Viorica Lupu: „Cuvântul care m-ar descrie perfect este «pătimașă»”

Publicat de nicolaetomescu, 3 iulie 2019, 18:59 / actualizat: 1 august 2019, 10:51

Din februarie curent, transmisiunile video live – în care au fost implicate Viorellya Lesnic /Viorellya vine la Radio Iași, La Mulţi Ani, Viorellya !, Viorellya: „Ms. Saxobeat”/, Tatiana Frunzete /„Tatty”: „Fiecare vers, în parte, are o amintire”/, Adjana Odajiu /Adjana Odajiu, o voce de calitate…/, Ana Gurău-Axentiuc /Ana Axentiuc-Gurău, bucuria de a trăi și de a cânta cu recunoștință…/,, Lina Berda /Lina Berda: „Fericită eu trăiesc”…/–, disting nu numai efectele spiritului asupra modelului artistic, dar și procesul (istoric) de apropiere, de reintegrare a românilor aflați dincoace și dincolo de Prut…

*

Deloc întâmplător, printr-o privire critică asupra arhivei, am ajuns la Viorica Lupu; cât mai curând cu putință, va răspunde invitației mele și va fi prezentă în studioul de emisie Radio Iași…

Calitatea certă a vocii sale nu impresionează mai puțin decât povestea începutului: „radioul bunicii se auzea de dimineaţă până-n seară”… Cred că a fost rampa de lansare a unei discuții, exprimată prin bucuria cu care, atunci când vorbești, „cuvintele formează alte cuvinte”; nu pot spune în ce măsură suntem „copii ai radioului”; în alt timp istoric decât al Vioricăi Lupu, nu eram genul de adolescent care, pe timpul verii, să privească /noaptea/ către o stație aflată la distanță; cea despre care scriu nu s-ar fi putut regăsi atunci când semnalele AM ​​„străluceau” în toată România și în „Basarabia”; cred că, până la urmă, fiecare dăruim mai mult…

Viorica Lupu (deopotrivă sora sa, Elena) a făcut parte dintr-un ansamblu folcloric pentru copii[1], la cârma căruia se găsea mama lor; avea 15 ani când l-a cunoscut pe Nicolae Botgros, maestrul fiind primul care le-a îndemnat pe surori să înțeleagă fenomenul, în complexitatea lui, și să se integreze lumii muzicale[2];

https://youtu.be/9esh0Ftv7sE

Viorica și Elena Lupu & Orchestra „Lăutarii”; TEXT: Viorica Lupu; MUZICA: Viorica și Elena Lupu; ORCHESTRAȚIE: Corneliu Botgros

iată cum sfaturile au jucat un rol în alegerea profesiei, celălalt factor determinant numindu-se pasiune (nu se înfiripă peste noapte, se descoperă, se construiește treptat, pe un drum anevoios); de fapt, cred în curiozitatea, ambiția, nevoile (de creștere, de învățare, de schimbare, de a dovedi ceva[3]) ale Vioricăi Lupu; nu pasiunea este prima, ci acțiunea; după încercări, probabil și după unele eșecuri, cu perseverență, a cunoscut drumul, a prevăzut alte obstacole, a ajuns la un nivel prin care „stăpânea”, cât de cât, activitatea/domeniul, pasiunea tâșnind tocmai pe fondul deja invocat; „Încerc să mă bucur de orice clipă, de orice moment, de orice «fleac». Cuvântul care m-ar descrie perfect este «pătimașă» – mie îmi place să mă bucur de viață, să trăiesc fiecare clipă, deși am trecut prin momente mai grele și poate am uitat să mă bucur de lucrurile mai mici.”; da, acum pasiunea o face să acționeze ca întreg, în tot ceea ce are de făcut, să fie mereu acolo unde se adună ceea ce este Viorica Lupu…

Pentru ea, și colecțiile au viață. Acolo unde prind cheag, reapare speranța. În general, oamenii trag speranță de la lucrurile care îi fac fericiți și împliniți. Interpreta a adunat zeci de ii; știe că nu se mai poartă, cu deprindere zilnică, în niciun sat, ci doar în anumite situații, la festivități, ceremonii; pe vremuri, fetele moşteneau (de la mama și de la bunica) nu doar arta de a o croi, ci învățau și rugăciunile dinaintea începerii torsului lânii, a ţesutului, a împletitului firelor;  Viorica Lupu are costume populare[4] din Basarabia, din Ardeal[5] și Maramureş (poate chiar costume populare specifice tuturor zonelor României); iubește să brodeze şi să croşeteze; îşi face singură poalele, danteluţele de la gât şi de la mâneci – pentru iile pe care le poartă, restaurează costumele populare. Iubitoare a frumosului și a bunului gust, nu îmbogățește alt tip de colecţie cu orice broboadă, ci le adoptă doar pe cele vechi, de lână; are, în sunduc[6], peste 100 de basmale; pe unele le-a procurat, pe cele mai multe le-a primit în dar; ne poate uimi, deopotrivă, cu baticurile pe care i le-au dăruit admiratorii[7]…

Multe lucruri se petrec sub ochii noștri; sunt receptate într-un ritm prea lent (din punctul meu de vedere), dar se întâmplă și am privilegiul să nu asist (cu „brațele încrucișate”) la asemenea proces…

[1] „Cântam şi noi de rând cu toţi copiii, dar nu bănuiam că vom face din asta o meserie. Am luat în serios ideea carierei muzicale abia pe la vârsta de 15 ani. Şi atunci a început valul de festivaluri…”

[2] „Ne plăcea să cântăm, dar nu conştientizam că am putea face mai mult. Maestrul Botgros a fost primul om care ne-a dat curaj să mergem înainte. Ne avantajează colaborarea cu el, mai ales că „Lăutarii” sunt cei mai buni, fiecare artist şi-ar dori să cânte alături de ei”.

[3] Liceul româno-englez „Ion Creangă” din Chișinău, Academia de Muzică Teatru și Arte Plastice (AMTAP) pot fi considerate „trepte”…

[4] „Ca să vă daţi seama cât de slabă sunt în faţa acestei pasiuni, o să vă dau un exemplu. Într-o zi m-a sunat un prieten de la Gura Humorului şi mi-a spus că trebuie să merg încolo de urgenţă, pentru că a venit la ei o doamnă cu ii unicat. Eram răcită, aveam şi febră, dar tot în acea noapte m-am pornit încolo. Mi-am cumpărat 5 ii brodate pe pânză veche, de marchizet. M-am întors acasă şi mai răcită decât la plecare, dar când vedeam ce frumusețe de ii mi-am luat, îmi părea că trece şi boala!”…

[5] De prin 1940, nu numai în graiul cotidian, numirea istorică mai veche a provinciei dintre Carpaţi şi Tisa, aceea de Transilvania, a început să fie strâmtorată de denumirea Ardeal – termen istoric, dar de origine mai recentă şi mai puţin indicat pentru generalizare; din punct de vedere istoric, Ardeal înseamnã doar partea de țară cuprinsã între Carpații apuseni, cei răsăriteni și cei de miazăzi; în afara spațiului amintit, se aflã, pornind de  la sud cãtre nord, Banatul, Crișana (numitã în trecut Partium), Maramureșul, părți de țarã care trebuie deosebite și numite ca atare…

[6] Ladă mare cu capac (și cu încuietoare) în care se păstrează diferite obiecte…

[7] „Într-o zi m-a contactat o doamnă din Cricova natală ca să-mi spună că este o admiratoare de a mea şi că ştie de pasiunea pe care o am pentru broboade. Mi-a spus să merg la domnia sa ca să-mi mai dea 3, vechi, moştenite de la mama sa. Când le-am văzut, nu-mi puteam lua ochii de la ele! Erau de o frumuseţe rară, iar unul avea un mov deosebit, așa cum nu era altul în colecţia mea. Mi-am propus să mai adaug la colecție măcar o sută de basmale şi sper să-mi reușească. Încă nu le-am purtat pe toate, deoarece, deocamdată, nu am ii potrivite pentru fiecare broboadă” (Viorica Lupu)…

Nicolae Tomescu

redactor-șef