Pentru un mănunchi de oportunităţi. Cum le vânează tinerii români şi spanioli în toată Europa
Publicat de Lucian Bălănuţă,
30 aprilie 2014, 12:21 / actualizat: 20 noiembrie 2014, 15:36
Oamenii fără cap şi dezrădăcinarea
Migraţia românilor în străinătate a ajuns la rang de fenomen după căderea comunismului. Aproape 100.000 de persoane au părăsit ţara imediat după revoluţie. Aşa cum arată Societatea Academică Română, în ultimul raport, publicat în anul 2014, valul de atunci a fost marcat de o componentă etnică – majoritatea imigranţilor legali erau etnici germani şi maghiari. După 2002, românii au început să fie ademeniţi de parfumul european. Vizele au fost ridicate, un loc de muncă bine plătit putea fi găsit mult mau uşor, iar autorităţile de la Bucureşti aveau un motiv în plus de bucurie – şomajul continua să scadă, chiar dacă în mod artificial. De atunci , fluxul de migraţie a crescut , cu perioadele sale de accelerare şi stagnare.
În cartea sa „Labour Mobility within the EU – The impact of Enlargement and Transitional Arrangements”, citată şi de SAR în acelaşi raport, Dawn Holland arăta că România a fost ţara cea mai afectată de mobilitatea forţei de muncă, cu 7.3% din totalul populaţiei emigrând către UE-15 în perioada 2004-2009. Un loc aparte în dezbaterile privind migraţia l-au avut tinerii. În prezent, peste 23 % dintre cei cu vârsta sub 25 ani nu au un loc de muncă în România, un procent care a crescut în ultimii patru ani, de la 16 %. Aceasta dacă nu îi punem la socoteală şi pe cei care au terminat şcoala, nu au găsit de lucru, dar nu s-au înregistrat ca şomeri. În condiţiile în care au fost ridicate toate restricţiile de muncă în UE la 1 ianuarie 2014, cei mai mulţi dintre ei ar putea pleca la vânătoare de oportunităţi în afară. Iar de acolo se pot ţese tot felul de poveşti de suflet. De altfel „românul nu scapă nici o ocazie de a-şi deşerta inima”, afirma marele filosof român, Emil Cioran.
Ovidiu Batistă, un tânăr artist de 27 de ani, a fost adoptat de către Spania în urmă cu mai bine de 4 ani . Locuieşte, în prezent, în La Coruña, unde lucrează în mai multe proiecte de grafică, gravură, pictură şi desen. Decizia de a migra a reprezentat, spune el, punctul culminant al poveştii sale. De atunci fiecare pauză în vorbire o împleteşte cu un zâmbet. Tonul vocii sale este de un calm suprarealist. Este fericit, iar activitatea sa artistică urmăreşte muzica surâsului său.
Ovidiu Batista, în atelierul său din A Coruna
În România el a călătorit de la Bârlad, locul său de naştere, la Iaşi şi apoi la Timişoara unde s-a înscris la Facultatea de Arte Plastice. Încă de pe atunci, Ovidiu era în căutare de proiecte artistice. Era înfometat de cunoaştere şi dorea, cu tot dinadinsul, să îşi expună opera:
„Munca mea a fost primită foarte bine Clar, avem nevoie de oameni care să vină. Cu toate acestea ei nu vin să cumpere o bucată de artă . Din cauza situaţiei financiare sau nu ştiu, prioritatea lor nu a fost aceasta. Arta nu e necesară, nu depinzi de ea, în fiecare zi, ca să poţi să trăieşti.”
Şansa lui Ovidiu a fost o bursă Erasmus la Şcoala de Arte din Metz (Franţa). A simţit că trebuie să-şi pună talentul într-un bagaj şi să-l ducă la un alt nivel:
„Francezii sunt foarte duri, foarte închişi la români. Când aud de români … (râde). Am trăit un an acolo şi pentru mine a fost foarte greu. La început, oamenii nu au vrut să vorbească cu mine. Ăsta e un caz particular, nu toţi or fi la fel. O franţuzoaică m-a întrebat, că ea trebuia să meargă cu Erasmus în România, şi mi-a zis – voi aveţi apă potabilă în România ? aveţi internet ?”
Ironia sorţii face ca un prieten francez să-i fi deschis ochii asupra perspectivelor din Spania. În schimb, în Metz, Ovidiu şi-a rafinat stilul, iar asta datorită profesorilor. În România, ,spune el, dascălii s-au concentrat prea mult pe tehnica de desen:
„E tipic. Cum termină la noi oamenii facultatea, ajung să picteze ca profesorul. Problema este că nimeni nu ne-a spus atunci: băi, voi trebuie să vă vindeţi lucrarea, dar trebuie să o vindeţi sincer, să vă reprezinte.”
Două burse şi un atelier de practică impresionant. Au fost suficiente pentru a-l atrage pe Ovidiu în Spania. În doar o lună, el a cunoscut o mulţime de oameni şi a primit invitaţii de a expune în diferite locuri. Acum se simte ca în sânul lui Francisco de Goya. Trăieşte din vânzarea operei sale şi este mândru de faptul că „nu a cules nicio căpşună” pentru a ajunge unde este. Este cunoscut drept artistul care pictează oameni fără cap (Gente sin cabeza). Colecţia de tablouri este mai mult decât o marcă personală:
„Ideea a plecat de când am ajuns în Franţa. Nu am avea aceeaşi siguranţă ca şi în România. Seria <<Oamenii fără cap>> vorbeşte despre manipulare, despre o lipsă de identitate, o dezrădăcinare. Nu mai eşti la fel. Este corpul tău purtat de vânt. Corpurile sunt pline de viaţă datorită culorii. Are de a face ceva cu ceea ce am trăit eu în Franţa.”
Norocul şi talentul şi-au dat mâna în cazul lui Ovidiu. A plănuit fiecare detaliu al călătoriei sale şi răsplata nu a întârziat să vină. Migraţia a devenit pentru el un mod de viaţă. În avion, în tren, călătoreşte cu opera sa, iar acesteia îi prieşte de minune.
Fără bani, dar cu aceeaşi dorinţă de a rămâne în Spania
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Lucian Turcu, un artist de aceeaşi vârstă cu Ovidiu, specialist în restaurare, cu master în regulă, care a dat Timişoara pentru Barcelona în căutarea muzelor lui Gaudi:
„Am ajuns aici, în Barcelona, pentru a găsi un loc de muncă adecvat. Nu am vrut să mă lupt în sistemul românesc. Firma la care am lucrat acolo nu mai avea proiecte.”
Pictura şi muzica îşi fac loc foarte uşor în viaţa sa artistică. Totuşi, fără un plan bine pus la punct, Lucian s-a lăsat în voia sorţii. Pe măsură ce îşi aduna picturile la portofoliu, şi-a activat şi cel de-al doilea talent şi a început să facă ceea ce mulţi artişti străini fac atunci când ajung în Barcelona – s-a aşezat într-un spaţiu de pe aglomeratele Las Ramblas, iar de acolo doar inspiraţia a făcut diferenţa:
„Eu mai cânt şi muzică de stradă. Fac percuţie. Tot mergeam prin tot felul de locuri şi mai făceam un ban în plus. În România nu prea îţi permite libertatea asta . Când faci ceva, direct vine peste tine – ai autorizaţie ? – ţac, pac…amendă. În rest eu zic că ai mult mai multe posibilităţi.”
Lucian Turcu, în drumul său către Las Ramblas
În muzica de stradă a lui Lucian s-a strecurat un fior. A rămas fără bani. Era cazat într-un hostel şi a fost nevoit să improvizeze:
„Dimineaţă, ajutam în pensiune cu curăţenia. După o săptămână, m-au angajat ca recepţioner. Aşa am început să câştig bani. Nu m-am gândit să mă întorc. Am zis să rămân.”
Episodul acela a trecut repede, iar Lucian şi-a prezentat portofoliul de lucrări la centrele culturale din Barcelona. Hoinăritul i-a fost mai degrabă punct de stabilitate, iar diferenţele culturale s-au reunit pe planşa vieţii sale într-o structură omogenă. Grijile au început să se risipească. Lucian îşi conjugă acum viaţa între artă şi iubita lui spaniolă Sandra, pe care a adus-o în România preţ de câteva zile:
„Pentru ea, ca un student jurnalism şi o fată sensibilă ce este, a fost destul de ciudat, atunci când a văzut o ţigăncuşă spunându-i că la noi în România nu se implică nimeni să o trimită la şcoală obligatoriu până la o anumită vârstă. Şi integrarea rromilor în societate în general. A fost impresionată şi a început să plângă. Am avut o discuţie mai devreme că aici, în Spania oameni sunt obişnuiţi să aibă, iar în momentul în care nu au, intervin problemele. În România, în familia mea ne bucurăm de orice, de momentele simple mai ales.”
Miroase a România
Sociologul şi antropologul spaniol, Miguel Pajares, unul dintre cercetătorii de seamă care a studiat fenomenul migraţiei în Spania, spune că românii, în general, preferă grupuri mici, în detrimentul organizării într-o comunitare. Biserica, în schimb, rămâne locul în care ei se adună în număr cât mai mare.
Acest lucru este întărit şi de părintele Aurel Bunda, cel care şi-a început activitatea pastoral – misionară în urmă cu aproape 13 de ani. Pe atunci, şi-a stabilit un obiectiv clar – acela de face tot posibilul pentru construcţia celei mai mari biserici româneşti ridicate vreodată în afara ţării. Construcţia din inima Barcelonei, Biserica Sfântul Gheorghe, s-ar putea încheia abia la sfârşitul acestui an .
„La nivelul administraţiei catalane, a fost o mare surpriză faptul că o comunitate îşi construieşte un astfel de monument de cultură şi spiritualitate.”.
Între timp, părintele Bunda slujeşte într-un spaţiu improvizat, lângă actualul şantier al bisericii. Îşi aminteşte cu emoţie prima slujbă. A fost oficiată chiar de Paşti. Aproape 400 de români din întreaga Catalunye s-au adunat în acel loc.
Sfântul Gheorghe – Barcelona, Spain
Zilnic, părintele Bunda ascultă şi oferă sfaturi pentru o mulţime de tineri români care îl trag de mânecă:
„Aproape 75% dintre tinerii români de aici nu au un loc de muncă. Aceasta este problema lor principală. O mulţime dintre ei lucrează sporadic. (întrebare reporter: probabil şi la negru?) Da, la început aşa i-am ajutat. Aşa ca sfat – să fie foarte bine pregătiţi şi să se documenteze în ceea ce priveşte şansele pe care le pot exploata aici – un loc de muncă, un contract, o bursă, un doctorat . Este aproape imposibil de a găsi un loc de muncă par hazard ca pe vremuri.”
Un alt loc unde românii se adună este restaurantul Transilvania. Pereţii acestuia sunt martori ai unor poveşti care mai de care mai siropoase. Nu lipsesc nici momentele de cumpănă, ce nu pot fi înecate nici măcar în alcool.
Patronul restaurantului, Doru Roşu, era student atunci când a ajuns în Spania. A venit în vacanţă pe când avea doar 21 de ani. Se întâmpla în 1999. Şi-a găsit repede un loc de muncă. A riscat, iar destinul i-a surâs. A economist banii „chinezeşte”,iar, cu ajutorul părinţilor, a deschis prima afacere.
Chiar dacă Madridul şi Barcelona se despart adesea în idei şi credinţe, lui Doru nu i-a fost greu să îşi asume un model de afaceri de succes din capitala spaniolă şi să-i dea viaţă în metropola catalană:
„Având prieteni în Madrid, de câte ori mergeam în vizită acolo, vedeam ba un restaurant românesc sau un băruleţ. Îţi mai făcea o ciorbă de burtă…ceva de dorul de casă. Fiind neînsurat, prea greu ştiam eu, mai tânăr, să gătesc. Mâncam ce apucam…ouă prăjite, cartofi prăjiţi, ca tinerii. Au început acolo să se deschidă magazine româneşti, fabrici. Când veneam de acolo veneam cu ceva pentru prieteni, un salam, un cârnat, o bere românească. În 2005 mi-a venit şi mie ideea să fac aici. Şi am deschis primul magazin românesc de pe zona Barcelonei. În vremuri de criză, pentru că românii s-au mutat mult mai aproape de centru, cu locurile lor de muncă, am văzut o oportunitate, am deschis un bar mic, l-am văzut a fost ok şi în 2013 am început cu acest restaurant.”
În restaurantul lui Doru, locurile de muncă au devenit subiectul principal de discuţii. Din tot acest dialog se ajunge chiar la o mică bursă a locurilor de muncă, din vorbă în vorbă. Când vine vorba de profilul românului plecat să lucreze în Spania, Doru este cât se poate de ferm:
„Românul îţi lucrează peste tot, sincer îţi spun, peste tot!”
„Pentru un român nu există nicio siestă”
Românii încă reprezintă cea mai mare comunitate de imigranţi din Spania, cu 795,500 de membri, deşi numărul acestora a scăzut cu 8,6%, pe fondul declinul general al populaţiei spaniole.
Sociologul şi antropologul Miguel Pajares spune că „în Spania, populaţia străină este în scădere în ultimii 2 sau 3 ani. Aceasta este , de asemenea, tendinţa valabilă pentru români. Nu mai migrează aşa cum au făcut. După ridicarea restricţiilor de muncă în acest an pentru români şi bulgari, unele ţări, cum ar fi Marea Britanie, s-au temut că se vor umple cu români, dar, de fapt, nu s-a întâmplat acest lucru.”
Dragoş , un absolvent de jurnalism în vârstă de 26 de ani, a încropit două planuri de a părăsi România pe care le-a pus în practică. În fiecare dintre cazuri, a eşuat. În Anglia şi Spania, a dat pixul şi reportofonul pe soluţii de curăţat maşini şi scule de montat geamuri:
„Am avut 3 locuri de muncă diferite în sectorul mass-media din Iaşi. Nu am putut acoperi mâncarea, iar, într-un sfârşit, atunci când am reuşit să fac acest lucru, nu mai rămâneau bani pentru mine. De aceea am ales să plece într-o ţară străină – Anglia.”
Dragoş nu mai era, aşadar, prins între deadline-uri şi ştampile bun de tipar. A devenit personaj principal în propriul reportaj. Împărţea oamenii de acolo în două categorii – 1. cei care munceau şi îşi vedeau de treabă şi 2. cei zgomotoşi care voiau să profite de pe urma românilor lipsiţi de experienţă. Cu cei din urmă a şi dat extemporal la şcoala vieţii. Câştiga aproape 1600 de lire pe lună, departe de salariul mediu în Marea Britanie:
„Banii pe care am fost primit în Anglia nu ar putea egala suma pe care ar putea primi în 5 ani de muncă în mass-media din Vaslui şi Iaşi. Dar la un moment dat, unul dintre şefii mei care au luat , de asemenea, avantajul de a veni şi de a lucra într-o ţară străină nu mă mai vrea. Nu i-a convenit pentru că nu mergeam la grătare, să merg să fumez cu el. La un moment dat, din cauza aceasta , el a vrut o taxă suplimentară, pentru ca eu să rămân, un procent din salariul meu. Am renunţat.”
Pentru Dragoş casa pe care o împărţea cu alţi muncitori români era ca un cazan din „Divina Comedie”. Iar asta pentru că, spune el, „românii încearcă să facă tot posibilul să te tragă în jos. Nu sunt dispuşi să te vadă că evoluezi.”
S-a întors. Nu pentru mult timp, deoarece a găsit România aşa cum a lăsat-o. Şi-a împachetat lucrurile şi a plecat în Spania. A ajuns să lucreze şi 14-15 ore, montând ferestre în Madrid. Cei din jur îl priveau printr-un ciob de reticenţă.
„Ei au avut impresia că ai venit să le iei pâinea de la gură. Dar ei stăteau acasă cu 700 de euro şomaj. Dar pentru un român nu există nici o siesta, nu pauza de masa , chiar trebuia să lucrezi cel puţin 10-12 de ore. În Anglia, lucram câte 12 ore, iar în Spania, în funcţie de proiect, cu o cafea şi un suc energizant, puteam sta chiar şi 14-15 de ore.”
Dragoş a părăsit Spania după 5 luni, dar plănuieşte o altă călătorie. S-a săturat de Uniunea Europeană şi are idealuri mult mai îndepărtate – „A treia oară va fi momentul meu norocos. Vreau să plec, să călătoresc 2000 km până în Australia. Undeva unde să nu fie români.”
Babbysitter spaniol sau sclav fortuit ?
Mulţi imigranţi părăsesc Spania, în special români. Unii iberici au decis să preia modelul şi să îşi încerce norocul în străinătate. Odinioară, atât România cât şi Spania s-au remarcat prin opacitatea lor, cei care intrau sau ieşeau din ţară fiind aspru controlaţi.
Când robinetul a început să nu mai fie atât de strâns, criza le-a intrat în căsuţa poştală prin intermediul globalizării. În schimb, vizele, permisele de muncă şi frontierele sunt, astăzi, amintiri ale trecutului. Ca şi românii, spaniolii au început să-şi exercite dreptul de a părăsi ţara în căutarea unui viitor mai bun.
Criza economică a semănat şomaj în rândul spaniolilor. Cifrele arată că 57,7% din tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 25 de ani nu au un loc de muncă. Declinul economiei a venit la pachet cu restrângerea aşteptărilor. În Spania, când vine necazul, oamenii au la îndemână o soluţie destul de simplă: să traverseze Pirineii.
După ce a terminat liceul, Amira Ameziane, în vârstă de 22 de ani, nu a mai întors clepsidra pentru alţi câţiva ani de facultate şi a decis să se angajeze. În scurt timp, şi-a dat seama că acest lucru nu o să se întâmple în Spania. A plecat în Marea Britanie pentru că acolo erau la căutare aşa-numitele au pair, femei tinere care lucrează în calitate de bone pentru copii, în timp ce părinţii sunt la muncă.
Când Amira a început treaba, şi-a dat seama imediat că aparenţele înşeală. Aceasta pentru că angajatorii săi nu voiau doar o simplă bonă pentru copii:
„Aveai grijă de copil cât timp părinţii lui erau plecaţi, dar ţi se trasa şi sarcina de a face şi anumite treburi gospodăreşti. Multe dintre prietenele mele care lucrează ca bone se regăsesc în povestea asta – ajung, de fapt, să fie şi femeie de serviciu.”
Mulţi tineri spanioli a crescut cu bone străine au văzut români sau latino-americani care să fi avut grijă de bunicii lor. Nu şi-au închipuit, însă, că vor fi puşi în aceeaşi situaţie într-o zi.
(Sondaj TNS comandat the Parlamentul European – Q2: Credeţi că, în ţara dumneavoastră, sistemul de educaţie este adaptat la cerinţele pieţei de muncă ? – 62% dintre tinerii români chestionaţi au răspuns NU, în vreme ce media europeană a răspunscu NU în proporţie de 42%; Q6: Aveţi sentimentul că, în ţara dumneavoastră, tinerii sunt excluşi din viaţa economică şi socială odată cu venirea crizei? – 67% dintre tinerii români chestionaţi au răspuns DA, în vreme ce media europeană a răspuns DA în proporţie de 57%)
Fiind un loc de muncă nereglementat şi prost plătit, o bonă îşi poate vedea oricând fişa postului modificată, în funcţie de voia familiei:
„Unele familii sunt extrem de clare cu privire la ceea ce presupune locul de muncă , unele nu sunt.”
Amira este la al treilea job ca bonă în Londra. Este mulţumită, deşi până să ajungă aşa a trebuit să treacă prin multe încercări:
„Până şi copiii m-au făcut sclavă la al doilea job. Iar părinţii nu spuneau nimic.”
Aceasta a fost şi picătura care a umplut paharul.
Să nu uiţi să îţi pui şi diploma în bagaj
Unii tineri din Spania nu îşi pot concepe faptul că s-ar putea găsi în situaţii similare cu Amira. Când o astfel de mostră a fost prezentată în ziarele centrale, la scurt timp s-a transformat într-o veritabilă campanie mass-media cu articole despre tineri profesionişti forţaţi să plece pentru că nu îşi pot găsi un loc de muncă în ţară .
În plin secol XXI, spaniolii îşi întorc gândurile către anii şaizeci pentru a găsi exemple ale migraţiei. În timpul dictaturii lui Franco, spaniolii călătoreau în nord şi contribuiau la creşterea economică a ţărilor de adopţie. Ingredientele sunt diferite în prezent. Exilul de ocazie nu mai este apanajul muncitorilor necalificaţi şi a celor care lucrează în manufactură. Astăzi, ei cară în geamantane diplome de licenţă, de masterat şi de doctorat.
Janira Oller, în vârstă de 28 de ani, este una dintre ele. S-a scuturat de diplomele de licenţă în educaţie socială şi de masterat în relaţii instituţionale imediat ce a intrat în posesia lor. Se întâmpla pentru că, împreună cu iubitul ei, s-au hotărât să îşi croiască un drum în viaţă într-o altă ţară. Ea şi-a găsit un loc de muncă în Bristol, un oraş din sudul Angliei, şi colaborează cu mai multe centre pentru persoane cu dizabilităţi:
„Englezii îţi valorifică abilităţile şi calificările mult mai mult ca în ţara ta. Mai mult, primesc şi stimulente dacă îmi dau silinţa şi muncesc mai mult. În Spania, dacă nu te sacrifici în întregime pentru companie eşti considerat un exemplu rău.”.
Intuiţia Janirei cu privire la o piaţă a muncii tot mai polarizată este completată de precizarea lui Jonathan Todd, purtătorul de cuvânt al Comisarului european pentru ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune, László Andor.
„Am văzut în aceste ţări (n.r. Spania şi Italia) ceea ce noi numim o piaţă a muncii fragmentată , unde avem o categorie de lucrători care se bucură de condiţii foarte favorabile de angajare, în vreme ce alţii nu au un loc de muncă sau care sunt preferaţi pentru contracte pe termen scurt şi nu se pot bucura de aceleaşi beneficii pe care le oferă un contract de muncă.”
Senzaţia de impas este comună în rândul tinerilor spanioli. Adesea, ei fac rocada de la un internship neplătit la unul plătit foarte prost. Un contract pe perioadă nedeterminată ajunge să fie un ac în carul cu fân.
Janira a lucrat timp de doi ani într-un centru pentru ajutorarea familiilor cu risc de excluziune socială. S-ar fi aşteptat ca, în al treilea an, să fie angajată, însă a fost concediată. A decis atunci să se întoarcă în amfiteatre şi s-a înscris la master. Nici cea de-a doua diplomă nu a fost o investiţie cu rating AAA. A reuşit să obţină doar un stagiu neremunerat, fără nicio posibilitate de promovare.
„Este o problemă dacă legislaţia muncii este foarte favorabilă pentru angajaţii stabiliţo de mult timp şi care, în practică, descurajează angajatorii în opţiunea lor de a înnoi personalul.”, adaugă Jonathan Todd.
„Astăzi, în Spania, după ce ne-am terminat studiile, noi vedem un drum înfundat, de unde nu putem continua”, spune Pepe, un tânăr spaniol care studiază la Iaşi, în România, prin intermediul unei burse Erasmus. Colegul său, Gabriel, care a accesat acelaşi program, dar pe parte de practică la o firmă din acelaşi loc, nu ar spune nu chiar şi unei oferte din România. Aceasta deşi, completează el, şansele sunt minime, iar salariul cu siguranţă nu ar fi pe măsura aşteptărilor.
(Sondaj TNS comandat the Parlamentul European – Q1.3: Din cauza crizei, vă simţiţi nevoit să studiaţi, să vă înscrieţi la traininguri sau să munciţi într-o altă ţară membră UE în afara ţării dumneavoastră de origine? 61% dintre tinerii spanioli chestionaţi au răspuns NU, în vreme ce media europeană a răspunscu NU în proporţie de 73%; Q6: Cu privire la iniţierea unui proiect de antreprenoriat, care dintre situaţiile de mai jos exprimă dorinţa dumneavoastră? – 48% dintre tinerii spanioli chestionaţi au răspuns că NU doresc să iniţieze un start-up, în vreme ce media europeană a oferit acelaşi răspuns în proporţie de 52%)
Pepe, în schimb, se arată foarte dezorientat de faptul că pe măsură ce se specializează există şanse să ajungă în tabără celor supra-calificaţi, care sunt, în unele cazuri, respinşi la interviuri de angajare tocmai din acest motiv:
„E destul de trist că am folosit stagiile, internshipurile şi cursurile extracuriculare pentru specializări şi pentru a nu mai fi atât de dependenţi faţă de părinţi, iar la sfârşit îmi pun problema că nici măcar astfel nu aş putea fi angajat într-o companie.”
În căutarea cifrelor
Cu toate acestea, amploarea migraţiei spaniole ar putea să nu fie la fel de îngrijorătoare precum o sugerează mass-media naţionale. Sociologul şi antropologul Miguel Pajares spune că numărul tineri spanioli care migrează nu reprezintă o tendinţă acută:
„Noi nu ştim ştiinţific, statistic, dacă este mare sau mic (n.r. numărul tinerilor spanioli care migrează), deoarece aceste date provin dintr-un registru la nivel de consiliu local. Ştim că o parte din aceste date se referă la oameni din America Latină, care au obţinut cetăţenia spaniolă şi care se întorc în ţările lor.”
Prin urmare, „exodul de creiere”, termen popularizat în mare măsură de către mass-media spaniole, nu ar putea fi exprimat cu exactitate dacă nu există un raport concret al profesioniştilor care pleacă din Spania. Jonathan Todd recunoaşte acest nou flux de migraţie provenit din statele din partea de sud a UE, însă nu consideră mobilitatea lor înspre ţări din nord ca fiind un fenomen intens:
„În Italia, Spania şi Grecia, tinerii nu au avut tendinţa de a migra, nu sunt semnale semnificative ale migraţiei către ţările din Nord. Aceasta poate fi din cauza unor factori culturali , factorii climatici, dar nu este o creştere semnificativă.”
Fenomenul migraţiei va fi evaluat, în timp, de către istorici. Odiseea întoarcerii în ţara mamă este frecvent întâlnită în rândul tinerilor spanioli alături de care am stat de vorbă.
Pepe, studentul Erasmus spaniol din România, nu ia în considerare acest lucru înainte de a-şi termina studiile:
„Acum este momentul de a merge în străinătate şi de a dobândi cunoştinţe cât mai multe posibil. Atunci când ne vom întoarce, le putem exploata şi totodată să ne câştigăm existenţa prin asta.”
În sprijinul acestor idei vine şi un exemplu pe care Comisia Europeană îl tot scoate din sertar. Jonathan Todd vorbeşte despre migraţia poloneză în Marea Britanie, spunând că, pe măsură ce economia din patria-mamă creşte, cei care au migrat în Regat vor fi atraşi să se întoarcă, şi odată cu ei, să aducă şi experienţa şi abilităţile deprinse în străinătate.
Janira Oller este sceptică. S-a molipsit de la englezi:
„Ţara asta mi-a oferit ceea ce Spania nu a putut. Pentru moment voi rămâne aici.”
***
Tineri români şi spanioli împărtăşesc sentimentul că în ţara lor tânăra generaţie a fost marginalizată şi exclusă din viaţa economică şi socială odată cu venirea crizei.
Planurile bine calculate, la care se adaugă un amestec de aventură, sunt aşezate pe tot felul de hărţi ale speranţei. Limba, apropierea culturală, nivelul de trai şi proximitatea sunt printre primele argumente luate în seamă. Şomajul în rândul tinerilor oglindeşte tristeţea şi descumpănirea. Un tânăr jurnalist poate câştiga mai mulţi bani montând ferestre în Spania, decât alergând după subiecte în România. Nu îţi poţi imagina spanioli care să migreze în România pentru un loc de muncă, însă îi poţi găsi explorând cultura românească prin burse precum Erasmus.
Un loc de muncă într-un alt stat membru poate fi un început. Dorul de casă însă, nu ar trebui adus ca argument de autorităţile din ţările de origine, atunci când mizează pe întoarcerea acasă a tinerilor şi pe rolul lor în creşterea economiei locale.
Tânăra generaţie din România şi Spania consideră că sistemul de învăţământ din ţara lor nu este adaptat cerinţelor pieţei de muncă. Dacă drumul de la facultate la un loc de muncă este scurtcircuitat de lupte cu mori de vânt, timpul acela preţios este pierdut pentru totdeauna. Acest lucru ar avea un impact asupra productivităţii, pentru că în momentul în care acel tânăr va fi angajat, atunci el va mai investi o bună bucată de timp pentru a se adapta şi a se califica la locul de muncă.
În timp ce mobilitatea pieţei de muncă este văzută ca o soluţie pentru combaterea şomajului chiar şi de către Comisia Europeană, de multe ori ea survine din cauza eşecurilor economice ale ţărilor de origine. Mai mult, ea urmăreşte direcţiile de ieşire din impasul european – de la est la vest şi dinspre nord înspre sud. Libera circulaţie a forţei de muncă, atunci când se exercită din nevoie, devine sinonimă cu migraţia de altădată.
