Emil Coșeru: „Un actor trebuie să treacă neapărat și prin radio (…). Instrumentul lui e vocea și vocea e foarte bine pusă în evidență de radio.” (INTERVIU)

Publicat de isoreanu, 8 februarie 2024, 14:22

Emil Coșeru: Doamna Ioana, (râde) cum să iau eu întrebarea asta? Bineînțeles, actorul, pentru că din ’69, când am intrat pe scena Naționalului, eram actor. După aia, în ’90, când au început tulburările comunale, așa… am gândit-o, ”dom’le, ce-ar fi să facem să reînființăm școala asta” și atunci, bineînțeles, volens nolens, am devenit și profesor. Nu strică să fii și professor acolo, cu toate că…

Ioana Soreanu: Vi se datorează în mare măsură reînființarea școlii de Teatru ieșene.

Emil Coșeru: Mă bucur că tu recunoști treaba asta, pentru că sunt foarte mulți care uită. Eu, domnul Tudose, Dumnezeu să-l odihnească, și s-o odihnească Dumnezeu și pe Lulușa, toți trei am gândit același lucru și încetul cu încetul, doamna Dănăilă, cine nu știe… Natalia Dănăilă, cine nu știe cine-i Lulușa, și încetul cu încetul, am făcut facultatea asta care… La început a fost greu pentru că n-aveam spații, ne-am zbătut pentru fiecare lucru care s-a putut smulge de la ministere.

Ioana Soreanu: Radioul a ocupat un loc în viața dumneavoastră. Ce loc a ocupat? Ce înseamnă radioul pentru dumneavoastră?

Emil Coșeru: Radioul e foarte important. Un actor trebuie să treacă neapărat și prin radio, pentru că nu se poate altfel. Instrumentul lui e vocea și vocea e foarte bine pusă în evidență de radio, de un studio de radio. Pe vremuri, atunci, era un studio mult mai amărât, mai… Chiar vorbeam cu tine înainte de a intra în studio, ”ce bine că v-a construit cineva studioul ăsta, adică entitatea asta colosală, fenomenală, care are un impact fenomenal”. Noi stăteam acolo, în clădirea aia care e acuma văd că este să pice, dar erau niște operatori foarte buni, inimoși, stăteau zi și noapte, știți foarte bine că voi faceți de gardă aici tot timpul, și reporterii și toată lumea care lucrează în radio, pentru că e o istituție de o importanță națională. Eram prost plătiți, s-o spunem pe aia dreaptă, cât se putea atunci, la vremea aia, nici acum nu-i prea bine, dar, mă rog, să trecem peste lucrurile astea, dar era frumos, era bine, era altceva decât teatru. Teatru presupune repetiție, text învățat, șicane, fel de fel de reluări, reluări, reluări care la un moment dat, te plictișești de ele. Cred că sunt mai bune repetițiile decât spectacole, de foarte multe ori. Și chiar m-am gândit că dacă am da spectacole cu repetiții ar fi mai interesant decât dacă am dat spectacole – spectacole. Bun, să revenim la ale noastre. Și atunci, simțeai nevoia să faci și altceva. Eu am avut parte de  foarte multe întâlniri cu radioul pentru că eram chemat și pentru poezie.

Ioana Soreanu: Dar cum a început?

Emil Coșeru: M-a chemat tot Lulușa Dănăilă și țin minte că prima poezie pe care am spus-o a fost Barbu, ”La melci”. Și i-a plăcut foarte mult și tot timpul dădea pe post, când putea s-o dea, că e un poem destul de… e superb poemul și lung și atunci, ori fragmente, ori toată poezia și probabil că i-a plăcut, le-a plăcut.

Ioana Soreanu: Doamna Dănăilă fiind…

Emil Coșeru: … fiind…

Ioana Soreanu: … lucra în Radio.

Emil Coșeru:  … lucra în Radio înainte de a veni la noi, la Facultate, era departament atunci, pe vremea aceea, apropo de Facultate și, încetul cu încetul, s-a făcut facultate și dânsa lucra aici, era redactor cultural, nu știu cum era… se numea.

Ioana Soreanu: Cultural.

Emil Coșeru: Cultural, da.

Ioana Soreanu: Înainte de a veni la Radio, ascultați radioul?

Emil Coșeru: Da, da. Păi, ascultam radioul de când eram la Tecuci, înainte de a da la facultate, știi că erau la Tecuci, care era un târg amărât, la 100 de km.,  80 de km. de Galați, între Matca și Cudalbi, pe acolo, și noi avem un difuzor. Știi că erau niște difuzoare amărâte, vai de capul lor, și ai mei, de dimineață până seara, ascultau acolo. Că era bine, că era rău ce se spunea în cutia aia, noi ascultam. Și acolo am ascultat prima dată teatru. Țin minte că eu îl ascultam pe Vraca, marile lui piese, Delavrancea, ce mai juca el. El era erou și era foarte cunoscut, avea o voce fenomenală, foarte bună, voi știți să apreciați foarte bine vocile și mă închipuiam eu ce-aș putea să fac în locul lui… lui Vraca. (râde) Jocuri de copil, bineînțeles. Deci, ascultam radio tot timpul. Ascultam știri, ascultam muzică de toate felurile, populară sau ușoară. Era interesant. Încă nu apăruseră televizoarele și atunci, țin minte că a apărut un televizor, nu știu, pe la o familie la capătul… unde stăteam, mahalalei unde stăteam eu acolo (râde) și toată lumea, toți puradeii ăștia erau înghesuiți în camera aia să vadă imaginile, umbrele alea care erau pe… pe ecran.

Ioana Soreanu: Dar cum vă imaginați lumea din cutia aceea cu vorbe și sunete?

Emil Coșeru: Bine, încă nu înțelegem eu care e mecanismul, care e toată tehnica. Știi foarte bine că toată lumea spunea, (râde) „cum se poate acolo găsi cineva într-o cutie de asta atât de mică, de lemn”, prostii de genul ăsta, dar, de multe ori, eram fascinat de ce se spunea, eram fascinat efectiv, nu mă gândeam cum putea, sau… adică, sunetul mă interesa și mă… efectiv mă fascina.

Ioana Soreanu: Care au fost întâlnirile sau oamenii care v-au marcat la Radio Iași?

Emil Coșeru: La Radio? Păi, pe pe lângă Lulușa, a fost Brumă…

Ioana Soreanu: Aurel Brumă.

Emil Coșeru: Aurel Brumă, care e un scriitor nemaipomenit, el avea partea umoristică aici în…

Ioana Soreanu: „O brumă de umor”.

Emil Coșeru: „O brumă de umor”, da. Și, el e tecucean de-al meu. Tatăl lui mi-a fost profesor, un an cred că. El rotea cam toți actorii din teatru să vină să lucreze aici la radio, să colaboreze. Cu Gabi Câmpeanu. Era o doamnă, operator foarte bun…

Ioana Soreanu: Soții Teodoru, Lidia și Ioan Teodoru…

Emil Coșeru: Așa, Lidia, Lidia Teodoru.

Ioana Soreanu: … care erau chiar ilustratori și lucrau pentru emisiuni.

Emil Coșeru: Da, da, da, foarte buni, foarte buni!

Ioana Soreanu: Foarte buni! Niște tehnicieni remarcabili, mai ales că atunci condițiile tehnice, să ne aducem aminte, erau complicate, era foarte greu să înregistrezi teatru.

Emil Coșeru: Asta spuneam cînd eram în curte, era un studio mare în care se imprima…

Ioana Soreanu: Da, da, da.

Emil Coșeru: Se dădea teatru foarte mult atunci.

Ioana Soreanu: Studioul „Val Gafta” s-a numit la un moment dat, mai încoace.

Emil Coșeru: Val Gafta, da, și cu Val colaboram destul de mult, Paiu, care făcea…

Ioana Soreanu: Constantin Paiu, scriitorul și criticul de teatru.

Emil Coșeru: Constantin Paiu, care făcea… scriitorul și criticul de teatru, care venea și făcea teatru cu noi. În studioul ăla mare pe care îl știți voi, (râde) făceam efecte sonore cu scaune trântite, cu fel de fel alte chestii.

Ioana Soreanu: Chiar și așa, cum se întâmplau lucrurile astea?

Emil Coșeru: Erau, nu știu… Bineînțeles că voi aveți o fonotecă de sunete, probabil, și de efecte sonore, bănuiesc.

Ioana Soreanu: Mai mult sau mai puțin.

Emil Coșeru: Atunci era toată povestea asta și astea le facem noi, tropăituri, venit, alergături, gâfâieli, care se puteau face, scaune trântite, (neinteligibil) făcea ca o pisică, dacă era nevoie în textul ăla de o pisică ș.a.m.d. Adică, era o o plăcere să… O piesă dura cam două-trei ore, depinde de greutatea piesei. Și erau și scriitori ieșeni care erau puși în undă pe vremea aia. Stăteau și ei în cabina de înregistrare și mai dădeau și ei sfaturi, una-alta. Saul Taisler care o făcea pe regizorul și tot timpul colabora cu noi. Valeriu Burlacu, care și el era… Eu eram tânăr atunci, în ‘69, eu eram cel mai tânăr din teatru, aveam cred că 21 de ani. La 21 am terminat, în ‘69 am venit aici imediat. Și din promoția mea, eu eram cel mai… cel mai tânăr. E o lume fascinantă, adică, e o lume colosală.

Ioana Soreanu: Povestiți-ne o întâmplare relevantă pentru relația aceasta, teatru – radio.

Emil Coșeru: Ce poate să fie… țin minte, era, dacă nu mă înșel…

Ioana Soreanu: Mircea Verusi?

Emil Coșeru: Verusi! Mircea m-a invitat de foarte multe ori să cânt, că el era cu… (râde) eu n-am treabă cu muzica. Dar, el și cu altcineva, nu mai țin minte, făcea un fel de emisiune, ceva cu animale, cu păsări. Avea o carte din care tot timpul citeam, dar citeam ore întregi de acolo, mi se usca limba în gură, e o meserie foarte complicată și pentru voi, și pentru toată lumea, să stea în fața microfonului să vorbească tot timpul. Dar îmi plăcea pentru că, în același timp, înțelegem și ce spunea textul și ce era acolo, despre o anumită categorie de animale, de păsări, învățam mai multe chestii, adică tot timpul și era interesant. Dar era nu doar o citire albă, era chiar nuanțată și bănuiesc că prindea, dacă eram chemat tot timpul să citesc ore întregi acolo din… Da, uite cu Verusi, cu Mircea, care era un băiat nemaipomet. Am făcut cu el armata fără să… Deci, am colaborat cu Mircea și după aia, am făcut armata, m-am întâlnit cu el și, din nou, când ne-am întors la Iași, iar am colaborat. Dar era mai mult… De exemplu, teatru se imprima foarte mult.  Eu țin minte că s-a distrus foarte mult, nu știu ce-a mai păstrat Radioul acuma din arhiva cu teatru. Știu că la Revoluție când am fost… A fost o perioadă închis.

Ioana Soreanu: Aici am vrut să ajungem, la momentul Revoluției, pentru că Radioul, da, a fost închis, toate studiourile teritoriale au fost închise între ‘85 și ’89, la Revoluție. Dumneavoastră ați fost printre cei care au venit la Radio, au fost aici și atunci, Radio Iași s-a redeschis.

Emil Coșeru: Dar de unde știi tu când a fost aici, la radio?

Ioana Soreanu: Eu știu tot.

Emil Coșeru: (râde) Radioul știe tot. Da, am fost aici și imediat, era o … acolo la poartă, unde e… pe scări, în ghereta portarului, erau scările care intrau în… (n.r. Radio). Era o animație fenomenală, ce putea să fie, toată lumea se bucura. Mă rog, și eu și nevastă-mea, Dana, eram într-o relație de prietenie strânsă cu familia Petrescu, cu Tereza și cu Dan Petrescu. Ei făceau parte dintr-un grup în care eram și noi, cât de cât, implicați, puțin acolo, mă rog. Dan era la domiciliu, era…

Ioana Soreanu: Arestat la domiciliu.

Emil Coșeru: … arestat la domiciliu și atunci, în ziua aia, când Ceaușescu a fugit, (n.r. Dan Petrescu) a fost eliberat și a venit, a fost adus la Radio și eu am venit pentru el. Nu știu cine a mai venit cu mine, dar eram o mulțime de băieți aici, dar era totul… se vorbea de Securitate, să închidem Securitatea, să…

Ioana Soreanu: Era scriitorul Grigore Elisei, a venit atunci.

Emil Coșeru: Da, Ilisei, sigur, era director.

Ioana Soreanu: Corneliu Dorneanu a venit atunci, Ștefan Daraban a fost printre cei care au venit și au redeschis. Cum vă amintiți, ce s-a întâmplat atunci la Radio?

Emil Coșeru: Eu n-am intrat înăuntru, adică eram numai afară, stăteam pe scări, se vocifera, toată lumea își azvârlea șepcile în sus, era o fericire din asta care… după aia, ne-am înghițit-o. Dar, era așa o bucurie imensă, o dezlănțuire colosală de energie, toată lumea… ne pupam în fața porții ăsteia de fier, ne îmbrățișăm, țipam și erau fericiți că atunci s-au aprins din nou microfoanele.

Ioana Soreanu: Da, chiar în 22 Decembrie. Și se adunaseră și cetățeni din oraș, veniseră la Radio? Era lume multă.

Emil Coșeru: Da, nu mai țin, sunt umbre care… sunt umbre care… dar nu erau foarte mulți, să spunem că blocaseră strada, dar era… era lume pe stradă. Lumea pendula. Ăsta era un post foarte important, adică trebuia să dea știri, omul trebuia să cunoască toată frământarea politică a vremii. Și Consiliul Județean, adică unde era…

Ioana Soreanu: Casa Pătrată, așa cum era foarte cunoscută atunci.

Emil Coșeru: Casa Pătrată, da. Cine era ultima? Ultima era o doamnă, o femeie, da, îmi scapă acuma, care, mă rog, a intrat în necunoaștere.

Ioana Soreanu: Da, din fericire, își au locul pe care îl merită.

Emil Coșeru: Da. A fost alungată, a fost dată, lumea zvârlea pe acolo, țin minte, cărțile lui Ceaușescu, erau zvonurile alea cu apa otrăvită, cu nu știu ce…

Ioana Soreanu: Ghițulică?

Emil Coșeru: Ghițulică, cred că Ghițulică. Bravo! Și am intrat și eu pe culoarele alea (n.r. la Casa Pătrată), și seara și noaptea se primeau telefoane, mă rog, am înghițit o gălușcă bună. Da.

Ioana Soreanu: Din punctul dvs. de vedere, având în vedere realitatea de astăzi, actualul context politic și social și evoluția tehnologiei, care este viitorul Radioului ca promotor al valorilor culturale?

Emil Coșeru: Să ți-o spun pe aia dreaptă,  la noi nu știu ce să fie.

Ioana Soreanu: La noi, în România.

Emil Coșeru: La noi, în România, pentru că bănuiesc că Radioul ca și posturile de televiziune sunt, într-un fel… nu știu dacă vreun director de televiziune sau… n-are un angajament politic. Destul de periculos. Adică, noi vorbim că se calcă pe nisip încălzit. Au fost scandaluri foarte mari de-a lungul vremii, în care directorii erau acuzați, de la partidul cutare sau de la partidul cutare, în care făceau jocurile politice ale partidelor și poate că e normal, habar n-am, nu mă interesează treaba asta. Important e că, de foarte multe ori, și acum încă, nu se spune adevărul. Adică, de foarte multe ori și… nici la televiziune, nici la radio, adevărul e ascuns. Aș vrea să știu, dom’le, ce se întâmplă, ce scrie New York Times, ce se întâmplă în America la ora actuală. Nu se de nimic pe post. Adică, e o chestie care anul ăsta ne va frământa pe toți.  E un an decisiv. Eu nu vorbesc prostii și voi știți foarte bine. Ce scrie acum cu toate scandalurile care sunt cu fermierii în toată Europa. Ce spune Macron? Macron a spus ”Dom’le, mă duc la Uniunea Europeană și va fi totul mai mult franțuzesc decât pentru… El pledează pentru Franța mai mult, decât pentru toată… vrând-nevrând, volens nolens, o să fie ceva care o să atingă și pe români, și pe polonezi și pe bulgari. Deci, totul se învârte în jurul politicului, fără să vrei. E bine, nu e bine, repet, nu știu dacă e, dar de foarte multe ori, e bine sau nu e bine ca omul să știe adevărul, zic eu, pentru că e mai bine să taci, e mai bine ca omul să nu audă. Vorbesc de omul de rând, un om care-i mai citit, un om care e implicat cât de cât în agora, trebuie neapărat să știe, să cunoască, el trebuie să aleagă într-un fel toate treburile astea. „Dom’le, e bine ce face ăla, Macron sau nu e bine?”, „E bine pentru țara mea ca oamenii ăștia să fie respectați?” Că sunt anumite atacuri la stat, anumite lucruri care mă privesc și pe mine, ca cetățean al acestei țări, mă privește din toate puncte de vedere, naționalist, social, cultural ș.a.m.d. Adică, cenzura a fost totdeauna, a fost și o să fie în continuare. Nu știu ce viitor va fi, pentru că…

Ioana Soreanu: Dar, dacă ne referim la valorile culturale și la Radioul Public, în mod special, mai poate fi, va mai putea fi Radioul Public un promotor de valori culturale?

Emil Coșeru: Bineînțeles, cum să nu? Radioul va fi în continuare, dar depinde de fluctuația asta politică, internațională și națională. Adică, dacă ți se dă voie să faci treaba asta, dacă nu, ai să taci din gură, ai să cenzurești și tu din știrile pe care… probabil că tu aduni foarte multe știri de fluxul ăsta de știri care există pe fața pământului și ai pe cineva care spune: ”dom’le, asta n-o dai!” Ți s-a întâmplat treaba asta?

Ioana Soreanu: Nu, niciodată.

Emil Coșeru: Nu, niciodată. Înseamnă că… bravo ție! Dar știu că se întâmplă lucrurile astea, adică să se intre peste redactor și să spună: „dom’le, aici, nu!”.

Ioana Soreanu: Nu, la Iași, nu s-a întâmplat niciodată lucrul ăsta.

Emil Coșeru: Foarte bine, asta mă bucură, mă bucură din suflet lucrul ăsta. Dar, categoric, ăsta e un instrument colosal.

Ioana Soreanu: Noi suntem în subordinea Parlamentului, în subordinea Parlamentului, a comisiilor de cultură și mass-media din Parlament.

Emil Coșeru: S-a schimbat. Acum, e adevărat că în momentul când intri într-un radio sau televiziune, ești legitimat să vadă cine intră, se întâmplă treaba asta.

Ioana Soreanu: Nu se întâmplă, ar trebui să se întâmple, dar nu se întâmplă.

Emil Coșeru: Atunci eram legitimați.

Ioana Soreanu: Foarte bine!

Emil Coșeru: Eram legitimați la poartă și trebuia să știe cine intră, pentru că primele lucruri care, ferească Dumnezeu, într-o lovitură de stat, astea sunt ocupate, posturile de televiziune și radio, nu? Și se dau știri fel de fel, ferească Dumnezeu!

Ioana Soreanu: Există actori de teatru minunați pe scenă, dar care nu sunt făcuți pentru teatru radiofonic. Este valabil și invers. Teatrul radiofonic, poezia la radio solicită anumite aptitudini și nu este vorba doar de voce. Despre ce mai este vorba?

Emil Coșeru: (râde) E vorba de, dacă vorbești de poezie, e vorba de faptul că… cum simți tu poezia? Sunt foarte mulți actori care știu să spună poezie sau foarte mulți actori care nu știu să-ți pună poezie, s-a spunem pe cea dreaptă. Și poezia nu e numai Eminescu, pe care-l știm noi, sigurul scos la înaintare. Poezie înseamnă și Nichita Stănescu. Dacă nu știi ce e, cât de cât, despre ce-i vorba în poezia aia, nu… n-ai cum s-o înțelegi. Poezie înseamnă și Blaga, poezie înseamnă și Lucian Vasiliu, poezie înseamnă și Emil Brumaru. Poezie înseamnă foarte mulți poeți care sunt diverși. Adică ei au structuri, e greu de colaborat cu acești domni care ne frâng sufletele și ne înnoadă mințile. Dar, dacă o spui rece, sau alb, sau fără să cunoști ce spune autorul, e complicat și atunci, nu iese, nu-ți iese prăjitura.

Ioana Soreanu: Dar pentru radio, ce calități îi mai trebuie unui actor, în afară de voce?

Emil Coșeru: Păi, îți trebuie minte, (râde) bineînțeles, dacă n-ai minte, nu… și suflet, asta e.

Ioana Soreanu: Este o tehnică specială în vorbirea unui actor la radio?

Emil Coșeru: Este. Păi, într-o sală de teatru, cum este cea a Naționalului, de exemplu, trebuie să ai o voce destul de bine impostată ca să poți să ajungă vocea la… sus, la galerie. Sunt foarte mulți actori care au plecat de la Naționalul din Iași, s-a dus la Național, încă nu era făcut Naționalul ăsta mare de la București, era ăla care e pe Calea Victoriei, și nu se auzeau sau avea vocea foarte puternică. Adică, la un moment dat, te acomodezi, cum domnul de la butoane, acum, stă și umblă acolo, așa și cu vocea trebuie să să umbli acolo. Ai un fel de, să spunem, un buton în gât, care trebuie….

Ioana Soreanu: Și, asta se învață sau te naști cu această calitate?

Emil Coșeru: Da, se învață, nu, nu-ți trebuie ani de studiu foarte mulți.

Ioana Soreanu: Dar la radio cum e, spre deosebire de teatru, cum e la microfon, ce trebuie să faci cu vocea?

Emil Coșeru: De exemplu, dacă ai de spus ceva mai tare, te îndepărtezi de microfon, sunt niște tehnici care… dacă vrei să spui în șoaptă, te apropii de microfon, ca și cum ai înghiți microfonul ăsta. Trebuie să știi cum să dai o șoaptă timbrată, o șoaptă – șoaptă, o voce cărnoasă care mușcă cuvântul, ș.a.m.d. Sunt tehnici pe care ți le spune viața, pentru că încetul cu încetul, pe o scenă mare, ăia din sală îți spun „ai țipat, ai urlat, ai grijă, temperează-te!”. Aici, îți spune și operatorul, spune „nu, nu e bine, mai spune o dată”. Pe lângă faptul că, dacă dai bâlbe, te oprește redactorul. Dar ei știu foarte bine, ascultă, ei au ureche foarte bună, cei de la butoane.

Ioana Soreanu: Ai auzit, Alex? (n.r. Alex Iurea, operator) Pregătirea personajului este diferită la teatrul radiofonic față de teatrul clasic? Cum se pregătește un personaj pentru teatru radiofonic? Spuneați chiar adineauri că la teatru sunt foarte multe repetiții, foarte multe reluări. În radio, cum este?

Emil Coșeru: În radio, nu cred că aveți timp, n-aveți spațiu, în fiecare zi, să repetăm de fiecare dată. Se mai întâmplă acuma cu Aciobăniței (n.r. Alex Aciobăniței, realizatorul emisiunilor de teatru) care el se ocupă de…

Ioana Soreanu: Alex Aciobăniței.

Emil Coșeru: Alex Aciobăniței se ocupă de partea asta cu… Săracu se chinuie și împinge partea asta culturală înainte. Cu el am făcut niște repetiții, dar de multe ori, le-am făcut aici, nu știu dacă pe sculele respective, adică la microfon, sau am făcut-o cu regizorul ”să ne intre textul în gură”, cum se spune. Dar sunt niște repetiții, așa cum și cei de la cinematografie, de exemplu, înainte de a trage un cadru, repetă de foarte multe ori ca să știe care e unghiulația, cum pică lumina ș.a.m.d. Așa și cu un text de radio, e bine, și de foarte multe ori se citea înainte textul, o dată, o zi, două, trei, până când se imprima, se băga pe post. Dar, de multe ori, în vremea aia, se făcea teatru mult și atunci, nu mai aveai timp de chestia aia. Primeai textul acasă, ți-l dădea Saul, de exemplu, „uite, mâine-poimâine, avem imprimare la Radio, nu știu ce, citește-l” și lucrurile se schimbau pe moment. De exemplu, dacă se întâmpla ceva și nu era intenția dată foarte bine, te oprea regizorul și te întorcea din drum.

Ioana Soreanu: La începuturile Radioului, se transmitea teatru în direct. Actori mari ai Naționalului ieșean participau la aceste transmisiuni. Mi se pare foarte dificil. Ați participat și la piese de teatru în direct?

Emil Coșeru: Nu, nu, niciodată. Intra într-un proces de… se lipeau, era cu bandă. Era cu bandă, țin minte, cu magnetofoane, cu nu știu ce, oprea operatorul, Lidia, celebra Lidia care umbla cu o forfecuță specială, cu… tăia banda, lipea, nu știu ce. După imprimare, pentru că banda mergea, mergea și atunci, unde ea își făcea niște notări pe text și unde se întâmpla bâlba, ea tăia și se lipea. Și ea știa foarte bine, băga muzica, adică partea muzicală ș.a.m.d., iustrația.

Ioana Soreanu: Cum se creează și cum se dezvoltă relațiile între partenerii de microfon? Convenția este mai clar acceptată decât pe scenă și permite o complicitate între actori.

Emil Coșeru: Din ochi. (râde)

Ioana Soreanu: Din ochi, la adăpostul invizibilității sau nevizibilității. Se înțeleg din priviri, actorii, dincolo de convenție, în afara partiturii?

Emil Coșeru: Sigur că da. Da, ultima oară când am imprimat aici, la voi, o piesă, eram într-un studio cu Erika (Erika Engel, operator și ilustrator) care era la butoane…

Ioana Soreanu: Erika Enghel, vreau să precizăm pentru ascultători.

Emil Coșeru: Erika Engel, da. Și, eram cu Mihaela Werner, cu Brândușa Aciobăniței, cu Ovidiu Lazăr, care el regiza și ne înțelegem din ochi, adică el făcea niște tăieturi, pe moment. Atunci a făcut niște paranteze, le-a băgat în text tocmai ca să înțeleagă cei care ascultă. Ne înțelegeam din ochi cu Erica, cu Mihaela și toată lumea știa foarte bine. Adică, după o lectură, cum îți spuneam, s-a făcut o lectură, a început imprimarea și a mers foarte bine. Pentru că e ultima piesă pe care am făcut-o, am început-o la ora 4:00, la ora 6:00 am terminat-o și la ora 6 jumate, m-am dus la spital să mă internez, pentru că mi-am făcut operația.

Ioana Soreanu: Care a decurs foarte bine, slavă Domnului!

Emil Coșeru: Deci, am plecat de aici, din studio.

Ioana Soreanu: Colaborarea cu Radioul a însemnat numai teatru radiofonic sau ați avut și altfel de experiențe radiofonice?

Emil Coșeru: Nu, nu, numai teatru, teatru și poezie, alte lucruri nu. Adică, știri, lucruri de astea, nu, nu, era datoria altora.

Ioana Soreanu: Povești, poate…

Emil Coșeru: Da, povești, dar mai rar. Adică, nu… asta face parte tot din partea asta dramatică. Teatru epic, nu, nu era… Povești, nu, nu adormeam copiii. (râde)

Ioana Soreanu: Ascultați radioul? Mai ascultați? Ce post?

Emil Coșeru: Acum, în fiecare zi când mă trezesc, dau pe Radio Național (n.r. Radio România).

Ioana Soreanu: Radio Iași, presupun.

Emil Coșeru: Radio Iași și Radio București, da. Da, și Radio Iași, nu râde, pentru că ascult și Radio Iași. Pentru că sunt mulți care… ești tu, e Alex, sunt o mulțime de oameni care lucrează aici și, vrând, nevrând,  trebuie să fii cu ochii pe ei.

Ioana Soreanu: Și, în plus, vorbim despre comunitate, vorbim despre ceea ce se întâmplă aici, în proximitate.

Emil Coșeru: Categoric, ai dreptate, bineînțeles.