Nichita Danilov, contopirea poetului cu opera – Comunităţi Etnice/Ruși lipoveni cu Dumitru Șerban (ora 20 și 30 de minute, 17.05.2017)

Publicat de Iuliana Bubuianu, 17 mai 2017, 09:18

În ediţia de astăzi a emisiunii noastre relatăm secvenţe audio de la lansarea volumului Recviem pentru ţara pierdută, volum al scriitorului Nichita Danilov, eveniment petrecut, vineri, 12 mai a. c., începând cu ora 15, în Palas Mall, la Târgul de Carte – Librex.

La un asemenea eveniment, cum era de aşteptat, au spus prezent nu doar specialişti, critici literari, oameni acreditaţi, ci şi oameni simpli, iubitori de frumos şi de poezie.

Evenimentul a fost unul reuşit, complex, oameni specialişti au comentat şi au conturat opera scriitorului, evidenţiind importanţa scrierilor lui Nichita Danilov, ca scriitor, om de cultură, literat.

Au luat cuvântul, Şerban Axinte şi Bogdan Creţu, fiecare dintre ei, prezentând în discursul lor, date şi evenimente importante legate de scriitor, conturând, atât opera, cât şi biografia acestuia. Şi cum prezenţa unor specialiști în domeniu nu putea trece neobservată, Radio Iaşi – partener media al târgului de carte, şi-a focalizat direcţia spre aceştia, intervievându-i, pentru a rămâne mărturie şi celor care nu au fost prezenţi la eveniment.

Bogdan Crețu – Dialog cu Dumitru Serban

Şi dacă, în materialul audio, postat mai sus, criticul literar Bogdan Creţu, ne-a sugerat să comentăm poezia lui Nichita Danilov, în cele ce urmează, nu putem trece cu vederea un astfel de sfat preţios, astfel încât să purcedem la drum.

Ca un simplu literat, încerc să conturez în câteva fraze trăirile eului liric, pe care le-am simţit şi recunoscut în textul suport, Recviem pentru ţara pierdută, unde eul liric îşi face simţită prezenţa prin mărcile lexico-gramaticale ale subiectivităţii: pronume şi verbe de persoana I şi a II-a – “cărăm”, “ne rugăm”, “vărsăm”, “aşternem”, “scormoneam”, lexeme care conturează zbuciumul unui neam şi eforturile fizice de salvare. Ipostaza eului creator, este una confesivă, după cum spuneam, prin trăiri sufleteşti complexe.

De asemenea, descrierea accentuează transmiterea unor stări sufleteşti din sfera admiraţiei faţă de un neam, un popor… care nu se poate lăsa uitat.

O altă caracteristică a prezenţei lirismului în textul dat este reprezentată de expresivitate, printr-un un spectacol inegalabil al figurilor de stil şi imaginilor artistice. Am remarcat în versuri suferinţa unui neam, obligat să-şi părăsească glia, în dorinţa de a-şi păstra credinţa vie şi nealterată, idee susţinută şi sugerată prin mijloacele de expresivitate.

Astfel, prin comparaţia – “ne târîm secheunând ca nişte câini”, autorul conturează o imagine vizuală/auditivă, creionând, poate, suferinţa unui popor fugar, care găseşte ca singură soluţie de salvare, pentru a-şi apăra credinţa, fuga.

Lexemul din câmpul semantic al fricii, reprezentat de “câine”… este transferat în planul umanului, simbolizînd frica, teama, ura, agresivitatea, duritatea, iar verbul la gerunziu – “secheunând” – subliniază strigătul mut, neauzit; iar prin metafora “cărăm pumni de pământ dintr-o ţară în alta”, este sugerată trecerea într-un alt spaţiu, departe de casă, dar păstrând vie şi nealterată credinţa străbună, astfel termenul pământ, devine laitmotiv al poemului, subliniind originea, contopirea veşnică a omului cu trecutul, cu istoria, de ce nu? cu însăşi viaţa sau moartea, pentru că aşa cum spunea Eminescu – “toţi ne naştem spre a muri”, iar în revelaţia lui Hyperion, din finalul Luceafărului, omul este vremelnic, fiind un chip de lut, pământul fiind şi simbolul ţărânei din care am fost creaţi.

Mai jos, pentru iubitorii de poezie, anexez câteva versuri din poemul care constituie subiectul emisiunii:

Recviem pentru ţara pierdută

Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta,

le vărsam în grămăjoare mai mari și mai mici în piața publică.

Cu ochii ațitiți la cer, ne rugam în fața steagurilor

mereu coborîte în bernă

la morții noștri rătăciți în cer

să coboare din nou pe pămînt,

sfințind țărîna pe care le-o așterneam la picioare.

Scormoneam mereu sub trunchiurile copacilor,

brazi și molizi, și stejari cu coroana arzîndă:

le pipăiam cu buricul degetelor rădăcinile

ca pe niște frînghii, ca pe niște artere

(sau ca pe niște corzi de harfă la care trebuia să cîntăm)

stăteam cu urechea ciulită la foșnetul frunzelor

și la cîntecul păsărilor pitulate printre crengi;

priveam luna și semnele zodiacale,

Calea lactee încrustată

în palmele noastre bătătorite de muncă;

odată cu pămîntul aduceam

și firele de iarbă răsărite pe cîmp,

norii îi mutam dintr-un loc în altul, și vîntul;

număram totul – fiecare pumn de pămînt

trecut dintr-o parte în alta a graniței

îl consemnam aliniindu-l frumos în coloanele unui catastif

deschis la o pagină moartă.

Foto, text, audio: Dumitru ȘERBAN