De ce m-am întors în România: Povestea familiei Socea şi a dulceţurilor cu tâlc

Publicat de , 3 mai 2015, 17:29

După trei rătăciri şi mai multe peripeţii am ajuns la Rediu, în judeţul Neamţ, în dealul dulceţurilor miraculoase ale doamnei Cristina. Am fost întâmpinaţi cu zâmbete generoase şi căldură, nu doar sufletească ci şi în sobiţele mici şi cochete din fabrica soţilor Socea.

Daniel şi Cristina Socea sunt o familie model, un mic univers în care orice lucru, oricât e mărunt ar fi, se face cu pasiune şi cu responsabilitate 

Soţii Socea au plecat în anul 1998 în Italia cu gândul de a strânge bani şi de a se întoarce acasă, ceea ce au şi făcut după 5 ani petrecuţi în străinătate. Au învăţat acolo că lucrul bine făcut înseamnă răbdare, pasiune, onestitate şi atenţie la detaliu.

După aproape 4 ani de Bunătăţi Tradiţionale Cristina, soţii Socea au ajuns să livreze produse tradiţionale chiar şi în Japonia sau Nouă Zeelandă, iar cea mai mare comandă a fost în Franţa – 11 mii de borcane de dulceaţă. În timp ce producătorii se inghesuie să ocupe rafturile supermarketurilor, ei au decis să le respingă ofertele pentru că nu vor, spun ei, să se amestece printre etichete derizorii şi produse false şi au refuzat chiar şi o oferta de 100 de mii de euro, de la un investitor italian, pentru că nu au vrut să-şi dezamăgească clienţii. În timp ce lumea în care trăim a devenit o goana după cantitate, secretul bunătăţilor doamnei Cristina stă în cantităţile mici pe care le produce.

Doamna Cristina duce mai departe nu numai tradiţiile culinare româneşti culinare ci şi alte meşteşuguri pe care le-a învăţat de la părinţi  şi bunici, aşa cum este ţesutul. Face ştergare tradiţionale româneşti şi şi-a propus să reînvie tradiţia războiului de ţesut, unde îi va învăţa chiar şi  pe oaspeţii să ţeasă.

[quote align=”center” color=”#999999″]Fabrica soţilor Socea este un atelier tradiţional româneasc, cu aer mistic, unde se făureşte cu măiestrie dulceaţă cu dragoste, după o artă culinară zămislită din mâinile doamnei Cristina, care se ocupă personal atât de producţie cât şi de livrare. Tot ea comunică în mod constant cu clienţii, prin e-mail sau telefon, şi le ascultă atent opiniile asupra produselor.[/quote]

Am învăţat de la soţii Socea că nimic nu se pate face fără curaj, voinţă, dăruire, muncă şi perseverenţă, dar că atunci când lucrezi cu pasiune, rezultatele sunt pe măsură. Am plecat de la fabrică după aproape două ore de poveşti, încărcaţi cu energie pozitivă, cu dulceaţă şi zacuscă de cea mai bună calitate.

Iată povestea lor:

Anca Loghin: Spuneţi-mi, ce v-a determinat să plecaţi din ţară?

Cristina Socea: Toate greutăţile astea care sunt şi acum, care erau şi înainte. Am plecat pentru că nu aveam pur şi simplu ce să facem aici. Nu aveam locuri de muncă, nu aveam absolut nimic.

Anca Loghin: Şi a rămas singura soluţie …

Daniel Socea: Absolut. Am plecat în Italia.

Anca Loghin: Ce aţi făcut prima dată când aţi ajuns în Roma?

Daniel Socea:Prima dată am dormit în gară, pentru că nu a venit nimeni după noi. Nu au putut să vină acei verişori la care mergeam.
Cristina Socea: Ne încălzeam la gura metroului…
Daniel Socea: Am început imediat munca. Eu munceam la montat termopane, iar soţia curăţenie în casă.

Anca Loghin: Cum aţi resimţit schimbarea. Cum aţi reuşit să vă adaptaţi.

Cristina Socea: Nu e uşor, dar nici greu. Atâta timp cât pleci într-o ţară civilizată, cât eşti doritor să înveţi lucruri noi. Am avut norocul că am întâlnit familii deosebite de la care am avut ce învăţa. Dar, în acelaşi timp greu cu limba, mersul prin Roma, care, este destul de mare şi mergi 2 – 3 ore cu diferite metrouri, tramvaie, autobuze, ca să ajungi la muncă. După care, să laşi alea 3 ore de muncă, să te întorci alte 2 – 3 ore. Greu! În perioada în care am plecat noi erau foarte puţini români. În momentul în care auzeau o vorbă românească, deja întorceai capul, te uitai…

Anca Loghin: Eraţi nostalgici…

Cristina Socea: Da, nu era ca acum.

Anca Loghin: Ce v-a plăcut cel mai mult cât aţi stat în Italia?

Daniel Socea: Civilizaţia şi cum ţin ei la toate tradiţiile lor, la tot ce înseamnă a fi italian. Lucrurile astea m-au impresionat. Noi românii nu prea ţinem la lucrurile noastre. Şi sunt foarte muncitori.

Cristina Socea: Am dat peste oameni foarte bogaţi, dar oameni care ei îşi preparau mâncarea în casă. Nişte oameni extraordinari. Am muncit la o Contesă, un exemplu pentru mine. Am avut mult de învăţat la ea. În afară de statutul de Contesă, era o bună gospodină, avea tot ce îi trebuie. Nu-i destul să ai bani şi să nu ştii de nimic. Sunt oameni deschişi, sunt oameni educaţi, bine îngrijiţi. Nu fug după statutul ăsta de „patron”, de „administrator”. Sunt oameni muncitori, care muncesc în fabrici, muncesc peste tot, dar nu fug de a sta degeaba şi de a comanda. Nu este şi cazul nostru.

Anca Loghin: Ce nu v-a plăcut cât aţi stat acolo? Sau nu neapărat ce nu v-a plăcut, ce v-a lipsit în perioada în care aţi stat în Italia?

Cristina Socea: Noi am plecat de acasă, dar niciodată nu am zis că rămânem acolo. Aşa că, erau mereu cu gândul de a ne întoarce acasă. Până la urmă, oricât de bine ar fi fost acolo, ne-a lipsit România şi ne-am întors.Ce nu ne-a plăcut la ei este faptul că la ei eşti bun atât cât munceşti. Ei te i-au pe tine, te consideră ca muncitor, este totul bine. În momentul în care ai avansat puţin, deja, nu mai eşti văzut bine.
Daniel Socea: Am plecat cel mai mult pentru copii. Fetiţa noastră cea mare s-a născut acolo. Nu am vrut să crească copii, nu ştiu, nu am vrut deloc acolo şcoli…
Cristina Socea: … anturajul, droguri….

Anca Loghin: Nu vedeaţi o viaţă….

Cristina Socea: Nu, nu.
Daniel Socea: Dar bine, din ziua în care am plecat acolo am ştiut că ne întoarcem. Ne-am şi stabilit termen: 5 ani.
Cristina Socea: Ne-a fost foarte greu când ne-am întors în România, dar nu am zis niciodată că vom pleca înapoi în Italia. Noi suntem conştienţi că o dată ce ai decis un lucru, trebuie să mergi, şi, lucrurile nu se vor schimba într-o lună, două, trei. Trebuie să stai să te obişnuieşti, să vezi cum este…

Anca Loghin: V-aţi decis să vă întoarceţi în ţară. Primul gând a fost să vă deschideţi ceva sau ideea a venit după ce v-aţi întors în ţară?

Daniel Socea: Nu, nu. M-am întors în ţară şi m-am apucat de transport. Am lucrat vro 5 ani şi banii toţi pe care i-am câştigat, i-am reinvestit. Nici transportul nu ne plăcea pentru că stăteam foarte mult timp departe de familie. După aia am făcut magazine, baruri, microferme, şi alea ……. Când m-am lăsat de tot de transport, am deschis un atelier de tâmplărie, care îl avem şi acum. Pentru că asta făcusem şi acolo cât am muncit. Când am făcut destui bani, am făcut afacerea asta care e pe sufletul nostru, pentru că noua întotdeauna ne-a plăcut să gătim, să mâncăm sănătos. Ceea ce ne place nouă şi ce am văzut noi afară, firme mici care sunt lăsate din generaţie în generaţie şi lucrul acesta vrem să facem şi noi acum cu bunătăţile de casă.
Cristina Socea: Am învăţat că nu este bine să fii un bun administrator, trebuie să fii un bun muncitor. E adevărat, afacerea trebuie să o administrezi, dar mai întâi trebuie să munceşti foarte mult. Am învăţat să fim oameni corecţi, am învăţat să fim muncitori, am învăţat să apreciem lucrurile mărunte în ceea ce ne priveşte cu noua afacere. Trebuie să avem răbdare.

Anca Loghin: V-a fost greu să începeţi afaceri în România? După ce v-aţi întors, cu ce dificultăţi v-aţi confruntat?

Daniel Socea: Cu birocraţia, dar, de data aceasta cu afacerea asta am rămas plăcut surprinşi pentru că se vede că ceva s-a schimbat şi în ţara asta. Foarte foarte drăguţ. Ne-a explicat: primul lucru faceţi asta. Am venit peste 3 luni, faceţi ăla, peste 3 luni, apoi faceţi ăla. Ca autoritate dacă vrei să se dezvolte ceva în ţara asta, trebuie să laşi. Îi spui: începe cu asta.
Cristina Socea: Şi noi ne-am conformat dorinţelor. N-au cum să nu-ţi dea autorizaţie şă să te susţină văzând că vrei să faci, văzând că îţi place, că e o curăţenie imaculată, că arăţi oamenilor unde se lucrează, cum se fac. Nu au cum să nu te susţină.

Anca Loghin: V-a fost greu să vă reobişnuiţi după perioada petrecută în Italia?

Cristina Socea: Da. Putem spune, da! Acolo oamenii sunt deschişi, zâmbitori în momentul în care vii aici vezi oamenii alergând, oamenii pe stradă nu zâmbesc, nu sunt calmi, nu merg încet la plimbare. Îi totul o fugă la noi aici. Pe când acolo, nu. Acolo oamenii sunt foarte calzi. În momentul în care ne-am întors, oriunde am fi mers, să obţinem o autorizaţie, să ne schimbăm buletinul , eram priviţi ca nişte străini.
Daniel Socea: Dar, am făcut pentru copii, pentru noi. Oricum te simţi străin oricum, oricâţi bani ai face acolo, tot străin eşti.

Cristina Socea: Cred că dacă eşti decis să rămâi sau eşti decis să pleci, vei trece cu uşurinţă peste toate astea. Dacă ai mereu îndoieli, nu-ţi v-a plăcea nici aici şi nici acolo. Noi am plecat acolo hotărâţi, am stat, am învăţat ce era de învăţat, ne-am întors înapoi. Când ne-am întors, la fel, cu gândul de a rămâne, oricât de greu ne-ar fi fost, nu e uşor. Nouă ne palce să muncim, ne place să ne creştem copiii pe lângă casă, să ne permitem luxul acesta de a fi la prânz împreună cu ei, de a fi la cină. Pentru noi este un lux. În străinătate niciodată nu vei putea sta la prânz cu copilul.

[quote align=”center” color=”#999999″]Orice-ai face și oricât de mulți bani ai câștiga în afară, te simți străin. Nu ne-a fost ușor când ne-am întors în țară însă am avut răbdare. Dacă ești decis să rămâi sau ești decis să pleci vei trece cu ușurință peste toate provocările. Dacă ai mereu îndoieli, nu-ți va plăcea nici aici, nici acolo.[/quote]

Anca Loghin: V-a venit ideea cu dulceţurile tradiţionale, şi, nu numai. Haideţi să urmărim firul poveştii.

Cristina Socea: Fiind gurmanzi, am zis să producem ceva în domeniul acesta. Era ceva cu care ştiam că vom reuşi, că nu ne va fi greu să facem lucrurile astea. Într-o dimineaţă, soţul zice: „Facem dulceaţă?”. Facem. Habar nu aveam că nu mai făcusem dulceaţă. Şi, ne-am apucat, şi, am făcut mii de borcane de dulceaţă. Dar, necunoscând mediul online absolut deloc, nu ştiam cui îi o vom vinde.

Anca Loghin: Unde le distribuiaţi?

Cristina Socea: Pentru început, nicăieri. La un moment dat am început să scriu pe Google că vând dulceaţă, Ne-a contactat cineva zicându-ne că vă cumpăr toată dulceaţa. Nu a venit nici să o cumpere, nici să nu o cumpere, dar ne-a dat aşa un impuls. Ne-am deschis un cont de Facebook, o pagină de Facebook, am început să arăt oamenilor exact cum fac dulceaţa, la foc de lemne, cu ceaun, cu borcane. La noi, oricine poate să vadă când se produce, cum se produce, şi, am început şi am făcut mai multe sortimente. Încet, încet ne-am deschis şi un magazin online. De acolo au început să vină comenzile. Am vândut pentru început peste 10.000 de borcane la un lanţ de magazine. Am renunţat la ei pentru că nu le-au expus corespunzător. Noi mergem după alte criterii, nu neapărat trebuie să ne vindem. Nu am vândut-o anul acesta, foarte bine. O fac cadou ce ne-a mai rămas.

Anca Loghin: Distribuiţi doar în ţară sau în mediul online aveţi comenzi şi în străinătate?

Daniel Socea: Şi în străinătate. În mediul online, peste tot. Toate ţările din Europa. În Franţa avem un depozit en-gros care cumpără tot timpul.

Anca Loghin: Care a fost cea mai mare comandă care aţi avut-o într-o altă ţară decât la noi?

Cristina Socea: În Franţa.
Daniel Socea: În Franţa, nu ştiu, cred că 10.000 de euro am primit o dată. Ei doresc dulceaţă de cireşe amare, murături, zacuscă de hribi, zacuscă de ghebe.

Anca Loghin: Şi în alte ţări în care aveţi….

Daniel Socea: Avem în Italia, la Bruxelles, dar, foarte mult comandă online.
Cristina Socea: Online, din Noua Zeelandă… Nu ştiu, din ţări din care în momentul în care mă uit pe telefon şi văd că scrie Japonia, mă mai uit o dată, după aceea îi răspund.

Anca Loghin: Care este secretul dulceţurilor de la „Cristina”? 

Cristina Socea: În primul rând mă ocup personal de toată afacerea dulceţurilor. Folosesc reţete dintr-o carte foarte veche, făcută cadou de la o bună prietenă. Trebuie să pui suflet ca să-ţi iasă. Orice fel de muncă ai face, dacă nu e pasiune şi nu vrei să-ţi iasă lucru de calitate, ai renunţa. Îmi place să fiu perfectă în prepararea lor. Dacă nu te abaţi de la reţetă, aşa secrete sunt multe, trebuie să strici oale întregi de dulceaţă ca să ajungi …. la performanţă. Mereu încerc să aibă culoarea foarte plăcută, să aibă fructul întreg, să aibă consistenţa, să-şi păstreze parfumul, sunt multe secrete. Dar asta trebuie să le descoperi, dacă vrei bineînţeles, încetul cu încetul. Este făcut totul la mână. Noi nu avem nici un fel de maşinărie.

Folosim doar fructe proaspete, de aceea munca noastră este imensă, pentru că soţul trebuie să colinde peste tot dacă nu avem fructe în zonă. Sun anumiţi paşi. Dacă vrei să pui în borcane după ce s-a terminat de făcut, nu contează că e 12:00, îi 1:00, îi 2:00 ceasul, trebuie să stai şi să pui în borcane, pentru că marfa lăsată pe a doua zi, nu va avea aceeaşi calitate. Pe când nu ştiu, sunt mulţi ca noi care mai administrează afacerea de dulceţuri, dar nu o fac ei, pentru că nici un angajat nu-ţi va sta până la 1:00 noaptea, iar tu dacă rămâi, trebuie să fii pasionat, la 1:00 noaptea să ştergi gura la borcan să fie perfect. Că fără pasiunea aceea de a ieşi perfect, nu ai cum să reuşeşti. Momentan avem în jur de 50 de produse. La cerinţele clienţilor am făcut şi zacuscă de mai multe feluri, am făcut murături, gogoşari umpluţi cu ghebe.

Daniel Socea: Produse din carne la Crăciun, cozonaci.
Cristina Socea: Cozonaci la Paşte şi Crăciun.

Anca Loghin: Nu aţi mai pleca din ţară?
Cristina Socea: Nu. Nici vorbă.
Daniel Socea: Nici gând. Dacă nu ne-am întors atunci….
Cristina Socea: Ne-am stabilit prea bine aici, avem copiii care cresc frumos, au bunicii aici. E foarte important. E frumos, sănătos nu mai vorbim că poate să mănânce numai bio, numai produse de casă.

Anca Loghin: Şi dacă mai târziu se hotărăsc ei să plece, ce i-aţi sfătui? Ce i-aţi sfătui pe tinerii care se găndesc să plece, fie au plecat şi se gândesc să se întoarcă în ţară?

Cristina Socea: Trebuie să aibă curaj, trebuie să facă ceea ce gândesc, ceea ce le place, nu ceea ce văd la alţii, pentru că nu vor reuşi. Niciodată, nu ştiu, dacă alţii ar avea pasiunea mea de a face dulceţuri, cum nici eu nu m-aş apuca să fac un lucru doar că acela are succes. Dacă mie nu-mi place şi nu voi reuşi să-l fac la fel de bine ca el.

Daniel Socea: Eu i-aş sfătui să facă ceea ce le place, cum spuneam şi înainte, şi, să aibă răbdare. Noi românii suntem învăţaţi ca azi să-ţi deschizi o afacere şi mâine vrei Jeep, vrei vilă, nu!. Totul va ieşi, dacă faci ceva din pasiune, cu dragoste va trebui timp. Dar la sfârşit vei reuşi.