Turandot, omagiu la Centenarul Puccini, premieră la Opera din Iași

Publicat de dvlad, 3 iulie 2024, 20:28 / actualizat: 4 iulie 2024, 15:03

Turandot la Iași. Premiera acestei ultime capodopere a lui Puccini la centenarul morții autorului ne-a intrat în suflet din prima clipă. Da, am mai ascultat pe scena operei ieșene arii de-a lungul anilor, de la Maria Șindrilaru până la Cosmin Marcovici, Călin Brătescu, chiar Daniel Magdal cânta Nesun dorma în Gala Mioara Cortez din 2022…

Realizarea de acum nu este o simplă premieră. Este revenirea pentru prima oară în orașul copilăriei și adolescenței a regizorului Rareș Zaharia, după ani lungi de specializare în istoria artei și ucenicie în workshopuri europene de prestigiu sau ca asistent al marelui Silviu Purcărete, a sopranei Bianca Mărgean care a debutat aici, de asemenea a tenorului Daniel Magdal, ieșean cu o lungă carieră europeană, azi director artistic al Operei din București.  Iar capodopera, a dat capodoperă. Alessandra Boffelli Serbolisca a lucrat cu Rareș în cadrul unui masterclass ENOA (European Network of Opera Academies), în al cărui Concurs au primit Premiul 2 pentru proiectul Madrigali de Monteverdi și au ocupat locul 4 în Concursul La Monnaie de la Bruxelles, cu punerea în scenă a operei Mitridate de Mozart. De Turandot se „atinsese” încă de la licența în arte vizuale de la Milano. Acum spune că este cu totul altceva, pentru că a ghidat-o un mare regizor!… Munca ei de documentare a făcut-o să adune sute de poze cu moda chineză din anii 1920. Și da, acțiunea e setată deloc întâmplător în chiar anii când Puccini crea opera. Iar Rareș ne va dezvălui povestea din spatele poveștii, care ne spune, a câta oară, că viața bate filmul…

Să vă descriu minunea de scenografie este foarte greu, pentru că totul e impecabil și țesut cu precizie de filigran, de la machiaj, la costume – îmbinare perfectă de nou cu tradițional, Prințul Calaf poartă o pălărie care ne amintește de imaginea consacrată a însuși autorului. Decorul este o capodoperă în sine, minimalist și totuși luxuriant: Un singur perete simbolizează poarta Orașului interzis Imperial, care conține și tronul împăratului, simbolurile soarelui și al lunii care o guvernează pe Turandot, sarcofagul rudei pe care Turandot vrea să o răzbune (coborât în actul al doilea în fața scenei, scoate al iveală un alt simbol, puntea descendentă și periculoasă ca însăși coborârea lui Turandot în trecutul tragic). Mai jos, sunt capetele tăiate ale pretendenților care nu au reușit să răspundă la cele trei întrebări ale lui Turandot. Nu lipsește nici dragonul imens și amenințător despre al cărui cap aflu cu uimire de la Rareș că este făcut de artiști plastici ieșeni. Probabil am uitat multe. Ah da, nu au lipsit nici muncitorii chinezi cu costumele lor întunecate și beretele tipice. Trioul Ping Pang Pong este savoarea care îndulcește agresivitatea răzbunării, ca și cele șase gheișe cu care ei încearcă să-l convingă pe Calaf să renunțe la confruntarea cu enigmele sângeroasei prințese.

Rareș se consideră un copil spiritual al Iașului. Tatăl lui a fost actorul Gelu Zaharia. Mama lui a fost Mioara Bâscă, profesor de pian la Iași, consilier în Ministerul Culturii și apoi muzicolog și consilier artistic al Orchestrei de Cameră Radio. Când vorbește despre ea, lui Rareș îi este foarte greu să-și stăpânească emoțiile. Și asta nu doar în fața jurnaliștlor la conferința de presă, ci și la microfonul Radio Iași. Ea, Mioara cea elegantă și delicată, aflu că a fost o mamă severă și le-a oferit copiilor ei o educație temeinică la cele mai înalte școli. Cosmina Zaharia a urmat studiile de balet la Kiev, iar Rareș a absolvit la București istoria artei  și a plecat la Paris pentru doctorat (între timp luase și lecții de canto cu soprana Cornelia Gavrilescu!…). Dar soarta lui a fost să se întoarcă la prima dragoste, opera, pentru că așa a crescut, în Teatrul, Filarmonica și Opera din Iași.

O mare paranteză, pagină de istorie pură, face Rareș povestind despre profesoara lui Cornelia Gavrilescu, arestată în 1961 împreună cu Dinu Bădescu, Șerban Tassian (cu care urma să se căsătorească) și Valentina Crețoiu. Doamna Gavrilescu se întorcea după un spectacol de Carmen (rolul Michaela) la Opera din Iași, când a fost dată jos din tren la Vaslui și arestată pentru complot politic. Se știa că trebuia să se facă loc Artei Florescu în Opera din București. Doamna Gavrilescu a ieșit din pușcărie după trei ani, la intervenția marii soprane Elisabeth Schwarzkopf, care declina mereu invitațiile de a cânta în Festivalul Enescu, spunând că nu poate veni într-o țară care își ține valorile pe nedrept în închisoare. Ea cântase cu Dinu Bădescu în Germania și Austria.

Revenim la povestea lui Rareș. Înainte de a pleca la Paris, a lucrat și el în Radio România, în departamentul de relații internaționale și a colaborat la emisiunile de istoria artei, perioada fiind marcată și de publicarea unor articole în domeniu. Postul de conservator la Muzeul Național de Artă l-a părăsit, cum a părăsit și ideea de doctorat la Paris, după moartea profesorului său. În schimb, au urmat marile tatonări în lumea Operei. Prima, ca asistent al Irinei Brook la Théâtre de Champs-Elysées.

A fi regizor de operă cu studii de istoria artei este rar și foarte util, Rareș îmi spune că mai știe doar un singur regizor francez, întâlnit la Academia Festivalului de la Aix-en-Provence, care avea același parcurs ca și el. Apropo, Rareș a fost singurul regizor român selecționat în Academia prestigiosului festival, ca și în Academiile Operelor din München și Verona.

Asistentul lui Silviu Purcărete a fost începând din 2007 în Cluj, Craiova, Festivalul de la Glyndebourne, Nancy și Buenos Aires, după care s-a ocupat de reluarea spectacolelor marca Purcărete pe mari scene vest-europene, iar în 2021 a colaborat cu el la regia operei Lohengrin de Wagner pentru Centenarul Operei din București.

Urmează o lungă listă de spectacole semnate în nume propriu, printre primele aflându-se Don Pasquale (Donizetti) la București, fragmente din Hamlet de Ambroise Thomas la Théâtre du Luxembourg din Paris,  Otello de Verdi la Craiova,  la Aix-en-Provence semnează regia, libretul, decorurile și costumele operei Mandragola de Verlingieri, o operă de Peter Eötvös la Lisabona (Rareș are mult respect pentru acest compozitor pe care îl consideră unul dintre cei mai mari autori contemporani de operă). Nu continui. Mai sunt multe opere montate de Rareș pe parcursul a cel puțin un deceniu. În timp ce la Iași proiectele lui nu erau luate în seamă de direcțiunea din acea perioadă, el a montat mereu în ultimii ani la Craiova, Sibiu, Cluj, Brașov sau București. De notat că Opera din Craiova a dus în Germania sau Elveția toate operele montate de el, iar TVR3 a înregistrat montările sale cu Otello și Don Carlo de Verdi. Sunt deja detalii din carieră luate din caietul program al operei Turandot, interviul nostru nu a atins nici perioada în care Rareș a fost consilier pentru operă în Ministerul Culturii (2016), nici cea de director al Centrului Bechstein din Paris (2018-2021) și nici cea de director general adjunct al Operei din București (2021), când a conceput și realizat Stagiunea Centenară a instituției, apreciată prin premii din partea Președinției și a UCRM.

Rareș îmi povestește în interviu despre Aida cu Mioara Cortez, când el avea doi ani și a țipat să-i scoată din piramidă pe Aida și Radames, pe aia rea să o pună acolo. Asta și Nunta lui Figaro, din care îi plăcea mai ales actul 4, plus traducerile amuzante din Faust (fundul lădiței în care este un colier) și multe alte amintiri au cimentat o relație care nu s-a rupt niciodată cu locurile copilăriei sale. Citându-l pe Cioran, îmi spune că „nu ești niciodată total plecat și niciodată complet ajuns”. Dar întâlnirile dintre culturi nasc o mai mare bogăție spirituală. Pentru mine, Rareș este exemplul perfect pentru această afirmație.

Au urmat un episod întreg despre cum nu este nevoie să adaptezi anumite opere altui timp, cu explicații logice și de bun simț care mi-au făcut tare bine (!…), dar și declinarea bănuielii mele că ar fi mai mult adeptul unor montări clasice. El spune că face într-adevăr așa ceva, dar în România i se spune că sunt foarte moderne.

Și dacă am ajuns aici, ne putem întreba, este Turandotul ieșean clasic? Sau modern? Iar răspunsul meu este că e OPERĂ cu majuscule, de cea mai fină calitate, în care nimeni nu se joacă de-a scena, nimeni nu se înjosește sau nu pune muzica și libretul în slujba propriei imagini, iar noi simțim totuși în fiecare clipă modernitatea, logica și inteligența acestei montări.

Mulțumim David Crescenzi și întregii echipe de pregătire a spectacolului: Adina Alupei, Simona Gâdei, Alina Andriuțî-Shemchuk, Mădălina Pancu (pianiști); asistenți regie Alexandra Marian, Ioana Antoci, Cristi Avram; asistenți scenografie Maria Eșanu, Cătălin Târziu; dirijor cor Manuel Giugula (partitură enormă și bine înterpretată, plus jocul actoricesc în rolurile mici solistice), dirijor cor copii, admirabil de preciși și clari, Raluca Zaharia.

Ceea ce trebuie să scriu aici și îmi face mare plăcere, este interpretarea echipei duble, din cele două premiere. În fiecare avem și artiști rodați în rolurile lor, atât Bianca Mărgean, cât și Daniel Magdal sau Bogdan Zahariea (Calaf în a doua premieră). Nu putem spune că Bianca Mărgean nu ne-a arătat o Turandot destul de aspră și de tranșantă. Toată grația ei este până la urmă o trăsătură imperială bine venită. Vocea frumoasă, perfect potrivită rolului, nu este niciodată tăioasă. Turandot ne cucerește, chiar dacă știm că a ucis 27 de pretendenți și mai ales pentru că până la urmă nu i-a rezistat lui Calaf. Oare ne-ar fi plăcut să rămână de gheață? Turandot a Irinei Scafaru Roșu este puțin mai dură, poate din cauza accentelor mai spinto ale vocii. Ceea ce se simte, este faptul că Irina a debutat în acest rol. În urmă cu ani, la Gala Puccini din 2008, cânta aria lui Liu din actul al treilea. Îi trebuie să rodeze mai mult rolul până la atingerea libertății sau, să spunem, a relaxării. Turandot nu este încordată. Este doar rece și răzbunătoare. Cât despre Liu, singurul personaj inventat de Puccini, adăugat poveștii lui Carlo Gozzi și libretului, nu cred că are de cântat mai mult decât Turandot însăși, dar rolul cere o mare sensibilitate și demnitate, arătate din plin atât de Ana Maria Donose, cât și de Cristina Simionescu Fântână, puritatea lor, dată și de rochiile albe, este una din puținele pete cu adevărat luminoase din întregul peisaj. Ea rivalizează doar cu lumina zorilor și cu declarația lui Turandot, mult mai plină de pasiune clocotitoare, „Tată, numele străinului este Iubire”.

Rolul Prințului tătar Calaf nu pune la încercare doar acutele de tenor, ci și credibilitatea îndrăgostitului hotărât să-și cucerească iubita. Daniel Magdal mi-a mărturisit despre Calaf că o iubește pe Turandot, pentru că așa a scris Puccini.  Și chiar dacă a cântat de multe ori rolul, interpretarea lui rămâne convingătoare. La fel  ne cucerește cu jocul său tenorul Bogdan Zahariea care, deși aflat într-o indispoziție vocală, a reușit să ducă la bun sfârșit interpretarea. Și Calaf are de cântat aproape toată opera, doar la începutul actului al doilea, în scena cu trio Ping Pong Pang, este în culise. Mulțumim pentru acest efort și sperăm să ne bucurăm împreună de un Calaf sănătos în stagiunea viitoare.

Niciodată lipsit de umor, Puccini găsește recipientele potrivite în care să presare accente de comedie: ce scriitură formidabilă a găsit pentru trioul Ping Pong Pang. Jocul lor de scenă este complciat și aproape coregrafic, săriturile lor mi-au amintit de dansul lebedelor mici. Șase tineri artiști care promit mult și roluri mult mai ample, cum de altfel au și început să susțină unii dintre ei: Baritonul clujean Sebastian Balaj și bas-baritonul Cezar Octavian Ionescu în rolul Ping, Liviu Indricău de la București (cea mai bogată panoplie de roluri până acum) și Petru Pavel (încă la începuturi) în rolul Pang și celălalt cuplu, tenorii Ovidiu Manolache (surpriza mea neîncetată, după ce ani lungi a condus Corul Mini Angeli) și Alexandru Savin în rolul Pong. Excepțional jocul, impecabili vocal, totul le dă savoare și substanță.

Trebuie să recunoaștem că distribuțiile au fost foarte inspirate pentru fiecare personaj. Turandot este o alegere și o realizare pentru care felicităm direcțiunea Operei din Iași, fie ea și interimară: Andrei Fermeșanu și Florin Guzgă, repertoriul Operei din Iași s-a îmbogățit cu încă o producție de mare calitate.

Rareș ne atrage atenția asupra imaginii proiectate asupra împăraților: tatăl lui Turandot, Împăratul Chinei, este slab, o lasă pe fiica să guverneze în locul lui și mai mult doarme,  iar regele tătar este orb. Conducători slabi, o idee aproape politică, o parabolă care îl face să ne amintească avertismentul lui Goya, somnul rațiunii naște monștri….  Cât despre interpreți, atât timbrul liric de tenor al lui Adrian Ionescu în rolul împăratului Chinei a fost bine pus în valoare și de asemenea amândoi interpreții împăratului Timur s-au achitat admirabil atât muzical, cât și actoricește, Ivan Dikusar și Andrei Yvan, deși nu au foarte mult de cântat, ne-au arătat robustețea și frumusețea vocilor.

Mandarinul Dmytro Melnik, aflat la început de colaborare cu ansamblul coral al operei ieșene, este clar că s-a făcut remarcat și că va continua acest drum ascendent. O surpriză este cât de potrivit a fost Marius Mădălin Munteanu în rolul Mandarinului pentru că eu, cel puțin, îl știam mai mult din vocal-simfonic și ca dirijor, student al maestrului Dumitru Goia și acum al lui Bogdan Chiroșcă.

Despre orchestră, trebuie să spun că face să se audă fiecare intervenție, a fiecărui instrument și să sune ca un chimval bine articulat, sub bagheta maestrului David Crescenzi. Densă fără să îngroașe, aspră fără să taie auzul, sensibilă fără să sune desuet. Dramatică acolo unde sunt uciși tânărul pretendent, trecătorii care nu știu numele străinului prinț sau tânguitoare când Liu se sacrifică pentru Calaf, tensionată acolo unde Turandot încă îl respinge pe Calaf. David Crescenzi știe să dea fiecărei imagini sensul ei și să țină în mână un ansamblu atât de numeros, cu forță și profesionalism desăvârșit. Dăruirea lui, cunoașterea perfectă a partiturii (eram prea departe, dar suspectez că nici nu o avea), generozitatea și puterea lui de muncă dau întotdeauna roade.

La final, pe scurt despre câteva observații din caietul program, pe care le semnează regizorul Rareș Zaharia, faptul că Turandot face parte din seria lucrărilor teribile (cine nu răspunde la enigmele lui Turandot este ucis), faptul că Turandot este o Salomee italiană (amândouă sunt prințese și amândouă taie capete) și asemănarea dintre Turandot și mitul lui Oedipe, Sfinxul lui Oedipe pune o singură întrebare, în timp ce Turandot pune trei, iar cuplul Regele Timur și sclava Liu se aseamănă izbitor cu Oedipe – și el orb, și fiica sa Antigona, amândouă eroinele fiind simboluri ale sacrificiului din iubire și devotament. Este adevărat că s-a aplaudat înainte de ultima scenă, după ce sclava Liu a fost omorâtă, adică acolo unde Puccini s-a oprit din scris. În general, analogia cu viața autorului nu este cunoscută. Rareș mi-a vorbit despre servitoarea familiei Puccini, acuzată de Elvira Puccini că ar fi fost amanta soțului. Prefer să vă redau exact din caietul prorgam: „Doria se sinucide la numai 23 de ani, iar Elvira este acuzată de crimă. Puccini plăește o sumă considerabilă familiei victimei pentru a-și scăpa soția de acuzații. Cercetări recente (inclusiv genetice) au demonstrat că, de fapt, Doria servise de paravan surorii ei, care a și avut un fiu cu Puccini și s-a sacrificat pentru a ascunde taina îndrăgostiților.” După paginile emoționante cu moartea lui Liu, a mai fost posibil de adăugat ceva? Poate da, dar din păcate Puccini moare și el în noiembrie 1924, iar opera este finalizată după schițele lui, de Franco Alfano. Premiera a avut loc în 1926, al Scala din Milano.

Daniela Vlad