu cred că e bine să plantăm cât mai mulți copaci pentru a respira mai bine și să mergem pe jos sau cu bicicletele.

Coloana a fost aplaudată de trecători. Unii dintre aceștia s-au alăturat și ei acțiunii. La marș au participat aproximativ 500 de persoane din municipiul Iași, dar și din localitățile învecinate, semn că importanța proiectului este foarte mare pentru aceste comunități. Iar copiii și adolescenții înțeleg că acest proiect privește în mare măsură viitorul lor.

„Protejați, nu tăiați! Protejați, nu tăiați! Protejați, nu tăiați! Protejați, nu tăiați!”

Eu mă numesc Vasiliu Georgiana Elena, din comuna Bârnova. Sunt elevă în clasa a VIII-a. Sunt foarte implicată în acest proiect. Pădurea asta este a tuturor și nu mi se pare ok să vină niște cetățeni și să ne ia pădurile, sunt ale noastre. Pădurile trebuie protejate pentru că ele produc cea mai mare sursă de oxigen și fără arbori, nu vom mai avea oxigen.

Numele meu este Ilinca Vănătoru Teodora din Valea Lupului, comuna Valea Lupului. Sunt în clasa a IV-a și cred că ar trebui să protejăm pădurile deoarece fără ele nu am putea respira sau nu am putea exista.

„Dans, Artă, Multidisciplinaritate”. O nouă ediție a D.A.M., la Iași – INTERVIU cu Lorette Enache, conf. univ. dr. la UNAGE

Publicat de isoreanu, 3 iunie 2024, 14:37

Ioana Soreanu: Începe cea de-a patra ediție a Festivalului ”Dans, Artă, Multidisciplinaritate”. Coordonatoarea acestui eveniment autoarea, doamna conf. univ. dr. Lorette Enache, de la Coregrafie, de la Universitatea Națională de Arte ”George Enescu” din Iași, care sunt surprizele cu care ne așteptați la această ediție?

Lorette Enache: În acest an, surprizele sunt licențele și disertațiile studenților, în primul rând, apoi, spectacolul pe care Compania „Preljocaj”, din Franța, îl susține în Amfiteatrul Palas, ca mai apoi, să ne bucurăm de prezența profesorului Armando  Rotondi, de la Universitatea de Arte din Barcelona, care va participa la activitățile de după spectacol, și anume la dezbateri și va susține un atelier, împreună cu studenții noștri de la Coregrafie, pe o tematică foarte frumoasă, dramaturgia corporală în spectacolele de teatru, de dans, de performance, ca mai apoi, să primim, ca și în anii precedenți, două producții de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică ”Ion Luca Caragiale” din București. Aș menționa spectacolele și, mai degrabă, autorii acestor spectacole care vor întregi programul DAM4: Cristian Preda – „Peer Gynt”, Tamara Găgeatu – „Astradal”, Sabina Hultoană – „#human.inc”, Andrei Tcaciuc – „Povestiri din pământ și hârtie”, „Hamlet”, „Quantum Bodies”, „ÎnTrecere”. Vom avea în data de 8 și un performance, vom susține două ateliere pentru nondansatori, în prima parte a zilelor de 8 și 9 iunie, și în fiecare dintre diminețile din această săptămână, mai puțin vineri și sâmbătă, ne vom bucura de atelierele coregrafice pe care le vom desfășura în spațiile de la Muzeul Literaturii Române, și anume de la Casa Muzeelor și de la Muzeul ”Vasile Pogor”.

Ioana Soreanu: Scopurile acestui festival încă de la prima ediție au fost două. Primul, promovarea studenților, dansatorilor, coregrafilor ieșeni, dar și familiarizarea publicului din Iași cu dansul contemporan. Am observat, atât la festival, dar și la alte evenimente pe care le-ați organizat, că publicul începe să vină înspre dumneavoastră, începe să vină înspre spectacolele de dans contemporan. Sunt persoane din public care vă caută, care întreabă când începe DAM-ul sau când va fi un eveniment sau altul. Credeți că ușor, ușor, publicul din Iași începe să înțeleagă și să accepte și această formă de artă?

Lorette Enache: Sper, sper să… să fie așa și ne dorim să fie așa și în afara faptului că ne străduim să ieșim în fața publicului cu producțiile tinerilor coregrafi, absolvenți ai universității noastre, ne dorim, totodată, ca publicul care nu este în număr mic, nu este în număr redus, ci din ce în ce mai mult publicul își dorește să îi urmărească pe tinerii coregrafi și să le urmărească producțiile, creațiile. Ne dorim ca tot ceea ce înseamnă spațiu scenic sau spațiul neconvențional în Iași să devină acasă pentru producțiile acestor tineri, care, de altfel, lucrează și își desfășoară activitățile pe mai multe paliere. Unii sunt balerini la Opera Națională din Iași, alții sunt dansatori la ansamblul folcloric, alții sunt doar studenți, însă, cu toții muncesc foarte mult. În universitatea noastră sunt profesioniști și noi punem accent pe creația coregrafică, creația coregrafică în dansul contemporan, cu precădere. Arta coregrafică este într-o continuă mișcare, într-o continuă transformare și aș aminti faptul că programele Erasmus+ au devenit, dacă nu o obișnuință, au devenit destul de familiare studenților de la Coregrafie și ne bucurăm că există această oportunitate, ca studenții noștri să poată să meargă și să vadă modalitățile de lucru, manierele de lucru, sistemele de predare în alte universități din Uniunea Europeană.

Ioana Soreanu: Revenind la festival, la ediția 4 a DAM, spectacolele și evenimentele vor avea loc în mai multe spații. Aveți parteneriate cu mai multe instituții de cultură din Iași și nu numai. Unde anume se vor desfășura aceste evenimente?

Lorette Enache: Parteneriatele continuă sau s-au perfecționat cu această ediție D.A.M.. Aș începe prin a menționa și a aduce mulțumiri tuturor acelora care ne-au deschis porțile, și anume Grădina de Vară, Amfiteatrul Palas, apoi, Ateneul Național din Iași care ne-a pus la dispoziție două săli, și anume Sala Victoria și spațiul de la Baia Turcească, Teatrul Național ”Vasile Alecsandri” din Iași care și în acest an, și cu această ocazie, ne-a pus la dispoziție pentru trei zile Sala Uzina și, bineînțeles, cele două spații de la Muzeul Literaturii Române, respectiv, Sala de Conferințe a ”Casei Muzeelor” și Sala Studio a Muzeului ”Vasile Pogor”.

Ioana Soreanu: Aș vrea în final să prezentați Compania Preljocaj, unul dintre oaspeții speciali din această ediție a D.A.M..

Lorette Enache: Desigur. Compania ”Ballet Preljocaj”, de această dată, va veni la noi cu garnitura de juniori. Este, pentru deplasarea la Iași, coordonată de coregraful Guillaume Siard.

Ioana Soreanu: Ce înseamnă juniori?

Lorette Enache: Junior înseamnă cu vârste mai fragede, însemnând 20-25 de ani. Sunt balerini, sunt dansatori profesioniști, lucrează într-un sistem foarte bine pus la punct, iar compania poartă numele coregrafului Angelin Preljocaj, cel care a înființat-o în anii ‘80, coregraf care a montat peste tot în lume, este unul dintre coregrafii reprezentativi ai generației ‘80, colaborează cu Opere din toată lumea, prezintă spectacole. În ultimele stagiuni, sunt spectacole care călătoresc în întreaga lume pe o perioadă a anului care se duce chiar și până la nouă luni de turneu. Asta nu este puțin, asta înseamnă rezistență, înseamnă profesionalism, înseamnă un management foarte bine pus la punct, corpurile lor să reziste și să fie mereu întreținute și susținute din mai multe puncte de vedere. Repertoriul lor se îmbogățește și se dezvoltă an de an, iar la Pavillion Noir, am observat faptul că porțile sunt efectiv deschise publicului care o dată pe săptămână este invitat să asiste la repetițiile de la scenă sau la repetițiile din sala de studiu. E totul făcut cu un scop, cu o bătaie lungă.

Ioana Soreanu: Și care este stilul de dans?

Lorette Enache: Da, este o manieră, este un stil de dans. În mod deosebit, îmbinarea baletului clasic cu elemente de dans contemporan și dans modern. La bază însă este dansul clasic.

IMPERATIV – Despre Iași și resursele sale culturale – INTERVIU cu rectorul UNAGE, prof. univ. dr. Aurelian Bălăiță

Publicat de isoreanu, 3 mai 2024, 09:43

Mediul academic, mai ales cel artistic, are o mare responsabilitate. Universitatea Națională de Arte „George Enescu” este într-o creștere de imagine, fiind tot mai prezentă în comunitate, prin spectacole și conferințe, ceea ce ar trebui să impună tendințele în artă.

Rectorul UNAGE, prof. univ. dr. Aurelian Bălăiță, a oferit un interviu, pentru emisiunea Imperativ, de vineri, 3 mai, ora 14,00, în care a vorbit despre realizări și proiecte. Realizator, Ioana Soreanu. Emisiunea va putea fi urmărită îi în format video, pe pagina noastră de Facebook.

(Radio Iași, FOTO, Facebook Aurelian Bălăiță)

UNAGE Iași – excelența în artă, reflectată în imagini expuse pe pietonalul Lăpușneanu

Publicat de isoreanu, 30 aprilie 2024, 11:30

Ioana Soreanu a aflat detalii despre acest proiect.

Până pe 20 mai, pe strada Lăpușneanu din Iași, poate fi vizitată Expoziția Absolvenților Universității Națioale de Arte „George Enescu”. Momente din spectacole, performance-uri, lucrări de grafică și design sunt surprinse în imagini și așezate într-o anumită cronologie. Prin acest proiect, reprezentanții universității ieșene doresc să iasă din mediul obișnuit al Galeriei Aparte, în întâmpinarea publicului și să îl familiarizeze cu manifestările artei contemporane, a explicat directorul Institutului de Cercetare Multidisciplinară în Artă, din cadrul UNAGE, prof. univ. dr. Cristi Nae.

Cristi Nae: Încercăm să obișnuim publicul local cu producțiile artistice ale studenților Universității Naționale de Arte ”George Enescu”, îndeosebi ai Facultății de Arte Vizuale și Design, cunoscută drept Facultatea de Artă Plastică, de către publicul larg. Însă nu numai, această expoziție este puțin mai ambițioasă, pentru că cuprinde și imagini ale evenimentelor importante pe care le realizează celelalte două facultăți. E vorba de Facultatea de Teatru și Facultatea de Interpretare Muzicală, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice. Drept pentru care ceea ce s-a propus în acest proiect este o familiarizare cu o plajă largă de activități și o invitație a publicului de a le descoperi ulterior, atât în Galeria Aparte, care nu e foarte vizitată, cât și în sala, de pildă, Eduard Caudella a Universității, unde ne desfășurăm activitatea, sau în Sala Studio cu extensiile sale, uneori în teatru CUB.

Ioana Soreanu: Să spunem că Galeria Aparte se află în Copou, unde se află și Facultatea de Arte Vizuale și Design, pentru ca cei care nu știu și vor să o viziteze să meargă acolo. Sala Caudella este în Casa Balș, iar Sala Studio, care aparține Facultății de Teatru, este în clădirea de pe strada Săulescu. Am enumerat în felul acesta și cele trei facultăți între care există, cel puțin în ultimii ani, o colaborare. Studenții și profesorii lucrează foarte mult înpreună în proiecte, în proiecte FDI sau în proiecte ICMA și această expoziție pe care o găsim pe strada Lăpușneanu, inclusiv asta ilustrează.

Cristi Nae: E adevărat că am pus accentul pe această colaborare de tip interdisciplinar între cele trei facultăți și, ulterior, aspectul multi și interdisciplinar a fost pus în lumină și de către activitățile Institutului de Cercetare Multidisciplinară în Artă pe care tocmai le-ați amintit, deschizându-ne către domenii conexe, în special științe umaniste. Avem activități pe care le desfășurăm împreună cu studenții de la Filosofie, de pildă, vizăm o activitate și am realizat activități deja împreună cu Facultatea de Medicină și desigur, cu Universitatea Tehnică ”Gheorghe Asachi” și sperăm în curând și cu Universitatea de Știițele Vieții, pentru că arta contemporană este o modalitate de a explora și a diagnostica prezentul, viața socială, tulburările sale, transformările sale și avem nevoie, de altfel, de a ne situa la intersecția dintre toate aceste modalități de a înțelege lumea contemporană și lucrul asta se întâmplă deja și în alte părți, de multă vreme. Încercăm să dinamizăm și să construim un pol de cunoaștere prin artă în orașul Iași.

Ioana Soreanu: Ce vedem mai exact pe strada Lăpușneanu? Ce conține această expoziție?

Cristi Nae: Este vorba de o selecție de lucrări, le spun lucrări artistice și nu folosesc termenul de operă de artă, nu pentru că nu le consider valoroase, ci și pentru că termenul de lucrare conține în sine ideea de muncă depusă de un artist pentru a realiza un produs artistic. Vedem o expoziție de fotografie documentară, ca să vă răspund la întrebare mai pe scurt, a unor proiecte artistice din diferite medii, atât de la artele care, de obște, sunt cunoscute drept plastice, cât și de la artele decorative și design. Poate că publicul este mai puțin familiar cu această activitate, dar ea este cea mai vizibilă. Urmează acum „Romanian Creative Week” și arătăm în acest fel că Iașul este… și Universitatea ”George Enescu” este un partener redutabil și de încredere pentru industriile creative din oraș, prin intermediul Facultății de Design, dar și a secțiilor de design vestimentar, textil și nu în ultimul rând a specializării de grafică publicitară. Deci, vedem toate acestea în în imagini, o selecție a celor mai bune lucrări realizate de către profesori îndrumători de la aceste secții și desigur, imagini care documentează concerte sau spectacole de teatru, performance-uri, spectacole coregrafice realizate de studenți, absolvenți ai Facultății de Teatru, sub îndrumarea profesorilor coordonatori.

Proiectul „Mobile Art Hub – Modernizarea bazelor de practică artistică ale UNAGE Iași” este realizat cu sprijinul Institutului de Cercetare Multidisciplinară în Artă. Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași are peste 160 de ani de existență. La UNAGE învață peste 1600 de studenți, în cadrul a 45 de programe de studii pentru licență, masterat și doctorat, aflăm accesând pagina arteiasi.ro.

(Radio Iași/ FOTO, comunicat UNAGE)

(AUDIO/FOTO) Gigi Căciuleanu: Dansul, „o știință nebună și o artă exactă”

Publicat de isoreanu, 29 aprilie 2024, 19:44

Ioana Soreanu a realizat un reportaj despre evenimentele organizate de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, cu acest prilej.

Astăzi, 29 aprilie este Ziua internațională a dansului, stabilită în 1982 de Comitetul de Dans al Institutului Internațional de Teatru din cadrul UNESCO. A fost aleasă această dată pentru că astfel, este celebrată nașterea fondatorului baletului modern, Jean-Georges Noverre la 29 aprilie 1727. Ziua internațională a dansului este sărbătorită și la Iași, iar anul acesta, momentul a fost marcat, săptămâna trecută, prin evenimente organizate de Programul de Studii Coregrafice al Universității Naționale de Arte „George Enescu”, în parteneriat cu Teatrul Național „Vasile Alecsandri”. Invitat de onoare a fost Gigi Căciuleanu, o personalitate în lumea dansului internațional. Marți, a avut loc un masterclass pentru studenți, masteranzi și doctoranzi, susținut de Gigi Căciuleanu. A doua zi, sala CUB a Naționalului ieșean a găzduit o conferință moderată de conf. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru, invitat fiind, desigur, coregraful și dansatorul Gigi Căciuleanu. Seara s-a încheiat cu un spectacol susținut de studenți și absolvenți ai universității ieșene, coordonat de conf. univ. dr. Lorette Enache, de la secția de Coregrafie. Au prezentat fragmente din spectacolele lor Sabina Hultoană, Andrei Tcaciuc, Gabriel Scalski și Juan Cruz Luque. Oaspetele s-a declarat impresionat de talentul și tehnica pe care le-au dovedit tinerii artiști.

Ioana Soreanu: Cum vi s-a părut spectacolul din seara aceasta al studenților… al coregrafilor și dansatorilor ieșeni?

Gigi Căciuleanu: Nu numai că mi-a plăcut, m-a impresionat foarte mult, am recunoscut amprenta lui Lorette și sensibilitatea ei, și precizia ei. Este în același timp brici și în același timp, foarte, foarte trăit din interior și din exterior, bineînțeles, dar câteodată e greu să îmbini interiorul cu exteriorul. Și copiii ăștia sunt minunați. Le-am zis că n-au nevoie de nimeni, adică sunt absolut extraordinari! Astăzi, din ce în ce se dansează mai bine decât… sau nu știu, mai intens. Tehnica, depinde ce definiție dai tehnicii, dar eu… eu o numesc disponibilitate și sunt foarte, foarte maleabili, foarte copii și în același timp foarte adulți, pentru că au o tematică teribil de… de sfâșietoare pe undeva, adică nu prezintă bucățele roz bombon deloc, reflectă lumea în care trăim, care e o lume denaturată, o lume alienată. Și în același timp, felul în care dansează este și foarte critic pe undeva, față de schizofrenia care ne-a apucat pe toți și față de… de zăpăceala în care trăim. Au știut s-o… s-o  cristalizeze foarte frumos. Mi-a plăcut duetul cu fata la început, minunat! Duetul celor doi băieți, solo-ul lui Scalschi…

Ioana Soreanu: Gabriel Scalschi.

Gigi Căciuleanu: Gabriel, Gabriel Scalschi, da. În același timp, puterea gestului. Câteodată gestul se pierde în oceanul de mișcări. La ei, gestul, cred că asta este și amprenta lui Lorette care i-a învățat puterea de semnal a gestului,  așa cum un hiroglif este un semn foarte clar, adică nu este numai literă, sau numai o… un cuvânt, sau un sunet, este mai mult decât atât, sau ca o… mai bine zis ca o pictogramă, așa cum noi trăim acum în… toate sunt pictograme. Au știut să scoată din noianul de mișcări gesturile care fiecare puncta ceea ce făceau. Lucrează cu muzicalitate foarte bună, de bună calitate, cu niște atacuri de… de interpret, de sonate, într-un fel. Sunt solo-uri, sunt duete…. Nu e ușor, pentru că trebuie să cunoști foarte bine partenerul și se cunosc foarte bine. Ca în luptele marțiale, un pic, se… se intuiesc foarte bine, se dibuiesc foarte bine, așa cum trapeziștii, dacă nu se dibuiesc, cad în hău. Foarte frumos și cu foarte multă sinceritate dansat. Foarte bună tehnică!

Ioana Soreanu: Pentru că evenimentul de astăzi a fost organizat cu prilejul Zilei Internaționale a Dansului, 29 aprilie. Aș vrea să vorbim despre dans, pe care l-ați definit în timpul conferinței moderate de Călin Ciobotari, ca pe o știință umanistă.

Gigi Căciuleanu: Da, o știință nebună și o artă exactă, ambele umaniste. În primul rând, cred că nu există ceva care să cuprindă toată ființa umană în… în momentul când dansezi, o cuprinde din exterior, pentru că ești privit de peste tot, adică ești privit și când te întorci cu spatele, nu numai cu fața și în același timp, te dezvălui, este o dezvăluire permanentă. Nu, n-ai cum să minți, n-ai cum să minți. Nici pe tine n-ai cum să te minți, nici pe spectator. Și singura armă pe care o avem este sinceritatea umană, sinceritatea omului, spuneam adineauri, între animal și înger, între animalitate, între viscenalitate, între emoție vulcanică, de o intensitate foarte mare și cizelarea aceea a inefabilului, a poetului, a versificării, a metafore. Da, cred că Lorette a definit dansul mai bine decât aș face-o eu în acest moment, pentru că a definit și tinerețea dansului. Este foarte frumos să celebrezi orice cu viitorul, nu cu trecutul. Și asta au făcut. Au arătat în ce direcție sunt impulsați și probabil, în ce direcție vor merge. Sunt oameni care sunt predispuși la desen, alții la literatură. Sunt alții care sunt chiar predispuși, au… au, în aceeași timp, darul și harul mișcării. Nu sunt mulți, din fericire, pentru că ne-am plictisi dacă toți am fi hăruiți și dăruiți. Dar cei care-l au, îl au până peste poate. Adică, peste, peste! Este întotdeauna o depășire de sine și o depășire a măsurilor, pentru că este un act de amor, până la urmă și actul de amor nu minte. Adică ori e, ori nu e.

Maestrul Gigi Căciuleanu este captivant atunci când vorbește. Așezate pe lectură temeinică și variată, pe o experiență extraordinară ca dansator și coregraf, ideile și poveștile sale sunt impresionante. Conf. univ. dr. Călin Ciobotari a fost cel care a lansat temele de discuție.

Ioana Soreanu: Vorbeați despre frumusețea imperfecțiunii și aș vrea să dezvoltați puțin. Frumusețea imperfecțiunii în dans, pentru că de multe ori m-am gândit la asta și nu cred că doar în dans, în artă, în general…

Călin Ciobotari: Eu fiind imperfect, evident, teoretizez imperfecțiunea, pentru că simt că m-ajută. Dar într-adevăr, asta e o teorie foarte veche, care ține inclusiv de esteticile urâtului, dar și de esteticile imperfectului. Faptul că imperfecțiunea face rating mai bun decât perfecțiunea a fost unul din nodurile de discuție cu Gigi Căciuleanu, care știe să opereze cu imperfecțiunea în mod estetic. Ce să zic, în arta dansului, eu, personal, ca spectator, mă observ, mă surprind ca fiind mai atras uneori de un corp carismatic, să spunem, dar cu o tehnică ce lasă de dorit, sau chiar de o corporalitate care nu respectă standardele din balet, să spunem, sau măcar niște proporții acceptabile. Sunt un căutător al imperfecțiunii și cred că orice critic de teatru caută, mai mult sau mai puțin explicit, imperfecțiunea.

Ioana Soreanu: Ați spus că este o baie de cultură o discuție cu domnul Gigi Căciuleanu. Cum este Gigi Căciuleanu?

Călin Ciobotari: E… e fascinant! Azi am stat câteva ore, mi-am petrecut cu dumnealui, în plan privat, evident, și îmi dau seama că e o regulă nescrisă a artei de calibru să se fundeze în… în cultură. E specialist în toate domeniile, are o cultură renascentistă care trece prin filozofie, multă filozofie de bună calitate. Acolo sunt tone de lecturi pe care le simți, nu numai lecturi literare sau poetice, și lecturi științifice. E la curent cu ce se întâmplă. E foarte conectat, pe de o parte, la… la o istorie a culturii europene, pe de altă parte, la un prezent pe care încearcă să-l înțeleagă.

Conf. univ. dr. Lorette Enache este cea care, de câțiva ani, se ocupă ca dansul să fie celebrat la Iași așa cum se cuvine. Este un prilej ca tinerii artiști coregrafi să se afle la rampă, iar invitații sunt întotdeauna nume importante din domeniu.

Lorette Enache: Datorită acestui mare om, în viața mea s-a produs o cotitură semnificativă, marcantă și crucială. Îl respect, este fascinant, fascinează, și înnobilează.

Ioana Soreanu: Și când dansează, și atunci când vorbește, cum s-a întâmplat în seara aceasta. Am văzut și câteva fragmente din spectacolele studenților dumneavoastră, coregrafi și dansatori, și a fost, de asemenea, fascinant.

Lorette Enache: După părerea mea, secția de coregrafie, din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, se află într-o creștere și mă bucur că această ascensiune este sesizată și apreciată de către toți cei care iau contact cu producțiile, cu experimentele, cu diferitele faze din laboratorul nostru de creație. Ne bucurăm de dans în fiecare zi. Acest domeniu este starea de a fi.

Ioana Soreanu: Și o să ne bucurăm și mai mult de dans în luna iunie, între 3 și 9 iunie, la ediția a patra a Festivalului „Dans, Artă, Multidisciplinaritate”.

Lorette Enache: Faptul că am ajuns la a patra ediție dovedește că suntem perseverenți și iubim ceea ce facem și, în fiecare an, ne străduim să venim cu producții cât mai elaborate și să avem invitați, cum este în acest an, invitați internaționali și, pe de altă parte, să păstrăm relația cu Universitatea Națională de Teatru „I. L. Caragiale” București, secția de coregrafie.

Ioana Soreanu: Cine sunt invitații speciali din acest an?

Lorette Enache: Invitații speciali sunt dansatorii din compania „Preljocaj Junior”, coordonați în acest periplu foarte frumos de către coregraful și directorul de școală de dans, Guillaume Siard, unul dintre principalii asistenți ai coregrafului Angelin Preljocaj.

În ceea ce îi privește pe studenții și absolvenții secției Coregrafie, de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”, aceștia au participat săptămâna trecută, după evenimentele de la Iași, la Festivalul Serile Teatrului Studențesc, de la București, cu spectacolul „Hamlet”, semnat de Gabriel Scalschii, sub coordonarea aceleiași Lorette Enache. Și acolo, pasiunea și munca lor au fost răsplătite cu trei premii: pentru cea mai bună actriță în rol principal – Georgiana Dimitrescu, în rolurile Ofelia și Gertrude, pentru cel mai bun actor în rol principal – Gabriel Scalschi, în rolul lui Hamlet și pentru cel mai bun spectacol. Acestea sunt confirmări ale seriozității cu care secția de coregrafie de la Universitatea ieșeană de Arte își alege și își formează studenții.

(Radio Iași/ FOTO: Cristina Iliescu, Cristian Plămădeală, Darius MDM)

Regizoarea Leta Popescu, despre „perspectiva regizoral-feminină, în teatru”

Publicat de isoreanu, 27 aprilie 2024, 10:50

Ioana Soreanu a asistat la conferință.

Sala Studio a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, a găzduit luni seara o dezbatere la care a fost invitată regizoarea Leta Popescu. Titlul, „Teatrul, o perspectivă regizoral – feminină”. Moderator, conf. univ. dr. Călin Ciobotari, directorul Școlii Doctorale de Teatru.

Leta Popescu s-a născut la Galați, a absolvit Regia la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca și montează spectacole pe scenele teatrelor naționale din țară, dar activează și în spațiul independent. Abordează texte ale dramaturgilor contemporani și realizează proiecte regizorale, abordând teme actuale în societatea de astăzi. „Am vorbit până acum atât despre receptarea artei contemporane, cât și despre raportarea diferită față de teme ca familia, homosexualitatea, prietenia. Am vorbit despre educația sexuală în școli, dar și despre dorința sau teama de a trăi într-un oraș sau într-o comunitate. În ultima vreme toate temele prezentului s-au coagulat în una singură: vulnerabilitatea”, scrie regizoarea pe pagina letapopescu.ro.

Am discutat cu Leta Popescu după conferință despre perspectivele sale în legătură cu teatrul și cu lumea acestuia.

Leta Popescu: Nu știu dacă pot să vorbesc în numele colegelor mele, sau în numele femeilor în general, deși sunt parte așa… într-un ”sisterhood”, adică le urmăresc pe colegele mele și ele pe mine și cred că multe dintre noi avem această preocupare de a plasa undeva în spectacol, o perspectivă feminină, adică care nu e semnată de un bărbat, fie printr-un personaj, fie printr-un tip de muzică, fie chiar prin actorii care semnează… creatorii care semnează, să fie femei în echipă ș.a.m.d. Pe de o parte, asta poate să fie un lucru tehnic, să fim atenți la asta cu egalitatea de gen ș.a.m.d. și pe de altă parte, poate să fie și o coincidență, adică eu vorbesc despre femei nu pentru că am o agendă politică, ci pentru că eu sunt femeie și nu pot să vorbesc decât din perspectiva mea asupra oricărei teme alese de mine sau de manager. Și nu, nu cred că există perspectivă… n-aș putea să am o perspectivă masculină a întregului spectacol. Sigur că pot să am plasate perspective multiple, și ale bărbaților și ale femeilor, în personaje și că trebuie să fim deschiși la toate perspectivele. Dar spectacolul, în general, dacă e semnat de o femeie, cu siguranță are o perspectivă feminină, cred că e simplu.

Ioana Soreanu: Vorbind despre egalitatea de gen, despre discriminarea de gen sau pe criterii de vârstă, ați învinuit mai degrabă sistemul, ați vorbit despre sistem.

Leta Popescu: Da.

Ioana Soreanu: În ce fel e rău sistemul ăsta?

Leta Popescu: Nu e scris în lege ce e rău în sistem. Mă refer la un sistem în care funcționează legea junglei…

Ioana Soreanu: Vorbim despre sistemul din teatru.

Leta Popescu: Sistemul teatral. Aș putea să zic sistemul românesc sau sistemul european, habar n-am. Eu vorbesc doar despre…

Ioana Soreanu: La asta mă gândeam, că putem extrapola.

Leta Popescu: Putem extrapola oricând. Dar eu vorbesc de teatru că e un domeniu pe care îl cunosc cel mai bine. Și cred că funcționează legea junglei, cel mai puternic câștigă, cel care are anduranță câștigă, nu neapărat cel mai talentat, cel mai intuitiv, cel mai discret artist. Și de aia vorbesc de lumea teatrului în mod special, pentru că poate în alte domenii, legea junglei nu e atât de oribilă, dar în teatru, care este o artă, unde ar trebui să știm că există și un soi de vulnerabilitate a artistului, adică nu lucrezi întotdeauna cu un material bine înfipt, ci există fragilități. Faptul că există legea junglei într-un domeniu care e prin sine al vulnerabilului, pentru mine, e o problemă de sistem, de sistem mental mă refer că, repet, nu scrie în lege că trebuie să…

Ioana Soreanu: Și ce ar putea să facă sistemul. Ce ar putea să facă managerii de teatru, de exemplu?

Leta Popescu: Managerii de teatru ar putea să nu se uite întotdeauna la cei care au putere, la cei care sunt deja pe piață, la cei care au demonstrat.

Ioana Soreanu: Când spuneți putere, spuneți anduranță, vorbeați și despre anduranță.

Leta Popescu: Anduranță, da. Deci, cred că managerul de teatru are datoria, cum am pomenit-o și pe colega Catinca Drăgănescu care insistă pe această temă a contextului, managerii au… au datoria de a crea contexte astfel încât, cei mai sensibili să poată să-și manifeste arta…

Ioana Soreanu: Să fie protejați…

Leta Popescu: …să fie protejați și managerul să fie deschis către astfel de artiști, pentru că nu toată lumea vorbește tare, nu toată lumea are un discurs ferm, nu toată lumea a învățat asta, nu toată lumea face parte din familii din care a fost nevoie să plece, sau să supraviețuiască, sau… Există tot fel de oameni pe lumea asta și nu îndemn decât la o mai mare atenție asupra celor care nu sunt în top. Și managerii de teatru, în loc să caute și alte topuri sau să creeze contexte și pentru alți regizori, lucrează cu topurile. Și asta este destul de enervant, pentru că topurile se creează prin legea junglei.

(Radio Iași)

(AUDIO/FOTO) „Fokin Balet”, de Juan Cruz Luque: „O expoziție dansantă”

Publicat de isoreanu, 24 aprilie 2024, 13:28

Ioana Soreanu a asistat la una dintre reprezentații.

Coregraful Juan Cruz Luque a prezentat publicului, weekendul care a trecut, noul său spectacol „Fokin Balet”. Așa cum ne-a obișnuit déjà, Juan Cruz Luque transmite în spectacolele sale multă energie, chiar temele complicate fiind tratate într-o cheie care duce publicul către lumină și speranță. Tânărul coregraf își folosește pentru asta propria energie, umorul, creează imagini deosebit de frumoase. Inspirat de arta marelui balerin și coregraf rus Mihail Fokin, performance-ul lui Juan Cruz Luque are ca subiect condiția dansatorului, aceeași dintotdeauna. Strălucirea de pe scenă și bucuria succesului ascund o existență dură, cu multe sacrificii în viața personală, o muncă ce presupune un bagaj cultural deosebit și o pregătire fizică de excepție, consum emoțional, la care se adaugă orgolii, invidii, relații tensionate, mici sau mari sabotaje din partea celor din jur. Fragilitatea dansatorului, atît de necesară în munca acestuia de creație, devine un defect în momentele de tensiune. Performance-ul conține dans contemporan, improvizație, scurt metraj, acestea completându-se perfect datorită imaginației și creativității lui Juan Cruz Luque.

Baia Turcească este spațiul care a oferit cea mai bună ambianță pentru acest spectacol, coregraful folosind, pe rând, toate încăperile, dându-le exact sensul potrivit fiecărui „tablou”.

Juan Cruz Luque: Spectacolul este un vernisaj sau o expoziție dansantă în care eu am montat unele secvențe coregrafice și, de ce nu, teatrale, inspirate după lucrările lui Mihail Fokin. El a fost un coregraf deosebit și revoluționar pentru timpurile în care a trăit și eu, de când am început să studiez arta baletului, m-am simțit atras de opera lui. Ideea este să prezint temele atinse de el, și anume estetice…

Ioana Soreanu: E vorba și despre condiția dansatorului.

Juan Cruz Luque: Da, da, da, corect. Este și legat de experiențele mele personale în lumea dansului și experiențe ale dansatorilor mei, ale interpreților mei. Da, este cumva o ușă deschisă unor intimități care se trăiesc în companiile de dans, de teatru, de artă, în general. Noi, artiștii, avem și o condiție umană foarte puternică și asta am vrut să scot la iveală: care sunt relațiile între noi, care sunt durerile noastre, care sunt și bucuriile noastre.

Ioana Soreanu: Este un spectacol care are de toate: și dans, și improvizație, și film.

Juan Cruz Luque: Eu, în teza mea de licență, voi susține această transpunere de arte clasice, mai specific, arta baletului, în mijloace moderne, mijloace de artă contemporană. Eu, de când sunt mic, m-am simțit atras de arta cinema și de film și am vrut să adaptez acest scurt balet numit „Petrushka”, care este cu muzica lui Igor Stravinski. Este o muzică super puternică, care a inspirat filmele și compozitori pentru filme.

Ioana Soreanu: Nu există numai muzica lui Stravinski.

Juan Cruz Luque: În spectacol, nu, în scurtmetraj, da, este o singură secvență pe care am luat-o cu muzica originală în care am intervenit, pentru că opera originală durează 35 de minute și scurtmetrajul meu are doar 15, dar la nivel muzical am susținut o diversitate. Am făcut și transpunere pe o partitură clasică într-un altfel de ritm pe care nu o să-l zic, să nu dau spoiler. Am pus și muzică modernă. Ideea este de a crea un interes în publicul mai tânăr și oamenii tineri. ”Ce au vrut acești coregrafi, cu mult timp înainte, să ne zică prin artă?” Ideea este că și ei au fost tineri, și ei au fost oameni, faptul că ei au trăit vremurile diverse pe care noi nu neapărat le înțelegem, nu înseamnă că nu au trăit situații asemănatoare cu ale noastre. Eu am și citit autobiografia lui, a lui Fokin, și am încercat să mă conectez și cu experiențele lui și să văd cum ceea ce se trăia acum 100-150 de ani are un corespondent destul de comun în ceea ce trăim noi în vremurile noastre.

Producția reprezintă spectacolul de licență al lui Juan Cruz Luque, absolvent al Programului de Studii Coregrafice din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași și a fost coordonată de conf. univ. dr. Lorette Enache.

Cei care nu au văzut niciuna dintre cele trei reprezentații de weekendul trecut, vor avea ocazia să urmărească „Fokin Balet” în cadrul Festivalului „Dans, Artă, Multidisciplinaritate”, care se va desfășura la Iași între 3 și 9 iunie.

(Radio Iași, FOTO: David Dumbravă și Cristian Hultoană)

Gabriela Câmpeanu (om de radio): „…actorii au intuit cel mai bine care va fi relația lor cu radioul” – INTERVIU

Publicat de isoreanu, 19 aprilie 2024, 10:24 / actualizat: 19 aprilie 2024, 21:29

Gabriela Câmpeanu a realizat nenumărate emisiuni cuturale la Radio Iași, s-a ocupat, în calitate de realizator, de producțiile de teatru radiofonic, dar și de emisiunile de poezie. Interviurile, portretele, reportajele au avut același scop, de a aduce ascultătorii mai aproape de teatru și de cărți. De asemenea, Gabriela Câmpeanu a avut grijă ca aceste producții să rămână în arhivă și îi suntem extrem de recunoscători pentru asta.

Într-un interviu acordat Ioanei Soreanu, doamna Gabriela Câmpeanu rememorează momente emoționante și relevante din experiența sa de om de radio.

Ioana Soreanu: Ați coordonat cartea realizată cu ocazia împlinirii a 60 de ani de Radio Iași. Ați intitulat articolul scris de dumneavoastră ”Suntem ceea ce iubim”, versul lui Nichita Stănescu, explicând ce înseamnă să fii om de radio, o meserie în care trebuie să fii om, dar și să lucrezi cu o parte din tine, cu vocea ta. Cum a început colaborarea dumneavoastră cu radioul?

Gabriela Câmpeanu: Colaborarea mea cu radioul a început în ultimul an de facultate, când o prietenă a mamei mele care lucra la Conservator, m-a întrebat ”ai vrea să vezi cum este și la radio”, că eu spunea că devin profesoară de limba română, deși nu prea îmi plăcea să fiu profesoară, pentru că eram foarte timidă și nu aveam încredere deloc în succesul pe care l-aș fi avut. Am mai ajuns la radio într-o bună dimineață, să spun așa și de cum am intrat în clădirea radioului, trecând pe lângă studioul mare, am simțit așa o căldură și o bucurie enormă. Am avut norocul să pot să mă angajez acolo și făceam ”Oameni de seamă”, o emisiune care a fost și prima pe care am făcut-o în cariera mea, ca să zic așa, o emisiune despre Magellan, unde am putut să dau așa un pic din, să zicem, priceperea scrisului, nu, nu chiar talent. Când am venit eu în radio programul era dimineața, la prânz și seara. Erau pauzele astea care nouă nu ne plăceau deloc. Și am făcut fel de fel de emisiuni, emisiuni de versuri, „Luceferi ai poeziei românești”, „Floare-albastră”… ce poate fi mai plăcut decât să stai să cauți poezii de dragoste, „O seamă de cuvinte”. Multe emisiuni au fost introduse chiar în perioada aceea. Deci, am venit la radio în 1969, în septembrie, și anul următor s-a schimbat grila de programe, s-a intrat cu program întreg, de dimineață până seara. Puteai să-ți propui mult mai multe lucruri să faci. Mi-a plăcut să lucrez cu actorii, să cunosc oameni deosebiți și mi-a plăcut să merg pe teren, să întâlnesc oameni care știau despre noi, foarte multe lucruri. Erau ascultători fideli. Am, încă și acum, foarte multe scrisori primite de la ascultătorii noștri.

Ioana Soreanu: Ce face mai exact redactorul care se ocupă de teatru radiofonic?

Gabriela Câmpeanu: Aici, diferă de la studio la studio, de ce-și propune. Eu am moștenit tradiția asta în radio de la colegii mei înaintași, să spun așa, Aurel Butnaru, Constantin Paiu, Vasile Cojocaru și am continuat ce au făcut ei. M-am străduit să obțin un regizor, să fie permanent al teatrului radiofonic, nu s-a putut. Alege textul, îl citește bine, se gândește la o distribuție și am am chemat de fiecare dată, totuși, un actor care să fie regizor, că nu era vorba doar de mișcare scenică sau… era vorba de înțelegerea cât mai bună a textului. Și am colaborat cu Virgil Raiciu, regretatul Virgil Raiciu, cu Liviu Manoliu, cu Saul Taișler. Era foarte plăcută și partea asta pentru că toți puneau foarte mult suflet și toți voiau să iasă bine. De altfel, dacă e să mă întorc în urmă, în anii 1940, ‘41-‘42, se vede că actorii au intuit cel mai bine care va fi relația lor cu radioul. Stiți cartea noastră despre radio, unul dintre cei mai mari actori ai noștri, Miluță Gheorghiu, care a interpretat-o magistral pe Coana Chirița, n-a putut fi egalat niciodată, scrie într-un cuplet pentru Radio Iași, descrie relația cu radio. Și spune așa: ”Hei, cât au luptat ieșenii ca să facă de el rost/ Ca și cum e în Iașul nostru nu s-ar fi știut de post./ S-au făcut memorii, cereri și campanii prin ziare/ Arătându-se ce-i Iașul și nevoie câtă are/ de un post ce se emită către zările tuspatru,/ conferințe și concerte, ceva știri și un pic de teatru”. Era, cred eu, mare bucurie pe actori, pentru că era singura lor șansă de a lăsa ceva în urmă. Spectacolul se joacă o dată, de două, de trei ori, de 10 ori, avem povestiri că l-am văzut cândva, ne marchează câteodată, când este un spectacol valoros, ne marchează inima, mintea, dar faptul că poți să înregistrez un spectacol întreg, să-l dai, chiar și așa, numai cu vocile actorilor, este minunat, pentru că în felul acesta s-au păstrat în fonoteca noastră de aur spectacole care sunt de neuitat pentru public. ”Chitița în provincie”, Chirița și cupletele, „Chirița în provincie”, cu Miluță Gheorghiu, Constantin Sava, Alexandru Radvanschi, Nicolae Șubă. A fost un spectacol de referință „Povestea Unirii”, de Tudor Șoimaru. Nici nu-i mai spunea nimeni actorului Ion Schimbinschi decât Cuza. Era rolul vieții lui, semăna foarte bine, era… avea prestanță, avea… Da, a fost o echipă de mari actori, s-au întâlnit odată, așa se întâmplă, probabil, nu știu cine le dirijează minunile astea. Ștefan Dăncinescu, Ion Lascăr, Gică Popovici, Adina Popa, Liana Mărgineanu, Cornelia Gheorghiu, Constantin Ramadan, Nicolae Șubă. Nicolae Șubă un actor excelent, mi-a rămas mie în amintire și cred că tuturor care l-au văzut, cel mai teribil cetățean turmentat, nu a mai fost altul ca el, a ținut sala în picioare 20 de minute de aplauze. N-am văzut niciodată așa ceva. Avem și vocea lui. Teofil Vîlcu dorea să joace enorm de mult. Era, la un moment dat, la Teatrul Luceafărul, când am ajuns secretar literar acolo, în perioada desființării radioului, și venea des la directoarea Teatrului și spunea ”dați-mi să… să fac, să joc, să fac ceva, nu mă distribuie ăștia la Teatrul Național”. După aceea, a intervenit nenorocirea, a devenit orb, era nervos, era… îi lipsea teatru, nu putea să se acomodeze deloc cu situația asta. Și atunci, am spus „nu vreți să înregistrăm pentru radio un spectacol, o piesă?”, „Da, dar cum să facem?” Venea pe la Iași, la Teatru, regizorul Eugen Todoran, de la Televiziunea Română și s-a bucurat atât de mult de propunerea pe care i-am făcut-o, să regizeze spectacolul ăsta de teatru la microfon cu Teofil Vîlcu și Silvia Popovici, două personaje care se confruntă acolo puternic. Și am reușit să facem lucrul ăsta, bineînțeles, cu multă grijă și cu mare greutate.

Ioana Soreanu: Dar cum învățase textul?

Gabriela Câmpeanu: I-l citea doamna Ani, soția lui și a reușit să învețe, era profesionist, totuși. Am avut o mare bucurie când am văzut că a avut satisfacția asta și propunea și alte spectacole. Am mai făcut ”Altarul”, de Aurel Andrei, altfel de Meșter Manole și altfel de Ană. Atât s-a putut.

Ioana Soreanu: S-a putut foarte mult.

Gabriela Câmpeanu: Mă gândesc, da, că ultima lui replică de teatru a fost la radio, în legătură cu radioul.

Ioana Soreanu: Înainte de 1985, când Radio Iași și celelalte studiouri teritoriale au fost închise, cum funcționa mecanismul cenzurii?

Gabriela Câmpeanu:  În ce mă privește, nu am avut a suferi din cauza cenzurii. Piesele de teatru sunt piese de teatru, scrise de autori, publicate, jucate. Încercam să obțin și texte originale, de autori români, mai greu era, dar s-a făcut. Scriitorul Andi Andrieș a scris un text pe care-l difuzam întotdeauna în perioada Unirii, că era vorba de Alexandru Ioan Cuza. Exista și o autocenzură, ca să spun așa. Știam foarte bine ce merge și ce nu merge. Câteodată mai forțam puțin nota, dar n-am avut probleme. Știu că venea din partea cenzurii domnul Traian Țanea, se șeza pe un birou și stăteau acolo de vorbă, banda mergea, n-am avut probleme.

Ioana Soreanu: Care era parcursul unei producții radiofonice până să intre în emisie?

Gabriela Câmpeanu: De obicei, făceam un repertoriu pe tot anul, ca să fie echilibrat, să fie și pe texte originale, și texte clasice, și aniversările care mai erau. Deci, redactorul alege textul. Și acum  e la fel la Radio Iași. După care luam legătura cu cineva dispus să facă regie pentru o sumă infimă, făceam o repetiție, două cu actorii respectivi care veneau totdeauna, n-am văzut oameni mai punctuali ca actorii și foarte serioși totdeauna, nu știu… o plăcere deosebită și lucrez cu ei. Și după aceea, înregistram, curățam textul de bâlbe și oftaturi. Și partea frumoasă pentru mine era după ce era gata textul, partea cu ilistrația muzicală, cum îi spuneam noi, și cu zgomotele, cu zgomoteca.

Ioana Soreanu: Cum erau introduse efectele, cum se făcea ilustrația?

Gabriela Câmpeanu: Asta trebuie să îi întrebați pe operatorul Ioan Teodoru.

Ioana Soreanu: Și Lidia Pal…

Gabriela Câmpeanu: Lidia Pal Teodororu și Constantin Munteanu. Constantin Munteanu nu mai este.

Ioana Soreanu: Dar dumneavoastră stătați cu ei?

Gabriela Câmpeanu: Absolut! Tot timpul spuneam că aici aș vrea așa ceva și imediat, Teodoru deschidea dulapul care era plin de benzi, nu, nu, nu de CD-uri, de benzi și găseam melodia potrivită, sunetul potrivit. Era… era foarte frumos să lucrezi asta. Exista o zgomotecă, cum spuneam noi, adică, pe o poliță, acolo, erau cutii cu cântat de păsărele, oi, câini, uși care scârțâie, fel și fel de astea. Și găseam acolo. Și dacă nu, mai încercam și năi să le mai facem, da.

Ioana Soreanu: În 1985, așa cum am spus, Radio Iași a fost închis și dumneavoastră ați devenit secretar literar, ați mers mai întâi la Bibliotecă și apoi, secretar literar la Luceafărul. Iată, de data aceasta, omul de radio în teatru.

Gabriela Câmpeanu: Totuși, mai era un aspect al vieții mele, faptul că mama mea a fost actriță, cântăreață. A jucat în echipa lui Miluță Gheorghiu, pe ”Luluța”, timp de vreo 10 ani, după care a plecat la Constanța, s-a căsătorit și a plecat la Constanța și a jucat acolo mult. Așa că doamna Dănăilă, când mi-a cerut să vină acolo, știa că am niște antecedente care totuși contează.

Ioana Soreanu: Este un detaliu foarte important acesta, despre dumneavoastră, pe care mărturisesc că nu îl știam.

Gabriela Câmpeanu: Da!

Ioana Soreanu: Și, ați mers la Luceafărul, invitată de doamna Natalia Dănăilă.

Gabriela Câmpeanu: Da, era frumos, mie mi-a plăcut foarte mult și acolo.

Ioana Soreanu: Doamna Natalia Dănăilă, să precizăm, era directorul Teatrului Luceafărul.

Gabriela Câmpeanu: Directoare. Și cred că ei, în exclusivitate, i se datorează clădirea asta pe care o are Iașul, pe care nu o mai vezi oriunde și rar mai auzi să se construiască vreun teatru. A venit Radu Beligan într-o seară și bătea prin uși, pe acolo, să i se deschidă ușa, că el mâine pleacă, dar vrea să vadă teatru ăsta nou.

Ioana Soreanu: Și cum a fost viața dumneavoastră printre actori în teatru, pentru că oricum ați trăit și în radio, printre actori, dar în teatru cum a fost?

Gabriela Câmpeanu: Era foarte multe de lucru. Îți cereau de la București o mulțime de proiecte, o mulțime de descrieri, de ce dăm ”Scufița Roșie”, aveam motivație acolo pentru fiecare personaj. Dar atmosfera de lucru acolo era extraordinară pentru că în teatru de păpuși, de marionete, fiecare poate să-și construiască personajul chiar cum îl vede, cum îl vrea, știți? E frumos! (râde)

Ioana Soreanu: Ce s-a întâmplat în 1985 cu fonoteca Radioului, a fost dusă la București, nu?

Gabriela Câmpeanu: A fost încărcată într-o zi într-un tir și dusă la…

Ioana Soreanu: Jilava.

Gabriela Câmpeanu: La Jilava, așa, și dusă la Jilava. Acolo are Televiziunea un sediu… și Radioul… au niște hambare pe acolo, ce-or fi… și tot așa ni le-au adus înapoi în 1989. Da, a fost o zi splendidă. Ne-a chemat Grigore Ilisei care era acum directorul nostru…

Ioana Soreanu: În 1989, imediat după redeschidere? Pentru că trebuie să spunem pentru ascultători, în decembrie 1989, Radio Iași s-a redeschis chiar în timpul Revoluției, în zilele Revoluției. Și fonoteca a fost adusă imediat?

Gabriela Câmpeanu: După câteva săptămâni, dar era așa, pe seară, o lumină frumoasă afară și noi am început și cărăm. „Uite, a venit și asta, uite asta, uite asta!” Ni le-au dat pe toate înapoi. Da, a fost grozav! Am urmărit și asta când făceam repetoriul teatrului radiofonic pe un an. Spectacole ale Teatrului National memorabile, care ar fi fost păcat să se uite. Era un spectacol, de pildă, „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată Bătrână”, cu Despina Marcu în rolul principal. Un text de Nelu Ionescu. Atât de mult s-a jucat piesa asta încât am zis că-i păcat. Sau „Povestea Unirii”. „Povestea Unirii”, tot așa, cu Ștefan Dăncinescu, Adina Popa, cu Adrian Tuca.

Ioana Soreanu: Și l-ați înregistrat și pentru radio?

Gabriela Câmpeanu: Da, am înregistrat pentru radio, sigur că da, am încercat să păstrăm distribuția originală.

Ioana Soreanu: Dar este o diferență între scenariul de teatru pentru scenă clasică și scenariul pentru teatru radiofonic.

Gabriela Câmpeanu: Când citești caseta tehnică, vezi că este cineva care a făcut adaptarea radiofonică. De obicei, tot redactorul face, n-are cine să mai… Firesc. Umpli niște goluri care n-ai cum să le….. Apare un personaj nou în scenă, cineva trebuie să spună, „uite, a venit ăla!”, sau ceva, găsești o formulă. Astea nu sunt atât de dificile. Mai greu e să te încadrezi în spațiul care ți-l dau ei. Ca să pui un Shakespeare, o să ai nevoie de două, trei ore și așa ceva, nu… (râde)

Ioana Soreanu: Dar ce criterii trebuie să respecte un scenariu pentru teatru radiofonic? Spre deosebire de cel clasic, de scena clasică?

Gabriela Câmpeanu: Scenariu este ca un scenariu de film, știți, nu sunt deosebiri atât de mari. În mod paradoxal, se înțelege foarte bine totul, nu era asta problema noastră cea mai grea. Problema noastră cea mai grea era să fi obținut niște fonduri cu un buget, să avem buget, cum se spune acum, pentru emisiunea asta. Pentru că actorii veneau să joace cu bucurie. Mi-aduc aminte, am ales un text, „Cabotinul”, de Harold Pinter. Sergiu Tudose era în rolul principal. Ei, atât de mult i-a plăcut și s-a entuziasmat de rolul ăsta că a vrut să-l pună și la teatru, pe scena Naționalului, ceea ce a și făcut, dar pe scena Naționalului era avantajul că el era un actor cabotin, mă rog, juca step, dansa step și a învățat step Sergiu Tudose foarte mult și deci a fost o… o situație în care el a venit către radio și nu invers. După aceea, tot cu Sergiu Tudose și Petrică Ciubotaru, amândoi, „Don Quijote”, de Bulgakov. Erau amândoi minunați. Îmi pare foarte rău că n-au apucat să joace și pe scenă spectacolul ăsta. Pentru radio, a ieșit frumos.

Ioana Soreanu: Revenind la momentul din decembrie 1989, v-ați întors imediat la radio atunci când s-a redeschis?

Gabriela Câmpeanu: Nu m-am întors chiar în ziua aceea de 22, pentru că am avut probleme la locul de muncă unde eram. (râde) Dar am revenit destul de repede ca să-i pe găsesc soldații conduși de locotenent, era atunci, Dănuț Chirilă, și să mănânc plăcinte aduse de doamna profesoară Antoneta Mocavei (râde) care venit cu plăcinte calde pentru toată lumea din Radio cu bucurie.

Ioana Soreanu: Dar dintre oamenii de teatru, dintre actori, dintre regizori poate…..

Gabriela Câmpeanu: Cel mai prezent era Emil Coșeru. Da, foarte prezent era. Și nu s-a luat atunci măsura să se înregistreze tot ce s-a spus, tot… toată vâltoarea aia ne luase pe sus, oricând se puteau întoarce lucrurile, noi nu aveam de unde să știm. Dar, totuși, era un act de curaj. Și a fost, cred că o perioadă… cea mai frumoasă, cea mai plină de emoție din viața noastră, a tuturor care eram acolo. Păi, era Crăciunul. Auzeam Corul Madrigal de peste tot, lucru care până atunci nu se putuse. Am făcut o emisiune care ne era foarte dragă, ”Povești cu Moș Crăciun”. Dionisie Vâtcu se întrecea în urături și în colinde. Peste tot era o sărbătoare și pentru noi, pentru Radio, a însemnat foarte multă schimbarea asta, pentru că am putut intra în direct în emisiuni, ceea ce până atunci nu se putea, era text vizat, semnat. Când s-a înființat emisiunea asta în direct, Radiosfera, era dimineața de la 9,00 la 13,00, aveai spațiul de desfășurare și erai responsabil de o porțiune mare din grila de programe a Radioului. Așa că noi am trăit o perioadă excelentă. Mai sunt și alte meserii, sigur, care au profitat de atmosfera aceea de atunci, dar asta din Radio era, ce mai, de neuitat!

Ioana Soreanu: Dar pentru recitalurile de poezie, cum selectați actorii? Aveați niște criterii, pentru că nu toți actorii sunt recitatori de poezie, sunt actori mari care nu pot recita poezie.

Gabriela Câmpeanu: Da, eram și, în același timp, spectatorii fideli ai Teatrului Național, nu? Și am mai avut grijă să facem și încă ceva, și în ce privește repertoriul, și la emisiunile de poezie, să mergem și la Teatrul din Botoșani, și la Teatrul din Bârlad, și la Teatrul din Galați că și ei sunt actori, și ei aveau repertorii și, mă rog, cât s-a putut, am reușit să facem în fiecare din teatrele astea câte o înregistrare măcar.

Ioana Soreanu: Veneau ei la Iași sau mergeați dumneavoastră?

Gabriela Câmpeanu: Mergeam noi, mergeam noi acolo cu echipa.

Ioana Soreanu: Ce însemna echipa?

Gabriela Câmpeanu: Însemna ilustrator muzical, redactorul emisiunii și șoferul. (râde) Mai erau festivaluri de teatru, era Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, foarte valoros, aducea teatre din toată Europa. Am văzut lucruri foarte frumoase acolo, adică eram în cunoștințe de cauză, n-aveam cum să greșim în privința castingului.

Ioana Soreanu: Ținând cont de contextele social, politic, de astăzi, de evoluția tehologiei. Care credeți că este viitorul radioului ca promotor al valorilor culturale?

Gabriela Câmpeanu: Nu-mi aduc aminte care scriitor a spus, dar a spus bine că radioul e ca bicicleta, se pot realiza oricâte rachete, dar bicicleta va continua să funcționeze. Așa și radioul. O ascultătoare la care am fost invitată de ea în mod insistent să venim s-o vedem, că e ascultătoarea postului de Radio Iași, așa… agăța vara radioul într-un copac și ea se ocupa cu prășitul, cu ce era pe acolo, dar urechile erau la radio. Și mai primeam scrisori din toată țara. Era un, săracul, un bătrân orb care îmi scria și spunea că ascultă Radio Iași și dădea și indicații de repetoriu, să pun cutare, să mai punem și așa. Lucruri pe care le făceam, în fond, pentru că era bucuria noastră…

Ioana Soreanu: Cu alte cuvinte, faptul că radioul este accesibil, este ușor de ascultat, nu reclamă prezența în imediata apropiere a aparatului, poți să faci…

Gabriela Câmpeanu: Asculți pe telefon.

Ioana Soreanu: …asculți pe telefon și poți să faci multe alte lucruri. Radioul poate fi ascultat în timpul unor plimbări, în timpul altor activități. Asta credeți că ajută?

Gabriela Câmpeanu: Sigur că da, este foarte prompt.

Ioana Soreanu: Dar va mai fi promotor de cultură, de… de valori culturale, radioul? Ce șanse îi dați în privința asta?

Gabriela Câmpeanu: Asta depinde foarte mult de cei care lucrează în radio. Dar eu am mai spus-o și o repet: nu pot să mă alătur celor care spun că radioul și televiziunea nu trebuie să educe, numai rol de informare și divertisment. Nu! Uitați-vă ce se întâmplă în școli, nu se poate. Cazurile astea sunt destul de grave, pentru că sunt indivizi care nu ascultă nici radioul, nu se uită nici la televizor, nu știu nimic, sunt dezinformați complet. Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să abandonăm. Și de multe ori, o piesă de teatru poate să spună mult mai mult decât știu eu ce alt mijloc de informare. Aici în privința Facebook, Tiktok, aș prefera să nu risc. (râde) Nu știu cum va fi, dar totuși nu te poți îndepărta prea mult de om. Așa încât, sper că se va continua să fie înregistrate spectacolele mari ale teatrului. Mi-am adus aminte acum, uite, de actorul Florin Mircea, care a luat premiul UNITER pentru un rol excelent în „Anecdote Provinciale”, de Vampilov. Foarte frumos spectacol! Nu-l mai găsești nicăieri decât la Radio Iași.

(FOTO: „60 de ani de radiofonie în Moldova”, Institutul European, 2001, Redactor coordonator, Gabriela Câmpeanu)

(AUDIO/FOTO) „Momente de grație”, cu studenții de la Coregrafie, a Universității ieșene de Arte

Publicat de isoreanu, 9 aprilie 2024, 15:06

Teodora Mihăilă, coordonator al dezbaterii ”De Ce Să Votez?”, în direct la Radio Iași – Bună Dimineața cu Cristina Spînu (06.04.2024)

Publicat de isoreanu, 6 aprilie 2024, 17:47

Evenimentul, organizat de Asociația pentru Dezvoltare Umană, vine în ajutorul cetățenilor de toate vârstele pentru a încuraja implicarea lor în procesul electoral, prin promovarea dialogului între societatea civilă și liderii politici ai acesteia.

Teodora Mihăilă, coordonator al dezbaterii, a fost invitata Cristinei Spînu la matinalul de week-end. Ea a explicat faptul că, în cadrul acestei întâlniri, participanții au oportunitatea de a adresa întrebări candidaților la alegerile europarlamentare (candidați din întreg spectrul politic) și, desigur, de a înțelege mai bine impactul pe care îl au deciziile care se iau la nivel european asupra vieții noastre de zi cu zi.

Ascultați mai jos interviul integral!

(Radio Iași)

(AUDIO/FOTO) Antonella Cornici (regizoare): „Regia e o arhitectură a scenei”

Publicat de isoreanu, 6 aprilie 2024, 15:16

Ioana Soreanu a deschis, de această dată, ușa Programului de Studiu Regie, anul III, îndrumător, conf. univ. dr. Antonella Cornici.

Porțile Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași sunt deschise săptămâna aceasta pentru toți cei care doresc să se familiarizeze cu modul în care se desfășoară studiile într-o instituție de învățământ artistic.

Cadrele didactice, studenții, masteranzii și doctoranzii de la Actorie, Păpuși/Marionete, Regie, Coregrafie și Teatrologie ne așteaptă la repetiții, workshop-uri și colocvii. Zilnic, sunt programate la Sala Sudio a Universității, spectacole ale studenților și masteranzilor.

Așa cum este firesc, Universitatea de Arte are un parteneriat cu Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Naționalul oferă Sala Uzina studenților pentru ca aceștia să-și poată prezenta în acest spațiu producțiile. Săptămâna aceasta, se desfășoară ultimele repetiții pentru spectacolul „Improvizație cu un câine”, dupa „Buzunarul cu pâine” de Matei Vișniec. Actorul Horia Veriveș, pe care îl cunoaștem foarte bine din spectacolele Teatrului Național, împreună cu studentul la Actorie, Luca Gumeni, se află în distribuția acestui proiect de licență al studentului la Regie, Ioan Ursulescu. După câțiva ani petrecuți în teatru ca regizor tehnic, Ioan Ursulescu a decis să facă pasul acesta, către regia artistică:

Ioana Soreanu:  Sunteți regizor tehnic în teatru, de cât timp?

Ioan Ursulescu: De vreo 7 ani.

Ioana Soreanu: Și ce v-a determinat să dați la Regie?

Ioan Ursulescu: Păi, e o viață de trăit în teatru și atunci, trebuie s-o trăiești conștient. Lucrul ăsta ni l-a transmis scenografa noastră dragă, doamna Rodica Porumbel, și a zis, voi de ce nu faceți regie, să vedeți cum e. Și am zis, hai să facem treaba asta.

Ioana Soreanu: Și cum ați trăit viața de student la Universitatea de Arte din Iași?

Ioan Ursulescu: Foarte plăcut, foarte deschis. Am învățat să fii foarte orientat și, bineînțeles, mă caracterizează cinstea și teatru fără cinste nu se poate face.

După 15 ani pe scena Naționalului ieșean, Horia Veriveș transmite cu generozitate din experiența sa, tinerilor care sunt la primii pași în actorie. Le oferă nu doar sprijin, ci chiar prietenia sa, încurajând deschiderea teatrului pentru proiectele studenților:

Horia Veriveș: Eu cred că este foarte important pentru noi, actorii angajați cu ceva experiență, să preluăm studenții în care credem și să creăm spectacole împreună. Și este indicat ca Teatrul Național din Iași, din punctul meu de vedere, să creeze un fel de pepinieră, să preluăm studenții și de la Regie, să își facă licențele la Teatrul Național din Iași și să preluăm, cum este cazul studentului Luca Gumeni, student la Actorie, viitor actor, în care eu cred foarte mult, să-l preluăm și să-l aducem încetul cu încetul în Teatru Național din Iași, cu speranța ca pe viitor, Luca să fie angajat la noi. Ceea ce mă leagă, în primul rând, pe mine și pe Luca este o prietenie foarte strânsă. Cu toate că este o diferență de vârstă destul de mărișoară, noi suntem prieteni foarte, foarte buni. Și într-adevăr, aceste repetiții, la acest spectacol, au fost absolut superbe. Asta nu înseamnă că celelalte spectacole în care joc sau repetițiile n-au fost superbe, dar faptul că Luca are 20 de ani a venit cu o stare de spirit mult mai fresh decât de obicei.

Ioana Soreanu: Studentul Luca Gumeni…

Luca Gumeni: Da…

Ioana Soreanu: Există o colaborare între Actorie și Regie, da? Jucați în spectacolele colegilor de la Regie. Cum este această colaborare?

Luca Gumeni:  Colaborarea cu Ioan Ursulescu este a doua mea colaborare cu cineva de la Regie, dar eu și Horia avem o chimie scenică foarte bună și lucrând toți trei (eu, Horia și Ioan Ursulescu) la proiect, am toată încrederea că va ieși un produs destul de mișto, de fain.

Ioana Soreanu: Asta înseamnă foarte mult, cred, pentru experiența dumneavoastră, lucrând cu actori ai Naționalului, cum este Horia Veriveș, dar și alții, pentru că ați intrat în distribuțiile Teatrului Național din Iași.

Luca Gumeni: Da, este… este, într-adevăr, o plăcere, este o emoție foarte mare, pentru că deja nu mai vorbim la nivel de facultate, deja trecem în mediu profesionist și pentru un student din anul II, este… este un pic dificil la început.

Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași organizează, în această perioadă, la toate facultățile, Teatru, Muzică și Arte Vizuale, ore de pregătire gratuite pentru admitere. Viitorii candidați se pot familiariza cu cerințele și cu atmosfera de examen.

În învățământul vocațional, legătura profesor-student este mult mai strânsă decât în alte domenii, timpul petrecut împreună este mai mare, emoțiile de la fiecare proiect sunt împărțite pe din două. Conf. univ. dr. Antonella Cornici, a îndrumat, timp de trei ani, o generație de regizori, iar din toamnă, va prelua alți tineri pentru a-i pregăti în acest domeniu.

Antonella Cornici: În 3 ani de zile te obișnuiești cu ei, îi vezi de la început, când încă învață să citească un text din perspectiva regizorului. Și ajung la final, la momentul licențelor, la care suntem acum, și e așa… o creștere și de fiecare dată, îți propui ca următoarea generație să faci poate mai mult, să gândești alte cursuri. Cum sunt? Este o grupă unitară, aș pune, sunt o echipă. Ceea ce e foarte important, mai ales la Regie, unde ei lucrează separați, nu e ca la actorie, lucrează împreună. Și sunt studenți de diferite vârste, începând de la 21 de ani, acum, da, avea 18 când au venit la școală, până la studenți mai mari ca mine. E interesant de spus faptul că regizorii tehnici ai Teatrului Național din Iași sunt studenți la Regie. Mi s-a părut foarte argumentat motivul lor în momentul când au dat admitere, pentru că a fost o surpriză pentru mine să-i văd la admitere și mi-au spus că ei dau la Regie conștienți fiind că ei n-o să debuteze la aproape 60 de ani în țară și o să colinde teatrele, ci pur și simplu, lucrând cu nume importante din teatrul românesc, aici, e folositor pentru ei, e util să știe cum construiește Radu Afrim, Silviu Purcărete, Măniuțiu, Dabija ș.a.m.d. Un argument care pe mine m-a determinat să-i iau în anul I.

Ioana Soreanu: Urmează o altă generație. Cum îi așteptați, cu ce gânduri, cu ce planuri?

Antonella Cornici: Noii noștri studenți, da, dispun de o pregătire, să spunem, poate nu e cuvântul potrivit, dar de o consiliere a profesorilor de specialitate. A început, de fapt, acest program din martie. Continuă luna aceasta, în mai, în iunie.  Deci sunt profesori de specialitate de la absolut toate programele de studiu din facultate. În anumite zile, se întâlnesc cu cei care aleg să fie studenții Universități Naționale de Arte, Facultatea de Teatru. Așa că eu îi aștept, pur și simplu, să îi familiarizez cu un examen de admitere la Regie. Sigur că există pe site, dar parcă altfel lucrăm practic. Este chiar ca o simulare. Pe site cred că ei găsesc toate informațiile și acolo găsesc și profesorii. Li se explică în ce constă examenul de admitere de la fiecare program de studiu, probele, se exemplifică.

Ioana Soreanu: De ce ar da cineva la regie?

Antonella Cornici: Da, corect! Foarte bună întrebare, pentru că am avut surprize de copii care au dat la Regie pentru că au tradus regia într-un anumit fel. Cred că la Regie și, în general, la multe programe de studiu din universitatea noastră, dai pentru că ai o chemare, pentru că există în tine, fiind o facultate vocațională, nu e ca la orice altă  facultate. Pot să dau la medicină, învăț. Aici, avem sau nu avem aplecare către acel program de studiu. Regia e o arhitectură a scenei și acest lucru îl explicăm la aceste întâlniri cu ei. În general, studenții care ne vin în facultate la acest program de studiu, să știi că marea majoritate știu de ce vin. Dar, există și accidente când cred că nimeresc la regie film sau când consideră că regia este cu totul și cu totul în altă zonă, traduc altfel. Marea majoritate vin să facă regie pentru că sunt pasionați de a construi spectacole și se văd ei cumva, într-un mod foarte haios și drăguț vârstei lor, directori de scenă. Ei, asta se lucrează și mare lucru că acum suntem pe programul de studiu de 4 ani și atunci, avem un timp mai mare dedicat Programului de Studiu Regie.

Spectacolul „Improvizație cu un câine”, dupa „Buzunarul cu pâine” de Matei Vișniec, în regia lui Ioan Ursulescu, va avea premiera miercuri, 10 aprilie, la ora 19,30, la Sala Uzina, a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

Codrii Iașilor, un parc natural de care avem nevoie – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (05.04.2024)

Publicat de isoreanu, 5 aprilie 2024, 10:22

Subiectul privind înființarea Parcului Natural Codrii Iașilor a provocat foarte multe discuții în spațiul public, între autorități și societatea civilă.

Adina Hulubaş, etnolog, cercetător ştiinţific doctor la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi, și președintele Organizației Nonguvernamentale „Codrii Iașilor”, Mihai Diac, vin la emisiunea „Imperativ”, după știrile orei 14,00, pentru a ne explica ce conține acest studiu științific și cum au avansat demersurile în favoarea acestui proiect important pentru orașul nostru și pentru comunitățile din jur.

Realizator, Ioana Soreanu.

Emisiunea va fi transmisă și în format video-live, pe pagina noastră de Facebook.

(AUDIO/FOTO) Actorul Doru Aftanasiu: Teatrul îl faci de plăcere sau deloc!

Publicat de isoreanu, 3 aprilie 2024, 15:41 / actualizat: 5 aprilie 2024, 6:59

Ioana Soreanu a intrat în sălile de repetiții și aduce argumente în favoarea acestei experiențe.

Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași și-a deschis porțile, până duminică, pentru cei care doresc să afle în ce constă studiul în acest domeniu. Publicul este invitat să participe la repetiții, workshop-uri și colocvii susținute de cadrele didactice, studenții, masteranzii și doctoranzii de la Actorie, Păpuși/Marionete, Regie, Coregrafie și Teatrologie. Zilnic, sunt programate la Sala Sudio a Universității, spectacole ale studenților și masteranzilor.

Am intrat ieri în Sala 51, de la etajul aș doilea, din clădirea Universității de Arte din Iași. Actorul Doru Aftanasiu era înconjurat de studenții din anul terminal, anul al treilea. Pe rând, fiecare student prezenta câte un monolog. Cu multă răbdare, atenție la detalii și cu o plăcere evidentă de a lucra cu tinerii artiști, Doru Aftanasiu dădea indicații, exemplifica, justificând fiecare gest și inflexiune a vocii.

Conf. univ. dr. Doru Aftanasiu se pregătește să se despartă de o generație de studenți actori și să preia o alta, la toamnă:

Doru Aftanasiu: În primul rând, îi aștept cu drag și îi întâmpin cu promisiunea că îmi voi face treaba cu ei. Adică, niciodată nu am glumit cu asta, deși îmi place, la cursuri, să fie distractiv, să facem teatru de plăcere, am eu vorbă ”teatrul îl faci de plăcere sau deloc”. Am avut și rezultate în toți anii ăștia, am cu ce mă mândri, am foști absolvenți care mi-s colegi, care unii au fost și premiați.

Ioana Soreanu: Dar despre tinerii absolvenți? Pentru că o generație încheie studiile de actorie anul acesta.

Doru Aftanasiu: Sunt hiper-mulțumit de ce au făcut până acum. De exemplu, o performanță: dacă la spectacolul de producție, de obicei, se lucra în ultimul semestru din an terminal, ei au scos spectacolul ăsta într-un timp record. „Lecția” de Eugen Ionescu. Și text greu, și într-o regie faină, Ovidiu Ivan, e foarte talentat, e un bun profesionist. Noi ne mai certăm ca să avem și de ce să ne împăcăm, să ne înțelegem. Chiar a făcut o treabă superbă Ovidiu cu ei. Și acum, na, ei termină. Pentru un om bun, întotdeauna se va găsi un loc. Mai am două luni cu ei și misiunea mea se încheie. A lor abia începe. Îmi aduc aminte de tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, îl simțea odată pe un elev, la zbor, îl simțea că îi era frică să plece în simplă comandă, un planorist. Și acolo îl întrebi: ”vrei să pleci singur?” Ăla i-a zis da, trebuie să-l întrebi, dar l-a simțit că îi era frică și îl țin minte și-acum cum s-a plecat așa, peste cabină, și-a zis ”Măi puștile, ai vrut aripi. Păi, le ai. Du-te și zboară cu ele acum!” Așa le zic și lor: ”Aveți aripile, trebuie să le și folosiți!”

Tinerii sunt conștienți că finalizează o etapă importantă din viața lor și se pregătesc să exploreze mai departe, înarmați cu abilitățile pe care le-au dobândit și dezvoltat la Facultatea de Teatru din Iași. I-am întrebat pe Elena Bologan, Sebastian Ilașcu, Anastasia Toderișen și Diana Furnică ce planuri au și cum descriu experiența anilor de facultate:

Elena Bologan: E un pic nostalgic, aș vrea să continue cumva. A fost o experiență destul de… destul de bună cu… na, cu bune și cu rele, cum se întâmplă de obicei la orice facultate, cred. Trebuie să fii conștient că facultatea e una și după aia oricum….

Ioana Soreanu: …. depinde de voi.

Elena Bologan: Da, da, da, exact, exact, exact. Și te dezvolți oricum singur, după.

Ioana Soreanu: Consideri că a fost decizia corectă să dai la teatru?

Sebastian Ilașcu:  Nu știu, mă mai gândesc. Nu sunt foarte sigur ce fac mai departe.

Ioana Soreanu: Teatru sau altceva, vrei să schimbi domeniul?

Sebastian Ilașcu:  Nu sunt foarte sigur de teatru, pentru că dacă ar fi să fie mai departe, aș vrea să fie foarte asumat, nu să fie o încercare.

Ioana Soreanu: Consideri că experiența asta te-a ajutat indiferent de alegerile pe care le vei face mai departe?

Sebastian Ilașcu: Da, consider că m-a ajutat, cel puțin pe plan personal. Înainte, eram din altă zonă, am făcut arte plastice unde… acolo, e artistul cu el. Aici, e artistul cu publicul, artistul cu regizorul (râde), cu scenograful. Și consider că pe partea asta, cu oamenii, m-a ajutat mai mult….

Ioana Soreanu: …comunicarea

Sebastian Ilașcu: … da, comunicarea de toate felurile (râde).

Ioana Soreanu: Aceeași întrebare,  a fost decizia corectă venirea la teatru?

Anastasia Toderișen: Da, a fost o decizie bună, chiar dacă eu aș vrea să mă direcționez mai mult pe film decât pe teatru. Am baza stanislavskiană care o să mă ajute și acolo, și acolo, și o să am de unde să aleg.

Ioana Soreanu: Ce veți face mai departe?

Diana Furnică: Privesc spre viitor cu speranță, în sensul că voi încerca să dau mai multe casting-uri în diverse teatre pentru a intra în cât mai multe proiecte. Îmi doresc să continui cu teatrul. Cred că indiferent cât de mult ai munci ca actor, îți trebuie și un pic de noroc. Se încheie o etapă și clar va începe alta în parcursul meu profesional. Cred că am evoluat destul de mult.

(Radio Iași)

„Conexiuni” între Universitățile de Arte din București și Iași

Publicat de isoreanu, 25 martie 2024, 18:32

O altă etapă a unui proiect prin care studenții graficieni și sculptori din București expun la Iași este în desfășurare, iar Ioana Soreanu a participat la vernisaj:

Joi seara, la Galeria „Victoria” a Uniunii Artiștilor Plastici din România, filiala Iași, a fost vernisată expoziția de grafică și sculptură „Conexiuni”, a studenților de la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universității Naționale de Arte din București.

Proiectul, coordonat de criticul de artă, cercetător științific dr. Mirela Ștefănescu, de la Facultatea de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, are ca scop crearea unor conexiuni între tinerii artiști de la instituțiile de învățământ superior din țară. De altfel, expoziția chiar așa se și intitulează: „Conexiuni”. Este a doua întâlnire a studenților din București cu publicul și colegii din Iași, iar în luna aprilie, artiștii de la Grafică și Sculptură ieșeni vor expune la Galeria Universității bucureștene.

Mirela Ștefănescu a descris expoziția ca pe un puzzle complet, în care sunt bine armonizate trăiri și viziuni despre lumea în care trăim, despre problemele acestei lumi:

Mirela Ștefănescu: Iată că ne bucurăm astăzi de o nouă expoziție, de o nouă, eu aș spune, o explozie a creativității. Este o bucurie să vezi atât de multe lucrări amplasate ca un puzzle din care chiar nu lipsește nimic. Totul e la locul lui, totul e în sfera în care trebuie să fie, atât din punct de vedere stilistic, cromatic, din punct de vedere al temei pe care o abordează și totul este ca un puzzle foarte bine definit și foarte bine ancorat. Pe de altă parte, aș spune că studenții explorează și își creează în zona lor de creativitate o poveste prin care vor să ne sensibilizeze, vor să ne transmită trăirile lor emoționale, vor să ne transmită toate aceste frământări, ce-i macină pe ei la ora actuală: societatea contemporană, cu toate provocările, cu toate schimbările care se produc, de ordin social, de ordin uman, partea asta de dezvoltare tehnologică, subiecte dureroase, societatea marcată de acest război care nu se mai termină, profunde probleme climatice. Ei bine, ei integrează în lucrările lor, prin materiale tradiționale, prin materiale neconvenționale, integrează toate aceste aspecte care-i frământă, ale societății contemporane.

Ioana Soreanu: Studenții de la Iași vor merge, de asemenea, cu expoziția la București.

Mirela Ștefănescu: În acest cadru, în acest parteneriat pe care îl avem între Universitatea Națională de Arte din București și Universitatea Națională de Arte ”George Enescu” din Iași, în perioada 1 aprilie –  13 aprilie avem rezervată galeria Universității Naționale din București, iar noi, specializările Grafică și Sculptură de la Universitatea noastră din Iași, vom merge și vom expune creațiile propriilor studenți. E o… chiar o provocare, o reconectare a studenților între ei.  Asta este foarte important să relaționeze studenții de la mai multe universități de arte din țară.

Proiectul este realizat printr-un parteneriat încheiat, în urmă cu mai mulți ani, între Universitatea Națională de Arte din București și Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

Expoziția de anul acesta este coordonată de lector univ. dr. Elena Dumitrescu, de conf. univ. dr. Ovidiu Croitoru și lector univ. dr. Dumitru Cojocaru, de la Universitatea bucureșteană.

Emoțiile și viziunea despre lumea în care trăim sunt exprimate cu mult curaj de tinerii artiști bucureșteni. Materialele și perspectivele sunt diverse și dezvăluie personalități artistice puternice, deși încă în formare. Lector univ. dr. Elena Dumitrescu, de la Secția Sculptură:

Elena Dumitrescu: Aceste expoziții sunt foarte importante pentru studenți, de fapt. Sigur că prin ei noi ne reflectăm munca, dar în primul rând, noi ne bucurăm pentru reușita lor, pentru performanțele lor și credem foarte tare în aceste colaborări prin care ei își cunosc colegii de generație, stabilesc conexiuni cu colegii lor din alte centre universitare. Am adus împreună departamentul de sculptură și cel de grafică. Sigur că undeva în univers ideile circulă și cumva, noi le-am așezat, le-am scenografiat în expoziție astfel încât, să aibă legătură sculptura cu grafica, dar ne bucurăm că sunt diverse și asta reprezintă, de fapt, preocupările lor. Nu sunt uniforme, fiecare individualitate este clar delimitată.

Ioana Soreanu: Foarte curajos exprimate ideile…

Elena Dumitrescu: Da, exact, cu materiale diverse. Noi încurajăm să se descopere în primul rând, să se contureze ei ca niște artiști independenți.

Vizitarea unei astfel de expoziții reprezentă privilegiul de a privi lumea prin ochii tinerilor care, în exprimarea artistică, sunt de o sinceritate copleșitoare. Astfel de expoziții ne solicită și nouă, privitorilor, deschidere și sinceritate în fața unor teme noi, complicate, dar actuale. Lector univ. dr. Maria Bilașevschi, președinte al UAPR Filiala Iași:

De fiecare dată când intri într-o expoziție a unui tânăr, indiferent că este un proiect personal sau mai ales un proiect de grup, ai ocazia să simți care este pulsul actual. Noi uităm cumva ce se întâmplă de jur împrejur, poate că are fiecare câte un gând obsesiv cu privire la nu știu… planetă, război, pandemie. Dar când vii în contact cu arta vizuală, în special cea realizată de tinerii până în 35 de ani, ca așa se definește tinerețea din perspectiva artistică, îți dai seama cam unde ești tu. Cred că este foarte important atunci când intri într-o expoziție a unui tânăr, să intri fără prejudecăți, cu ochii larg deschiși și să accepți ceea ce vezi într-un context care înseamnă pentru actualitatea lor enorm. Poate pentru noi, atunci când ne gândim la o temă ecologică, când gândim la o temă mitologică, cumva reperele sunt deja ancorate, dar intri și o vezi cum poți să explorezi, prin creativitate și mai ales prin trăirea ta individuală, un subiect care, poate, pentru mulți, pare de multă vreme epuizat. Iar expoziția ”Conexiuni” de astăzi aduce o viziune asupra sculpturii, pe de o parte, și a graficii, îmbinată într-un dialog așa cum se și dorește și cu publicul, dar mai ales între ele, un dialog unde nu contează atât de mult forma, nu trebuie să identifici un figurativ ca să știi că lucrarea respectivă îți vorbește despre ceva. Trebuie tu să te oprești, să vezi întregul și să începi să dezlipești părțile pentru a vedea încotro. Eu, când am intrat, mă întrebam cum au reușit să suprapună interogațiile care vin din zona fotografică, din zona desenului, din zona gravurii, asupra sculpturii unde-s foarte adesea bucăți fragmentate din realitate, că vorbim de un computer, vorbim de amintiri inserate pe vasele de ceramică pe care cu toții le avem în gospodărie, moștenite dintr-o ladă de zestre sau vorbim de desprinderi ale corpului uman. Ce înseamnă toate acestea pentru noi, nu pentru artist. Artistul a creat, a expus, a lăsat dovada și amprenta sa în timp, dar noi, cei care pricepem astăzi arta, cum ne vibrează și încotro ne transmite. Eu cred că o expoziție a unui tânăr este și un semnal de alarmă. Indiferent cât de optimist sau cât de radiantă sau explozivă este expoziția vine cu niște frământări pe care poate generația mea, generațiile din trecut, le vedea undeva într-un background foarte îndepărtat, ca aparținând unei societăți multilateral dezvoltate, așa cum vedeam Vestul. Ei,  astăzi suntem și noi Vestul, iar ceea ce înseamnă angoasă în privința direcției spre viitor, că vorbim de job, vorbim de sănătatea fizică sau de cea psihică, că vorbim de certitudinile cu privire la valorile noastre, rădăcinile noastre, toate aceste teme, care nouă, cum spuneam, ne păreau a fi subiectele altora, devin adevăruri și sunt expuse și exorcizate prin astfel de discursuri și cred că artistul are marea șansă, mai ales tânăr fiind, odată ce este receptat, odată ce este parcurs, să se așeze cu el însuși și să devină o individualitate.

Una dintre lucrările din expoziție, cea a studentei de la Sculptură, Matilda Ardeleanu, intitulată „Origini”, este o reprezentare a universului interior al artistei, ale cărei căutări au dus la descoperirea propriei persoane:

Niște farfurii moștenite de la bunica mea, pe două buturugi de lemn. Este despre moștenirea mea, a familiei mele. În artă, cumva mereu încerc să mă exprim pe mine, să fie personal, lumea mea interioară și mai mult, cred că prin lucrare, am descoperit despre mine și despre familia mea.

Lucrarea Mariei Laura Mihai, tot de la Sculptură, dezvăluie gândurile, năzuințele, principiile artistei despre felul în care trăim și ne raportăm la existența noastră, dar și despre legătura noastră cu natura:

Eu am venit cu lucrarea aceasta de aici, cu scoarțele de copac și atașate de fiecare scoarță sunt niște bilețele pe care sunt scrise niște mesaje. Toate sunt legate între ele și fac parte din același text. Și cum zice și titlul expoziției, „Conexiuni”, conexiunea noastră cu ceea ce gândim, cu natura, cu tot ce se întâmplă în jurul nostru și gândurile exprimate, mai mult sau mai puțin, a tuturor oamenilor din jur.

Expoziția poate fi vizitată la Galeria Victoria până la 30 martie.

Florin Faifer evocat în „Nostalgia duratei…”

Publicat de isoreanu, 10 martie 2024, 13:55

Ioana Soreanu a asistat la eveniment.

Sala CUB a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași a găzduit miercuri o întâlnire în care oameni de teatru și de litere au rememorat întâmplări care l-au avut ca protagonist pe Florin Faifer, teatrolog, critic și istoric literar. Evenimentul a fost organizat în parteneriat cu Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

Cu acest prilej, a fost prezentată cartea „Nostaligia duratei: Florin Faifer în evocări”.

Iată cum este evocat Florin Faifer: o prezență care se dorea discretă,  acesta se făcea remarcat prin felul său special de a se raporta la cei din jur. Stilul desăvârșit și unic al scriiturii îl așază pe un loc special în lumea literară.

Scriitorul Grigore Iliesei, legat de Florin Faifer printr-o prietenie veche, încă din studenție, i-a încredințat chiar scrierile sale, într-un gest de încredere totală:

Florin Faifer a rămas pentru… mă uit… și comunitatea asta teatrală, o amintire foarte frumoasă și e… și pentru colegii lui. Sigur, era un personaj foarte lunecos așa, foarte schimbător, aproape ca vremea, uneori, nu, dar în același timp, era o statornicie interioară, valori în care credea, un caracter de mare noblețe, de mare frumusețe. Acesta era Florin Faifer. În același timp, avea un anumit complex pe care și-l învingea întotdeauna, însă, niciodată nu i-a plăcut să fie chiar sub lumina reflectoarelor. Totdeauna s-a tras undeva în spate, discret, dar privind undeva, aș spune chiar așa, ca dintr-un avion în care vezi toate lucrurile. El vedea totul. Sigur, eu am amintiri foarte multe pentru că am fost colegi și pentru că el a fost cel căruia eu i-am încredințat, de la început, și el a avut această bunăvoință, scrierile mele. Și înainte de a fi publicate, toate cărțile au trecut pe sub ochii lui. Și el a contribuit într-un fel și la modelarea mea ca… un calofil, așa cum a fost și el, adică, plăcându-i scriitura frumoasă. Și el sigur că avea rețeta lui unică și irepetabilă. Nimeni nu poate să scrie ca el, are această singularizare, care este, cum să spun, un titlu din noblețe al lui Florin Faifer.

Cercetător la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“, Florin Faifer a devenit în perioada 1991 – 1993, secretar literar la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

Iubind teatrul și actorii, a tratat cu mult respect această instituție și această misiune a sa. Iar actorii l-au prețuit și ei, iar acum își amintesc de Florin Faifer cu emoție. Mihaela Arsenescu Werner:

Mi-l amintesc cu intensitatea trăirii sufletești, intelectuale, didactice (râde) și, bineînțeles, cu aura de umor care-l însoțea așa… întotdeauna, ca un nimb. Deci, știai când apare Florin Faifer, trebuie să fie ceva… Era un amestec foarte ciudat de profunzime, de nostalgie, de ceva tainic, cu totul tainic, eu nu cred că el s-a dezvăluit cuiva cu adevărat, până la capăt, și de umor absolut suculent. Și studenții îl țin minte, și noi, colegii, și doctoranzii ș.a.m.d. Da, l-am iubit și asemenea oameni lipsesc, asemenea oameni de talia lui Florin. El nu aparține culturii locale, el aparține spiritualității, în general, pentru că un om de talia lui destinul acesta îl are.

Foștii studenți, masteranzi sau doctoranzi au vorbit despre umorul lui Florin Faifer, despre generozitatea și delicatețea de care dădea dovadă atunci când corecta unele neajunsuri în calitatea sa de profesor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu”.

Modest, timid, dar de o mare valoare intelectuală, astfel și-l amintește actorul Emil Coșeru:

A fost un cercetător colosal, nemaipomenit, cu o acribie cunoscută, un tip care știa să-și onoreze meseria de profesor, că a fost profesor la noi Facultate. Era tot timpul în spatele sălii de spectacol. Țin minte că odată jucam ”Căsătorie cu de-a sila” și era sus la studio și…, a venit la spectacol, și era chiar în ultimul rând. Și l-am invitat, după… după spectacol, când toată lumea ieșea așa… i-am spus așa: ”Domnu’ Faifer, vă rog frumos să veniți să ne spuneți și nouă dacă v-a plăcut sau nu spectacolul”. Nu mai putea să meargă de emoție. Adică, a coborât panta aia care e la studio, mi-a spus „De ce mi-ai făcut chestia asta? Sunt transpirat acuma, sunt înnebunit, nu trebuia să faci lucrul ăsta”.

Florin Faifer și-a valoroficat erudiția și iubirea pentru cuvinte și ca om de radio, realizând, în trecut, la Radio Iași, un serial despre literatura de călătorii, dar colaborând și la alte emisiuni.

În 2007, a revenit la Teatrul Naţional din Iaşi, în calitate de consultant artistic.

Prietenul său, regizorul Ovidiu Lazăr, amfitrionul evenimentului de miercuri, și-a amintit de erudiția, de bunătatea și delicatețea lui Florin Faifer, dar, mai cu seamă, de deschiderea acestuia către comunicare:

El era special prin faptul că era el însuși în orice situație, fie că scria, fie că lucra ca secretar literar în Teatru, fie că ne plimbam pe stradă și vorbeam de una de alta. Avea această uriașă capacitate de a fi el însuși și de a nu-și trăda credința lui în celălalt și în ceilalți, o credință naivă și profundă, în egală măsură, în om și avea un adevărat cult al prieteniei. Era un mare erudit și un autentic intelectual și, în mod cert, tocmai datorită acestor calități, nu dădea niciodată verdicte. Sugera, te trimitea într-o zonă de vag, ca tu însuți sau tu însăți să te apleci asupra propriilor erori. Era, în egală măsură, foarte tandru și foarte ironic, era, în egală măsură, și liric și epic, cum îmi place mie să spun. Adică, era un om care avea acest cult al comunicării, pentru că avea o foarte mare iubire față de cuvinte și credea că prin cuvinte noi chiar putem comunica.

(Ioana Soreanu/Radio Iași, FOTO afiș: Facebook Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași)

Radio Iași iubește femeia! – IMPERATIV cu Ioana Soreanu (08.03.2024)

Publicat de isoreanu, 8 martie 2024, 10:13

O ediție specială prin cele două prezențe feminine: poeta Nicoleta Dabija și actrița Mălina Lazăr.

Realizator, Ioana Soreanu.

Emisiunea va începe după știrile orei 14,00 și va putea fi urmărită și în format video-live pe pagina noastră de Facebook.

Mihai Lungeanu (regizor): „…teatrul radiofonic rămâne o punte de legătură între povestea fiecăruia dintre noi și marea poveste din care facem parte cu toții” – INTERVIU

Publicat de isoreanu, 6 martie 2024, 11:16

Regizorul Mihai Lungeanu a explicat în interviul acordat Ioanei Soreanu, în ce constă puterea de fascinație a teatrului radiofonic.

Ioana Soreanu: Mihai Lungeanu este regizor, cu foarte multe piese montate pe scenele unor teatre din București și din țară. Radioul a devenit o pasiune, Mihai Lungeanu a regizat peste 70 de spectacole la Teatrul Național Radiofonic, departament în cadrul Societății Române de Radiodifuziune. Pasiunea sa a dus și la o carieră didactică importantă ca profesor asociat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din Bucureşti, unde a susținut un curs de teatru radiofonic pentru actori și profesor asociat la Universitatea de Artă Teatrală din Târgu-Mureş, unde, de asemenea, a susținut un curs de teatru radiofonic şi media vizuală.

Încă de la apariția sa, radioul a apelat la formele de exprimare proprii teatrului: teatrul radiofonic, recitalurile de poezie, sketch-urile. Radioul le-a preluat și le-a adaptat pentru publicul ascultător. Și în România, istoria teatrului la microfon coincide cu istoria radioului. Foarte multe generații au crescut ascultând teatru radiofonic.

Din punctul dumneavoastră de vedere, care este rolul teatrului radiofonic într-o societate?

Mihai Lungeanu: În primul rând, cred că este vorba despre un rol educational, i-aș spune, având în vedere rădăcina artistică a teatrului radiofonic. Adică, arta teatrală adusă la îndemâna, adică la îndeurechea și la îndesufletul ascultătorului. Apoi, cred că este vorba despre un rol eminamente cultural, datorită extraordinarei capacități a teatrului radiofonic de a descoperi și de a transmite cele mai importante valori umane din întreaga moștenire culturală mondială. Și apoi, fără îndoială, cred că este și un rol spiritual, prin transformarea ascultătorului din consumator în creator, având în vedere că imaginația personală a ascultătorului devine esențială în receptarea și întregirea spectacolului radiofonic. Ei, adunând beneficiile unui produs care îndeplinește și un rol educațional, și are și o valoare culturală și întreține și o dimensiune spirituală, putem spune că teatrul radiofonic seamănă cu un izvor de apă curată, printre foarte multe alte surse contaminate de interese, de ideologii și de scopuri evidente. Una este să comunici în aceleași condiții de comoditate, nu-i așa, de acasă, de lângă aparatul de radio, cu filosofia clasică, sau cultura renascentistă, sau cu istoria credințelor și alta este să primești la pachet frica și furia informațiilor care te țin ancorat într-un prezent lipsit de speranță și de lumină. Aș vrea să ne aducem aminte de definirea shakespeariană a teatrului ca fiind oglinda lumii care îl produce și de oglindă curată cu toții avem nevoie, chiar dacă nu ne convine ceea ce vedem. Nu știu, așa cred!

Ioana Soreanu: Cum a început colaborarea dumneavoastră cu radioul, colaborare care s-a transformat într-o pasiune.

Mihai Lungeanu: Printr-o întâlnire providențială petrecută în ‘91-‘92 la Teatru ”Maria Filotti” din Brăila, întâlnire între un spectacol realizat de mine pe scena teatrului din Cahul, din Republica Moldova, și flerul artistic datorat unui maestru nedezmințit al teatrul radiofonic, domnul Dan Puican. S-a întâmplat imediat după finalul spectacolului, după aplauze, echipa de interpreți moldoveni fiind invitată la București să înregistreze a doua zi dimineață, în studioul de teatru de la Radio, varianta radiofonică a spectacolului ”Țara lui Gufi” de Matei Vișniec. Așa am avut ocazia să descopăr lumea fascinantă, provocatoare și mereu surprinzătoare pe care o conține și o transmite un spectacol de teatru radiofonic. Am întâlnit și am iubit o libertate de expresie rar întâlnită pe scenă, o foarte tentantă varietate de mijloace sonore, plus șansa unică de a putea beneficia de energia inconfundabilă a vocilor marilor actori pe care-i admiram doar din sala de spectacol. Încrederea cu care am fost onorat atunci de către cei care, apoi, mi-au devenit colegi, regizorul Cristian Munteanu, regizorul tehnic Vasile Manta, regizorul muzical George Marcu, m-a provocat această încredere profesional, ajutându-mă să-mi responsabilizez și diversific alegerile repertoriale ulterioare. M-a făcut să fiu mai atent nu numai la mesajul textului, dar și la forma prin care puteam să transmit acest mesaj, pentru a ajunge cât mai aproape și cât mai profund la sufletul spectacolului.

Ioana Soreanu: Ați regizat multe spectacole, unele producții radiofonice au primit premii UNITER, altele au fost nominalizate. Ce particularități definesc regia pentru teatrul radiofonic și prin ce este deosebită aceasta de pregătirea unei piese pe o scenă clasică?

Mihai Lungeanu: Aici, dacă ar fi să comparăm regia de teatru cu un drum, am putea spune că în regia de teatru, în sens classic, pornești ușor, dar ajungi greu la forma finală a spectacolului, care implică atâtea alte forme de artă convergente. Pe când în teatrul radiofonic, pornești mai greu, pregătirea scenariului, alcătuirea distribuției, formarea echipei de colaboratori, dar ajungi mai ușor la spectacolul final, care are marele avantaj de a rămâne fixat ”for ever”, dar și avantajul de a putea fi ascultat și reascultat oricând. Legile mari ale teatrului, ale artei teatrale rămân aceleași, morala poveștii, interpretarea fără cusur, emoția finală, dar aplicarea lor în lucrul exclusiv cu vocea umană, alături de permanenta sugestie a sunetelor, precum și mulțimea de amănunte specifice, mereu vii, dar care trebuie fixate într-un timp extrem de scurt, transformă realizarea unui spectacol radiofonic într-un amalgam de energii greu de definit, dar asemănător poate cu o imensă improvizație teatrală bine asumată de toată lumea, expusă publicului în timp ce este filmată din toate direcțiile, dar din care se deslușesc doar cuvintele. Așa văd toată povestea asta, un vârtej de sugestii și de emoții care ridică imaginația la cote maxime, pentru ca apoi să se poată decanta și înțelesul intelectual, dar și participarea afectivă. Ceea ce în teatru clasic poți realiza doar într-un timp semnificativ și cu la fel de semnificative investiții materiale, în teatrul radiofonic, trebuie realizat în minimum de timp, cu maximum de efecte, cu minime costuri și cu maxime rezultate. E un exercițiu de construcție interioară a spectacolului înainte de a-l face public și, în același timp, de suprapunere în munca regizorală a viitorului ascultător, care trebuie să perceapă în lucrarea realizată, întregul bagaj de intenții și de forme de comunicare pe care le-ai gândit și le-ai funcționat. Teatrul de scenă este mai atractiv poate, pentru că fiind spectacular, bazându-se foarte mult pe civilizația ochiului, provoacă mai mult. Teatrul radiofonic pare mai puțin bogat din acest punct de vedere, dar, după mine, este și mai ofertant pentru că te lasă, ba chiar te și obligă uneori, să găsești formule noi, sugestii inedite cu care să poți conversa într-un fel virtual cu ascultătorul.

Ioana Soreanu: Pentru că, așa cum am spus, ați și predat cursuri de teatru radiofonic, aș vrea să vă întreb și despre actori. Există actori de teatru minunați pe scenă, dar care nu sunt făcuți pentru teatrul radiofonic. Este valabil și invers, teatrul radiofonic solicită anumite aptitudini și nu este vorba doar de voce. Care sunt abilitățile pe care un actor de teatru radiofonic trebuie să le aibă sau să le cultive?

Mihai Lungeanu: Aveți dreptate. Așa cum sunt actori care nu prizează cu aparatul de filmat, din pricini evidente, tot așa, nu toți actorii se simt bine în fața microfonului. E adevărat, nu e numai o poveste de timbre, sau de voce, sau de felul de a rosti, ci este vorba de, după mine, după umila mea părere, este vorba de imaginația interioară. Actorul de teatru radiofonic, actorul aflat în fața microfonului, în secunda când rostește cuvintele, pentru a fi convingător, el trebuie să le și vadă. Trebuie să aibă capacitatea să descrie un cuvânt, ceea ce mintea lui vede. Și să simtă și să transmită ceea ce simte, în așa fel încât ascultătorul să intre în povestea lui, să intre în fascinația descrierilor și să rezoneze cu intențiile textului propus. Actorul, în fața microfonului, este un dublu creator. Odată, ajută textul să ajungă la destinatar și pe deasupra, face posibilă legătura, cum spuneam mai devreme, între creatorul-ascultător și ascultătorul-consumator, cel care preia întregul eșafodaj de intenții și de lucrări asupra imaginației și ale sufletului. Actorul intrat în relație cu microfonul devine, în același timp, și un traducător. El trebuie să cunoască, metaforic vorbind, limba autorului pe care îl descrie. De asta, abilitățile se câștigă, nu țin neapărat de talent, țin de obișnuința de a exprima prin cuvânt, și prin voce și prin nuanțe ceea ce simte personajul. Și mai ține și de un bagaj de informație culturală și afectivă cu care actorul pe scenă, de obicei, se descurcă mai greu, pentru că este acoperit de imagine, de haine, de machiaj, de muzică, de mișcare, de plastică, de lumini, de toate celelalte semne. Deci, actorul de teatru radiofonic este, de fapt, un actor, după mine, mai bogat în mijloace decât actorul care funcționează numai pe scenă.

Ioana Soreanu: Înainte de 1989, cum funcționa mecanismul cenzurii?

Mihai Lungeanu: N-aș putea să vă spun prea multe, pentru că nu m-am lovit de această formă în teatrul radfphonic. Cenzura funcționa ca peste tot, de la criteriile repertoriale până la interdicția folosirii anumitor voci, în radio vorbesc. Dar, din fericire pentru mine, am descoperit secretele teatrului radiofonic după 1993, așa că doar am putut să constat, post factum, crimele, cu ghilimele de rigoare, legate de nume de actori care dispăreau din bandă sau de realizatori care erau eliminate cu foarfeca, așa cum se spunea, din benzile unicat, au rămas ciopârțite și lipsite de informație. Sigur că exista o intenție clară a celor care urmăreau și repertoriul și realizarea, de a fi în conformitate cu anumite criterii politice la modă în momentul respectiv. Dar eu am avut șansa și în teatru-teatru, când am lucrat și cum am lucrat, îngerașul personal m-a ferit de conflicte majore, neobligându-mă însă să facă nici vreun compromis, iarăși major, neagreând să pun în scenă lucruri la modă și păstrând-mi cumva curajul de a fugi de ceea ce mi se impunea.

Ioana Soreanu: În cazul teatrului radiofonic, scenografia sonoră reprezintă un capitol foarte important. La teatru, pe scena clasică, posibilitățile sunt nelimitate, mai ales în condițiile tehnice de astăzi. Considerați că radioul limitează posibilitatea de exprimare sau dimpotrivă, absența vizualului dă o putere și mai mare cuvântului, pauzei, respirației, în ceea ce privește transmiterea emoțiilor și mesajelor dorite.

Mihai Lungeanu: Cred foarte tare că lipsa unei scenografii reale stârnește virtualitatea conținută în imaginarul și imaginația fiecărui ascultător. Orice sunet este însoțit de o imagine personală. De multe ori, ziceam că dacă punem pe bandă un lătrat de câine, cei 1000 de ascultători virtuali vor avea în fața ochilor minții 1000 de câini pe care îi cunosc. Deci, niciodată, semnul sonor nu aduce democrație în imaginea pe care o produce. Spectacolul radiofonic se realizează prin participarea directă a celui care îl ascultă. El devine un spectacol inedit al propriei sensibilități, culturi și creativități. Teatrul radiofonic se vede cel mai bine cu ochii închiși pentru că în spatele ecranului fără imagine, imaginația lucrează nestingherită. Aici stă cumva și marea responsabilitate a realizatorilor. Anume, să construiască cu foarte multă grijă ceea ce ascultătorul va vedea cu ochii minții. Sunt convins că dacă un spectacol de scenă nu se ridică la nivelul așteptărilor celor din sală, el va fi repede uitat, în timp ce un spectacol radiofonic asumat, la care ai fi putut renunța în orice moment schimbând postul, dacă nu ți-ar fi plăcut ceea ce auzi, dovedește o participare activă a ascultătorului tocmai prin împlinirea imaginilor virtuale cu care el colorează contururile trasate de ceea ce aude. Acest proces de colaborare și de dublă creativitate mi se pare fascinant și provocator, dar și, în același timp, plin de responsabilitate. Decorurile virtuale pe care le construiește muzica, tăcerea, foșnetul vântului sunt lucruri cu care fiecare ascultător-spectator rămâne convins că îi aparțin. Fac parte din sensibilitatea lui. La teatru, trebuie să vezi ce ți se arată. La teatru radiofonic,  vezi ce poți, știi și știi să vezi.

Ioana Soreanu: Digitalizarea, evoluția tehnologică au schimbat modul de lucru. Dacă astăzi editarea și ilustrarea cu efecte sonore se realizează pe calculator, până în urmă cu aproximativ 15-20 de ani se lucra pe bandă, iar multe dintre efecte erau realizate în studio, chiar de actori. Era complicat acest proces?

Mihai Lungeanu: Nu cred că era mai complicat. Am prins și eu minunații pași realizați de regia de studio prin grămezile de bandă veche devenită iarbă, valurile controlate din lighean, săbiile încrucișate la celălalt microfon, ușile deschise sau trântite la moment de către chiar interpreții implicați, sau vestitele sonerii care se suprapuneau nerăbdătoare peste replicile din prim-plan. Erau surse bogate de energie reală, de sugestii sonore neașteptate, de atmosferă greu de înlocuit prin simpla aplicare post factum a abundentelor sonorizări devenite chiar cumva limitative. Lucrul cu banda de magnetofon avea farmecul său, obligând de multe ori la ingeniozitate și la adaptabilitate, la soluții aparent greu de realizat tehnic și la efecte strălucitoare și sugestive. Atmosfera din studioul de înregistrări avea ceva din emoția unei decolări. Toate elementele trebuiau să funcționeze perfect, toată lumea trebuia să fie prezentă, să ajute și era implicată. Până și tăcerile erau dirijate artistic, iar rezultatul era împărtășit într-o comuniune artistică mai dificil de realizat astăzi, într-un timp dominat, după cum știm, de viteză comercială și de o regretabilă superficialitate ideatică. Ceea ce se întâmpla în studio era o mică sărbătoare de fiecare dată. Eram prezent înainte de ora 8:00 pentru ca actorii să poată pleca înainte de ora 10:00 și în cele două ore, studioul de teatru devenea o scenă. La vremea respectivă, dacă s-ar fi putut filma acele întâlniri, ar fi fost un material documentar extraordinar, mai ales pentru actori, pentru interpreții care își lăsau vocea la radio și plecau cu talentul pe scenă.

Ioana Soreanu: Teatrul Național Radiofonic a devenit redacție de sine stătătoare în Radio România la 1 noiembrie 1996. Care este istoria acelui moment?

Mihai Lungeanu: Ce să zic? Este o istorie bogat consemnată documentar. Fiecare a reținut-o și a receptat-o într-un mod personal. Cred că fiecare dintre cei prezenți atunci în redacția care și-a înnobilat astfel titulatura păstrează semnele unor emoții greu de ascuns și de uitat. În primul rând, noțiunea de „național” a deschis perspectiva unei abordări mai largi, dedicate și actorilor aflați în trupele teatrelor din țară, fie ele naționale sau nu. Apoi, semnificația unei redacții de sine stătătoare a presupus un program repertorial complex, o viziune echilibrată și atrăgătoare și un buget generos pentru cât mai multe și mai bune premiere de teatru radiofonic. Arhiva de astăzi a Teatrului Național Radiofonic stă mărturie a numeroaselor realizări de atunci. Era o concurență între premierele unei săptămâni, era o abundență de realizări și de rezultate, cu care toată lumea se mândrea și care bucura pe toată lumea. Ideea de a extinde preocuparea pentru viața teatrală națională m-a determinat să realizez un proiect în acest sens, cu prilejul Centenarului Caragiale, din 2012, în care am solicitat participarea unor actori valoroși și importanți din teatrele naționale din Iași, Cluj, Timișoara, Târgu Mureș, Craiova, făcând înregistrările chiar în studiourile Radio România Teritoriale. A fost o primă încercare care sper că va fi urmată și de altele.

Ioana Soreanu: Aici voiam să și ajungem la colaborarea dumneavoastră cu Radio Iași. Cum vă amintiți această colaborare?

Mihai Lungeanu: În cadrul proiectului mai sus amintit, inițiat, coordonat și realizat pentru a putea oferi posterității interpretări de excepție datorate unor importanți actori ai scenelor naționale, am avut bucuria și onoarea de a colabora cu câteva nume de prim rang, emblematice pentru scena Teatrului Național ”Vasile Alecsandri” din Iași. Și am să citez pe domnul Dionise Vitcu,  Petre Ciubotaru, doamna Mihaela Arsenescu-Werner, domnul Constantin Popa, domnul Emil Coșeru, nu trebuie să le mai recomand și doar să mă bucur că s-a întâmplat această întâlnire. În același timp, o echipă tehnică profesionistă a Studioului Teritorial, generoasă și plină de solicitudine, ne-a ajutat pe toți în permanență, pentru ca într-un timp limitat, prin forța împrejurărilor, să împlinim cu bine înregistrările propuse. Pentru mine, întregul popas ieșean a fost relevant, pentru că am încercat să îmbin valoarea propusă a textelor, câteva importante schițe semnate de, foarte adevărat, nemuritorul Caragiale, și nu comentez mai mult, cu realele valori interpretative pe care mi le oferea distribuția aleasă. Cred că împreună am reușit să construim un semn de teatru radiofonic important atât pentru noi, cei care l-am realizat, cât mai ales pentru generațiile viitoare invitate să descopere țara lui Caragiale, așa cum am numit proiectul la vremea respectivă, prin prisma unei opere literare de valoare inestimabilă și prin glasul inconfundabil al actorilor care i-au dat viață. Rămân și astăzi profund recunoscător celor care au susținut proiectul, onorându-l cu gândul și cu fapta. Timpul a fost atât de scurt încât nu am avut alt scop și altă recreație decât munca și lucrul. Așa că le păstrezi tuturor o  amintire foarte plăcută.

Ioana Soreanu: Din punctul dumneavoastră de vedere, conform realității de astăzi, actualul context politic și social și evoluția tehnologiei, care este viitorul radioului ca promotor al valorilor culturale?

Mihai Lungeanu: Întrebare dificilă, așa cum este dificil de apreciat impactul real al tehnologiei atât de avansate, vezi performanțele inteligențe artificiale asupra acestui domeniu sensibil și în același timp plin de forță și energie, care este conținut de orice misiune radiofonică, fie știri, fie teatru, fie poezie, fie muzică. Bun, întrebarea, de fapt, nu este dificilă, dificil este răspunsul. Da, cred în vitalitatea radioului ca element de comunicare și de arhivare, de formare și de promovare, dar mai cred și că libertatea de expresie, naturală și firească oricărui domeniu artistic, trebuie îngrijită și apărată de ingerințele economice, politice sau administrative. Tocmai o vreme instabilă și tulburată zilnic, plină de evenimente contradictorii dar lipsită de orizonturi clare, precum este cea în care trăim și supraviețuim, cere repere culturale stabile, continuitate educațională și valoarea artistică ridicată exemplar la nivelul unei spiritualități de care nu ne putem despărți decât cu primejdia certă a dispariției ca umanitate. Tehnologia ne poate ajuta dacă o vom folosi pentru avantajul nostru și nu spre dezavantajul celorlalți. Eu cred că teatrul radiofonic rămâne o punte de legătură între povestea fiecăruia dintre noi și marea poveste din care facem parte cu toții, iar radioul, atâta timp cât înseamnă comunicare și informație necesară și minții și sufletului, nu va putea dispărea, ba chiar poate că va deveni mai util celor care azi, aparent, suntem legați între noi, dar, în realitate, însingurarea devine mai periculoasă. Îmi aduc aminte, îmi permit să citez o… o definiție dată la un moment dat, în momentul când televiziunea luase având și apăruseră televizoarele în casele tuturor și definiția suna în felul următor: ”filmul este un cap mare într-o sală mica, teatrul este un cap mic într-o sală mare, iar televizorul reprezintă două capete aflate față în față”. Plecând de la această definiție, aș spune că radioul reprezintă două urechi care se ascultă și își vorbesc în permanență.

(AUDIO/FOTO) Antropologia, în studiul personajului: Teatrul Odin, la UNAGE Iași

Publicat de isoreanu, 19 februarie 2024, 18:19 / actualizat: 3 mai 2024, 14:57

Tinerii artiști ai Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași au exersat această experiență în cadrul unui workshop susținut de actrița Carolina Pizarro, de la Teatrul Odin, din Danemarca.

Un reportaj de Ioana Soreanu.

Teatrul Odin, din Danemarca, fondat de Eugenio Barba, promovează, prin producțiile sale, învățarea în acest domeniu, parcurgerea etapelor din acest proces devenind la fel de importante ca reușita producției. Plăcerea conceperii unui spectacol, creația primesc timpul și atenția cuvenite.

Conf. univ. dr. Vasilica Bălăiță, de la Facultatea de Teatru a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași a fost cucerită de această metodă încă de la prima întâlnire cu Eugenio Barba și, din dorința de a oferi și studenților această experiență, a organizat mai multe evenimente, invitând, prin Programul Erasmus, actori ai Teatrului Odin să susțină workshop-uri, la Iași.

De data aceasta, a fost invitată Carolina Pizarro, care a lucrat, timp de câteva zile, cu tinerii actori, regizori sau teoreticieni, la Casa Balș.

Modul de construire a unui personaj a fost tema în jurul căreia s-au desfășurat atelierele, care s-au finalizat, vineri, cu o demonstrație de work in progress.

Carolina Pizarro: Lucrez la Compania „Odin” de opt ani, ca actriță și performer. Compania „Odin” susține spectacole, dar desfășoară și o activitate pedagogică. Noi explorăm antropologia teatrală.

Reporter: Explicați-ne metoda dumneavoastră.

Carolina Pizarro: Metoda mea îmbină tradiția în raport cu experiența, așa că folosesc tehnici din vest și est. De exemplu, utilizez Kalaripayattu, o artă marțială din India, pe care aplic principiile antropologiei teatrale, încercând să găsesc noi moduri de creare a personajelor. Studenții învață a, b, c-ul: cum să meargă, cum să zâmbească, să vorbească, folosind rezonanța vocii și toate posibilitățile pe care le avem utilizând expresia noastră. Am trecut cu ei prin exerciții diferite. Apoi, ei au început să compună, ca și cum ar crea cuvinte din fiecare literă pe care au învățat-o în timpul studiului. Deci, ei au avut un personaj secret, un costum, iar în final au obținut direcția construcției personajului. Îl pot contura pe Hamlet, de exemplu, sau un alt personaj, pentru un alt spectacol.

Reporter: De ce este specială aceastpă metodă?

Carolina Pizarro: Această metodă este specială pentru că noi nu începem de la text, nu avem, mai întâi, textul. Eu concep, pentru început, mișcarea, creez personajul, apoi, este introdus textul. După aceea, pot improviza și compun scena. Deci, este invers, pentru că, în mod obișnuit, în teatru, oamenii stau și citesc textul, urmează indicațiile autorului și în funcție de acestea, creează scena. Dar noi începem de la corp, nu de la creier sau gânduri.

Vasilica Bălăiță predă cursuri de antropologie teatrală. De aceea, astfel de experiențe, spune ea, sunt binevenite pentru studenți.

Zece ani în urmă, am primit ca sarcină să predau Antropologie Teatrală. M-am documentat înainte, pentru că vin dintr-un câmp al practicii actoricești, cu un doctorat în teatrul absurdului, Eugène Ionesco, și m-am documentat mult. Am descoperit niște cărți, niște autori. Între autori, pe Eugenio Barba, cel care a sistematizat toată această materie și a ștanțat-o ca materie de Antropologie Teatrală. Descrie ce i se întâmplă corpului actorului în regim de spectacol și nu numai, există pe urmă foarte multe materiale despre tot ce poate fi spectacol în stradă, în sală specială, în diferite contexte, o istorie a teatrului însumată, de pe cele cinci continente ale lumii, plecând de la teatrul tribal, până la căutările cele mai elegante și elocvente ale lui Peter Brook, să spunem. Toată această materie poate să fie interesantă la lectură, însă când o predai unor actori, ai nevoie, cred, eu cel puțin am avut nevoie, de ancore în practică. Acesta a fost motivul pentru care am luat legătura cu teatrul, singurul teatru-laborator pe care, în sfârșit, l-am putut accesa. Am mers eu însămi, deseori, în Danemarca. Am întâlnit o mulțime de oameni, am intrat în structurile lor și mi s-a părut firesc să însoțesc acest curs teoretic pe care-l compun deseori cu filme, conferințe, vizite ale studenților în Danemarca, sau Italia, sau alte locuri în care se întâlnesc cei de la Odin Teatret, să-l însoțesc cu vizite ale actorilor formați toți în același fel și care să înlesnească studenților accesul la o experiență sintetizată în timp și în spațiu.

Studenți la Actorie, Marionete și Păpuși, Regie sau Teatrologie, tinerii au descoperit, fiecare, plăcerea de a construi personaje, prin mijloacele expresivității corporale:

Carolina a reușit să ne și conecteze între noi la un nivel mult mai profund.

Este foarte important să ai ordine interioară atunci când vrei să pregătești ceva, un proiect, un monolog. Am învățat aici că, cu cât am mai multă liniște, cu cât reușesc să dobândesc liniștea asta interioară și să mă pot concentra asupra muncii cu mine însămi, cu atât mai bine voi reuși să vă dezvolt.

Acest workshop mi-a readus aminte că pentru a ajunge la performanță, am nevoie de antrenament zilnic și conduita să fie atât de natură fizică, cât și emoțională, dar și spirituală. Teatrul nu este doar să primești un text și să te bucuri de interpretarea acesteia, vine cu mult înainte de momentul reprezentației și se termină mult după. Cred că ține o viață întreagă, dacă într-adevăr îți dorești să faci asta într-un fel profesionist și este vorba despre antrenamentul minții, al sufletului și mai ales al conștiinței colective, la care sperăm că o să punem cărămidă cu cărămidă noi toți laolaltă.

Eu sunt regizor deja și atunci, am avut ocazia să lucrez de-a lungul facultății, și nu numai, cu diferiți actori, însă wokshop-ul ăsta m-a pus în postura în care trebuie să fiu eu actriță și să ascult de cineva, ceea ce a fost destul de greu pentru mine. Mi-am dat seama că mai am de lucrat la a mă lăsa văzută, deși îmi doresc să mă las văzută, încă nu sunt complet deschisă spre zona asta.

Carolina ne-a spus că, de fapt, noi aici nu învățăm, că deja noi știm aceste lucruri și se află în interiorul nostru tot și avem aceste cunoștințe și doar trebuie să le descoperim.

(Radio Iași)

(AUDIO/FOTO) Vasilica Bălăiță: Nu există bine și rău, există omul cu binele și răul înăuntrul lui

Publicat de isoreanu, 11 februarie 2024, 09:28 / actualizat: 11 februarie 2024, 11:28

Un reportaj de Ioana Soreanu.

Avansul tehnologiei a devenit o preocupare serioasă, în ultimii ani. Această evoluție a împins înainte domenii importante, cum este medicina. Confortul nostru zilnic este influențat în bine de apariția unor device-uri, tehnologii care ne scutesc de mult efort și timp, alocate unor sarcini. Acasă și la serviciu, viața noastră este îmbunătățită de acest progres fulminant.

Ce pierdem însă. Simțim că se prăbușește o lume, așa cum o știam noi, ne simțim mai singuri în fața ecranelor.

Vasilica Bălăiță, conf. univ. dr. la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, a închipuit un scenariu pentru anul 2060, în care societatea este împărțită în două: tehnologiști și manualiști. Un clivaj între două lumi, cu obiceiuri, reguli și principii diferite. Aparent, două lumi paralele.

„Familia mea nouă” a fost prezentat, săptămâna aceasta, ca spectacol-lectură, într-un proiect al Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și ALECART, la Teatrul Cub.

Craka: În Lost Modernity, civilizația se apreciază în biți, omul nemaifiind considerat o ființă socială, emană, degajă și construiește informație în virtual. Ceea ce înainte era social, comunitate, în Los Modernity, a devenit rețea socială cu vârfuri culturale.

Nu întâmplător, un basm, basmul Cenușăresei, este pretextul scenariului.  Prințul (dintr-o familie mixtă, tatăl tehnologist și mama manualistă) găsește, la bal, pantoful alesei inimii sale (o manualistă) și pleacă în căutarea ei. Happy end.

Concluzia: echilibrul, luciditatea, comunicarea ne vor salva ca specie.

Craka: Nu intrați în sistemul nostru de apreciere, nu ne plătiți, nu existați.

Moulon: Nici măcar ca o realitate adiacentă care să încurce, să vă deranjeze, orice?

Craka: Nu! Realitatea voastră nu e studiată, deci nu există la nivel cultural. Pentru că voi, fiind o comunitate închisă, nu mișcați bani, ci doar produse.

Moulon: Dar asta nu înseamnă că nu facem parte dintr-o realitate transculturală.

Craka: În  Lost Modernity, cultura se măsoară biți, voi nu existați.

Moulon: Eiiiiii… Interesant! Păi, te invit la cotețele mele ireale, să colectăm ouă de găină pentru producerea unei măști naturală de fumusețe.

Craka: Doar dacă pot s-o vând!

Moulon: E o idee bună. Întâi, ai s-o cumperi. Până la urmă, asta înseamnă că mă apreciezi.

Agnita:  Măi, voi doi v-ați conectat prea repede. Ce-aveți?

Fansezi: Energia umană are o viteză mult mai mare decât live-ul, e instantanee.

Autoarea, Vasilica Bălăiță, a explicat ideea scenariului:

Reporter: SF și nu prea, piesa. Ne poartă în 2060, dar vedem că ceea ce se întâmplă astăzi se apropie foarte mult de ceea ce ați descris în piesă. Care e de fapt morala?

Vasilica Bălăiță: Este Science Fiction, dar pe ce se bazează Science Fiction-ul din seara asta, dacă nu pe atenția unui fenomen prezent, în curs, pe care îl poți reda imaginându-l un pic. Morala, aș spune, acestui spectacol-lectură, și cum au redat-o și actorii, știi, nu numai… că au fost foarte calați pe text, e „be attentive!”. M-a… m-a motivat în scrierea acestui text faptul de a fi atentă și de a nu dori să trăiesc în spaimă. Și atunci, devii lucid.

Reporter: Spaimă de ce?

Vasilica Bălăiță:  Spaimă de acest mileniu care se deschide, al globalizării lichide, fluide, în care pică, rând pe rând, tot ce știai tu despre toate. Spaimă de această singurătate, solitudine în care este dispersată noțiunea de comunitate, de oraș, de viață pe bune. Ne dizolvăm și în același timp, dacă suntem lucizi, putem să ne conectăm în moduri pe care nu le-am imaginat până acum la viață. Putem să continuăm un traseu fain ca specie umană. Un traseu pe care nu-l vedem acum, pe care nu-l vezi niciodată când ești speriat. Nu există bine și rău, există omul cu binele și răul înăuntrul lui, omul care poate alege, omul care poate gândi, care poate fi conștient, care e mai presus decât îngerii prin capacitatea de a alege.

Regizorul spectacolului, Florin Caracala, cadru didactic la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, s-a raportat la prezent pentru a putea proiecta în viitor această evoluție a tehnologiei și consecințele ei:

Florin Caracala: Nu știu dacă trebuie să ne speriem, cred că mai degrabă trebuie să începem să o înțelegem. Lumea asta tehnologizată a venit deja peste noi, n-a venit de ieri, de azi, nu va veni peste 10 ani, a venit deja.

Reporter: Deci, e un SF sau nu prea?

Florin Caracala: Evident că propunerea din textul Vasilicăi Bălăiță e imaginată, e dusă până la capăt. În încercarea mea de a înțelege universul pe care îl creează Vasilica în text, eu am dezbătut mai degrabă în analogie cu prezentul și am încercat să văd de unde și-a extras cumva dinamica pe care o creează în text Vasilica. Și atunci, m-am gândit doar așa la ultimii 3 ani și la toate schimbările care s-au produs, apariția inteligenței artificiale, apariția atât de multor potențialități tehnologice, mașinile electrice, dronele care îți lasă pachetele la ușă, toate lucrurile astea care se întâmplă sau societățile în care cetățenii sunt monitorizați prin CCTV-uri care pot face recunoaștere facială.

Reporter: Dar, este arta în pericol în această lume tehnologizată? E o întrebare pe care multă lume și-o pune.

Florin Caracala: Nu știu dacă arta e în pericol sau, nu știu, poate că eu citesc arta ca având o definiție care pornește în primul rând de la context, de la intersecția dintre spațiu și timp. Cred că arta, așa în epoci și în culturi, și-a modificat definiția. Numai dacă ne gândim la ultima sută de ani, apariția fotografiei, apariția filmului, ultimii 150 de ani… Și s-a pus problema: e artă, nu? Tocmai filmul a fost a opta artă. Deci, arta tot timpul poate să se redefinească. Evident, artă cred că există și în virtual, chiar dacă noi, poate că în momentul de față nu putem să cuprindem conceptul sau să-l înțelegem în formatul în care e, poate că generațiile tinere poate cresc deja cu altă definiție a artei. Arta e dinamică. Nu știu dacă arta e în pericol. Eu cred că arta de fapt, va deveni singura manifestare a umanității.

Actrița Oana Sandu, de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri din Iași”, cadru didactic la Universiatea Națională „George Enescu”, a interpretat-o pe profesoara de antropologie, Craka, tehnologistă. După o introspecție și a realizat că modul ei de viață, copilăria la țară, la bunici, nu o împiedică astăzi, să accepte binefacerile evoluției tehnologice:

Oana Sandu: Săptămâna aceasta, cât am lucrat pentru personajul Craka, profesoara de antropologie, m-am uitat pe foarte multe filmulețe despre temele astea, roboți, robotizare, IT, cât ne acaparează viețile. Știam că a apărut un robot numit Sophia, dar am fost uimită de problemele care s-au pus, pentru că a primit cetățenie. La unul dintre interviuri, când a fost întrebată dacă se crede om, robotul Sophia a răspuns celui care-i lua interviu: ”Dar tu ești om, tu de unde știi că ești om?”. Și atunci, am rămas uimită și în același timp și speriată, pentru că deja au început probleme de etică. Dacă Sophia se crede om și dacă ar fi deconectată, dacă nu se numește, eutanasiere. Ei, uite, cu astfel de probleme începem să ne lovim, din ce în ce mai des. Cred că Vasilica a găsit soluția de mijloc, unde familia de vârf este…

Reporter: …mixtă

Oana Sandu: …mixtă, tehnologiști cu manualiste. Cred că echilibrul, balanța, acolo trebuie să ajungem. Excesele nu duc la nimic bun. Am avut experiențele copilăriei, viața mea la țară, la bunici și n-aș renunța niciodată la tihna, despre care iarăși vorbea Vasilica, pentru nimic în lume. Dar, nu spun nu nici la tehnologie, pentru că, uite, astăzi și mai ales în timpul pandemiei, am fost obligați să ținem școala online, deci, eu cred că am găsit balanța.

Așadar, nu este cazul să respingem progresul tehhnologic, iar aceeptarea acestuia nu înseamnă renunțarea la viața noastră, așa cum o știm, la comunicare, la tihna care potențează creativitatea, cum a spus Vasilica Bălăiță.