Pr. prof. Ion Vicovan: „În acest proces de globalizare noi trebuie să venim cu ceea ce ne este specific – sub raportul credinţei, al culturii și al limbii”
Publicat de Lucian Bălănuţă, 8 mai 2018, 07:08
Pe fondul dezbaterilor prilejuite de Centenarul Marii Uniri de la 1918, dar și al Anului 2018 dedicat “Unității de credință și de neam” și „Făuritorilor Marii Uniri din 1918” în Patriarhia Română, Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, Sectorul Învățământ al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC), Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), Institutul Cultural Român (ICR) și Colegiul „Sfântul Nicolae” din Iași, vor organiza Simpozionul Internațional „Dumitru Stăniloae” cu tema „Local și Universal în Ortodoxia românească. Credință – Unitate – Identitate”.
Interviu AUDIO
Invitat la Tema zilei de către colegul nostru, Lucian Bălănuță, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloae”, pr.prof.univ.dr. Ion Vicovan, a punctat principalele repere ale manifestării științifice și a vorbit despre constrângerile și provocările care se abat asupra celor trei elemente centrale ale simpozionului – credința, unitatea și identitatea.
Lucian Bălănuţă: De mâine, timp de trei zile, la Iaşi, va avea loc cea de-a 6-a ediţie a Simpozionului Internaţional „Dumitru Stăniloae“, cu tema „Local și Universal în Ortodoxia românească. Credință – Unitate – Identitate“, o acțiune tradițională a Facultății de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Stăm de vorbă cu decanul Facultății, părintele profesor Ion Vicovan. Domnule profesor, Hristos a înviat! Bună dimineața! Şi bine ați venit!
Ion Vicovan: Adevărat a înviat! O zi binecuvântată! Mulţumesc pentru invitaţia adresată!
Lucian Bălănuţă: Vă propun să punctăm, pentru început, care sunt noutățile ediției din acest atașate simpozionului Internaţional „Dumitru Stăniloae“?
Ion Vicovan: Mai întâi, dacă îmi permiteţi, aş face precizarea că simpozioanele facultăţii noastre sunt numeroase, dar pentru faptul că ele au fost puse sub egida „Stăniloae“ doar acum 6 ani, aşa se explică faptul că am ajuns la a 6-a ediţie acum. Pentru a răspunde direct, în general, ţinem cont de anul omagial şi comemorativ pe care le fixează Patriarhia Română, dar, pe cât posibil, plecând de la acei ani, noi ca facultate, încercăm să identificăm o temă care ni se pare nouă mai actualtă, mai importantă şi aş spune, în mod special, mai relevantă pentru lumea de astăzi. Adică este un titlu general, dar noi încercăm să dăm un subtitlu care să direcţioneze dezbaterea noastră. Şi pentru că în acest an este Anul Centenar, ne-am gândit că este foarte potrivit să facem o abordare a ceea ce s-a petrecut în 1918, dar pornind cu secole înainte, pentru a vedea cum s-a ajuns acolo şi cât ne permite intuiţia noastră şi a participanţilor, să aruncăm o privire asupra zilei de mâine.
Lucian Bălănuţă: O temă foarte actuală și tratată dintr-o perspectivă multidisciplinară, nu doar teologică. Vă întreb, sunt, la ora actualtă, în pericol cele trei concepte „Credință – Unitate – Identitate”?
Ion Vicovan: Cred că sunt într-un fel, pentru că, aşa cum se spune, s-a schimbat optica, s-au schimbat mentalităţile şi, din păcate, zicem noi, s-au schimbat şi valorile. Este foarte important ca mereu să ne raportăm la valori. Însă, întrucât şi acestea, în timp, suferă o anumită modificare, cum s-a întâmplat şi se întâmplă în vremea noastră, există un anumit, să spunem, risc, dar, credem noi, că nu fundamental, în sensul că, de pildă, cu privire la credinţă: dacă în trecut toţi românii erau, cu foarte puţine excepţii, ortodocşi, când spuneam prin legea românului înţelegeam credinţa ortodoxă, acum nu mai este acelaşi lucru. Credinţa, pe de o parte, este factorul care determină unitatea unui neam. Când există mai multe confesiuni, mai multe biserici e adevărat că nu mai se menţine aceeaşi unitate ca şi înainte de despărţirea în mai multe biserici. Iar cele două – credinţa şi unitatea – dau o altă dimensiune identităţii unui neam, unui popor. Pentru că vorbim în teologie, ne învaţă cartea Apocalipsa, că fiecare neam are, ca şi persoana, identitatea lui, ori credinţa este un factor determinant şi de aici şi cultura şi valorile pe care aceasta le propagă.
Lucian Bălănuţă: Să extragem puţin acest concept – identitatea – de altfel și o temă centrală a primei zile de dezbateri; care credeți că sunt elementele care ne definesc sau ne mai definesc în prezent?
Ion Vicovan: Cred că faptul că cele trei provincii mari româneşti s-au unit în 1918, chiar dacă ele nu au mai rămas în aceeaşi dimensiune în România de astăzi, într-o mare parte sau într-o mare măsura s-a păstrat, dar nu este la fel de vizibilă sau nu este la fel de bine percepută – conştiinţa unităţii de neam (suntem români!). În al doilea rând, legat de conştiinţa aceasta este şi credinţa, pe cât posibil şi mai cu seamă, limba. Aşadar, sunt câteva elemente, să spunem, esenţiale, care definesc identitatea, deja le-am exprimat şi voi reveni foarte pe scurt. Faptul că suntem în acelaşi spaţiu de mii de ani, cum spune şi Preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, profesorul, este foarte important că ne-am născut, ne-am format, ne-am dezvolat, am evoluat şi am rămas în acelaşi spaţiu, deci spaţiul acesta în care au locuit strămoşii noştri, mai întâi daci şi apoi daco-romani, în decursul secolelor este un element definitoriu în ceea ce priveşte identitatea, apoi limba. Şi ne bucură faptul că, chiar dacă sunt români plecaţi peste hotare, elementele care înseamnă limba, care înseamnă credinţa, înseamnă tradiţiile, s-au păstrat. Românii stabiliţi, cel puţin pe moment sau pe o scurtă perioadă, în Spania sau Italia, ca să enumăr ţările cu o participare mai numeroasă românească, dar şi alţii, recent, m-am întors, de pildă, din Norvegia, unde am întâlnit români participând la o conferinţă – ele formează insuliţe de românism acolo. Se cultivă în continuare limba, se cultivă tradiţiile noastre populare, obiceiurile şi chiar credinţa. De aceea prezenţa lor, în ţară, dar şi acolo, este benefică, ca forme de păstrare a elementelor de unitate. Dar sigur nu mai este unitatea de altădată, unitatea de la 1918, ea deja s-a pierdut după 22 de ani, dar pe cât posibil, facem recurs la istorie pentru a vedea ce am avut, ce am pierdut, cum putem recupera sau menţine ceea ce avem.
Lucian Bălănuţă: Lărgim acum contextul şi vorbim despre europenizare, despre globalizarea, cum îşi fac loc în această ecuație? Unde anume sunt necesare filtrele și unde anume ar trebui să manifestăm o deschidere mai amplă?
Ion Vicovan: Cu câteva secole în urmă, marele profesor în teologie, Dumitru Stăniloae, cel care a fost rectorul Academiei Andreiene din Sibiu, membru al Academiei Române şi cel sub protecţia căruia este aşezată facultatea noastră de Teologie din cadrul universităţii ieşene, vorbea de ţările Europei, de neamurile şi de bisericile ei, numindu-le o simfonie. Toate, împreună, formează o simfonie. Dar fiecare, dacă îşi păstrează nota ei specifică, aduce un sunet specific în marea simfonie. Eu cred că în acest proces de europenizare şi de globalizare noi trebuie să venim cu ceea ce ne este specific – sub raportul credinţei, sub raportul culturii, sub raportul limbii, sub raportul tradiţiilor noastre şi putem continua, dar sunt aceste elemente, să spunem, esenţiale. Pentru că fiecare, ca şi într-o familie, de pildă, are specificul, are frumuseţea, are rostul lui în acelaşi timp.
Lucian Bălănuţă: Dacă tot l-aţi adus în discuţie pe părintele profesor, Dumitru Stăniloae, într-un interviu pe care l-am audiat recent acesta afirma că „trebuie să știm că avem și noi ceva de dat Occidentului!”Ce anume avem de dat, în prezent, Occidentului?
Ion Vicovan: Cu ani în urmă,fiind la studii în Germania, a avut loc o întrunire ecumenică, la care au participat şi preoţi catolici şi preoţi protestanţi, evanghelici, în special. Un distins preot romano-catolic spunea în plen că dacă noi, apusenii, nu ne întoarcem la mistica răsăriteană, riscăm, în timp, să dispărem ca Biserică. El se referea la ceea ce este tainic, la ceea ce este spiritualitate în credinţa noastră. Şi eu cred că, de pildă, sub raportul limbii, pentru că noi venim cu o specificitate care a fost remarcată cu câteva decenii în urmă de către marele istoric Gheorghe I. Brătianu. El dă, între altele, titlul unei cărţi foarte sugestiv – Poporul român: o istorie şi un miracol (n.r. O enigmă şi un miracol istoric. Poporul Român). La ce se referă? Că noi suntem după limbă – latini, dar după credinţă suntem ortodocşi, deci între apuseni, noi suntem răsăriteni, iar în Răsărit noi suntem vorbitori de limbă apuseană. Deci, este un alt specific. De aceea au avut loc mai multe conferinţe sub genericul “Poporul român – o punte sau un pod de legătură”. Noi am făcut mereu legătura între Occident şi Orient. Avem în istoria noastră, de pildă, străromâni care au avut o contribuţie foarte importantă la dezvoltarea Occidentului. Aş aminti, foarte pe scurt, de pildă, Sfântul Ioan Casian, dobrogean, străromân, trecut la viaţa veşnică în anul 435 – a întemeiat monahismul în Apus. L-aş reaminti pe marele, de asemenea sfânt, Dionisie Exiguus, sau Smeritul, sau Neînsemnatul – a inventat şi a pus în circulaţie, la nivel mondial, era creştină. Ştefan cel Mare, de pildă, a fost apreciat în Apus ca cel care a apărat partea creştinătăţii. Noi avem limba ca specific, avem credinţa, avem o spiritualitate profundă şi în contextul de astăzi, când lumea se secularizează, putem veni cu aceste elemente. După cum, la nivel naţional, avem o cultură, avem pictură, avem tradiţii care îmbogăţesc zestrea Europei şi nu numai. Şi acestea sunt specifice şi pot fi contribuţia noastră, fără a neglija celelalte popoare cu specificul sau cu contribuţia lor proprie.
Lucian Bălănuţă: Introduc acum, spre final, și o temă actuală în Anul Centenar și poate că se subsumează celor trei concepte ale s impozionului și vorbesc aici de inițiativa privind definirea constituțională a Căsătoriei. S-au discutat multe pe acest subiect. Cum vedeți societatea românească după ce acel potenţial referendum care își va produce sau nu efectele scontate?
Ion Vicovan: Din ceea ce am citit, în special în presă, ştirile pe care le-am audiat cu privire la opinia românilor, am văzut că într-o proporţie însemnată, covârşitoare, sunt pentru această definire: căsătoria – bărbat şi femeie. Sigur că aceasta nu înseamnă că Biserica îi desconsideră, îi neglijează sau îi condamnă, ceea ce este mai grav, pe cei care au alte orientări, dar aceasta ne defineşte pe noi ca popor, apropo de unitate şi identitate. În teologie există un principiu care spune că Dumnezeu şi noi, Biserica, iubim pe păcătoşi, dar urâm păcatul. Eu cred că această precizare este importantă. Am constatat şi în conferinţa deja menţionată, pe care am susţinut-o în Norvegia, că sunt familii de români şi sunt tineri, ca peste tot, care preferă să părăsească bunăstarea Norvegiei din cauza acestei orientări de tip sexual, se întoc acasă, în ţară pentru a-şi educa copiii în această credinţă şi în această convingere şi în această valoare numită tradiţională. Aş dori să spunem că ceea ce înseamnă tradiţional are valoare, nu înseamnă că este expirat, că este demodat, că nu mai este de actualitate. Cred că aceasta este învăţătura Bisericii, punctele de vedere, repet, fără a condamna pe cei care au altă orientare.
Detalii despre a VI-a ediţie a Simpozionului Internaţional „Dumitru Stăniloae“ la Iași
