#StareaEducației (INTERVIU) Anamaria Ghiban, profesor de Limba și Literatura Română: “Cred că reticența profesorilor față de utilizarea AI în procesul educațional poate fi depășită, iar introducerea acestui instrument trebuie făcută treptat, conștient și asumat.”

Publicat de Andreea Drilea, 10 ianuarie 2025, 09:28

Un workshop dedicat cadrelor didactice de gimnaziu și liceu, indiferent de disciplina predată, va fi organizat săptămâna viitoare, la Iași, de Asociația “Profesorii Inovează Școala – PISC”, ce își propune să împrietenească dascălii cu inteligența artificială și cu ideea că aceasta nu reprezintă un pericol pentru procesul educațional, ci poate deveni un instrument util sau chiar un partener de cursă lungă în procesul didactic.

Anamaria Ghiban, profesor de Limba și Literatura Română la Liceul de Informatică “Grigore Moisil”din Iași, este invitata colegei noastre, Andreea Daraban, fiind unul dintre trainerii acestui atelier creativ intitulat “AI sau nu AI? Aceasta este întrebarea!”, ce va avea loc pe 16 ianuarie.

Andreea Daraban: Cât de importante sunt astfel de workshop-uri pentru profesori, în care se discută despre tehnici de utilizare a inteligenței artificiale în procesul de predare-învățare?

Anamaria Ghiban: Este absolut evident că sunt foarte importante aceste workshop-uri, formări, training-uri menite să ne țină cumva, pe noi profesorii, aliniați la ceea ce se întâmplă în societate și, implicit, în educație, pentru că evoluția tehnologiei are un impact colosal asupra educației și asupra modului în care educația își pune amprenta în formarea tinerilor.

Andreea Daraban: Cum va fi structurat acest atelier?

Anamaria Ghiban: Este un atelier într-o formulă, să spunem, mai restrânsă. Mizăm pe prezența a 25 de participanți. Înscrierile încă sunt deschise. Va fi un workshop în care vom combina câteva lucruri teoretice cu aplicații practice.  Am zis că este onest să acceptăm că și noi, profesorii, indiferent de vârstă și de experiență, avem de învățat despre inteligența artificială. Prin urmare, vom veni cu câteva lucruri ce țin de teorie, ce este inteligența artificială, cum funcționează algoritmii, cum își poate pune ea amprenta asupra procesului educațional. Dar foarte important, venim și cu o parte practică, pentru că și eu, și Cristina Mocanu, colega mea trainer, aplicăm deja la clasă anumite lucruri, facem activități cu copiii care implică utilizarea inteligenței artificiale și atunci ne-am gândit că e de bun augur să combinăm cele două lucruri și să insistăm mai ales pe partea practică și pe cum să facem să aducem inteligența artificială în clasă, să nu ne fie frică de ea, pentru că este și aceasta o  realitate,  și să-i încurajăm pe copii să o folosească în sensul bun.

Andreea Daraban: Cum poate un profesor de română, pentru că este specializare ta, să folosească inteligența artificială în procesul de predare?

Anamaria Ghiban: Sunt multe feluri de a folosi inteligența artificială. De la a o folosi în sprijinul nostru, al profesorilor, ca un instrument care să ne ajute să ne creionăm lecțiile, până la a exersa împreună cu copiii în activități care să vedem, de exemplu, ce poate să facă inteligența artificială și ce nu poate să facă. Exerciții în care să vedem dacă putem compara creativitatea umană cu “creativitatea” inteligenței artificiale. Să știi că am făcut, de exemplu, un exercițiu – joc, în care le-am cerut copiilor să analizeze niște poezii, niște texte literare, iar în paralel, eu însămi am cerut AI-ului, m-am folosit Gemini de la Google, să analizeze același text. Și apoi, fără să le spun lucrul ăsta elevilor, am făcut o comparație și am dedus ce anume era făcut de inteligența artificială, ce era făcut de ei, cum s-au combinat informațiile, de ce în textul produs de Gemini nu apar anumite lucruri, ș.a.m.d.

Andreea Daraban: Nu au tendința copiii să folosească inteligența artificială pentru a le ușura cumva munca? De exemplu, dacă au de făcut o compunere, să le spună acestor instrumente,  cum sunt Chat GPT sau Gemini, să le creeze tema?

Anamaria Ghiban: Ba da, în primă instanță există tendința asta și cred că de aici am și pornit cu Cristina, când am gândit acest workshop, de la ideea că prima reacție a profesorului, firească de altfel, este să fie reticent, să condamne, să presupună, poate, că elevul a folosit inteligența artificială pentru a păcăli,  și atunci asta nu este ok, deci trebuie să interzicem. Am plecat de la gândul că, în loc să interzicem, putem să modelăm și să formăm copiii în așa fel încât să înțeleagă în ce fel pot folosi inteligența artificială astfel încât să le fie utilă. Pentru că ne place sau nu, inteligența artificială a pătruns deja în viețile noastre și este ceva util, dacă știm să gestionăm. Și atunci ne-am gândit că putem să-i formăm pe copii în așa fel încât să înțeleagă care sunt limitele utilizării inteligenței artificiale. Desigur că fiecare dintre noi, nu doar copiii, poate folosi inteligența artificială ca să producă texte, să spunem, în locul nostru. Dar nu despre asta este vorba. Și apropo de asta, o mică parte din workshop va fi dedicată și unei discuții despre etica folosirii inteligenței artificiale, pentru că e un domeniu absolut fascinant și se pune tot mai mult problema existenței unei conduite care aduce în discuție etica utilizări inteligenței artificiale. Să știi că elevii au discernământ și aleg între a o folosi ca să păcălească, să spunem, pe termen scurt, dar înțeleg că, pe termen lung, nu este în regulă să o folosești astfel.

Andreea Daraban: La un moment dat, după utilizarea mai îndelungată a unor astfel de instrumente, am putea căpăta experiența de a distinge între ceea ce este creat de inteligența artificială și ceea ce aparține omului?

Anamaria Ghiban: Intrăm aici și într-o altă zonă, aceea a educației media. Și vorbim de data asta de educație media digitală, care ne ajută să distingem, să înțelegem ce este creat de om, ce este creat de niște algoritmi, de niște mecanisme artificiale. Dar pentru asta este nevoie de experiență, e nevoie să înveți cum funcționează algoritmii și alte mecanisme, dar e nevoie de asemenea și de niște instrumente. Poți face asta tot cu ajutorul unor instrumente digitale. Există, de altfel, programe care detectează prezența unui conținut creat de inteligența artificială. Adică nu cred că este vorba doar de experiență, dar este vorba, în primul rând, de a-ți pune niște întrebări, de a vedea niște semne în anumite zone.

Andreea Daraban: Care sunt avantajele utilizării inteligenței artificiale în procesul de predare, învățare și evaluare?

Anamaria Ghiban: Cred că sunt aspecte diferite ale discuției și ele necesită aprofundare, dar privit așa în ansamblu, n-are cum să fie rău. Utilizarea inteligenței artificiale în procesul educațional,  dacă e să ne referim la un nivel minimal, înseamnă acces la informație mult mai rapid. Ce faci cu informația mai departe, asta este o altă discuție. Apoi, în ceea ce privește evaluarea, există deja numeroase discuții și idei care sunt puse în practică în legătură cu realizarea unei standardizări a evaluării și cred că inteligența artificială ar putea fi de ajutor în direcția asta. Și cred că, de asemenea, e important să știm lucruri despre inteligența artificială. Pentru că ne place sau nu, inteligența artificială e folosită peste tot în mass-media, de la a crea afișe publicitare până la a crea, nu știu, texte. Și atunci e important ca tinerii să discearnă între lucrurile astea.

Andreea Daraban:  Ajungem la o altă întrebare pe care voiam să ți-o adresez, legată de pericolele la care suntem expuși totuși, pentru că există și aceste riscuri atunci când utilizezi inteligența artificială, de exemplu. Apropo de creare de conținut, există site-uri care generează conținut și care livrează astfel de informații în spațiul public.

Anamaria Ghiban: Tocmai de aceea e important ce facem noi în școală. Adică e de la sine înțeles că educația are un mare rol și eu vreau să cred că am depășit de mult timp ideea că noi, în școală, pregătim copiii pentru examene naționale  și ca să intre cu brio la o facultate. Cred că accentul va fi din ce în ce mai intens pus pe ideea că școala ar trebui să-i pregătească pe tineri în primul rând pentru viață și pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor și pentru a-i face să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lor. Și apropo de asta, aduc din nou în discuție ce vom face la workshop. Vom discuta puțin și le vom prezenta profesorilor și un instrument foarte interesant, pe care eu și Cristina l-am cunoscut într-un curs la Bruxelles și apoi Cristina a contribuit la traducerea în limba română a materialelor respective. Este vorba despre o expoziție virtuală, care se numește “Everywhere all the time”, gândită de organizația Tactical Tech, care vine în sprijinul profesorilor  ce vor să lucreze cu elevii și lucruri ce țin de inteligența artificială, să-i facă să înțeleagă cum funcționează AI-ul, cum funcționează algoritmii, cum distingem între conținutul creat artificial și care este prezentat drept conținut creat de om, ș.a.m.d.

Andreea Daraban:  Apropo de etică, poate că ar trebui precizat clar acest lucru, atunci când se utilizează inteligența artificială în diferite domenii.

Anamaria Ghiban: Să știi că este unul dintre primele principii în etica utilizării AI, să menționezi cât anume din conținutul pe care îl vehiculezi este creat de inteligență artificială și cât nu.

Andreea Daraban:  Sunt interesați profesorii să utilizeze AI? Sau există deocamdată această reticență din partea unora?

Anamaria Ghiban: Cred că există încă multă reticență. Pe de altă parte, evenimentele din societate din ultima vreme, chiar din societatea românească, și felul în care, de exemplu, rețelele sociale au avut impact în anumite conjuncturi sociale cred că îi face pe profesori să fie mai receptivi la AI.  Mă gândesc că multă ezitare vine din zona aceasta a neînțelegerii. Cum aș putea eu să conectez ce predau, disciplina mea, care nu are legătură, poate, cu științele exacte, cu informatica, cum aș putea eu să o conectez cu AI-ul? Ce treabă au una cu alta? Inteligența artificială nu e doar despre roboți și despre tehnologie și asta deja nu e o noutate și cred că e nevoie doar de puțină dorință, să zicem, de a depăși barierele tradiționale ale educației. De altfel, eu cred că e o falsă problemă, să spunem, reticența asta a profesorilor față de utilizarea ei și poate fi depășită. E exact aceeași poveste care a fost cu tehnologia și cu digitalizarea.  Din păcate, a fost nevoie de un astfel de eveniment, precum pandemia, pentru ca mediul educațional să se familiarizeze cu digitalizarea.

Andreea Daraban:  Poate înlocui AI profesorii? Iată o altă temere pe care o au unii și aceasta nu se regăsește doar în domeniul educațional.

Anamaria Ghiban: Personal, cred că AI nu poate înlocui profesorul. Poate înlocui, să spunem,   o parte din ceea ce face profesorul la clasă. Și dacă îmi amintesc eu bine un articol, parcă în Suedia deja s-a experimentat o lecție predată în totalitate de AI și au ajuns ei acolo la tot felul de concluzii. Nu, nu cred că încă poate să înlocuiască complet profesorul, pentru că în procesul educațional apare factorul uman, sunt emoțiile,  sunt empatia, conexiunea  cu elevii. Sunt implicate în procesul educațional mult mai multe aspecte decât cele pur informaționale, științifice, pedagogice.

Andreea Daraban: Există un studiu realizat de britanici în care părinții sunt de acord cu folosirea AI de către profesori în munca lor, dar ezită să accepte interacțiuni directe ale elevilor cu astfel de platforme, interacțiuni care, în opinia lor, ar reduce contactul uman direct și ar putea determina rezultate educaționale adverse. Iată, așadar, o altă perspectivă.

Anamaria Ghiban:  Păi nu prea ai cum, pentru că ideea de la care plecăm din capul locului și îți spuneam și workshop-ul nostru de acolo a plecat, este că n-ar trebui să ne fie frică de AI. Ideea este să-i familiarizăm pe copii, astfel încât ei, în momentul în care ies din școală și se duc în viața lor, unde oricum dau peste inteligența artificială, să poată să gestioneze, să înțeleagă că acolo e vorba de un produs creat de un algoritm, să vadă semnele acelea de care spuneai și tu, să nu se lase manipulați, păcăliți, dezinformați ș.a.m.d. Prin urmare, n-ai cum să faci lucrul acesta fără să îi expui pe copii la AI. Cred că, de fapt, cheia este găsirea unui echilibru. În procesul educațional introducerea AI trebuie să fie făcută cu măsură. Cred că sunt niște false temeri, până la urmă. E ezitarea, tind să cred, față de ceea ce este nou, necunoscut. Dar dacă interzicem și dacă necunoscutul rămâne necunoscut, atunci nu vom progresa și nu vom rezolva nimic. Și atunci, expunerea ușor-ușor la lucruri care țin de noutățile acestea tehnologice cred că este soluția cea mai bună. Dar atenție, expunerea asta făcută conștient și cu asumare, pentru că de aici am și plecat când am gândit un astfel de workshop. Cred că este nevoie ca noi, profesorii, să acceptăm că sunt unele lucruri care ne depășesc și pe care le putem învăța. Și odată învățate, procesate de noi, pot fi duse mai departe în clasă. Un alt aspect este și faptul că, de multe ori, tinerii sunt, poate, mai în temă cu anumite lucruri decât suntem noi. Ceea ce nu au ei însă suficient de bine formată e poate gândirea critică, discernământul, capacitatea de a vedea lucrurile și în detaliu, și în ansamblu. Și atunci intervenim noi, profesorii, cu tot ce înseamnă pedagogie, ș.a.m.d.

Varianta audio a interviului:

Anamaria Ghiban este doctor în Filologie, predă Limba și literatura română la Liceul Teoretic de Informatică „Grigore Moisil” din Iași, având o experiență de peste 20 de ani la catedră și o vastă implicare în inițierea și coordonarea de proiecte educaționale europene ce promovează patrimoniul cultural, diversitatea, digitalizarea, cetățenia democratică etc. Este trainer specializat în educație media și educație cinematografică, formator național în Programul de educație media implementat de Centrul pentru Jurnalism Independent (București) în parteneriat cu Ministerul Educației, ambasador al proiectului european European Film Factory, coordonat de Institutul Francez (Paris) în parteneriat cu European Schoolnet (Bruxelles) și Arte Tv Education și finanțat de Comisia Europeană. Este, de asemenea, co-fondatoare al proiectului PISC – Profesorii inovează școala, un proiect dedicat profesorilor și elevilor care doresc să iasă din tiparele școlii tradiționale prin activități inovatoare.

#StareaEducației (INTERVIU) Tinu Bosînceanu, absolvent de Harvard: “Există pentru oricine o modalitate de a studia în străinătate. O facultate peste hotare nu-ți garantează, însă, o carieră de succes. Studiul în străinătate poate fi o rampă de lansare, dar dacă nu te situezi peste medie, șansele de angajare nu sunt la fel de mari.”

Publicat de Andreea Drilea, 27 decembrie 2024, 10:28

Invitatul colegei noastre, Andreea Daraban, este Tinu Bosînceanu. Originar din Suceava, el a pus la punct o afacere prin care îi ajută pe elevii de liceu să își găsească facultatea din străinătate cea mai potrivită, care să le ofere un parcurs profesional în concordanță cu dorințele și pasiunile lor.

Absolvent de Harvard, acolo unde a studiat matematica, Tinu Bosînceanu a lucrat și ca profesor asociat la prestigioasa instituție de învățământ, dar și în domeniul finanțelor.

A decis în 2016 să revină în România și să pună bazele unui proiect educațional, Upgrade Academy, care în 2022 s-a transformat în Upgrade Education.

“Am aplicat la cinci facultăți în Marea Britanie și la douăzeci în America și am intrat la toate în UK, iar în Statele Unite am intrat la cinci facultăți și m-am dus la Harvard pentru că era visul meu să văd ce înseamnă o educație de tip liberal arts.”

Andreea Daraban: Mai întâi vă propun să începem cu povestea dumneavoastră. Așadar, ați absolvit Universitatea Harvard din Statele Unite. Cum ați ajuns să studiați la prestigioasa instituție de învățământ?

Tinu Bosînceanu: Eu sunt din Suceava, așa cum ați spus, și în clasa a VIII–a am reușit să obțin o bursă de studiu în București, la un liceu privat care oferea burse pentru elevi olimpici la științe. Eu am fost olimpic la matematică. Și în București, la liceul acesta, foarte mulți elevi plecau să studieze în străinătate, la facultăți de top. Și aici e ceva important de menționat: puterea exemplelor este foarte mare și asta încercăm și noi să facem prin mentorii noștri, care sunt doar cu câțiva ani înaintea elevilor și care au avut succes pe aceeași rută pe care vor ei să o urmeze. Deci, eu am avut asta în școală, prin elevii mai mari și văzând că ei pot, am zis poate pot și eu. Și de când eram mic, părinții mei au vorbit întotdeauna despre facultăți foarte bune, de ce este peste limitele noastre, ce există dincolo de ce cunoaștem și am avut mereu curiozitatea asta de a mă duce peste linia orizontului. Așa că din clasa  a XI-a am încercat din răsputeri să ajung acolo. Chiar a fost unul dintre cele mai productive proiecte ale mele. A fost un proiect în care am simțit că sunt foarte motivat intrinsec. Nu mă forța nimeni, nu mă bătea nimeni la cap. Și am început să fac lucruri în plus. Pe lângă olimpiade, am descoperit Parlamentul European al Tinerilor, organizație europeană care simulează Parlamentul European, pentru elevi de liceu. Și am participat acolo la etapa regională, ulterior m-am calificat la etapa națională și apoi am fost ambasador al României la două etape internaționale, la Stockholm și Bruxelles, iar pe final m-am pregătit pentru examene. Adică în SUA ai nevoie de un examen, numit SAT. Am lucrat foarte mult pentru acesta. Eu eram, în general, destul de relaxat cu învățătura. La examenul acela, însă, cred că a fost prima oară când am muncit cu adevărat mult. Toată vara am muncit, am lucrat toate cărțile care existau pentru examenul respectiv și după aia m-am gândit și ce să fac în plus. Adică îmi doream foarte mult asta și știam că e o competiție foarte mare. Pe lângă ce rezultate aveam, m-am gândit și cu ce aș putea să ies în evidență. Eu cânt la tobe de când eram mic și mi-a venit ideea de cânta și la chitară și să învăț un pic de bas și am înregistrat o piesă de Michael Jackson la toate instrumentele și m-am filmat. Alergam mereu. Între pregătirile la matematică, mă duceam la studio. În clasa a XI-a, a fost foarte multă muncă și în final am fost admis. Am aplicat la cinci facultăți în Marea Britanie și la 20 în America și am intrat la toate în UK, inclusiv la Cambridge, iar în Statele Unite am intrat la cinci facultăți și m-am dus la Harvard pentru că era visul meu să văd ce înseamnă o educație de tip liberal arts, cum e în America, în care poți să studiezi mai multe lucruri, nu trebuie să te canalizezi pe unul singur din start. Și pentru că mi-au dat această bursă de ajutor financiar, aceasta este o particularitate foarte faină a facultăților din Statele Unite, că dacă ești admis, atunci 80 dintre ele au ceea ce se numește bursă de ajutor financiar. Și dacă ești admis, în funcție de venitul familiei, ei îți oferă o bursă astfel încât să-ți permiți să mergi acolo.

Andreea Daraban:  Pe dumnevoastră cine v-a ajutat? Cine v-a îndrumat pe acest drum?

Tinu Bosînceanu:  La școală erau elevii și mai era o profesoară de engleză care pregătea în domeniul ăsta, care era atunci la început. Eram câțiva elevi, ne adunam la ea acasă și mai lucram. Deci, am avut un fel de ghidaj. E destul de greu să mergi în procesul ăsta fără un ghidaj. E  foarte greu să-ți dai seama ce fel de eseuri se cer, cum să te poziționezi în aplicație.

“Spre deosebire de BAC-ul românesc, care e foarte mult despre reproducere și învățare pe de rost sau învățare de algoritmi specifici, la BAC-ul american, numit SAT, ei îți dau toate formulele.”

Andreea Daraban:  Spuneați că ați dat și un examen de admitere la Harvard. Explicați-ne, pe scurt, în ce constă admiterea la Harvard.

Tinu Bosînceanu: Americanii pun foarte mult accent pe gândire critică, ceea ce e o diferență mare față de România. Și atunci gândirea critică este exact abilitatea de a gândi cu forțele proprii versus a învățat pe de rost. Spre deosebire de BAC-ul românesc, care e foarte mult despre reproducere și învățare pe de rost sau învățare de algoritmi specifici, la BAC-ul american, numit SAT, ei îți dau toate formulele. Se suține la Engleză și Matematică. Matematica nu e complicată, dar îți pun întrebări care te fac să gândești. La engleză nu este vorba despre limba engleză propriu-zisă, ci despre înțelegerea textului. Iar textele pot proveni din artă, științe, jurnalism ș.a.m.d. Și întrebările testează cât de bine ai înțeles noțiunile cheie din text. Și la matematică examenul e cu noțiuni ușoare, cu materie până în clasa a IX-a, a X-a, doar că trebuie să faci problemele foarte repede și să ai foarte mare grijă la detalii.

Andreea Daraban: Și doar în acest examen constă admiterea? Sau trebuie făcut și un dosar?

Tinu Bosînceanu: Admiterea în Statele Unite este destul de complexă. Presupune un dosar întreg, care trebuie pregătit din timp. O componentă este partea academică, care se măsoară în notele de la școală, plus examenul SAT. Apoi este partea extrașcolară, unde se uită la ce activități ai făcut tu pe parcursul liceului și ce rezultate ai avut în fiecare activitate. Apoi trebuie luate recomandări de la profesori sau supraveghetori sau manageri pe care i-ai avut pe parcursul liceului, care să te caracterizeze cât mai detaliat din punct de vedere personal, profesional sau academic. Și ulterior ai și un interviu, în care vor să te cunoască mai bine, în care vorbești cu un reprezentant al facultății și se uită la personalitate, la motivații ș.a.m.d. Și în final, pentru Statele Unite, elementul cheie pentru admitere este eseul personal. Asta din cauză că Statele Unite e singurul sistem care măsoară și personalitatea candidatului în sistemul de admitere. Deci nu doar rezultatele, ci și personalitatea. Eseul creativ este un fel de autoportret în scris, în care tu, ca elev, încerci să le explici lor cum ești tu diferit, de exemplu, de un alt elev, din altă țară, care, să zicem, are exact aceleași rezultate academice ca și tine.

Andreea Daraban:  Cum ați defini felul în care se face educație la Harvard?

Tinu Bosînceanu:  Educația la Harvard se face la cel mai înalt nivel. În primul rând, aș începe cu profesorii. Profesorii sunt cercetători de renume mondial. De exemplu, dintre profesorii mei, cred că jumate aveau Premiul Nobel sau un echivalent. Sunt cumva cercetători de top din lume pe materia pe care o predau. Și asta generează foarte mult entuziasm și foarte multă dorință de a face bine. Nu sunt toți cei mai buni profesori, adică chiar dacă ești un cercetător foarte bun, poți să fii profesor foarte bun sau profesor mai puțin bun. La matematică, la un curs, am avut un om care era, cred, definiția geniului. Întâlnești astfel de oameni care predau, care te inspiră și după aia nivelul pe care ei îl cer de la munca individuală este foarte sus. Dificultatea cursurilor ți-o alegi tu. Singur îți alegi cât de dificil vrei să fie cursul. Sunt cursuri de la începător până la avansat și peste pentru fiecare materie. Ei te lasă pe tine să iei decizia asta. Dar oricare ar fi nivelul de dificultate, cantitatea de muncă este extraordinară, iar cursurile se văd destul de puțin. Ai 3 ore pe săptămână, de exemplu, de curs și un seminar de încă o oră. Deci interacțiunea cu sistemul este relativ mică. În schimb, tu la 4 ore de curs pe săptămână, aș zice că lucrezi pentru fiecare curs de la 10 la cel puțin 25 de ore.

Andreea Daraban:  Munca individuală este cea mai importantă.

Tinu Bosînceanu: Da, dar nu individuală. Asta mi se pare încă un lucru important în facultate, în America. Ești încurajat să lucrezi în echipă, pentru că ei înțeleg că partea asta de muncă în echipă este esențială ulterior în carieră, unde cu toții lucrăm în echipe. Și încearcă să dezvolte abilitatea oamenilor de a lucra în echipă și de a ști când să ajute și când să țină pentru ei și cum să fie lideri.

Andreea Daraban:  De ce v-ați decis să reveniți în România?  

Tinu Bosînceanu: A fost un mix de lucruri. Cred că unul dintre  motive a fost singurătatea. Eu am schimbat multe joburi după ce am ieșit din facultate. Nu mi-am găsit neapărat locul. Am lucrat în finanțe, ca trader. Am fost dat afară din primul job, după aia la al doilea job am încercat sectorul tehnologic și am lucrat la o companie, apoi am avut o altă oportunitate să încerc din nou trading și astfel m-am mutat cu jobul de trei ori în primii doi ani, ceea ce a fost foarte obositor și mă simțeam destul de singur. Ultimul loc de muncă a fost în Las Vegas, foarte departe de prieteni și pe un fus orar care nu îmi permitea să vorbesc cu România și ajunsesem să nu mai văd sensul lucrului pe care îl făceam. Mai era și chestia că industria pe care am ales-o, inițial, trading-ul, nu cred că se potrivea perfect cu abilitățile mele. Eu sunt mult mai înclinat spre interacțiunea cu oamenii decât spre obiectivitate rece. Iar în trading ai nevoie de a doua calitate, așa că din nevoia de a fi mai aproape de oameni am venit în România, dar și din nevoia de a face ceva cu mai mult impact și cu mai multe interacțiună umană, m-am gândit să fac ceva în educație.

         “Educația este una dintre cele mai puternice forțe ale civilizației moderne, fiindcă stă la baza tuturor progreselor care pot fi făcute, fără o influență de putere.”

Andreea Daraban: Ați și predat puțin la Harvard. Ați ținut acolo cursuri?

Tinu Bosînceanu: Da, la Harvard am fost asistent universitar pentru cursuri de geometrie, de inginerie electrică, de logica și filosofia matematicii. La Harvard, dacă luai note mari la un curs pentru care optai,  în anul următor puteai să fii asistent, să fii cel care ține seminarul, care corectează temele și care ajută profesorul cu predarea. Și am făcut asta aproape în fiecare semestru, pentru că era un job super mișto. Eu de când am aplicat la facultate credeam foarte mult în educație. Eu cred că am avut noroc extraordinar cu profesorii. La Colegiul Național “Petru Rareș” din Suceava, literalmente toți profesorii meu au fost niște modele și niște inspirații, mai ales profesoara mea de matematică.  La liceu, la fel. Deci când am intrat în facultate, chiar în eseul de admitere am scris despre cum cred eu că educația este una dintre cele mai puternice forțe ale civilizației moderne, fiindcă stă la baza tuturor progreselor care pot fi făcute, fără o influență de putere. Adică, poți să ai o societate care funcționează bine de la sine, sau poți să ai o societate care e foarte controlată. Ca să nu ai nevoie de foarte multe controale, dar totuși societatea să funcționeze bine, ai nevoie de educație. Totodată, educația este un vehicul de mobilitate socială foarte puternic. Deci, credeam foarte mult în asta de la început și după ce am încercat finanțele, care era un domeniu atrăgător și asta pentru că proveneam dintr-un mediu în care resursele materiale ale familiei erau foarte reduse, am fost tentat de un job foarte bine plătit. După care m-am gândit că poate pentru mine personal poate să conteze mai mult genul ăsta de lucruri.

“La Upgrade Education îi ajutăm pe elevi să își aleagă direcția, nu numai să se pregătească pentru admiterea la facultate. Avem un  program educațional foarte intens, de unu la unu, care te pregătește să fii acel candidat ideal pentru admitere.”

Andreea Daraban: Ați înființat mai întâi Upgrade Academy. Aceasta s-a transformat în Upgrade Education. Cum îi ajutați mai exact pe licenii care doresc să studieze peste hotare?

Tinu Bosînceanu: Sunt mai mulți pași aici. Primul pas este acela în care îi ajutăm pe elevi, și nu doar pe cei care merg în străinătate, să-și aleagă direcția. O problemă foarte mare în școală în România, mai ales pentru elevii de liceu de a IX-a și de a X-a, este legată de întrebarea ce fac mai departe. Noi avem un program foarte interesant, care e probabil cel mai bun din țară la momentul actual, în care o serie de teste îți spun, în funcție de valorile, interesele și abilitățile tale, cam ce ai putea să faci. Dar ce e unic la noi este că poți să-ți încerci programul universitar. Adică, dacă tu te gândești să faci Facultatea de Drept, de exemplu, o să lucrezi cu cineva care a studiat  Drept la o facultate top în străinătate, care îți face un modul ca și cum ai fi în prima lună la Facultate de Drept în străinătate. Și atunci îți dai seama mult mai bine, decât dintr-un test, dacă cu adevărat Dreptul ți se potrivește sau nu, fiindcă treci exact prin tipurile de studiu, de teme și afli despre oportunitățile pe care ți le oferă domniul de la cineva care face asta. După ce ți-ai ales direcția, urmează etapa de antrenament, de dezvoltare de abilități.

Andreea Daraban: Sunt niște lecții interactive?

Tinu Bosînceanu: Toată pregătirea noastră se face unul la unul, online. Noi avem o rețea de 140 de mentori de peste tot din lume și avem o platformă pe care elevul se conectează cu mentorul și fac pregătire unu-la-unu, live. Pentru că mentorii nu vor doar să-i învețe, să zicem, materia, dar vor să fie și modele. La noi, cumva, mentorii sunt chiar mentori. Adică nu sunt doar profesori, sunt și modele, discută și lucruri ce țin de viziune. Încearcă să te încurajeze, încearcă să te cunoască mai bine, să-ți pună întrebări clarificatoare, ca tu să-ți găsești drumul singur.

Andreea Daraban:  Așadar, nu este doar un soi de consultanță.

Tinu Bosînceanu: Nu, asta ne diferențează pe noi. Noi suntem un program educațional foarte intens, deci nu te ajutăm doar să îți pregătești dosarul sau chestiunile administrative pe care lumea le asociază cu conceptul de pregătire pentru admitere. Noi pur și simplu suntem un program educațional de unu la unu, care te pregătește să fii acel candidat ideal pentru admitere. Și abia apoi ne ocupăm de partea de admitere. Fiindcă, dacă tu nu ești un candidat cu șanse de admitere, nu ai ce să faci în pregătirea dosarului ca să-ți mărești șansele.

Andreea Daraban: Poate studia oricine în străinătate? Se vorbește despre niște costuri importante.

Tinu Bosînceanu:  Există pentru oricine o modalitate de a studia în străinătate. Bineînțeles, cu cât ai nevoie de mai multă susținere, cu atât procesul e mai dificil. De exemplu, oricare ar fi resursele tale materiale, în Statele Unite 80 de facultăți oferă burse integrale dacă tu reușești să fii admis. Acum, într-adevăr, ca să obții o bursă integrală în Statele Unite procesul este unul foarte competitiv și trebuie să te pregătești foarte bine. Dacă nu, există foarte multe variante în Europa, care în funcție de profilul elevului pot fi potrivite. Adică în țările nordice, de exemplu, educația e gratuită, trebuie să te ocupi doar de cazare. În Italia, de exemplu, sunt facultăți de medicină și psihologie care au burse. În Franța, la Sciences Po există un program de științe politice super bun, care are tot un fel de ajutor financiar. Dacă resursele familiei nu sunt suficiente, te ajută ei. Pentru fiecare tip de elev, în funcție de profil, în funcție de nevoile financiare, în funcție de ce dorește să studieze, sigur să găsesc opțiuni pe care să și le permită. Dar este chestia asta: cu cât ai nevoie de mai multă susținere financiară, cu atât ai nevoie să dovedești mai mult din punct de vedere academic și extrașcolar.

Andreea Daraban: Așadar, trebuie să fii foarte bine pregătit pentru a avea acces la aceste burse oferite de diferitele universități din Europa sau Statele Unite.

Tinu Bosînceanu: Da, trebuie să fii foarte bine pregătit și sfatul nostru numărul unu este să începi din timp, adică toată lumea amână. E ca mersul la doctor. Te duci la doctor când te doare măseaua, dar când te doare măseaua deja ar trebui să scoți nervul. Cel mai bine e să te duci la doctor la detartraj. Numai că foarte puțină lume se duce fără să fie provocată o durere. Și ăsta e sfatul nostru. Dacă vii din timp, înainte să fie prea târziu,  înainte să simți că ești confuz, ai timp. 85% din elevii noștri, care au venit cu cel puțin doi ani înainte în program, au fost admiși la facultăți din top 100.

Andreea Daraban: Când ar trebui să înceapă?

Tinu Bosînceanu: Cred că ar trebui să se înceapă cât mai devreme. În clasa a IX-a de exemplu. Nu există prea devreme ca să înțelegi procesul. Poți să-ți faci o idee despre ce înseamnă procesul în clasa a IX-a și să îți dai seama că tu vrei în Europa și că pentru tine procesul ar trebui să înceapă, cu adevărat, în clasa a XI-a. Dar dacă tu vii în clasa a IX-a și te gândești la Statele Unite, s-ar putea să trebuiască să începi chiar din clasa IX-a. Deci nu e niciodată prea devreme să vii, să-ți dai seama care sunt oportunitățile care ți se potrivesc ție și să afli ce ai de făcut ca să ajungi acolo unde îți dorești.  

Andreea Daraban: Care sunt specializările pe care le caută tinerii atunci când se gândesc să studieze în străinătate?

Tinu Bosînceanu: Foarte populare la noi sunt medicină, business, psihologie, computer science, drept, arhitectură. Cam în zona asta aș zice că sunt cele mai multe dorințe ale elevilor.

“Cartea de matematică e aceeași și în România și în Statele Unite și în Anglia. Ceea ce mi se pare însă că e important în străinătate, este că sistemul lucrează foarte mult în favoarea ta și este foarte încurajator. Și atunci meritocrația e foarte puternică.”

Andreea Daraban: Doar studiile în străinătate pot oferi în mod garantat o reușită în carieră?  Avem instituții de învățământ superior în România care scot absolvenți foarte bine pregătiți.

Tinu Bosînceanu: În primul rând, studiul în străinătate nu-ți garantează o carieră de succes. Studiul în străinătate poate fi o rampă de lansare spre anumite oportunități bune, dar dacă tu nu reușești să te descurci, să zicem, peste medie în străinătate, șansele de angajare acolo, să știți, că nu sunt la fel de mari. Nu e niciun fel de garanție nici dacă termini la Harvard. Dacă nu ești în prima jumătate, nu-i așa de ușor să găsești job acolo. Deci asta e de ținut minte. Într-adevăr, în România poți să te pregătești foarte bine. Cartea de matematică, cum îmi place mie să zic, e aceeași. Adică dacă te duci la școală și înveți, cartea de algebră, este aceeași în România și în Statele Unite, și în Anglia. Ce mi se pare însă că e important în străinătate,  este că sistemul lucrează foarte mult în favoarea ta și este foarte încurajator. Și atunci meritocrația e foarte puternică. Și atunci singurul lucru care stă în calea educației tale este persoana ta. Nu pot exista alte bariere, de altă natură. Pe când în România, uneori, pot să existe chestii de genul ăsta, nu zic întotdeauna, dar pot să existe metode de predare care nu stimulează gândirea critică sau dezinteres sau alte lucruri care pot afecta. Să zicem că tu vrei să faci treabă, dar ți se taie aripile din cauza sistemului, pe când lucrul ăsta e mult mai rar în străinătate.

“Elevii din România se plâng de faptul că nu văd foarte multă aplicabilitate în ceea ce studiază. La noi lipsește accentul ăsta pe gândire critică și pe caracter.”

Andreea Daraban:  Ce lipsește educației din România?

Tinu Bosînceanu: Eu cred că la noi lipsește accentul ăsta pe gândire critică și pe caracter. Cred că ăsta e elementul principal în Statele Unite și în vestul Europei. Este foarte mult pus accentul pe abilitatea elevului de a descoperi și de a-și rezolva singur problemele. Dicotomia principală între ce se face la noi și ce se face la facultăți de top în străinătate este că la noi înveți ce ți se dă și ești evaluat pe cât de bine poți să reproduci acel lucru, pe când în străinătate ești evaluat pe lucruri noi. În State, de exemplu, examenul e cu cartea deschisă. Îți formulează niște probleme pe care ai voie să le rezolvi cu cartea deschisă, dar ele sunt dificile într-un mod în care tu trebuie să-ți pui mintea la contribuție. Și asta se traduce foarte bine ulterior în carieră, în abilitatea de a rezolva probleme nestructurate. La job, când îți faci treaba, cu cât reușești să te descurci cu problemele pe care le ai în mod independent mai bine și cu cât poți să lucrezi în echipă mai bine, cu atât o să ai mai mare succes. Dacă te pregătești pe modul ăsta de a gândi singur, de a rezolva singur probleme și de a lucra în echipă, atunci șansele de succes în carieră sunt foarte mari. Dacă te pregătești pe modul de lucru în care înveți și te obișnuiești că totul trebuie învățat și dacă înveți ți se dă răspunsul, atunci n-o să poți să rezolvi acele probleme din mediul de business, care nu au răspuns și în care tu trebuie să faci asta. Și cred că asta e partea fundamentală.

 “Profesorul ideal nu taie și spânzură ci încearcă să pună întrebările necesare astfel încât elevul să poată să ajungă la răspunsuri singur. ”

Andreea Daraban: De ce se plâng elevii cu care intrați în contact în legătură cu programa școlară, cu felul în care se predă?

Tinu Bosînceanu: În principal, se plâng de faptul că nu văd foarte multă aplicabilitate în ceea ce studiază. Adică învățământul este foarte teoretic, ceea ce nu e o problemă că și în străinătate este teoretic. Dar în SUA, de exemplu, chiar dacă e teoretic, există mereu moduri de aplicație, de înțelegere. Chiar dacă înveți ceva teoretic, profesorul are grijă să-ți arate cum se aplică asta în viață reală sau în carieră sau așa mai departe. Dacă lași educația la nivel strict teoretic, arid, s-ar putea să pierzi interesul elevilor. În al doilea rând, este vorba despre interesul acordat elevilor și susținerea pe care le-o acordăm, precum și de abilitatea de a-i lăsa să descopere singuri. Ei ar vrea o metodă mai socratică. Ar vrea ca profesorul să pună mai multe întrebări decât să dea mai multe răspunsuri.

Andreea Daraban: Care este, în opinia dumneavoastră, portretul ideal al profesorului?

Tinu Bosînceanu: Cred că, în primul rând, un profesor trebuie să inspire. Adică trebuie să aibă pasiune ori pentru materia sa, ori pentru predat, astfel încât curiozitatea să fie transpusă către elevi. Mie asta mi se pare la nivel fundamental, cel mai important lucru. Dacă ai un profesor care e cu adevărat pasionat de ceea ce predă sau de actul predării, copilul o să simtă instant, acea pasiune. O să simtă că și el devine pasionat de materia respectivă. Partea asta de inspirare mie mi se pare cea mai importantă, iar partea a doua este cea de mentorat. În opinia mea, profesorul ideal nu taie și spânzură ci încearcă să pună întrebările necesare astfel încât elevul să poată să ajungă la răspunsuri singur.

Varianta audio a interviului

Tinu Bosînceanu este din Suceava și a absolvit matemtica la Harvard. A lucrat în finanțe și tehnologie în Statele Unite timp de 3 ani după care a fondat Upgrade Education, o platformă cu care îi ajută pe liceeni să ajungă la universități de top din străinătate.

#StareaEducației (INTERVIU) Sorin Borodi, profesor de matematică: “Meditațiile, în ultimă instanță, înseamnă o cvasidresură. Sunt cultivate niște automatisme, care au, într-o anumită măsură, valoarea lor. Însă în momentul în care acest stil de învățare a matematicii primează în fața învățării logice și cu aplicabilitate în viața reală, toată lumea are de suferit.”

Publicat de Andreea Drilea, 8 decembrie 2024, 05:59

Andreea Daraban:  Trebuie să spunem încă de la început că această platformă online Genizz, dedicată atât elevilor, profesorilor, cât și părinților, poate genera un plan de pregătire personalizat la matematică pentru elevi. Totodată, acesta poate fi completat cu sinteze și exerciții din toate capitolele importante. De asemenea, elevul își poate evalua progresul la această disciplină în vederea susținerii examenului de Evaluare Națională. Domnule profesor, am să vă rog să ne descrieți puțin cum funcționează această platformă și cum se desfășoară lecțiile de matematică pe care le susțineți.

Sorin Borodi: Aș veni chiar de la început cu o mică rectificare. Platforma e în curs de dezvoltare și deocamdată avem doar chestiuni aplicative pe platformă. E bine să spun că nu sunt eu principalul personaj din spatele platformei. Eu mă ocup doar de partea științifică, de conținutul în sine. De la început am apreciat foarte mult faptul că este oferit gratuit acest ajutor. Utilizarea e un lucru elementar, e foarte simplă. Profesorul sau elevul sau părintele accesează genizz.ro și din acel moment, după pașii obișnuiți, unde ți se cere să-ți confirmi e-mailul, cel care accesează poate deja să utilizeze ce oferă platforma. În plus față de o multitudine de alte apariții în această direcție, pentru că există, bineînțeles, multe alte platforme și valoroase, în plus, oferim o anumită sistematizare a cunoștințelor. În același timp, un lucru, credem noi, inedit, este faptul că elevul poate din start să se autoevalueze și astfel poate să constate într-un mod mult mai eficient progresul. Deocamdată punem la dispoziție doar exerciții și ceva noțiuni teoretice. Însă, va urma într-un viitor, nu foarte îndepărtat, și o parte a platformei în care vom oferi și lecții. Am încercat, chiar dacă în totalitate nu-i posibil, însă am încercat să ne legăm cât mai mult de viața reală, de exerciții cu aplicare imediată în viața reală, pentru că, făcând legătura cu rezultatele obținute de elevii noștri la testările PISA, care nu sunt deloc îmbucurătoare și nici la orizont se pare că nu vedem o îmbunătățire a situației. Ce constat eu de mulți ani, și e o mică bătălie pe care o port, matematica predată în România și matematica ce face obiectul examenelor e lipsită de conținut practic. Într-adevăr, recunosc, nu-i posibil să înveți matematică numai și numai bazat pe chestiuni practice. E nevoie și de acea componentă de abstractizare. Asta este o parte importantă a educației matematice. Însă, ținând cont că vorbim de matematică ce se adresează unor elevi de gimnaziu, nu-i permis, zic eu, să lipsească partea de aplicabilitate, pentru că elevul altfel, oricât ar fi de interesat, în momentul în care vede că ceea ce învață el la această disciplină nu este util în viață, abandonează. Avem într-adevăr un procent infim de elevi care sunt capabili de performanță și pe care partea aceasta de aplicabilitate în viața de zi cu zi îi interesează mai puțin.

Andreea Daraban: De ce nu reușesc elevii români să ia note mari la matematică? Care să fie explicația?

Sorin  Borodi:  Motivele sunt complexe. Însă unul dintre ele, este tocmai cel pe care l-am atins adineauri: lipsa de aplicabilitate practică a matematicii predate la noi.  Nu cumva să se înțeleagă că arunc eu aici vina pe profesori, ba dimpotrivă, ei fac ce pot. Însă, odată ce conținutul examenului așa ceva cere, noi, profesorii, nu ne putem îndepărta prea mult de aceste obiective. Deci avem o țintă, un examen care are o programă precisă. Mai mult de atât, avem mulți ani în urmă cu exemple clare de subiecte, vedem ce tipuri de probleme s-au dat și atunci nu poți să te îndepărtezi, să atingi multe lucruri, care altfel poate ar fi foarte interesante pentru elevi. E un cerc vicios. Profesorii spun că ar încerca să mai iasă puțin din zona aceea de teoretizare pură și să atingă și partea practică, dar la examen, ia uite ce se dă!  Pe de altă parte, autorii subiectelor, Serviciul Național de Evaluare, zice ”păi, nu putem elabora niște subiecte cu conținut practic, pentru că n-a fost predată matematica în acest mod”. Și atunci, din acest cerc vicios și foarte păgubos pentru educația matematică din România, uite că nu putem ieși.

Andreea Daraban: Unii experți educaționali vorbesc despre faptul că elevilor li se inhibă gândirea creativă, învățând atât la școală, cât și la meditații, niște scheme mecanice, iar când se află pe un teren necunoscut nu mai știu cum să se descurce. Le lipsește gândirea logică.

Sorin Borodi: Bineînțeles, pentru că meditațiile, în ultimă instanță, înseamnă o cvasidresură. Sunt cultivate niște automatisme, niște algoritmi. Bine că au și aceștia, într-o anumită măsură, valoarea lor. Însă în momentul în care acest stil de învățare a matematicii primează în fața învățării logice și cu aplicabilitate în viața reală, toată lumea are de suferit.

Andreea Daraban: Nivelul elevilor român la matematică intră în declin în timpul anilor de gimnaziu, arată raportul TIMSS 2023, publicat săptămâna aceasta.  De ce oare? Ce se întâmplă odată cu trecerea la gimnaziu?

Sorin Borodi:  Am văzut rezultatele prezentate în acest raport și într-adevăr, s-a constatat că la nivelul clasei a IV-a stăm binișor. Dacă rețin bine, ocupăm locul șase între țările participante la această examinare. În orice caz, nu suntem într-o poziție codașă și lucrurile, într-adevăr, cum zicea și raportul, se schimbă radical la gimnaziu. Pentru că în momentul trecerii la gimnaziu, vedeți dumneavoastră, are loc un adevărat șoc pentru elev. Și nu doar în ceea ce privește matematica. Materia e extraordinar de încărcată.

Andreea Daraban: Ar trebui schimbată programa pentru gimnaziu?

Sorin Borodi: Da, pentru că toți profesorii, de mulți ani ne plângem că trebuie să galopăm, ăsta e cuvântul, fără nicio exagerare, să galopăm prin materie. Nu există acele ore care ar fi obligatorii pentru fixare. Nu există așa ceva, ceea ce e dezastruos pentru priceperea materiei în ceea ce-l privește pe elev. Acesta este un motiv. Am spus, motivele sunt complexe. Deci când trebuie să analizăm cauzele eșecului în matematică, acestea sunt multe. Vina poate fi împărțită. O parte din cauze se regăsesc la familia elevului. O parte din cauze ne aparțin nouă, profesorilor și o mare mare parte în societate, în vremurile pe care le trăim. La tot pasul copilul vede lucruri mult mai atractive decât ceea ce i se predă în  clasă.

Andreea Daraban: Aveți o experiență vastă la catedră? S-a schimbat matematica de-a lungul anilor? S-au introdus noțiuni noi? Spuneați că e mult mai încărcată programa la gimnaziu.

Sorin Borodi: Într-adevăr, la unele lucruri s-a renunțat. Însă acum ce vedem de fapt? Vedem multe tipuri de exerciții care în trecut le întâlneai doar la olimpiadă, iar acum le vedem prezentate ca fiind exerciții curente pentru activitatea la clasă. Deci în ceea ce privește dificultatea, chiar dacă în anumite capitole putem zice că nu s-a schimbat substanțial, deci schimbări enorme nu au avut loc. Conținuturile sunt într-un procent de 75-80% aceleași ca în urmă cu 30-40 de ani. Ceea ce ne preocupă este că îi pierdem pe marea majoritate a elevilor. Mulți dintre ei ajung să urască timpuriu matematica. Eu zic că matematica trebuie să ofere în școala generală, atenție, nu mă refer la matematica din alte sfere, trebuie să ofere elevului și acea aplicabilitate, să vadă la ce este utilă.

Andreea Daraban: Cum ar trebui să arate examenul la matematică la Evaluarea Națională, în opinia dumneavoastră?

Sorin Borodi:  Am elaborat în urmă cu câțiva niște subiecte, după cum cred eu că ar trebui să fie. Ar trebui cel puțin jumătate din subiecte să aibă legătură directă cu viața de zi cu zi, cu practica.

Andreea Daraban:  Cum vi s-a părut examenul din acest an? Mulți s-au plâns că au fost foarte multe probleme de geometrie, mulți s-au plâns că n-au avut timp.

Sorin Borodi: Da, acel tip de probleme care au început să apară în subiect de doi, trei, poate patru ani, acelea sunt probleme pe care profesorul în clasă nu are cum să le atingă. Acel tip de probleme, problemele acelea de geometrie plană, în special la acestea mă refer, nu ai când să le atingi în clasă pentru că tu ai predat „Teorema lui Thales” în maximum o oră. Mai mult, nu poți să stai și trebuie să mergi mai departe. Acele probleme, ca să ajungă elevul să le înțeleagă și să fie capabil să le rezolve, nu-i posibil în felul în care funcționează lucrurile în zilele noastre.

Andreea Daraban:  În opinia dumneavoastră, ar trebui aerisită programa și schimbată modalitatea de Evaluare Națională la disciplina matematică?

Sorin Borodi: Eu aș impune, cu titlu de obligativitate, după fiecare lecție sau măcar după fiecare unitate de învățare, să urmeze o parte cu aplicații practice, însă 100% practice. Deci nu forțate să pară doar legate de viața de zi cu zi. Să vadă elevul plusul ce i l-a dus, să vadă la ce poate folosi cunoștințele din ultimele lecții. Ar trebui făcute restructurări în programă, pentru că sunt câteva chestiuni oarecum lipsite de logică, anumite noțiuni care poate depășesc puterea de înțelegere a elevului la o anumită vârstă, anumite fragmentări de capitole inutile, după părerea mea. Deci ar trebui făcute niște restructurări serioase în programă. Dacă constatăm că avem noțiuni care nu se pretează sub nicio formă în a le da o aplicabilitate practică, pur și simplu să renunțăm la ele, atunci să le transferăm ciclurilor superioare de învățământ, la liceu. În această situație s-ar putea încadra capitolul funcții din clasa opta, la care într-adevăr e destul de greu să găsim aplicabilitate practică dacă ne mișcăm doar în cadrul matematicii. Dacă acceptăm o interdisciplinaritate, atunci da, le găsim, zeci, sute, mii de aplicații. Însă cu asta ating altă problemă: acea interdisciplinaritate  pe care nu prea o văd într-un viitor apropiat posibilă.

Varianta audio a interviului:

Sorin Borodi este profesor de matematică la Şcoala Gimnazilală “Ion Creangă” din Cluj-Napoca. Cu o vechime la catedră de peste 30 de ani, are o bogată activitate în această specialitate, fiind coautor al unor manuale şi  auxiliare apărute de-a lungul anilor. Are numeroase probleme propuse la Olimpiada de Matematică. A câștigat mai multe premii pentru diverse softuri educaționale. Este o prezență online binecunoscută pe tărâmul matematicii, publicând într-o perioadă îndelungată, pe diverse site-uri de specialitate, numeroase materiale utile tuturor elevilor din țară.

#StareaEducației (INTERVIU) Roxana Mihai, psiholog: “În cazul utilizării rețelelor sociale de către adolescenți, nu aș merge pe ideea de interdicție, ci pe cea de responsabilizare. Controlul parental pe dispozitivele electronice este necesar până la o anumită vârstă.”

Publicat de Andreea Drilea, 1 decembrie 2024, 08:53

Cei mai afectați de utilizarea rețelelor sociale rămân, potrivit statisticilor, adolescenții și tinerii. Un studiu realizat de Salvați Copiii România arată că, în ultimii doi ani, unul din trei copii cu vârste cuprinse între 8 și 17 ani a prezentat o formă de tulburare emoțională precum anxietate sau depresie, cauzate de expunerea îndelungată la rețelele sociale.

Conform ultimelor cercetări Salvați Copiii, intervalul de vârstă în care utilizarea acestora devine semnificativă este 5-10 ani.

Potrivit aceluiași studiu, 48,3% dintre copii petrec peste 6 ore pe zi online în cazul unei zile libere, fie că vorbim despre sfârșit de săptămână sau de vacanță, majoritatea acestui timp fiind dedicat rețelelor sociale.

Despre problemele emoționale pe care le poate cauza utilizarea excesivă de către adolescenți a rețelelor sociale și despre cum gestionăm folosirea acestora în beneficiul tinerilor, a discutat colega noastră, Andreea Daraban, cu doamna psiholog Roxana Mihai.

Andreea Daraban:  Care sunt cele mai frecvente tulburări emoționale cauzate de utilizarea rețelelor sociale?

Roxana Mihai: În principal, vorbim despre anxietate. Practic, acești copilași, că sunt mititei cei care folosesc aceste rețele sociale, dezvoltă foarte devreme tulburări anxioase care se văd în interacțiunile cu ceilalți. Ceva mai târziu, în preadolescență, vorbim despre stări depresive care pot să apară și cu niște complicații adiacente, și anume gânduri suicidare. Practic, vorbim de o perturbare a funcționării firești, normale, la vârsta copilăriei. Nu sunt de neglijat nici tulburările funcționale, în principal problemele oculare, pentru că sunt expuși mult prea devreme unor stimuli vizuali prea puternici, unor schimbări de cadre mult prea dese și practic “scrolatul” ăsta, cum se numește, cere ca ochiul să se adapteze la aceste schimbări de cadre. Oboseală accentuată, încețoșarea vederii sunt foarte deranjante, pentru că ei nu mai pot să focalizeze cum trebuie, nu mai pot să stea concentrați pe o sarcină.

Andreea Daraban: Concentrarea la școală iar este o problemă.

Roxana Mihai: Problemele de atenție sunt cvasi prezente. Practic, copiii de acum nu mai pot să stea concentrați pe o sarcină. Discutam cu diverse cadre didactice, maximum 10-15 minute pot  rămâne concentrați și chiar și în cazul celor mai mari, ei nu mai au această capacitate de a sta aplecați asupra a ceva, pentru că sunt obișnuiți ca acest conținut să se schimbe constant. Nu mai au răbdare, nu mai au nici capacitatea psihică în momentul acela să poată să rezolve ce au de rezolvat, să citească. Este o mare problemă. Copiii nu mai pun mâna pe carte. Unii, nu toți. Marea majoritate, însă, preferă să-și ia informațiile din online, ceea ce nu este neapărat rău. Haideți să vedem că am fost trimiși în online și practic, orele petrecute de către copiii noștri în școala online, în teme online, au luat, să zicem, puterea părintelui de a spune că nu e ok să stai în fața unui ecran.

Andreea Daraban: Trebuie totuși să ne adaptăm vremurilor. Internetul face parte din viața noastră.

Roxana Mihai:  Da, dar cu discernământ. Iar la cei mici, undeva până pe la 12 ani, responsabilitatea cade în sarcina a părinților, pentru că nu putem vorbi de discernământ decât după 18 ani, cel puțin din punct de vedere legal. În situații limitate, peste 16 ani. În situația în care copilul petrece foarte mult timp pe dispozitive, atât pentru școală, cât și în scopul distracției sau din alte motive, acel copil nu mai are altă viață, nu mai există în social, în interacțiuni, nici în mediul familial nu mai există.

Andreea Daraban: Ce spun tinerii, adolescenții? Cum se raportează ei la aceste rețele? Care este motivul pentru care le utilizează?

Roxana Mihai: În primul rând, ei spun că este un mijloc de distracție, de conexiune. Conexiunea aceea din fața blocului sau de pe ulița satului s-a mutat în online. Își trimit mesaje pe diverse aplicații, stând unul lângă celălalt. Am fost surprinsă să-i văd în tramvai, în diverse locuri unde se adună tinerii, că ei nu vorbesc unii cu ceilalți, ei vorbesc prin mesaje. Sunt acaparați și sunt acaparați la o vârstă la care ei nu pot, nu au dezvoltarea necesară pentru a înțelege cât de nociv este. Deci, un motiv ar fi distracția,  apoi conexiunea,  socializarea.  Apoi, efectiv pierd vremea, de plictiseală. M-ați întrebat ce spun ei. Cam asta spun.  În spate, e de fapt altceva. În primul rând este nevoia de a se conecta la altă realitate, o realitate virtuală, a unor influenceri care postează. Că de fapt, acolo ne ducem cu discuția, fiind inconștienți cât de multe capcane pot să existe. E nevoia de a fi altcineva, practic o fugă de realitate.

Andreea Daraban:  De ce simt asta?  De ce vor să evadeze din realitate? Interacțiunea aceasta cu rețelele sociale este un gest în sine sau efectul unor disfuncționalități în relațiile sociale ale copiilor, ale relațiilor cu cei de acasă, cu mediul social de la școală?

Roxana Mihai: Nu este ceva în sine, nu are cum să fie. Acest spectru de tulburări sunt generate de contextul familial, contextul școlar sau social. Inclusiv în acest studiu se spune foarte clar că acei copii care nu au părinții foarte prezenți în activități cu ei în mediul familial și se duc spre online. Mai vorbim și de situațiile abuzive, pentru că există și acestea, în care copilul își creează universul lui, pentru că este așa cum vrea el să fie. Deci, iată încă un exemplu că acest comportament este o consecință. În mediul școlar foarte des auzim despre bullying, acesta există și atunci și asta îi îndreaptă pe copii, pe tineri, pe adolescenți spre mediul online. Din aceste cauze decurg și cele ce țin de sfera socială, a interacțiunilor copiilor și astfel apare excluderea, apare etichetarea, catalogarea, apar tot felul de situații în care ei se simt inconfortabil și atunci încearcă să-și regleze puțin intensitatea emoțiilor, trăirilor prin a petrece timp pe rețele sociale.

Andreea Daraban:  Pe lângă acest conținut pe care ei îl caută, tinerii doresc să se și expună pe astfel de rețele. Expunerea aceasta timpurie iarăși cauzează o serie de probleme. Un părinte declara că uneori crede că fericirea propriului copil stă într-un like.

Roxana Mihai: Le validează nesiguranța, neîncrederea și incapacitatea de a-și expune un punct de vedere, fie el și eronat, în fața celor care sunt semnificativi pentru el. Întâlnesc deseori părinți care nu știu să asculte, nu știu să-și audă copilul, când acesta îl trage de mânecă. Răspunsuri de felul “nu am timp”,  „nu acum”, „mai târziu, dar ce te-a apucat”? îl determină pe copil să se refugieze.

Andreea Daraban: Este foarte important să distingem între tipurile de conținut pe care le accesăm pe internet. Petrecerea timpului pe internet nu este sinonimă cu petrecerea timpului pe rețelele sociale.

Roxana Mihai: Petrecerea timpului pe internet poate să aibă scop educativ. Aspectul acesta nu este unul deranjant sau dăunător. Pot să înțeleg că atâta timp cât folosești internetul pentru a te informa, pentru a-ți adăuga cunoștințe, poți să-l folosești și pentru distracție. Însă, în momentul în care timpul petrecut pentru așa-zisa distracție este mult prea mare, mult prea amplu, deja vorbim de o problemă. Sunt copii care, ajungând de la școală, își aruncă ghiozdanul pe unde pot, nu mai mănâncă, nu își  mai asigură o igienă corespunzătoare, nici a încăperii în care locuiesc, nici a lor personală, pentru că timpul acela ar fi timp pierdut. Adică procesele normale și firești, pe care toți ar trebui să le facem într-un mod așezat, deja sunt distorsionate. Tinerii petrec, iarăși, foarte mult timp, înainte de a adormi, pe diverse rețele, în diverse jocuri. Astfel,  somnul nu mai este unul de calitate, se culcă foarte târziu, sunt foarte obosiți, practic li se dă peste cap ritmul circadian. Ei sunt într-o stare de surmenaj continuu, sunt incapabili să mai asimileze informații la școală, sunt incapabili să mai fie prezenți în familie.

Andreea Daraban: Influența formatorilor de opinie este una importantă. Aceștia pot promova tot felul de stiluri de viață nerealiste sau un anumit tip de frumusețe sau produse dăunătoare. Cum îi ghidăm pe cei tineri?

Roxana Mihai: În primul rând, dacă noi, ca familie, avem niște valori sănătoase, cu siguranță vom reuși să transmitem o parte din ele și către copiii noștri. În momentul în care influencerii promovează tot felul de comportamente, produse, situații, trebuie să știm că în spate este un interes financiar. E pentru un câștig. Trebuie să-i ajutăm pe tineri să discearnă. E nevoie de timp de calitate petrecut cu copilul, să-l însoțim pe copil, nu să-l etichetăm, să îl catalogăm, să îl certăm, să îl pedepsim, pentru că nu rezolvăm absolut nimic. Îl vom înstrăina și mai tare de noi. Să știm să fim aproape de copii, pentru că în felul acesta vom ști și ce-i preocupă. Și ca adulți responsabili, putem să transmitem informațiile corect și atunci copiii, tinerii, adolescenții să nu mai cadă în capcanele întinse de diverși influenceri.

Andreea Daraban: Din datele pe care le aveți, fetele sau băieții sunt mai afectați de utilizarea acestor rețele sociale?

Roxana Mihai: Depinde. Băieții sunt afectați destul de mult în ceea ce privește tulburările somatice, dar și de tulburări din sfera psihologică, tulburări de dispoziție, cum sunt cele de anxietate, depresia. Doar că ei sunt învățați încă, ceea ce este, zic eu, o mare greșeală, că băieții nu au voie să plângă, nu au voie să sufere. Băieții sunt viitori bărbați, deci ei trebuie să fie puternici și atunci nu-și recunosc aceste probleme decât foarte târziu. Fetele, pe de altă parte, și ele trec prin această, să spunem, suită de probleme. Însă, la ele se adaugă și expunerea, pentru că am întâlnit fete care la indicațiile, cerințele unor persoane total necunoscute, au ajuns să trimită fotografii, filmări, în diverse ipostaze, care apoi au stat la baza unor situații de șantaj. Fetele sunt expuse și din acest punct de vedere. Copiii au o naivitate, ei nu văd întregul. Ei consideră că feliuța aceea pe care o cunosc ei este toată prăjitura. Într-adevăr, băieții stau, se pare, mult mai mult decât fetele, conform aceluiași studiu. Petrec mult mai mult timp pe rețele sociale, pe jocuri. Dar asta nu înseamnă că fetele nu compensează negativ, ca să spunem așa, prin expunerea efectivă.

Andreea Daraban: Instagram-ul și tiktok-ul sunt în topul preferințelor tinerilor, potrivit statisticilor. În Australia, de exemplu, s-a propus introducerea unei limite de vârstă pentru utilizarea Instagram, respectiv copiilor sub 16 ani să le fie interzis accesul pe această rețea. Este aceasta o soluție pentru a-i ține departe pe tineri de rețelele sociale?

Roxana Mihai: Și facebook-ul, care este legat de Instagram, are această interdicție. Nu poți să-ți faci cont dacă ai sub 18 ani. Și? bifezi acolo că ai 18, îți dai altă dată de naștere și se rezolvă. Copiii, adolescenții sunt foarte creativi. Ei vor reuși să păcălească setările de securitate. Nu știu dacă interdicția ar putea să ajute foarte tare, pentru că interdicția de obicei te duce în zona opusă, și anume a fructului oprit, care este mult mai savuros, mult mai interesant. Păi, de ce e interzis? Înseamnă că e fain tare. Cred că de fapt ceea ce ar trebui să se întâmple pleacă din familie. Practic, ar trebui în familie să se facă această educație, pentru ca ulterior aceasta să poată fi extinsă și la școală. O mare atenție trebuie acordată anturajului copilului. Chiar săptămânile acestea am avut, să zicem, ocazia să lucrez cu cineva care susținea ideea să interzicem copilului una, alta. Și copilul ce a făcut? S-a ascuns și tot le-a făcut. Și atunci, când e ascuns, e și mai repede și mai prost și cu niște consecințe asupra cărora noi, ca părinți, nu putem interveni pentru că nu le știm. Aflăm când este prea târziu. Nu aș merge pe ideea de interdicție, ci pe cea de responsabilizare.

Andreea Daraban: Cum pot sprijini adulții adolescenții din familie, astfel încât experiența acestora pe social media să fie una benefică și lipsită de riscuri?

Roxana Mihai: Timp de calitate petrecut cu copiii. Și când mă refer timp de calitate, spun timp care să fie dedicat și copiilor sau să fie integrați și copiii. A asculta copilul când vine, mă refer la copil în ideea de copil al familiei, că poate fi adolescent. A-i da sentimentul că el contează, că este important și că nimic altceva nu mai este mai important în momentul în care el are  nevoie de mine ca părinte. Totodată, puterea exemplului. Păi, dacă părintele, mama, învârte într-o mâncare și stă pe facebook și se amuză acolo de una singură, copilul ce poate să facă?

Andreea Daraban: O vină a părinților este că le și permit acestora, de la vârste foarte fragede, să utilizeze aceste rețele sociale.

Roxana Mihai:  Absolut. Este necesar, până la o anumită vârstă, controlul parental, timp în care începe pregătirea de fapt a viitorului adolescent pentru ceea ce presupune o oarecare independență în aspecte ce țin de utilizarea internetului. La un moment dat, control parental nu mai poate fi exercitat prin aplicație. Îi punem într-o situație jenantă pe copii când facem asta. De la o vârstă încolo însă, dacă le stimulăm un anumit grad de responsabilitate, un anumit nivel de conștientizare, le împărtășim credințele noastre cu privire la acele conținuturi, să zicem, pe care le vizionează, este clar că, deja, facem pași spre a crește nivelul de independență al tânărului. Pentru că până la urmă, ca părinți, noi ce ne dorim? Să creștem niște tineri responsabili, viitori adulți responsabili, independenți. Ori, ceea ce se întâmplă cu rețelele sociale este total opusul. Sunt total iresponsabili și sunt total dependenți. Abandonarea lor în fața ecranelor este și asta o mare problemă Am avut neșansa să ascult părinți care spuneau că așa stă cuminte, că așa tace. Îi pun tableta în brațe și mă lasă în pace. Nu putem fugi de copiii noștri pentru că ne așează mai bine nouă planurile pe ziua respectivă, cum spun mereu. Ești părinte 24 de ore din 24, 7 zile din șapte în fiecare zi a anului.

Andreea Daraban: Ce le putem spune părinților care au dificultăți în a-i determina pe adolescenți să se deconecteze de pe rețelele sociale?

Roxana Mihai: Aici deja e o problemă de adicție. Când deja a ajuns să fie adicție, nu mai poți să rezolvi în familie și atât. Adresarea la un specialist, în speță la un psiholog, ar fi de preferat. De ce nu și duhovnic, dacă sunt oameni care merg strict pe varianta asta. Este esențial să cerem ajutorul, să nu trăim cu senzația că putem să controlăm tot. Îi interzicem tânărului, îi luăm toate dispozitivele, le ascundem, le blocăm, le spargem, rezolvăm tot și gata. Copilul n-o să mai fie dependent. Greșit, efectele acelei dependențe n-au dispărut. Din contră, s-ar putea să-l adâncim și mai tare într-o stare de tristețe, de depresie, într-un sentiment de excluziune socială. Deci, practic el nu se mai integrează și vedem că se degradează. Soluțiile sunt clare: să recunoaștem că avem nevoie de ajutor, să cerem acel ajutor și să fim complianți la ceea ce ne va spune specialistul. Adică să investim cu acea cunoaștere, pe acel om către care ne adresăm, pentru ca împreună, formând o echipă, să reușim să scoatem tânărul din problema pe care o are. Întotdeauna spun, copilul este simptomul familiei. În momentul în care aduci un copil și-l bagi pe ușa cabinetului și spui are o problemă, vă rog rezolvați-o și tu faci stânga pe călcâie și ai ieșit, deja este o problemă majoră,  pentru că tu nu faci parte din rezolvare. Niciodată nu se va rezolva așa. Părinții trebuie să conștientizeze că suntem parte din schimbarea copilului nostru, din binele copilului nostru și din vindecarea lui, atunci când se pune problema în felul acesta.

Varianta audio a interviului

Roxana Mihai este psiholog, psihoterapeut, cu o experiență de peste 12 ani în lucrul cu adolescenții și copiii, atât individual sau cu familiile acestora cât și în cadrul grupurilor de suport.  A absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializare Psihologie din cadrul Universității “Al. I Cuza” din Iași, având un masterat de Psihologie clinică și psihoterapie. Totodată, dispune de o formare profesională în hipnoză clinică, relaxare și terapie ericksoniană, în cadrul Asociației Romane de Hipnoza clinică, relaxare și terapie ericksoniana (ARHTE), fiind asociată în cadrul Societății Civile de Psihologie Paval & Mihai din 2011.