Povestea României. Județul Buzău
Publicat de nicolaetomescu, 26 septembrie 2016, 00:00
Se pare că tot ce nu poți vindeca, trebuie să suporți.
În județul Buzău însă, expresia atinge un adevărat delir care îți frământă metafizica și, mai ales, autoturismul proprietate personală. Ce-i drept, am forțat destinul unui traseu în direcția Vulcanilor Noroioși. Relativ aproape de capitală, de Ploiești, Brașov, sudul Moldovei, Dobrogea, estul Bărăganului, cu acces prin DN 10 (Buzău – Brașov), apoi prin DJ 102 F și DC 108, în zona Pâclele Mici și Pâclele Mari, pe raza comunelor Scorțoasa și Berca, două platouri unice, cu aspect selenar, se întind pe câteva zeci de hectare, sedimentează conuri gri-pământii, mai ascuțite sau mai plate, din care tâșnește sau se prelinge noroiul rece; de fapt, gazul metan din adâncuri își croiește drum către suprafață, târește după el noroiul și evadează din straturile pe care le străbate.
Muntele de sare (râpe de culoarea cafelei cu lapte, ale căror riduri sunt albite de sarea eliberată la suprafață) (56 km distanță de Râmnicu Sărat, localitate în care am fotografiat Complexul Brâncovenesc și Sinagoga Evreilor)/, „Focul Viu” (pe un deal din localitatea Terca/ Valea Slănicului, la 3 kilometri tot de comuna Lopătari, o flacără, de până la 1 m, este proiecția fenomenului natural datorat emenenței continue de gaze din pământ), Grunzul de la Mânzălești (format din duritatea marnelor care i-au permis să înfrunte asaltul eroziv al apei), Conacul Cândeștilor (la familia înrudită cu domnitori din Țara Românescă soseau, adesea, Vlahuță, Caragiale, Barbu Ștefănescu-Delavrancea), așezarea Dealul Cetățuia (cu urme de locuire din neolitic, epoca bronzului, epoca fierului), ruinele de la Gruiul Dării (singura cetate din vechea Dacie/curbura Carpaților, cu zid de piatră), Dealul Istrița-Pietroasele (amintește de faimosul tezaur „Cloșca cu puii de aur”, atribuit vizigoților lui Atanarik), blocurile de calcar de la Bădila (rezervație geologică și paleontologică de pe Valea Buzăului), Zidul Uriașilor (pe Valea Sălciei, găsim bucăți mari de rocă bine șlefuită, dar, paradoxal, neîntâlnită în zonă), „Lacul Vulturilor” sau „ Lacul fără fund ” (în Munții Siriului, la o altitudine de 1.420 metri) te fac să stai în cumpănă atunci când alegi Berca – Pârscov – Viperești – Cislău – Vălenii de Munte. Ocolul prin care trebuie să accepți că drumurile se transformă în poteci (mai curând tăinuiesc decât dezvăluie), te îndreaptă către un loc binecuvântat unde iradierea mistică este imposibil de așezat în tiparele cotidianului. Munții Buzăului păstrează zeci de chilii și lăcașuri de cult rupestre (aproximativ 30 de așezări și schituri). Cea de la Aluniș-Colți are biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, săpată, în stâncă, de doi ciobani având sprijinul sătenilor; după 1274, anul întemeierii, călugării au tulburat muntele doar pentru chiliile lor dimprejurul bisericii.
*
Zona montană din nord-vestul județului Buzău este o metaforă care arde, mocnit, prin lumea aparențelor. O normă construită și păstrată sute de ani nu este, deocamdată, un spațiu asediat de civilizație. Contradicția acestui Jurnal, nu-i așa? Ne place confortul, dar, pe de altă parte, am dori ca substanța mitizată să rămână un prag și să copleșească timpul însuși.
[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=r7QaqGIPoBI&index=9&list=PLFf4AuAJwOVUnHmlejcrW9zY8__1KSRF3[/youtube]
