20 ianuarie, zi importantă în istoria politicii S.U.A.

Publicat de nicolaetomescu, 19 ianuarie 2019, 23:52

Ceremonia se desfășoară în conformitate cu fiecare nouă împuternicire pe care o obține politicianul, prin votul alegătorilor, de a reprezenta poporul, chiar dacă președintele continuă să exercite funcția pentru al doilea său mandat[2].

Din 1937, ceremonia are loc pe 20 ianuarie, ceea ce poate fi echivalentul diferenței de 72-78 de zile trecute după alegerile prezidențiale din noiembrie (prima marți după prima lună a lunii noiembrie). Titulatura de președinte în exercițiu este acceptată ca factor declanșator la amiază (EST – Ora standardului estic), atunci când judecătorul-șef al Statelor Unite administrează jurământul funcției președintelui[3] Cu toate acestea, dacă 20 ianuarie „cade” într-o duminică, judecătorul-șef „administrează” jurământul președintelui în acea, de o manieră privată, apoi repetă scenariul într-o ceremonie publică, a doua zi, luni, 21 ianuarie.

Cea mai recentă ceremonie de inaugurare a mandatului prezidențial a fost jurământul lui Donald Trump (pentru mandatul de patru ani) de vineri, 20 ianuarie 2017…

Rostirea solemnă a jurământului prezidențial este singura componentă a ceremoniei mandatate de Constituția Statelor Unite (în articolul II, secțiunea 1, clauza 8). Cu toate acestea, de-a lungul anilor, au apărut diverse „tradiții” care au „extins” cadrul inaugural de la o simplă ceremonie de depunere a jurământului la un eveniment cu durată de o zi, inclusiv parade și mai multe întâlniri sociale. Ceremonia în sine este transmisă, în direct, prin principalelor rețele de știri/comerciale)/ din S.U.A. și de televiziunile prin cablu; diferiți „actori” din industria media o transmit și pe site-urile lor.

De la actul inaugural care l-a privit pe Ronald Reagan (1981), ceremonia a avut loc în vestul capitalei Statelor Unite, pentru a fi evitate confruntările verbale din jurul „National Mall”-monumentul său iconic din Washington și a se produce distanțarea de „Lincoln Memorial”. Alte ceremonii, cu azvârlirea unor cuvinte obsecene, au avut loc pe o platformă de-a lungul treptelor dinspre porticul de est al „Capitolului” (în mod regulat, timp de 180 de ani, și, ocazional, în interiorul „Camerei vechi” a Senatului, pe partea veche a nordului, „Camerei Reprezentanților” din aripa de sud, „Rotonda” centrală sub dom); în plus, în două împrejurări (1817 și 1945) au fost ținute la „Conacul Executiv” (cunoscut, mai târziu, sub numele de Casa Albă).

[1] Prin mandat, sau termen în funcție, se înțelege durata în timp pentru care un președinte al S.U.A. este ales în scopul de a se pune în slujba celei mai înalte funcții oficiale a țării sale. Durata mandatului, sau termenului în funcție, a unui președinte american este aceeași cu cea a unui vicepreședinte, fiind de patru ani. Mai precis, durata mandatului este de exact patru ani calendaristici din ziua, ora, minutul și secunda preluării funcției. Începând cu alegerile prezidențiale din 1952, conform Constituției S.U.A., președinții americani pot servi maximum două mandate…

[2] Începând cu George Washington, primul președinte al Statelor Unite, care a servit de două ori câte patru ani (1789-1793 și 1793-1797), un fel de precedent neoficial a fost stabilit de acesta, „limitând” la două numărul de mandate – succesive (la majoritatea președinților) sau ne-succesive (în cazul lui Stephen Grover Cleveland) – pentru care un președinte avea „dreptul” de a candida, a fi ales și de a servi. Indiferent de motivul pentru care Washington ar fi făcut-o, următorii patru președinți americani (John Adams, Thomas Jefferson, James Madison, James Monroe) s-au conformat activ ideii de a servi maximum două mandate. n realitate, până la adoptarea (27 februarie 1951) celui de-al 22-lea amendament al Constituției S.U.A., nu exista nicio limitare legală pentru a candida și a fi ales de mai mult de două ori. Astfel, în cazul lui Ulysses S. Grant, cel de-al 18-lea președine, după ce acesta a servit două termene, între 1869-1877, și a încercat să candideze a treia oară în alegerile din 1880, a fost propriul său partid care nu l-a nominalizat. Mai târziu, Theodore Roosvelt, cel de-al 26-lea președinte, a candidat pentru un al treilea mandat neconsecutiv, în 1912, fără însă să fi fost ales, deși primul său mandat a constat doar în terminarea mandatului președintelui William McKinley, care a fost asasinat în septembrie 1901. Franklin Delano Roosvelt, cel de-al 32-lea președinte american, a candidat și a fost ales de patru ori, dar nu a terminat cel de-al patrulea mandat (FDR, așa cum este, adeseori, numit /plin de afecțiune/, a servit în funcție pentru trei termene complete, decedând în cursul celui de-al patrulea, servind în total pentru mai bine de 12 ani /intervalul 1932-1945/). După moartea celui des invocat, Congresul nou ales (al 80-lea), majoritar republican, a dorit să clarifice problema limitării numărului de mandate; la motivele istorice anterioare, fapte istorice cunoscute, care au fost prezentate de diverși membri ai Congresului, s-a adăugat și argumentul, logic, potrivit căruia orice președinte al Statelor Unite trebuie să fie limitat în a candida și a fi ales de mai mult de două ori din cauza concentrării puterilor executive în mâna unei singure persoane, care ar putea, în timp, să devină un conducător atât de puternic încât ar trebui să se parcurgă doar un pas de la transformarea sa dintr-un președinte într-un dictator…

[3] Deși nu desemnează o cerință constituțională, șeful Curții de Justiție „administrează”, în mod obișnuit, depunerea jurământului președintelui. Începând cu anul 1789, jurământul a cunoscut 58 de inaugurări publice planificate, cu 15 judecători-șefi, o judecătoare asociată Curții și un judecător de stat din New York; alții au depus jurământul în funcție de cazul celor nouă vicepreședinți care au reușit să ocupe „fotoliul prezidențial” după moartea sau demisia predecesorului lor în termen – atunci când un președinte nou a preluat funcția în respectivele circumstanțe neobișnuite, inaugurarea a fost efectuată fără pompă.