De ce m-am întors în România: Povestea lui Teo Răileanu bate filmul

Publicat de , 10 mai 2015, 13:06 / actualizat: 22 iunie 2015, 0:12

Este psiholog, consultant politic, mecanic auto, muzician, fotograf, motociclist, grafic designer şi mai nou scriitor….nu, nu este un scenariu Hollywoodian, este o parte din viaţa lui Teodor Răileanu. 

M-am întâlnit cu Teo în locul pe care îl îndrăgeşte cel mai mult şi unde înregistrează deseori alături de trupa sa Tangerine: la Studioul de Bază. Aici am început incursiunea în povestea fascinantă lui Teo, un tânăr neliniştit cu spirit enciclopedic, un iubitor de ţară declarat oficial, un aventurier prin definiţie, un orator talentat şi un artist pasionat.

După ce a absolvit cursurile facultăţii de Psihologie din Iaşi, Teo a plecat din ţară „din dragoste” şi a stat timp de mai bine de 6 ani în Israel, ţară cunoscută prea puţin în adevărată sa esenţă, aşa cum mi-a mărturisit. Şi-a făcut bagajul în jumătate de oră, şi-a luat cărţile, aparatele foto “şi două perechi de şosete” şi a luat-o de la capăt, într-o ţară de conflict, cu o civilizaţie net diferită de cea europeană.

Prima dată a lucrat într-un restaurant în Haifa, alături de un absolvent de Sorbona şi un fost comandant de forţe antitero. A realizat prima sa expoziţie foto, din pasiune pentru fotografie, a lucrat pentru comunitatea românească din Haifa, a înfiinţat ziarul comunităţii, a condus un proiect de cercetare şi a fost consultant politic, timp de trei ani, în Knesset, Parlamentul Israelian. După şapte ani s-a întors în ţară, pentru că aici se poate exprima şi, aşa cum spune el, „niciun străin nu va intelge vreodată un banc cu Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul”. În prezent lucrează în consultanţă politică, atât în ţară cât şi la Parlamentul European, iar în timpul liber cântă funk.

Anca Loghin: Ştiu că ai fost plecat din ţară o perioadă destul de îndelungată.

Teodor Răileanu: Da, 6 ani şi jumătate. Am fost plecat pe alt continent. Un continent destul de complicat pentru că este o îmbinare între Peninsula Arabă, Africa şi administrativ – politic, Europa. Mai precis, în Israel.

Anca Loghin: O perioadă destul de lungă, o provocare destul de mare pentru că este şi o cultură diferită.

Teodor Răileanu: A fost o provocare, foarte mare. Mai ales că limba ebraică nu seamănă cu nimic din ce cunoaştem noi din zona latină, prin urmare în primul rând a fost o barieră lingvistică. În consecinţă a fost şi o barieră culturală. Şi a fost destul de dificil, şocul cultural a fost puternic.

Anca Loghin: Ce te-a determinat să pleci din ţară?

Teodor Răileanu: Am emigrat din dragoste şi nu din raţiuni economice. Varianta mai complicată este că aveam nevoie de o provocare mult mai extinsă.

Anca Loghin: Ce te-a aşteptat în Israel?

Teodor Răileanu: M-au aşteptat tocmai provocările acestea, contrastul între secularism şi extremismul religios al evreilor ultra ortodocşi, conflictul constant între arabi şi israelieni, modernismul, chiar aş putea spune în domenii de avangardă a tinerilor din Israel. M-a aşteptat o societate extrem de complexă, fascinantă, pe care mi-am dat seama că nu o poţi descoperi   într-o simplă vizită la locurile sfinte, ci măcar jumătate de an de trăit acolo şi de muncit. Te poate face să înţelegi de ce israelienii îşi iubesc ţara în halul ăla absolut maniacal. Am trăit în Haifa, în nordul Israelului, un oraş extrem de cosmopolit şi recunoscut în tot Israelul pentru toleranţă şi deschiderea faţă de ceilalţi.

Anca Loghin: Cu toate astea, trebuie să fi existat şi provocări.

Teodor Răileanu: Retrospectiv mi-a plăcut totul şi nu aş schimba absolut nimic. Dar atunci, a fost şocul cultural şi şocul de limbă ca să-i spunem aşa. Primul lucru care m-a lovit a fost bariera lingvistică, apoi, eu am plecat din ţară ca psiholog şi fost redactor şef adjunct la un ziar, şi, am ajuns acolo pornind de la zero. Primul job pe care l-am găsit în zece minute, în primul restaurant în care am intrat, a fost de spălător de vase. Cât a învăţat limba, un an jumătate am spălat vase. Era un restaurant de lux, japonez. Bucătarul şef, era un fost şef de comando Anti-Tero, a trăit 5 ani şi jumătate în Japonia, vorbea perfect japoneza şi făcea master pe politici de securitate naţională. Bucătarul şef adjunct era cu doctorat în gastronomie la Sorbona şi fără a exagera, pot să spun că a fost un nucleu cultural. Toate discuţiile între a spălat vasele, cărat gunoiul, tăiat varză, pus pe grătar peştele, toate discuţiile în afară de munca propriu zisă, ţineau de politici de securitate, de sociologie, filozofia culturii. Toţi barmanii fuseseră comandanţi de tanc,s-au adus unul pe altul. Erau practic, un detaşament de tanchişti, şef de comando şi un bucătar de la Sorbona. Am avut o experienţă extraordinară, formativă în cele din urmă în acea bucătărie unde, un an şi jumătate am spălat vase.

Având problema asta lingvistică, a trebuit să mă reprofilez oarecum pentru că oricât de fascinant ar fi fost în bucătăria restaurantului respectiv, voiam mai mult şi aveam aşteptări mai mari. Prin urmare, plecând pe la 3 dimineaţa la restaurant, mergeam pe jos cam o oră şi jumătate până acasă, timp în care, prindeam numai bine răsăritul şi am avut posibilitatea să fac o mulţime de fotografii excepţionale, eu fiind şi fotograf printre altele. Am reuşit să fac o primă expoziţie de fotografie alb – negru, unde am avut şansa să vină şi primarul oraşului Haifa, care a fost absolut fascinat pentru că eu umblând şi bântuind în toiul nopţii, de fapt spre dimineaţă prin oraş, surprindeam locuri şi cadre cu lumini deosebite, astfel încât el ca şi primar, nu a avut posibilitatea să le vadă. A fost o primă deschidere, o primă ieşire din restaurant.

Ironia sorţii a fost că la două zile după vernisajul expoziţiei, lucram în continuare la restaurant, spălam vase şi vine primarul cu toată delegaţia, aveau şi nişte oaspeţi japonezi la restaurantul respectiv. În timp ce i se prezenta restaurantul mă izbesc nas în nas cu el şi se uită un pic la mine şi îmi spune: „Dar tu ce faci aici?” şi zic: „Păi ce să fac?, muncesc.” Şi aici am văzut spirit de politician înţelept, a oprit pe toată lumea şi a strigat în gura mare: „Oameni buni, fiţi atenţi aici. „Eu pe omul acesta l-am văzut la o expoziţie de fotografie şi acum seara vine şi lucrează la restaurant fără nici o ruşine, fără nici o jenă şi eu sunt mândru de omul acesta, chiar dacă este din altă ţară”. Aceasta a fost o primă spargere a cochiliei care eram eu la restaurant. Am ajuns şi la comunitatea românească, unde mă duceam voluntar, pentru că din nou, tot bariera culturală m-a împins spre semenii mei, chiar dacă erau evrei, dar erau originari din România. Si acolo, am organizat bibliotecă, am făcut o bază de date, ce mai ştiam eu pe acolo. În câteva luni, au decis ei să mă facă director de programe în cadrul asociaţiei. Pas cu pas am ajuns să lucrez şi la un ziar din Tel Aviv, tot ziar în limba română.

Între timp făcusem grafică pe calculator la un ziar în limba maghiară, Új Kelet, şi acolo a fost foarte interesant pentru că eu nu ştiu o boabă de maghiară. Din nou am avut un noroc cosmic enorm pentru că redactorul şef era un fost ziarist care a publicat cărţi despre războiul de 7 zile din Israel şi a luat două premii Pulitzer în America. Am avut iar o serie de lecţii extraordinare despre jurnalism, despre cum se făcea jurnalism de război în urmă cu 30 de ani, 40 de ani. Am lucrat la ziarul în limba română, apoi ca redactor. Între timp ca director de programe la asociaţie, prin departamentul românilor de pretutindeni, am înfiinţat un ziar în limba română. De la ziar am ajuns să lucrez foarte aproape de comunitatea românească. Aveam distribuţie, împreună cu Institutul Cultural Român, pe tot nordul Israelului şi dacă nu ni s-ar fi oprit finanţarea de către Guvernul României, ne extindeam în tot Israelul şi aveam ziarul de limba română cu cel mai mare tiraj, cu cea mai mare acoperire. Aveam inclusiv articole despre tradiţii din România, ceea ce nu se găsea în celelalte publicaţii româneşti din Israel. De aici m-am apropiat şi de zona de conducere a comunităţii româneşti care era implicată politic, lucrasem şi în consultanţă politică în România încă din 2003 şi în cercetare sociologică din facultate.

Printr-o întâmplare, tot aşa norocoasă, s-a înfiinţat cu 6 luni înainte de alegeri, un partid care se numea „partidul pensionarilor din Israel” şi am lucrat pentru ei pe zona de comunitate românească şi am intrat în Knesset, în Parlamentul Israelian. Aşa m-am trezit de la spălător de vase, într-un an jumătate am ajuns să am birou în Parlamentul Israelian, unde lucram consultat pe strategii politice cu doi miniştri.

Am prins războiul din 2006 între Hizbollah, adică Hezbollah, cum îi spunem noi, în nordul Israelului, au bombardat timp de o lună, au tras câteva sute de rachete pe zi în oraş şi chiar atunci scriam proiectul pentru ziar, proiectul de finanţare. De obicei îl scriam noaptea, pentru că războiul ţinea de pe la 8 dimineaţa până pe la 7 – 8 seara, după aceea luau toţi pauze, dădeau trezirea la 8 dimineaţa direct cu bombe. Nu prea aveau timp să sune alarmele şi mai scria mai fugeam în adăpostul anti rachetă, mai veneam înapoi iar mai scriam. A fost foarte interesantă experienţa. Nu aş mai vrea să o mai repet, sincer să fiu.

Anca Loghin: Mergem mai departe cu experienţa ta, acolo.

Teodor Răileanu: Pentru Knesset am lucrat aproape 3 ani de zile şi am lucrat cu oameni extraordinari. Am lucrat cu unul dintre miniştri pentru problemele pensionarilor, Rafi Eitan, este singurul spion israelian care se află pe lista neagră a Statelor Unite ale Americii pentru că este cel care a fost implicat direct în scandalul de spionaj între Israel şi Marina Americană. Este singurul israelian care are mandat, ca în momentul în care a păşit pe sol american, este executat pe loc. Ei şi am lucrat cu acest Rafi Eitan, prieten foarte bun, la cataramă, cu Fidel Castro. Am avut onoarea să lucrez cu el în mod indirect şi eu fiind un mini consultant pe lângă persoane importante care erau în echipă acolo.

Dar tot timpul chiar de când lucram la restaurant, aveam aşa o sămânţă în mine de a mă intoarce acasă. Şi nu numai că am părinţii în România, dar stând atât timp în Israel, într-o cultură fundamental diferită de a noastră, am ajuns să înţeleg ce era important pentru mine de fapt şi de drept. Nici banii şi nici faima, pentru că ajunsesem de la spălător de vase, eram consilier de ministru, şi practic am trecut prin toate păturile societăţii israeliene. Mi-am dat seama de ce îmi era atât de dor de România. Subtilitatea de comunicare.

Anca Loghin: La nivel cultural...

Teodor Răileanu: Da, la nivel cultural pentru că poţi să explici unui străin un banc cu Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Poate să-l înţeleagă. Numai când auzi Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare, trebuie să fie ceva funny. Exact subtilităţile acestea de comunicare îmi lipseau, şi asta o simţeam şi la nivel profesional. Şi atunci, sămânţa asta, dorul de casă a încolţit şi a tot crescut. Prin urmare, în paralel cu proiectele mele din Israel, am început să mă gândesc cum m-aş putea întoarce acasă. Evident, nu aveam de gând să mă întorc cum am plecat.

[quote align=”center” color=”#999999″]Când am plecat mi-am făcut bagajul în două ore şi mi-am luat cărţi, aparatele foto şi cred că mi-am luat două perechi de şosete. Acesta a fost bagajul cu care am emigrat 6 ani de zile. [/quote]

 Am învăţat ce înseamnă munca, am învăţat ce înseamnă să o iei de la zero, de jos şi, deşi, sunt un tip curajos, nu prea mai dădeam mâna să o i-au înapoi în ţară de la capăt, de la zero. Prin urmare, uşor uşor, având şi ziarul, am mai avut şi proiecte de fotografie cu Institutul Cultural Român, era un proiect de al meu de fotografie din care s-a născut un proiect de cercetare, primul proiect de cercetare al ICR Tel Aviv, apoi s-a asociat cu Universitatea Bar-Ilan din Israel. Este vorba despre un proiect de cercetare al artei sinagogale din România, pentru că am vrut să fac legătura asta între România şi Israel, căutând să-mi trag înapoi rădăcinile şi să leg de tulpina nouă din Israel şi uşor am ajuns director de proiect la Universitatea Bar-Ilan. Pe scurt, s-au descoperit două chestii fenomenale:

1. Multe din bisericile din România au fost pictate de evrei

 2. Foarte multe din sinagogile din România au fost pictate de pictori care făceau şi biserici, pictori creştini.

În urma acestei descoperiri, s-a înfiinţat şi departamentul de cercetare. Pe filiera asta tot îmi căutam rădăcini şi am decis să mă agăţ, să mă întorc în ţară. Pe lângă proiectul ăsta cu ICR-ul, pe lângă activitatea academică, am reuşit să am contacte şi am reuşit să lucrez în consultanţă politică şi în România. Din 2008 am participat la alegerile parlamentare şi locale. Ideile cu care veneam eu din Israel în România, erau diferite şi făceam o altfel de campanie. Am avut succes, atunci, uşor uşor m-am transferat aşa, câte o carte, câte un obiectiv foto, am ajuns în ţară şi din 2009, sfârşitul lui 2009, m-am mutat înapoi în România ca şi consultant politic. Din 2010 lucrez în Parlamentul European, consilier parlamentar.

Anca Loghin: Ai simţit diferenţe făcute poate între alţi emigranţi şi tu, în calitate de emigrant român?

Teodor Răileanu: Nu, nu foarte mari. La început, poţi să te simţi 100% respins, dar asta e din cauzaca aşa sunt construiţi israelienii. Cei născuţi în Israel, se autodefinesc ca fiind „sabra”,care  înseamnă într-un sens extins să fie băştinaş. Ei se definesc ca un fruct, care are coaja foarte groasă, cu foarte mulţi ţepi foarte duri, dar în momentul în care reuşeşti să-l spargi, interiorul este foarte zemos şi extrem de dulce. Dacă vrei, trebuie să te transformi şi tu într-un astfel de fruct, iar atunci când se întâlnesc două fructe, să se deschidă reciproc. Şi, la început când te loveşti de spinii lor, zici că sunt egoişti, aroganţi, nepoliticoşi, zgomotoşi, intoleranţi. Este doar suprafaţa, dar dacă înveţi să fii şi tu un fruct ca ei, sunt nişte oameni minunaţi. Noi avem multe stereotipuri greşite faţă de evrei.

Anca Loghin: Ce stereotipuri ai întâlnit tu acolo despre români? Dacă ai întâlnit…

Teodor Răileanu: Da, am întâlnit, dar cum să zic, erau nişte stereotipuri nesigure ca să zic aşa. Nu erau ferme ca la noi. Din păcate eram cunoscuţi doar din prisma fie a muncitorilor veniţi să lucreze acolo, fie a evreilor originari din România. Faptul că veneau din România, erau respectaţi pentru că erau oameni culţi, erau educaţi, erau foarte mulţi oameni cu bun simţ. Cam aceştia erau evreii originari din România. Pe partea cealaltă, muncitorii români erau cunoscuţi ca foarte muncitori, oameni cinstiţi. Nu prea am avut stereotipuri negative, însă, eram privit ca cineva din afară. Atâta timp cât reuşeam să ne înţelegem şi să facem treaba, nu aveau absolut nici o problemă. Ca să simţi stereotipurile nu poţi decât reflectându-ţi tu stereotipurile tale faţă de ei. Vii cu nişte aşteptări care sunt stereotipale, şi ţi le confirmi sau şi le infirmi, în funcţie de cum îţi imaginezi tu că au ceilalţi stereotipurile faţă de tine. Am învăţat pe propria piele să-mi las eu stereotipurile faţă de ceilalţi, astfel încât să mă deschid şi să văd ceilalţi cum mă percep.

Anca Loghin: Hai să vedem ce ţi-a plăcut cel mai mult în Israel.

Teodor Răileanu: Mi-a plăcut faptul că am fost învăţat fără să fiu forţat să iubesc Israelul. Cu mâinile goale, practic, şi-au construit ţara. Nu au sentimentul că totul li se cuvine şi că ţara le datorează ceva şi, dimpotrivă, ei datorează ţării. Ar trebui şi noi să învăţăm cumva să facem chestia asta cu România. România nu ne este dată de-a gata. Au fost înaintaşii noştrii, părinţii, bunii, strămoşii noştri care au făcut exact cum au făcut evreii: au murit, s-au luptat. Am început să uităm chestia asta. Pentru mine acesta e un lucru dureros. Eu iubesc ţara din acelaşi motiv pentru care iubeam şi Israelul, un pic mai mult pentru că e ţara mea natală şi simt aşa. Dar suntem din ce în ce mai puţini. Noi ăştia care stăm şi pe la oraş, ni se pare că totul ni se cuvine.

Anca Loghin: Te-a învăţat experienţa din Israel să-ţi iubeşti mai mult ţara decât înainte?

Teodor Răileanu: Nu să o iubesc mai mult, ci să înţeleg cum să o iubesc eficient. Toate străduinţele mele şi hobby-urile chiar, au fost făcute pentru România şi promovând România. Eu practic, promovam România lucrând în Israel. Acum, întorcându-mă în România, încerc să promovez România în România.

Anca Loghin: Care au fost provocările cu care te-ai întâlnit după 6 ani de Israel în România?

Teodor Răileanu: Una dintre provocări şi au fost surprinzătoare pentru mine, este că am avut nevoie de o perioadă, cam un an şi jumătate, poate doi, în care să învăţ să mă adaptez la România. În 6 ani jumătate, România a evoluat foarte mult. M-am întors în 2009. Nu am mai găsit aceeaşi Românie pe care o lăsasem în 2003. Ţara, de voie de nevoie, mai trasă, mai împinsă, a evoluat foarte mult. Eu încă încerc să înţeleg ce e cu România şi în ce direcţie merge.

Anca Loghin: Ce ţi-a lipsit când te-ai întors, cel mai mult în România?

Teodor Răileanu: Cel mau mult, exact despre ce spuneam mai devreme, modul de a-ţi iubi ţara. Sună uşor patetic, siropos, dar chiar ăsta e adevărul.

Anca Loghin: Ai mai pleca din ţară?

Teodor Răileanu: Sincer, nu! Oricum nu aş mai pleca ca să o iau de la zero, e clar. Să nu mai spăl vase, nu mai spăl vase nici acasă, dar n-aş mai pleca pentru că nu pot fi nicăieri în lumea asta mai eficient decât în ţară.

Interviu realizat de Anca Loghin

Tehnoredactare: Andreea Drîlea