Soprana Elena Moşuc în apariţii live şi pe disc, la Univers Muzical cu Daniela Vlad

Publicat de dvlad, 15 iulie 2018, 14:24

Astăzi, între orele 18.10 şi 20.00, ascultăm în emisiunea Univers Muzical noul album al sopranei Elena Moşuc, VERDI HEROINES. Înregistrat ca şi precedentul, cu Orchestra Filarmonicii din Zagreb şi Corul Ivan Goran Kovacic, dirijor Ivo Lipanovic, albumul cuprinde arii din operele de tinereţe şi maturitate, de la I due Foscari din 1844 până la Don Carlo din 1867, iar la final se află inclusă ultima parte din Requiemul compus de Verdi în 1874, Libera Me. Nu se regăsesc aici arii din Rigoletto sau Falstaff, deşi aceste opere fac parte deja din repertoriul ei. Un album încântător şi surprinzător, care ne reaminteşte faptul că Elena Moşuc este o interpretă care emoţionează prin culorile multiple ale vocii sale puternice şi sensibile în acelaşi timp şi prin implicarea ei afectivă. Şi ne impresionează mereu prin tehnica imbatabilă, care îi permite să susţină cele mai dificile roluri de belcanto, iar asta se întâmplă de aproape 30 de ani. În prezentarea albumului Verdi Heroines, Elena explică, citez: „De la Maria Callas, aceste roluri sunt cântate cu voci mai dramatice, dar nici aici stilul nu poate fi separat de epoca belcanto, în vremea lui Verdi aceste roluri fiind cântate, fără nici o excepţie, de primadone din belcanto, fiind şi compuse special pentru ele”.

Vă aşteptăm cu drag pe toate frecvenţele Radio Iaşi şi online live.

Înainte de emisiune, vă supun atenţiei şi aceste rânduri inspirate de prezenţa Elenei Moşuc la Festivalul Vacanţele Muzicale la PIatra Neamţ.

Resonance cu soprana Elena Moşuc

La mulţi ani pentru 25 de ani de căsătorie, 45 de ani de Vacanţe şi 50 de ani de Centru pentru Cultură şi Arte Carmen Seculare Neamţ

Soprana Elena Moşuc s-a aflat în urmă cu câteva zile în Iaşi, oraşul ei natal, pentru a pregăti participarea la Festivalul Vacanţele Muzicale la Piatra Neamţ.  Festivalul a ajuns în 2018 la ediţia cu numărul 45, iar organizatorul Vacanţelor, Centrul pentru Cultură şi Arte Carmen Seculare Neamţ, a împlinit 50 de ani de la înfiinţare.

Cu prilejul invitării sale în acest festival de lungă tradiţie, Elena Moşuc a lansat un proiect pe care şi-l dorea încă de anul trecut şi pe care l-a intitulat „Resonance”, cu arii de operă condimentate cu farmec prin intercalarea unor piese diverse, aranjate pentru soprană, chitară şi orchestră. Atmosfera generală este a unei întoarceri în timp sentimentale şi a unei continue declaraţii de dragoste, întregul program fiind dedicat de altfel aniversării celor 25 de ani de căsătorie cu Christoph Hebeisen, avocat de profesie şi muzician pasionat care activează ca bariton în Corul Operei din Zurich, prezent în concert în calitate de dirijor al unei părţi din program. Orchestra invitată pentru acest eveniment a fost a Operei Naţionale Române din Iaşi, cu dirijorul ei, Marcello Mottadelli.

Dincolo de farmecul serii de vară şi a concertului în aer liber, Elena Moşuc a încununat finalul Vacanţelor cu vocea ei strălucitoare, pusă atât de inspirat în valoare de repertoriul inedit şi ordinea în care au fost prezentate piesele de genuri atât de diverse. Prima surpriză extrem de plăcută a fost deschiderea concertului cu liedul Notre amour de Gabriel Fauré, care în 2002 dădea titlul albumului de lieduri franceze şi româneşti al Elenei Moşuc. Aria Vissi d’arte din opera Tosca de Puccini, pe care Elena a inclus-o şi în alte concerte de arii, a venit cu semnificaţia ei aparte, exprimând credinţa sinceră în Dumnezeu şi pasiunea cu care s-a dăruit artei cântului această adevărată divă plecată de la Iaşi şi ajunsă pe cele mai mari scene de operă din lume. Vocea de soprană lirico-lejeră, care în timp a căpătat şi caratele unor culori mai dramatice, experienţa atâtor roluri care au şlefuit-o şi i-au adăugat din ce în ce mai multe posibilităţi expresive, o ajută pe Elena să fie la fel de credibilă în tot ceea ce alege să cânte.

Elena Moşuc îşi poartă publicul pe valurile programului conceput de ea cu graţia pe care i-o cunoaştem dintotdeauna, dar reuşeşte să ne suprindă prin alegerile sale îndrăzneţe. Probabil puţini spectatori s-ar fi aşteptat ca după Tosca să urmeze un cântec portughez, dar exact aşa se întâmplă şi Coimbra lui Raul Ferrão ne aduce ecourile tandre şi colorate de fado, întărite de intervenţiile solo ale chitarei lui Bogdan Mihăilescu, celălalt invitat al Elenei în acest concert. Desigur că fanii ei şi-au amintit deja de proiectul din anii trecuţi, Operfado. Dar nu vom poposi mai mult în această zonă. Valul de fado îl introduce pe chitaristul invitat, care continuă singur cu o piesă a colegului său de la Academia Regală de Muzică din Londra, venezueleanul Alfonso Montes. Şi Elena ştie să surprindă în continuare, legând următoarea sa apariţie de repertoriul chitarei. Dacă vă mai amintiţi, în anii ‘70, celebra parte a doua din Concertul de Aranjuez de Rodrigo a devenit şi piesă aproape pop, prin textul în limba franceză interpretat de Richard Anthony. Varianta a fost consacrată de Nana Mouskouri peste un deceniu, în 1988, iar piesa îi vine mănuşă Elenei, se asortează perfect atmosferei generale, mai ales cu aranjamentul mai sus decât originalul, care îi pune şi mai bine în valoare timbrul strălucitor.  Va urma o altă arie care ne aminteşte dorinţa sopranei de a aborda în viitor roluri mai dramatice, Ecco respiro appena din opera Adriana Lecouvreur de Cilea. Şi uimirea nu e mică, regăsind şi aici celebra frază lungă, susţinută parcă de o respiraţie infinită, cu care ne-a obişnuit Elena şi care aici aproape a lungit aria faţă de cât suntem obişnuiţi să dureze. Aşa că Intermezzo din Cavalleria rusticana de Mascagni este binevenit.

Trebuie spus că toate ariile, inclusiv acest pasaj instrumental, au fost dirijate de Christoph Hebeisen, soţul Elenei, care are toată prestanţa, siguranţa, gesturile elegante şi întreaga prezenţă atât de necesare unui dirijor de operă, chiar dacă acesta este practic debutul său public în dirijat. Şi dacă Elena i-a făcut cadou la nunta de argint acest concert, putem spune că darul o răsplăteşte şi pe ea din plin, deoarece proiectul Resonance a dezvăluit un alt talent al lui Christoph, chiar dacă el ne spune că nu este decât o plăcere nevinovată, de moment. Şi dacă suntem la capitolul dirijori, vestea este că acest concert încheie probabil colaborarea lui Marcello Mottadelli cu Opera din Iaşi, deşi el nu a suflat o vorbă despre asta într-un scurt interviu pe care l-am înregistrat. Marcello Mottadelli şi-a exprimat recunoştinţa pentru cât a avut de câştigat şi de învăţat la Iaşi, iar Elena a fost vizibil încântată de colaborarea lor.

Şi urmează o bijuterie fină şi plutitoare, fermecătoarea Gymnopedie no. 1 de Erik Satie, cât se poate de lentă şi de visătoare. Şi asortată organic cu piesele scrise special pentru Elena de elveţianul Flavio Motalla, din care vom auzi una, la final. Delicii curgătoare, caline, dar nu naive, ci cât se poate de Lent et douloureux, cum cere şi partitura lui Satie, pe care Elena ştie să le cânte cu sinceritate şi să le ducă până în sufletul ascultătorilor ei. Orchestraţia este semnată de un maestru în domeniu, Ioan Dobrinescu, pe care mi-l imaginez scriind şi o piesă specială pentru Elena, nu doar un aranjament!

Surprizele continuă. Cântecul popular argentinian Alphonsina y el mar aranjat (printre atâţia alţii) de  Ariel Ramirez pentru Mercedes Sosa, pe la finele anilor 70! Ce gusturi excelente are Elena şi cum ştie să aleagă! Sincer, bucuria mea este întreagă şi succesul acestei de reţete de program mi se pare că şi-a trasat deja liniile. Elena îl cântă mai sus decât tenorul Jose Carreras, cu care îmi permit să o compar, pentru că toţi ceilalţi îl păstrează în graniţele unui cântec pop, în timp ce, odată cântat cu voce de operă, creează alte orizonturi! Îl auzim doar cu voce şi chitară, însă intimitatea are puţin de suferit, în opinia mea. Aş observa că distanţa dintre ambitusul aranjamentului şi înălţimea liniilor vocale este un pic cam prea mare, de unde poate mi-a apărut nevoia unor armonii de orchestră de coarde… Sau poate a unui alt aranjament pentru chitară?… Vocea Elenei nu aş plasa-o mai jos, farmecul ei este acolo, în registrul ei acut.

Şi în continuare, aş aduce ceva între această melodie şi aria Casta Diva din Norma de Bellini. Totuşi Casta Diva este una dintre cele mai pretenţioase arii de belcanto… De notat că opera Norma, în care a debutat Elena în 2011, a fost interpretată deopotrivă la Zürich, Lyon, Paris, Festivalul din Savonlinna, în februarie 2017 la Opera din Oman, iar anul acesta la Sala Radio din Bucureşti, în variantă de concert. Critica a aplaudat celebrele fraze lungi şi elegante de belcanto, cântate cu o măiestrie şi o simplitate care frizează sfinţenia. Este eterică, cum o numeau şi cei care au scris despre albumul Donizetti. Şi eu am adăugat… serenă. Şi câtă muncă şi câtă forţă cere această serenitate! După Norma, critica din Oman a numit-o pe Elena „una dintre foarte puținele campioane autentice de pe scena de operă a ultimelor decenii. … Ea se dovedește a fi unul dintre puținii artiști care nu sunt legați de logica obișnuită a cataloagelor de repertoriu. …. ne-a surprins în primul rând cu prospețimea incontestabilă a timbrului, cu vocea mai matură sub aspectul volumului, fără a împovăra emisia sunetului. Atingând un asemenea standard, Moşuc a confirmat încă o dată că este o artistă cu o tehnică solidă, cu o voce eterică și mezzavoce mereu perfect focalizată la orice înălțime, dar mai presus de toate ne-a surprins capacitatea ei de a avea concomitent şi agilitate şi forță, cu infuzii de accente dramatice autentice, adăugând toate acestea la o sensibilitate interpretativă neobișnuită” (http://www.operaclick.com/recensioni/teatrale/muscat-royal-opera-house-norma)

Şi vine din nou o piesă de chitară solo, pe care nu am recunoscut-o, după care Elena abordează trei piese cam electrice faţă de ceea ce ar cere stilul ei de pop opera. Nu ştiu dacă abordarea de către orchestră sau sound-ul general ieşit din amplificare au fost nepotrivite, nu ştiu dacă o mai atentă citire a partiturii orchestrale ar fi rezolvat ceva, ce pot să spun este că autorul lor, Marius Dragomir, a vrut să le dea alură de musical, a scris linii vocale generoase şi melodioase, dar în opinia mea, sound-ul a ieşit prea nisipos şi scrâşnit. Cu toate intervenţiile solistice la flaute şi harpă şi alte instrumente, am simţit nevoia unor timbre mai calde. Poate am eu ceva cu secţia ritmică, care mi-ar fi plăcut să fie mai subtilă, nu atât de agresivă. Ce este important însă, Elena mi-a plăcut chiar şi aici. Ea şi-a făcut perfect lecţiile, spre deosebire de alţii.

Şi finalul ne aduce cireaşa de pe tort, pentru că Flavio Mottalla a compus pentru Elena vocalize, nu musical. Din nou vocalize plutitoare, paradisiace. Piesa aleasă din albumul lor, L’amore è poesia – Vocalises for Soprano & Orchestra, lansat acum doi ani, este Canzonetta. Infinită, tandră, maternă, dulce. Elena spune că este în absolută primă audiţie în România şi e adevărat, dar numai pentru interpretarea în concert, pentru că altfel, emisiunea noastră Univers Muzical, de la Radio Iaşi, a prezentat mai demult tot albumul, şi l-am gustat pe deplin, ca pe un deliciu absolut. By the way, albumul e înregistrat cu Royal Philharmonic Orchestra, în Studiourile Abbey Road. Ce vreau să spun este că Elena ar merita să cânte acest repertoriu în concert cu RPO, să dea Dumnezeu să se împlinească vrerea mea (!…)

Et si tu n’existais pas a lui Joe Dassin ne topeşte la final. O declaraţie de dragoste aşa cum numai Christoph poate primi: în public, cântată de vocea despre care ne spune că a urmărit-o în toţi aceşti ani, uneori din postura de mentor.

Mulţumiri organizatorilor Vacanţelor Muzicale, mulţumiri TVR Iaşi şi mai ales mulţumiri şi felicitări Elena, Christoph, Bogdan, Marcello şi orchestra Operei Iaşi. Data viitoare ne-am bucura să fie la Iaşi. Se aude???