Constantin „Cel Mare”

Publicat de nicolaetomescu, 21 mai 2020, 09:10

În epoca bizantină, atât Constantin cât şi Elena[1] devin figuri emblematice şi cvasi-legendare; mai mult, o serie de împăraţi preiau simbolic titlul de „Noul Constantin”…

Pe monede, avem o imagine uşor diferită a împăratului. Constantin (se pare că) a construit, treptat, un sistem care începuse cu poziţia de tetrarh și a culminat cu abandonarea sa. Faza intermediară a constat în legitimarea prin descendenţa fictivă din Claudius al II-lea Gothicus şi adoptarea ca divinitate protectoare a lui Sol Invictus/Apollo. Putem considera că, după 315, când apare prima dată chrismonul pe monede, a adoptat creştinismul ca religie favorită, însă fără a renunţa la cultul solar…

Tatăl lui Constantin era un adorator al lui Sol Invictus; în timpul marii persecuţii creştine a impus, doar formal, edictele lui Dioclețian. Punctul slab al tetrarhiei s-a văzut în 306, atunci când murea împăratul Imperiului Roman de Apus, Gaius Flavius Valerius Constantius (cunoscut și sub numele Constanțiu I sau Constantius Chlorus); fiul său, Constantin (27 februarie 274 d. Cr.-22 mai 337), proclamat împărat, de soldaţi, la Eboracum, proceda, potrivit standardelor lui Dioclețian, la o simplă uzurpare, legitimată, ulterior, de surse precum Eusebiu din Caesareea. Propaganda constantiniană s-a dovedit a fi foarte eficientă în ceea ce priveşte construcţia imaginii sale de împărat de drept. Acceptarea sa de catre Galerius l-a împins să se integreze, ideologic, în tetrarhie…

Între 306 şi 310 l-a ales drept protector/conservator pe zeul Marte (era şi alegerea lui Galerius). Vorbim despre o perioadă cu evenimente importante: în octombrie 306, Maxentius, fiul fostului august Maximian Herculius, proclamat împărat la Roma de garda pretoriană, nu se bucura de sprijinul lui Galerius şi chiar al propriului tată deoarece, conform lui Lactantius, refuza să practice adoraţia pentru împărați. Galerius i-a ordonat augustului (epitet dat monarhilor și persoanelor din familiile domnitoare) Flavius Severus să îl atace. Pe de altă parte, revenea la putere şi Maximian, care îşi consolidase relaţiile cu Constantin, prin căsătoria dintre ultimul invocat şi Fausta (fiica lui Maximian); Constantin a pretins apartenenţa la dinastia Herculiilor; Maximian a încearcat să-i deposedeze de putere, mai întâi pe Maxentius, apoi şi pe Constantin, dar s-a trezit capturat şi împins la suicid. Constantin s-a rupt de ideologia tetrarhică, pretinzând o origine din Claudius al II-lea Gothicus. Îl adopta pe Sol Invictus drept conservator, după cum reiese din emisiunile monetare; Arcul triumfal din Roma îl reprezenta cu coroana radiată şi alte imagini solare; în Panegyrici Latini regăsim un fragment relevant: viziunea păgână a lui Constantin, în care zeul Apollo îi prezice 30 de ani de domnie…

Dar asocierea cu Sol are şi alte semnificaţii: mai mulţi împăraţi, precum Caligula sau Nero, l-au luat drept conservator, iar, în secolul al III-lea, era popular printre soldaţi. În plus, Apollo Grannus, divinitate specifică Galliei, avea mare trecere în respectiva regiune (bază de operațiuni a lui Constantin). Totodată, Victoria era esenţială în mesajul politic, iar Sol ajuta la transmitere. Marte şi Sol Invictus, adevărate chei ale propagandei, sunt de găsit, din plin, pe monedele din vest în perioada 310-317. După 317, Marte aproape că dispare, iar Sol devine divinitatea dominantă; sunt folosite şi multe motive care care invocă victoriile militare…

La început, lui Constantin i-a lipsit, de fapt, legitimitatea. Era un uzurpator, iar întreaga perioadă până la 317 a fost sacrificată încercării de a depăşi condiţia şi de a deveni un împărat legitim. Împăratul se folosea, în acest sens, de propaganda intensă de pe monede, din inscripţii şi panegirice, care îl descriau drept protejatul zeilor sau eliberatorul Romei de sub tirania lui Maxentius. Constantin se înfățișa drept salvator al statului, o imagine a propagandei imperiale care persista, încă de la Augustus, şi devine tot mai puternică în timpul anarhiei militare din secolul al III-lea. În istoriografia constantiniană, se dovedeşte a fi decisiv momentul 312, mai precis bătălia de la Pons Milvius (din 28 octombrie); Eusebius din Caesareea povestea, ceva mai târziu, viziunea dinaintea bătăliei – din perspectiva creştină, episod care, probabil, încerca să justifice politica religioasă, de mai târziu, a împăratului. Din acea clipă, începe reorientarea religioasă, anul 315 marcând apariţia, pentru întâia oară, pe un document oficial, a chrismonului, simbolul creştin de pe coiful lui Constantin (reprezentat pe un medalion turnat la Ticinum)…

Nu trebuie exclusă interpretarea potrivit căreia în secolul al III-lea şi pe la începutul celui de-al IV-lea ar fi existat chiar o confuzie între cultul lui Sol Invictus şi cel creştin, Iisus fiind Sol Iustitiae. Un alt aspect, comun celor două perspective religioase, este ideea de mimesis, cu origini în Orientul Apropiat; lumea pământească era doar o imagine a celei divine, iar conducătorii, păstrătorii ordinii divine, erau percepuţi ca păstorii turmei de supuşi; imitau zeii cu care se asociau, adoptându-le atributele; bătăliile nu se purtau doar pe pământ, ci şi în pe tărâmul de sus, astfel că protecţia unuia dintre zei putea asigura victoria de pe pământ. Ideea capătă tot mai multă aderenţă odată cu dezvoltarea neoplatonismului. Produs al epocii sale, Constantin nu făcea excepţie de la regulă: dorea, pur şi simplu, protecţia celei mai puternice divinităţi; fie că era vorba despre Marte, Sol sau Iisus, pentru el nu prea avea însemnătate; ce conta, cu adevărat, era ca acel zeu să-i aducă victoria; panegiriştii s-au „adaptat” la schimbări, pomenindu-l în 310 pe Apollo, iar, în 313, evitând zeii păgâni. Confuzia dintre Sol şi Isus se poate observa dacă privim arcul triumfal ridicat la Roma, după victoria asupra lui Maxentius: găsim simboluri solare, Sol având chiar un bust pe arhitrava estică. Doar după anul 330, putem presupune că simbolurile păgâne dispar, de-a dreptul, din ideologia constantiniană…

Propaganda nu se rezumase doar la tematica religioasă, ci şi la predecesori. Deja l-am pomenit pe Claudius al II-lea Gothicus. Împăratul îl mai adoptase ca model pe Traian, căruia i-a ridicat statui, iar pe monede apăree cu trăsăturile sale. Constantin s-a folosit de genealogia fictivă în competiţia cu celălalt August, Licinius, care, la rândul său, pretindea descendenţa din Filip Arabul. În 324, lucrurile „clarificat” , bătălia de la Chrisopolys lăsându-l pe Constantin singur în fruntea Imperiului roman. După victorie, acesta a adoptat diadema ca simbol al puterii absolute, marcându-se o elenizare completă a monarhiei romane, proces început încă de la Augustus. Împăratul era în măsură să înceapă organizarea imperiului în conformitate cu noile realități politice şi religioase. Din 326, apare reprezentat chiar cu nimbul specific vechilor zei, deci ca o fiinţă supranaturală, superioară restului umanităţii; nu mai era un princeps, ci un dominus, încredinţat cu puterea absolută pe pământ…

[1] Elena, mama lui Constantin, născută în anul 255 în Drepanom (mai târziu, denumit, în onoarea ei, Helenopolis), fiica unui hangiu (nu a unui prinț englez). Acolo a cunoscut-o Constantius (pe vremea când nu era împărat), cu care a trăit, la început, în concubinaj. În anul 285, s-a născut, la Naissus (Nis, în Serbia) copilul lor, Flavius Valerius Constantinus (viitorul împarat Constantin cel Mare). După ce Constantius a devenit împărat, în anul 293, s-a despărțit de soția Elena, din cauza originii sociale modeste, spre a se căsători cu Theodora, fiica vitregă a împaratului Maximian (a șefului său direct). În anul 306, Elena a fost reabilitată social și politic, chiar proclamată (de către fiul ei, împăratul Constantin cel Mare) Augusta (împărateasă). În anul 312, a fost botezată, devenind creștină. După 313, a susținut activ creștinismul. A murit la data de 18 august 330, în Nicomedia (Izmit-Turcia). Elena a fost declarată Sfântă. Zile de pomenire: 21 mai (ortodocși), 18 august (catolici)…

Bibliografie:

Jones, A.H.M., Constantineand the Conversion of Europe, Harmondsworth, 1972;

Magdalino, P., Constantine, History, Historiography and Legend, Londra, 1994;

Sordi, M., The Christians and the Roman Empire, Lonra, 1994.