(INTERVIU) Prinţesa Urbană îşi lansează, la Iași, cartea de debut, „O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă”. Ioana Chicet-Macoveiciuc: „Mesajul cel mai important este să ne iubim cu respect, mai ales copiii.”

Publicat de andreeadaraban, 30 martie 2016, 13:30 / actualizat: 2 aprilie 2016, 12:36

Modelele de educației aplicate de părinții noștri sunt blamate în zilele noastre de psihologi și specialiști în parenting, argumentele fiind diverse și bine punctate.

Despre modele de parenting, despre importanța educației timpurii,  i-a vorbit colegei noastre Andreea Daraban, Ioana Chicet-Macoveiciuc, autoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri româneşti despre creşterea copiilor, www.printesaurbană.ro.

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Mi-e greu să spun exact care a fost factorul declanșator. Cumva, cartea asta e cu mine de ceva vreme, de când sunt mama copiilor mei, adică de 4 ani. Am trăit multe împreună cu ei și am înțeles foarte multe și m-am gândit că ar ajuta dacă informația asta ar ajunge la cât mai mulți oameni, mai ales la oameni care poate nu citesc blog-uri pe internet, dar pentru care informația asta ar putea fi valoroasă.  Mai ales că am îmbrăcat lucrurile într-o formă foarte plăcută, cred eu, ușor de citit. Oamenii rezonează cu experiențele mele, pentru că în multe aspecte suntem toți foarte asemănători. Eu nu dau sfaturi, eu nu am rețete. Nu sunt specialistă în nimic în afară de propria mea viață, și nici acolo nu sunt sigură că le știu așa bine pe toate.

A.D.: Mărturisesc că am citit cartea, pe care o recomand tuturor părinților, dar poate mai ales celor în devenire. Povestește-ne, pe scurt, ce conține acest volum, intitulat sugestiv “O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă” și care este mesajul cărții?

I.C.M.: Am adunat, la un loc,  mai multe experiențe din viața mea. Câteva sunt din copilăria mea mică, de când avea 3,6,7,8 ani și s-au întâmplat lucruri care m-au marcat, cum ar fi moartea unei bunici și felul în care au gestionat părinții mei situația. Felul în care eu am trăit evenimentul cu pricina a schimbat foarte mult traseul meu de tânăr și de adult. Am povestit aventurile mele ca proaspătă studentă aterizată în București, apoi am vorbit despre sarcinile mele, despre nașteri și multe întâmplări trăite alături de copiii mei. Mesajul cel mai important este să ne iubim cu respect, mai ales copiii. Am observat, în jur, această tendință a unor oameni care cresc copii, de a tratata copilul ca pe o ființă inferioară, care pentru că nu știe să meargă încă, nu are aceleași drepturi și sentimente ca toți ceilalți. Am încercat să îndemn părinții, bunicii, bonele, pe toți cei care intră în legătură cu copiii, mai mici sau  mai mari, să încerce o atitudine de respect și de empatie cu cei mici, pentru că, de fapt, în mediul ăsta cresc ei cel mai bine. Cam toate povestirile mele duc spre ideea aceasta: iubește-ți copilul, respectă-l, ia-l în brațe, ascultă-l. Chiar dacă nu știe să vorbească îți transmite lucruri foarte valoroase pentru tine și pentru el. Și dă-i timp, dă-ți timp, răbdare….Am observat, mai ales, mamele la început de drum sunt sigure că nu fac nimic bine. e o presiune foarte mare care apasă asupra lor, iar un alt mesaj important pe care-l transmit în cartea mea este: ni se întâmplă tuturor, e ok, nu faci nimic greșit, dă-ți puțin timp și o să fii mai bine.

 ” Eu scriu și la duș și cât adorm copiii și când le fac de mâncare. În mintea mea curg texte tot timpul „

A.D.: Ai doi copii frumoși, Sofia și Ivan. Sofia aproape 4 ani, Ivan aproape 2. Scrii zilnic pe blogul tău prințesaurbană.ro, unde s-au adunat deja mii de cititori.  Iată avem și o carte. Cum te împarți între scris, evenimente de tot felul și familie?

I.C.M: Păi, le fac pe toate odată, de fapt. De când a venit pe lume Sofia, am hotărât că nu mai vreau și nu mai pot să mă întorc la un program de 9-10 ore la birou și am avut noroc ca meseria mea să permită să lucrez de acasă. După ce a apărut și Ivan, cumva a fost clar pentru toată lumea că ăsta e traseul meu, că asta vreau să fac. Eu scriu și la duș și cât adorm copiii și când le fac de mâncare. În mintea mea curg texte tot timpul. Am nevoie de doar câteva minute la laptop seara, după ce ei se culcă sau la prânz, în timp ce ei dorm, ca să pun pe hârtie ce vreau să spun. Mai moderez comentarii, tot așa, cu telefonul în mână, cu cel mic în cărucior sau în manduca și cu fetița pe lângă mine. Totul se întâmplăm în timp de trăim, așa…Nu am program de lucru, nu-mi propun mai nimic în fiecare zi. Dacă apuc să scriu un text într-o zi sunt mulțumită…am așteptări mici. Copiii au nevoie de atenția mea și de timpul meu și ei sunt prioritari. Vorbesc mult la telefon, trimit mail-uri…și funcționează. Mi-am făcut așa, o rutină. Ei tolerează că uneori am nevoie de două trei minute să intru în baie și să vorbesc la telefon, cum fac și acum, recunosc (râde). Ei așteaptă pe lângă ușă să-mi termin treaba. Scriu repede, nu am nevoie de foarte mult timp. Scriu în orice condiții, nu contează că e gălăgie, că sunt în picioare…și e frumos. Fac ceva ce-mi place. Pentru mine nu e un efort deosebit nimic din tot ce fac. Fac  cu bucurie și lucrurile merg bine.

 „Să-i spui copilului că este extraordinar  pentru că așa este el, de fapt asta înseamnă iubire necondiționată.”

A.D.: S-au scris foarte multe cărți despre parenting în ultimii ani. Sunt renumiți psihologii americani care se ocupă de acest domeniu. În România, părinții tineri încep să conștientizeze din ce în ce mai mult importanța educației timpurii, iar una dintre metodele cele mai apreciate, în prezent, este și cea pe care o regăsim în volumul psihoterapeutului Alfie Kohn, Parenting necondiționat, cea bazată pe lipsa pedepselor și a recompenselor.  Recompensa în accepțiunea psihologului american fiind și lauda. Cât de greu este să aplici o astfel de metodă în educarea copiilor noștri și ce ar trebui să știe părinții care ar vrea să urmeze o astfel de cale?

I.C.M.: Să vină cineva, fie el expert, specialist, un om care a studiat fenomenul, să-ți spună că nu-i bine să-ți lauzi copiii, e așa ca o măciucă în moalele capului pentru mulți dintre noi și a fost și pentru mine. Eu când am citit prima dată ipoteza asta în cartea lui Alfie Kohn, mi-am zis că nu se poate, e o prostie. Sunt de acord cu tot ce spune el, că trebuie să-ți iubești copilul necondiționat, adică orice ar face. Îl iubești și dacă greșește și dacă îți spune nu. Îl iubești, e copilul tău și nu condiționezi iubirea de lucrurile pe care le face. Însă atunci când Alfie Kohn a spus că laudele nu sunt bune, am zis că e ceva greșit, că nu înțeleg, nu rezonez cu asta, nu pot să aplic așa ceva. Am citit justificările lui și le-am lăsat, acolo în mine să lucreze și peste câteva săptămâni mi-am dat seama că  de fapt are foarte multă logică ce spune el. Alfie Kohn susține că laudele sunt și ele recompense și că, în scurt timp, copilul ajunge să facă lucruri doar ca să primească această recompensă verbală din partea părintelui. Dacă strâng jucăriile, tati o să-mi spună bravo. Deci nu strâng jucăriile pentru că vreau și am înțeles că e important, ci le strâng ca să-mi spună tati această vorbă magică care pe mine mă ajută să mă simt bine. Astfel, în opinia lui Alfie Kohn, copilul ajunge, în scurt timp, să facă lucruri  NU pentru că și le dorește, ci pentru că îi spun părinții să o facă și el vrea să audă lauda de la final. O altă problemă este că, de la un punct încolo, lauda nu va mai fi îndeajuns, și va trebui să mărești recompensa și cu altceva. Ideal este să renunți la acest „bravo”. Sigur, însă asta nu înseamnă că nu spui lucruri bune copilului și nu apreciezi reușitele lui. Dar poți să o faci în așa fel încât el să aprecieze exact lucrul pe care l-a făcut. Nu mă înțelegi greșit, eu îi spun fetiței mereu cât de mult o iubesc, că este frumoasă, că este extraordinară. Dar astea sunt lucruri care nu au legătură cu ceea ce face. Au legătură cu ceea ce este. Și cred că e o distincție și aici. Să-i spui copilului că este extraordinar  pentru că așa este el, de fapt asta înseamnă iubire necondiționată. Să-i spui că este extraordinar că a reușit să mănânce singur…aici e discutabil. Pentru că el este extraordinar și dacă-și toarnă toată ciorba pe el. Nu e absolut nici o problemă. O să reușească să mănânce singur peste o lună sau peste un an.

 „Până la urmă, copilul asta vrea: să fie iubit, să fie acceptat, să fie ținut în brațe.”

A.D.: Copiii ne pun mereu la încercare și vor să afle, care sunt limitele noastre. Multe mame se întreabă, oare procedez corect, oare am făcut bine? Ce trebuie să facă o mamă pentru a avea copii fericiți?

I.C.M.: Mi-e greu să spun. Pot însă să vă povestesc ce funcționează la noi. Pentru mine e foarte important să fiu odihnită, în primul rând. Copiii sunt mereu în căutare de feluri de a depăși limitele impuse, pentru că sunt curioși, pentru că ei așa învață cum funcționează lumea, testând, experimentând, și de multe ori o fac fix cu nervii noștri. Și ai nevoie de resurse, tu, în primul rând, casă te ții pe tine în regulă și apoi să rezolvi și situația conflictuală cu copilul. Pe mine mă ajută să fie cât de cât odihnită. Renunț la orice alte lucruri care mă pot agasa, obosi, ține trează noaptea. Pentru mine e important să dorm câteva ore noaptea și să știu că, a doua zi, când am 16 ore de alergat după ei și de rezolvat lucruri cu ei, sunt calmă și cât de cât odihnită. Din experiența mea cu ambii copiii, am observat că atunci când ei devin dificili, sau spun nu, sau refuză să facă orice îi rog, există un alt motiv pentru care ei se pun de-a curmezișul. Ajută foarte mult să înțeleg care-i problema de fapt, și imediat ce rezolv acea problemă, lucrurile se liniștesc. Poate e obosit, poate îi este sete, poate trebuie schimbat, poate l-am ignorat de dimineață și apoi se răzbună, poate, dimpotrivă,  i-a fost foarte dor de mine la grădiniță, ne-am întâlnit seara și în sfârșit, după 6 ore petrecute printre străini, se simte confortabil cu mine și vrea să-și exprime toate sentimentele pe care le-a ținut în frâu. Ajută foarte mult să mă conectez, mă rog, sună așa, foarte high-tech termenul ăsta, dar practic ce fac este să mă așez pe jos, sau în genunchi…să iau copilul în brațe, să mă cobor la nivelul lui de înălțime, și să caut acolo……Cumva relația noastră este răspunsul la probleme…de cele mai multe ori identific sursa problemei și o rezolvăm. Până la urmă, copilul asta vrea: să fie iubit, să fie acceptat, să fie ținut în brațe. Restul sunt detalii și mici teste care trec. Ceea ce trebuie să rezulte în urma acestor teste este că ei sunt în siguranță și iubiți de părintele lor.

 A.D.: Cum impunem, totuși, limite copiilor noștri?

I.C.M.: Limitele sunt foarte importante. În primul rând pentru siguranța lor, a noastră și a celor din jur.  Copiii înțeleg foarte devreme vorbele noastre, tonul vocii, expresia noastră, chiar dacă ei nu știu să vorbească. Cât sunt mici, și nu știu să vorbească,  limita o impui, pur și simplu repetând:„Nu ai voie să pui mâna acolo, este periculos, o să te iau și o să te duc în altă parte. ” Faci asta o dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori, până la urmă va înțelege. Până se ajunge în punctul ală în care el nu vrea să mai încerce, trebuie să ai răbdare și să fii foarte ferm. Fără să țipi, fără să-l lovești, pur și simplu îi explici, rămâi foarte ferm pe poziție. Este foarte important să stabilești aceste limite la modul logic și justificat. Pe de altă parte, trebuie să-ți alegi bătăliile. Adică, dacă spui nu la orice, e foarte frustrant pentru copil, care nu poate să facă nimic. Alege ce e cu adevărat important să fie NU pentru tine, fii consecvent, dar pe restul negociază-le și lasă-l. De exemplu, vrea să sară pe canapea. Ok, asigură-te că nu poate să se rănească, stai lângă el și lasă-l să sară pe canapea. Sigur, să bage cuie în priză nu e o idee bună. Nu-l lași, și spui NU ori de câte ori este nevoie. Când e vorba despre siguranța copilului nimic nu este negociabil și el trebuie să știe asta. Pe măsură ce copilul crește, limitele se lărgesc și ele, pentru că altfel e foarte frustrant pentru copil. Ce nu poate să facă la doi ani, e posibil să facă la trei. Trebuie să-l lași. El tot timpul împinge limitele astea. Tu ești acolo să spui NU: nici la 5 ani, nici la 8 ani nu ai voie să bagi cuie în priză, dar poți să te speli singur pe dinți la 3 ani, de exemplu, și așa mai departe, în funcție de fiecare copil.

 A.D.: Alfie Kohn vorbește în cartea sa despre respectul pe care trebuie să-l acordăm copiilor. Așadar ce înseamnă să ne respectăm copilul?

I.C.M.: Eu cred că, a-ți respecta copilul înseamnă a-l trata ca pe un om, ca pe un egal al tău, și a nu impune lucruri doar pentru că tu ești mai mare, mai înalt și ai mai multă forță fizică. Sigur, sunt lucruri pe care poți să le faci tu, și pe care nu le poți lăsa în puterea lui, pentru că tu ești responsabil pentru el, iar el nu e responsabil pentru el însuși încă. Dar dincolo de asta, copiii au sentimente, trebuie ascultați. Copiii au nevoie să poată alege. Sigur, la nivelul deciziilor pe care le poate lua un copil de doi ani, de trei ani și așa mai departe, dar în felul ăsta el își exersează puterea de a alege. Dacă el face doar ce-i spune părintele până la 10 ani, la 12 ani va face ce-i spun alții, care s-ar putea să fumeze, să bea. Nu-i asta ceea ce ne dorim. Ne dorim un copil capabil să ia decizii și asta învață nu respectând ordinele date de altcineva, ci luând decizii. Asta ține și de libertatea copilului și e tot un semn de respect. De asemenea, cred că respectul se învață prin exemplul personal. E foarte greu să predai o lecție de respect unui copil de 2 ani. Însă  dacă tu te porți respectuos, el învață asta și se va purta respectuos la rândul său și cu tine și cu cei din jur. E vorba despre a fi sincer cu copilul. Nu trebuie să-l păcălești, nu trebuie să-l minți.

A.D.: Iată ajungem și la un subiect fierbinte: educatorii și învățătorii care sunt agresivi cu copii. Avem recentul caz de la București, cu acea directoare de grădiniță surprinsă de camerele video cum lovea copiii. Iată un exemplu din centrul capitalei. Multe au fost și în provincie. Cum alegem grădinița potrivită pentru copil, cum alegem școala potrivită? Iată întrebări care sunt cu siguranță pe buzele multor părinți…

I.C.M: E foarte complicat pentru că, din păcate, e un domeniu în care alegi din ce ai la dispoziție, și de multe ori ai și limitări legate de zonă, de bani. Există într-adevăr, acum, mai multe variante pentru noi, dar nici pe departe suficiente. Eu locuiesc în București, unde sunt  mii de grădinițe și tot mi-a fost greu să găsesc o grădiniță unde să o las liniștită pe fetiță. Și ea era mare, am dus-o la trei ani. Cred că dacă aș  fi fost nevoită să o duc la un an sau la doi, ar fi fost mult mai greu. Ea deja la 3 ani vorbea perfect. Sunt sigură că dacă s-ar întâmpla ceva acolo, ea mi-ar spune. Ea știe exact care sunt limitele: că nu poate fi atinsă, că nu poate nimeni să strige la ea. E foarte greu să alegi o grădiniță, și de cele mai multe ori trebuie să faci compromisuri. Aproape niciodată nu o să găsești o grădiniță unde educatorii să vorbească frumos, să fie un meniu sănătos, să iasă afară, să fie puțini în grupă astfel încât fiecare copil să beneficieze, măcar cât de cât de atenția educatorului. De cele mai multe ori trebuie să renunți fie la una, fie la cealaltă. Dacă nu ai bunici sau fonduri pentru bonă, ca să prelungești momentul ăsta al intrării în colectivitate e foarte complicat. Ar fi minunat să existe camere de supraveghere peste tot și accesibile tuturor. Cumva să ai așa, un  minimum de control. Când vezi la televizor ce se poate întâmpla copilului tău, lăsând la o parte că tu plătești și ai încredere…Este ceva așa, pentru mine, de neînțeles și de netolerat. Eu încurajez părinții să investigheze foarte bine înainte, să caute pe internet reputația grădiniței, să vorbească cu ceilalți părinți, să stea câteva zile în grădiniță și să vadă, să audă, cum se discută cu copilul, care e tonul educatorului.  ce se întâmplă când sunt conflicte, practic cum sunt gestionate situațiile tensionate.  Părinții să fie atenți la copiii lor. Orice schimbare: trezitul noaptea plângând, refuzul de a mânca, orice semna care-ți arată că ceva nu e în regulă trebuie investigat. educatorii care fac asta, care sunt agresivi, uneori nici nu-i vorba de bătaie, uneori doar îi umilesc, sau îi amenință, teroarea asta psihică, care e la fel de gravă ca cea fizică,  e foarte subtilă. Oamenii ăștia au experiență de ani de 30-40 de ani  de umilit copii Știu cum s-o facă, iar uneori cei mici nici nu-și dau seama. Suntem foarte departe de alte țări, unde înțeleg că așa ceva este absolut inacceptabil. E foarte important să pună părinții presiune pe tot sistemul. Să fie clar că nu tolerăm astfel de comportamente. Am părinți în jur care au trecut prin situații similare și care nu au putut raporta la inspectorat și la poliție pentru că ceilalți părinți nu au vrut. Există părinți care încurajează metodele astea. Le acceptă și chiar  caută „doamne cu metodă„. Cu siguranță știți, 63% dintre părinții români își bat copiii zilnic.

 „Am în lucru două cărți pentru copii, care sper eu să apară în următoarele două luni.”

 A.D.: Ce alte proiecte mai are Ioana Chicet – Macoveiciuc, cunoscuta Prințesă Urbană?

I.C.M: Păi, o să continui să scriu pe blog, pentru că mă simt responsabilă pentru foarte mulți oameni care s-au adunat acolo și care așteaptă textele mele zi de zi. Acum am în lucru două cărți pentru copii, care sper eu să apară în următoarele două luni. Suntem la partea de ilustrație și durează mult mai mult decât scrisul în sine. Sunt niște cărți pentru părinți și copii. Sunt niște cărți pe care să le citească părinții copiilor lor. Pentru cei mici va fi o lectură frumoasă și o experiență plăcută pentru că și ilustrațiile sunt foarte frumoase, iar pentru părinți, pe lângă lectura plăcută, ofer și niște mici indicii de conversație cu copiii, astfel încât să depășească, mai ușor, situații tensionate sau dificile.

 A.D.: Așteptăm cu nerăbdare noile apariții. Pe final, o invitație la lansarea, de la Iași, a  cărții “O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă”.

 I.C.M.: Vă aștept cu mare drag, pe 2 aprilie, la Sala Rossini din Complex Palas Iași. Sunteți bineveniți și cu cei mici. Avem activități  și pentru ei. Poate să vină toată familia. Vor fi lucruri pentru toată lumea acolo. Vom face poze, vom povesti, voi semna pe cărți. Eu m-aș bucura să cunosc cât mai mulți ieșeni. N-am mai fost la Iași de foarte mult timp și vin așa cu mare entuziasm și bucurie și sper să ne vedem cât mai mulți, la ora 10 – 10 jumătate.Eu voi fi acolo și vă aștept.

Mai jos, varianta audio a interviului:

e

(Andreea Daraban/ FOTO blog  printesaurbana.ro )