Viorel Ilișoi, scriitor din ”România nebăgată în seamă”: ”o carte este ca un palat cu multe uși”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (13.10.2019)

Publicat de hdaraban, 12 octombrie 2019, 22:17 / actualizat: 13 octombrie 2019, 22:45

La începutul lunii octombrie, la Iași, a avut loc a șaptea ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT). Mulți scriitori, evenimente care au însemnat și întâlniri cu cititori, inclusiv elevi din diferite școli ale județul Iași.

Unul dintre acestea s-a consumat la Hârlău, invitați fiind Viorel Ilișoi și Andrei Crăciun. Primul dintre ei este cel mai apreciat ziarist de reportaj din ultimii treizeci de ani. Este autor al unor cărți precum: ”Necunoscutul Mihai Codreanu” și ”Cele mai frumoase reportaje”.

Textele sale sunt, după cum spune chiar el, ”reportaje din România nebăgată în seamă; oameni și realități aspre asupra cărora nu prea ne aplecăm”.

În interviul acordat pentru Radio Iași, Viorel Ilișoi a vorbit despre întâlnirile avute în cadrul festivalului, dar și despre scrierile sale și planurile literare ale anului 2020. Dar, mai întâi, despre Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași.

***

Spuneam în introducere de FILIT și cititori, public, chiar și la Hârlău. Ați fost acolo.

Da, chiar și la Hârlău, l-am cucerit. Am plecat cu Andrei Crăciun, poet, prozator, proaspăt, și dramaturg, să cucerim Hârlăul și ne-a cucerit el pe noi. Eu cunoșteam Hârlăul pentru că trec des pe acolo, fiind din Botoșani, am și scris cândva două, trei reportaje. Știam cât de cât. Nu am putut să nu remarc totuși niște schimbări: biserica aceea superbă a lui Ștefan cel Mare, renovată impecabil, e o bijuterie. E suficient să o vezi din afară și te impresionează. Am fost la Muzeul Viei și Vinului, am avut acolo o întâlnire organizată de FILIT cu elevii și s-a întâmplat la muzeu, ceea ce a fost foarte bine. E o clădire istorică, fost conac al boierilor Balș, renovată și aceea, tot așa, frumos.

Au venit acolo elevi, nu aduși, chiar am vrut să verificăm în toate felurile posibile lucrul ăsta și li s-a spus ”uite, vin doi scriitori la Hârlău, unul gras și unul slab, unul bătrân și unul mai tânăr”. Cine a fost curios să îi vadă pe autori, a venit. S-a umplut sala și, deloc spre surprinderea mea, adică nu am fost surprins să aflu acolo niște tineri foarte frumușei, dezghețați, citiți, informați despre cine eram noi, cu întrebări pregătite.

Dar mă temeam să nu fi fost întrebările pregătite de profesori. Nu, se vedea clar, din dialog, că erau ideile lor, întrebările, curiozitățile lor; și a fost un dialog, la o oră și ceva cât era programat, prelungit la vreo trei ore și poate că am mai fi stat, dar mulți erau de prin comunele din jurul Hârlăului și trebuiau să plece acasă cu niște microbuze. Din fericire, uite, la Hârlău, sunt microbuze care îi duc pe elevi acasă, nu se duc cu Dincă.

…o carte… este ca un palat cu multe uși și o carte te duce spre orice. Dacă ești făcut să fii cititor, vei ajunge unde trebuie, cărările astea se ung și se lipesc singure, te duc exact unde trebuie.

Uneori, lumea spune: generațiile de astăzi, decăzute, fără viziune asupra viitorului. Cum îi priviți dumneavoastră pe tineri, pe adolescenți, prin prisma, sigur, și a întâlnirii de la Hârlău?

Exact așa mi se zicea mie și ni se zicea nouă din generația noastră de către cei din generația anterioară și cred că fiecare generație veche a bârfit-o pe cea nouă. E un decalaj firesc între generații. Eu nu am genul ăsta de apreciere asupra generației. Având și eu copil din generația asta, având contact cu ei pe la cursuri de jurnalism, pe unde mă

Viorel Ilișoi la Radio Iași

mai duc pe la documentările mele prin țară, îi cunosc cât de cât, nu până acolo încât să dau verdicte , dar nu mă tem că e o generație ratată, lipită de telefon. Și eu sunt lipit de telefon și nu-s ratat sau, încă, nu sunt, mai am timp.

Cum am învățat eu cu penița înfiptă într-un cocean, ei învață foarte bine cu laptop, cu tabletă, cu telefon, cu aplicați, bine că le au și au trecut de faza zgâriatului cu creta pe tablă. E suficient că sunt niște tineri interesați de literatură. I-am și văzut pe unii, pentru că am vorbit despre cărțile pe care le-au citit, și aveau lecturi destul diverse și de profunde, nu titluri de pe internet, chiar citiseră.

Erau interesați, poate un pic debusolați că, în avalanșa asta de informații care vine peste ei, nu știau ce să aleagă. ”Ce scriitori să citim, ce cărți să căutăm?” ”Nu știu să-ți spun. Citește ce-ți place”, le-am spus eu, ”orice”. Important e să îți placă pentru că dacă citești în silă, cred eu că nu ți se lipește nimic de creier; și o carte, le-am spus, este ca un palat cu multe uși și o carte te duce spre orice. Dacă ești făcut să fii cititor, vei ajunge unde trebuie, cărările astea se ung și se lipesc singure, te duc exact unde trebuie.

Să lăsăm militantul anticomunist Goma în locul lui unde e în istorie, iar scriitorul Paul Goma să vină în locul lui, în literatură.

La ediția din acest a FILIT ați participat și la o discuție, întâlnire despre Paul Goma. Cei care nu știu, scriitor român la Paris…

Dar cine nu știe? A fost, pur și simplu, scos din țară, gonit, zvârlit afară. El stă acolo și astăzi cu statutul de refugiat politic, ceea ce e absurd, într-o Europă unită, să ai un refugiat politic într-o țară UE. Juridic, asta este situația, ăsta este statutul lui.

Este Paul Goma cunoscut în România?

Nu în măsura în care trebuie și, acolo unde este cunoscut, nu este destul de în profunzime cunoscut pe cât ar merita. E firesc, pe de o parte, ca argument istoric să nu fie cunoscut, pentru că el a lipsit din cultura română până în anii `90, avea o intrare la noi doar pe căi absconse. Dureros este că, în 30 de ani de după Revoluție, nu a reușit să recupereze și nu a fost integrat în literatura noastră pentru că el e un om drept, cu niște principii morale la care nu a abdicat, uneori, chiar prea rigid a ținut la ele.

Confrații lui, scriitori care au partizanat cu comunismul, nu îl acceptă pentru că, acceptându-l pe el în rândul scriitorilor, ar însemna să-și accepte ei lașitatea și trădarea lor. Și atunci Goma e, în continuare, un marginal al literaturii române, dar în sens cumva geografic, pentru că el vine din literatura noastră. A scris întotdeauna în limba română, scrie numai despre realități românești.

Partea bună este că, în ultima perioadă, noul val de critică, inși născuți poate chiar acum 30 de ani, scriu mult despre Goma, au apărut multe lucrări de doctorat despre opera lui Goma. Eu am zis că vor mai trece încă 10 – 20 de ani până când o generație nouă, nemaculată de comunism, va ști să-l citească pe Goma, dezbrăcat de intențiile lui polemice, politice și așa mai departe. Să lăsăm militantul anticomunist Goma în locul lui unde e în istorie, iar scriitorul Paul Goma să vină în locul lui, în literatură.

Sunt reportaje din România nebăgată în seamă; oameni și realități aspre asupra cărora nu prea ne aplecăm.

”Cele mai frumoase reportaje” este titlul ales de cititori pentru ultimul dumneavoastră volum. Texte de reportaje mai articulate, mai dezvoltate față de versiunile din ziar. Frumusețea lor din ce se trage, domnule Ilișoi?

De unde vine frumusețea oricărui text, din formă și din conținut; din ce conține și din felul cum spui.

Nu vine frumusețea și din trăirile pe care le naște în cititor?

Păi asta, ele pot să fie mai emoționale, mai reci, mai raționale, dar e reacție oricum a cititorului. Dacă un text e bun, sigur stârnește o reacție. Sunt reportaje altfel decât în ziar, nu-i ceea ce te aștepți să găsești într-un ziar, unde textele au anume dimensiune. Astea sunt reportaje mai ample, unele din ele le-am publicat în foileton, pentru că nu încăpeau în ziar.

Am reușit să obțin asta de la redactorii șefi de atunci. Le-am scris așa cum le-am văzut eu. După aia, le-am prelucrat ca pentru ziar unde, vrând nevrând , există niște rigori, iar în volum le-am adunat așa cum le-am văzut eu inițial. Sunt reportaje din România nebăgată în seamă; oameni și realități aspre asupra cărora nu prea ne aplecăm. Suntem tot timpul atrași de focuri false, de subiectele esențiale. Și acolo, e un fel de succesiune de imagini ale României anilor noștri, așa cum le-am văzut eu.

Oameni, probleme de viață, ați fost observator, cronicar, dar îmi pot imagina că mesajul, informația pe care le transmiteți au trezit și reacții în rândul cititorilor.

Da, asta mi s-a întâmplat mereu, nu doar la volum, chiar când publicam în ziar. Reacțiile erau fel de fel; arestau pe cineva, știi cum se întâmplă în presă. Din păcate, nu au întotdeauna și cât de rapid am vrea noi rezultat. Acum, câteva săptămâni, mi s-a întâmplat să am o reacție la un reportaj pe care l-am scris în urmă cu treisprezece ani, cu niște copii nemți, aduși din Germania în Munții Maramureșului și ținuți acolo într-o cabană horror, la reeducare, niște tineri cu probleme.

Acum, după treisprezece ani, m-au sunat de pe la Parchet, de pe la France Presse să le dau poze, informații. Bine că se întâmplă și după treisprezece ani. Am avut reacții excelente la volumul ăsta, cel mai revelator fapt fiind chiar acela că s-a vândut foarte bine, fără să-l fi dat prin librării.

Sunt anumite momente în viața unui autor când simte că textul ăla urlă să iasă afară și pleacă de capul lui, aproape că nici nu poți să-l controlezi, poți să scrii și prostii acolo, nu-ți dai seama decât la lecturi ulterioare.

Din ce-am citit eu, într-un fel, sunteți un cronicar al familiei dumneavoastră. În susținerea ideii, povestea lui Moș Ion și care se găsește pe site-ul www.viorelilisoi.ro. În alte texte sunt pasaje despre rude, despre frați, de multe ori, rânduri care trezesc zâmbete, amintirile propriii ale cititorilor. Și totuși, dacă e să ne apropiem de fila de calendar, în ceea ce vă privește pe dumneavoastră, 13 octombrie, ziua are o altă vibrație, 1999.

Da, e ziua când a murit mama mea, a fost cel mai greu moment din viața mea, îl duc și acuma. Nu sunt un cronicar al familiei. Cred că e și o deformație a scriitorului care a fost și în același timp și gazetar. Eu, în proza pe care o scriu, nu ficționez sau foarte puțin, aproape insesizabil. Nu am subiecte de la cap la cap imaginate. Sunt destul de bătrân și

Viorel Ilișoi

am avut o viață destul de agitată, generoasă în întâmplări semnificative ca să am de unde scrie, din desaga proprie, să nu mă duc să umblu în buzunarul imaginației.

Despre copilărie scriu foarte mult fiindcă, crescând la casa de copii, e un teritoriu pe care încă am să-l explorez. De exemplu, acum treizeci de ani, când am scris prima oară în Iași, în revista ”Timpul”, un serial – ”Copilărie în genunchi” se chema, mi-l ceruse Cassian Maria Spiridon, atunci, aveam o viziune cumva politizată asupra întâmplării că eu am fost la casa de copii, în perioada aceea.

Acum o privesc altfel, încerc să descopăr sufletul copilului de acolo care ar fi fost, cred, la fel în orice situație: și acasă și la cămin și în război și în altă situație. Despre rudele mele scriu pentru că le-am cunoscut foarte bine și erau niște oameni despre care aveai ce să scrii. Bunicul, mama, Moș Ion, personajele la care îmi place să revin, să povestesc despre ele, erau toți niște oameni fabuloși; povestitori extraordinari, oameni cu patru clase, dar care știau să-ți recite toată noaptea din Coșbuc, din Eminescu.

Am chiar o proză, când bunicul meu, țăran cu patru clase, mi-a predat printre harbuji ”Luceafărul” de Mihai Eminescu. Și eu știam asta de pe la 4 – 5 ani care e treaba cu ”Luceafărul”. Mai târziu, la școală, am întâlnit textul literar, întreg și cu viziunea care ni se oferea la școală. Și am confruntat cu ceea ce-mi spusese bunicul meu: Luceafărul era Iisus, fiul Demiurgului, fiul lui Dumnezeu, și felul în care înțelegea el, așa, cu o simțire aparte; că țăranii ăia aveau un cult pentru Eminescu, ăia care îl învățaseră la școală: spuneau ”domnul Mihai Eminescu”, domnul în sensul de Dumnezeu.

Ați scris și un text cu titlul ”Sărut mâna, mama mea!”. Există un mesaj, este o mărturisire a dumneavoastră ceea ce ați scris acolo?

Textul ăla nu știu dacă l-am scris. Cred că s-a scris. Sunt anumite momente în viața unui autor când simte că textul ală urlă să iasă afară și pleacă de capul lui, aproape că nici nu poți să-l controlezi, poți să scrii și prostii acolo, nu-ți dai seama decât la lecturi ulterioare.

Am povestit ceva despre mama mea, într-o zi când se împlineau nu știu câți ani de la moartea ei. ”13” e o cifră care mă urmărește: mama a murit pe treisprezece, eu sunt născut pe treisprezece, atunci se împliniseră treisprezece ani.

Am scris și multe poezii despre mama și toate textele mele despre mama și despre mamă, în general, sunt ca un fel de retrăire a unor momente pe care nu le-am avut împreună pentru că, în copilărie, am stat mult timp despărțiți, eu și mama și, acum, ca autor, încerc să umplu acele momente cu text; să refac, cumva, ca într-un laborator al minții, acele momente. Și le fac după mintea mea, după sufletul meu.

Dacă e să privim spre viitor, există în planurile dumneavoastră o nouă carte, cu siguranță.

Eu am scris continuu, pentru că am trăit din scris. Eu, în ultimii 30 de ani, am trăit din scris, dar, de pe la 14 – 15 ani, scriu mereu. Pot să scot repede, într-o lună de zile, încă o carte de reportaje, dar nu aș vrea să vin cu două cărți de reportaje, una după alta.

Am în plan și e aproape gata o carte cu povestiri, deci proză, întâmplări gazetărești, lucruri care mi s-au întâmplat în timp ce scriam acele reportaje. Viața de ziarist de teren e foarte frumoasă, colorată, palpitantă, diversă. Ți se întâmplă fel de fel de lucruri, cunoști fel de fel de oameni, situații la fel de interesante ca acelea care intră în reportaj.

Astea nu intră pentru că nu-s la temă. Sunt, cumva, colaterale, se agață așa de tine ca polenul de albină când zboară din floare în floare. Și am strâns mult polen de ăsta și o să-l depun într-o cărticică mai măricică.

În 2020?

Ea e gata, dar nu o scot acuma, că dacă o scot acum, la sfârșitul anului, imediat, în câteva luni, va deveni o carte veche. ”Băi, e de anul trecut!”. O scot la începutul anului ca să am răgaz să o vând. Eu sunt propriul meu editor, refuz să mă duc la vreo editură.

Mi-am înființat o editură, a mea, unde scot cărțile mele și ale prietenilor. Editura este în București, în sufragerie la mine, e păzită de motan. Eu sunt partea artistică, tehnică, contabilă și așa mai departe. Motanul se ocupă cu partea de promovare. Când pun o poză cu motanul…

Succesul este garantat.

Da, da, păi, fără pisici, ce ne-am face? Și mă zbat să le dau cumva, pe la târguri, prin poștă. Stau toată ziua și ling timbre, sunt și librar și editor și autor și de toate.

Varianta audio a interviului realizat de Horia Daraban: