Hans Christian Andersen: „Viaţa este cea mai bună poveste”
Publicat de nicolaetomescu, 3 august 2021, 15:05 / actualizat: 4 august 2021, 9:22
Uneori, ficțiunile din viața noastră sunt mai puțin dureroase decât realitatea… Adevărul are propria greutate și aceasta nu poate fi limitată… În general, oamenii vor să creadă că sunt ceea ce au la îndemână să își amintească. Uneori, suntem ceea ce dorim să uităm; ceea ce vrem să lăsăm în urmă, ceea ce dorim să fi uitat, se încăpățânează să rămână, mai mult, se întoarce după tine…
Născut[2] pe 2 aprilie 1805, în Odense[3], Hans Christian Andersen şi-a petrecut copilăria într-o căsuţă sărăcăcioasă. Urmase câteva clase primare, după care era trimis, la muncă, împreună cu alţi copii de aceeaşi condiție socială…
Departe, ai șansa ca unele lucruri să rămână difuze, precum paginile smulse dintr-o carte; toată lumea are amintiri, față de unele nici nu știu cum am putea simți mândrie, înseamnă, mai mult, șoapte pe care le dorim reduse la tăcere, amintiri pe care am vrea să le schimbăm…
La 14 ani, după moartea tatălui[4], a plecat înspre Copenhaga, fiind întâmpinat cu multă înțelegere de două familii, Collin şi Wulff; cu sprijinul lui Jonas Collin, unul dintre protectorii săi[5], reuşea să devină elev[6] al şcolii din provincia Slagelse, apoi al şcolii din Elsinor (până în 1827)…
Desigur, ironia și batjocura colegilor nu sunt imagini care se pierd ușor, tânărul Andersen și-ar fi dorit să ardă ceea ce ținea de trecutul său (împreună cu prezentul), dar ambiția i-a oferit un timp intermediar (intra la Universitate, studiind filologia și filosofia) în drumul către gloria literară…
Exeperiențele se adunau și căpătau importanță… În 1829, îi era remarcată povestirea „O plimbare pe jos, de la canalul Holmen până la capătul dinspre miazănoapte al insulei Amoger”; tot atunci se poate scrie despre debutul în teatru – cu vodevilul eroic „Amorul pe turnul Nicolai”; în 1830, publica primul volum de „Poezii”…
În călătoriile sale, la mijlocul anului 1841, Andersen și-a dat întâlnire cu Dobrogea (pe drumul dinspre Constantinopol către Vestul European)[7]…
În 1845, traducerile în limba engleză ale operei sale au început să atragă atenţia[8] dincolo de îngustele granițe ale danezilor; cucerea întreaga Peninsulă Scandinavă, Statele Unite ale Americii, Asia; poveştile sale[9] au fost traduse[10] în peste 125 de limbi; pe 6 decembrie 1867, oraşul său natal, Odense, îl proclama „cetăţean de onoare”; intrase în atenţia familiei regale, fiind invitat, în repetate rânduri, la reşedinţa acesteia, petrecându-şi o parte a timpului într-o companie „selectă”…
Dar a trăit viaţa în singurătate (discutabilă /câtă vreme aceasta poate să-i „reunească” pe doi sau mai mulți oameni/, oricum asumată)[11], intrând în veșnicie din 4 august 1875 (în casa negustorului Melchior, unul dintre bunii săi prieteni, la care locuia de ceva vreme)[12]…
Trecuse, de mult, granița în tărâmul basmelor, fără să se mai poată întoarce – din fericire pentru lumea literară, pentru fiecare copil care îi citește poveștile… Obișnuiții sunt acolo unde îi așează locul; seamănă, inclusiv cu Hans Christian Andersen; poate că marele scriitor ar fi vrut să fie, câteodată, în locul lor/împreună cu ei, ducând o viață măruntă; totodată, și-ar fi spus că talentul nu înseamnă geniu, energia nu transformă talentul în geniu, boala cea mai dureroasă este viața după cum „viața este cea mai bună poveste”, rămân în urma ei ideile fiecăruia…
[1] „(…)«Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna». Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea. – «Omorâţi-mă!» a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea. Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei…”
[2] Ziua de naștere a lui Andersen este celebrată drept „Ziua internaţională a cărţii pentru copii” (având scopul de a insufla plăcerea de a citi şi pentru îndreptarea atenţiei către cărţi)…
[3] Fionia (mai exact), una dintre insulele care compun Danemarca…
[4] Visând la glorie, acesta se înrolase, prin 1812 în „Marea Armată” a lui Napoleon, murind patru ani mai târziu; mama lui Andersen era analfabetă, bunicul a fost categorisit „nebun”, bunica s-a ocupat, în principal, de educația nepotului…
[5] Și unul dintre directorii Teatrului „Regal din Copenhaga”… Printre altele, Jonas Collin i-a înlesnit lui Andersen, în 1833, obţinerea unei burse de călătorie din partea regelui; primul său voiaj în Europa l-a inspirat să scrie primul roman, „Improvizatorul” (în 1835)…
[6] Şcoala i s-a părut un calvar, dar „Copilul moribund”, publicată în revista „Copenhagen Post” (apreciată, conform celor scrise de Neil Philip în introducerea volumului „Hans Christian Andersen – Basme de neuitat”, publicat de Reader’s Digest), datează din acea perioadă…
[7] În „Revista Fundaţiilor Regale”/din ianuarie 1941, Marcel Romanescu (născut în Liege), a redat impresiile lui Andersen privitoare la ţinutul dintre Dunăre şi Marea Neagră (aflat, pe atunci, sub stăpânire otomană): „Se împlinesc o sută de ani de când povestitorul danez porni prin Germania şi Italia într`o călătorie orientală, descrisă în volumul de amintiri «En Digters Bazar», pe care l-aş boteza pe româneşte «Vitrina unui poet» (Copenhaga, Ed. E.A.Reitzel, 1842). (…) După o escală la Smirna, (…)se opreşte la Constantinopol, cercetând nu doar Pera şi Bazarul dar cimitirul din Scutari şi întreg Bosforul. La Pera, Andersen cunoaşte întâmplător pe un compatriot din Copenhaga, cismarul Lange, care lucrase multă vreme la Galaţi şi luase pe o româncă. Şi iată că-l prinde dorul să cunoască meleagurile noastre sau, mai bine zis, să se întoarcă acasă pe calea Dunării”… Și constănțeanca Aurelia Lăpuşan a consemnat, în cartea sa „Medgidia Carasu” (Editura „Muntenia”, 1996), traseul parcurs de Hans Christian Andersen în Dobrogea: „În anul 1841, scriitorul danez H.C. Andersen, venind de la Constantinopol pentru a merge prin Viena în Olanda, s-a oprit la Constanţa, de unde şi-a urmat drumul la Cernavodă, pe uscat, evitând astfel ocolul de câteva zile de la gurile Dunării. El considera lacul Carasu ca un canal prin care Traian a putut uni Dunărea cu Marea Neagră. Peste tot întâlneşte ruine şi multă sărăcie. La o cafenea, câţiva turci şedeau întinşi, fumându-şi ciubucele şi sorbindu-şi cafelele, nepăsători; pe stradă, alţii, grozav de zdrenţuiţi, adunau gunoaie ca să facă focul. Lângă oraş a văzut urmele valului lui Traian. Cât putea privi în jur nu vedea decât marea sau o stepă imensă, nici o casă, nici un fum de la vreo şiră de lemne a unui cioban, nici o turmă de vite, nici un punct manifestând viaţă. Totul era o câmpie verde fără de sfârşit”…
[8] Andersen a legat o frumoasă prietenie cu Charles Dickens /https://www.radioromaniacultural.ro/portret-charles-dickens-un-titan-al-literaturii-universale/, pe care l-a vizitat pentru prima dată în 1847… Printre amicii săi iluștri îi pot menționa pe Franz Liszt /Franz Liszt: „Iubeşte poporul, evită mulţimea”/ și Victor Hugo/„Frumusețea completă” a lui Victor Hugo…/…
[9] „Crăiasa Zăpezii”, „Prinţesa şi bobul de mazăre”, „Degeţica”, „Mica sirenă”, „Hainele cele noi ale împăratului”, „Lebedele”, „Povestea soldăţelului de plumb”, „Fetiţa cu chibrituri”… Ultimul său roman, „Peter cel norocos”, cu implicaţii autobiografice, a văzut lumina tiparului în 1870… Numai cine nu-i înțelege copilăria este surprins de tristețea poveștilor (ele se încheie, rarisim, în chip fericit); spre deosebire de cele ale Fraților Grimm, nu au niciun fel de pretenții moralizatoare…
„Gretchen şi-a pus poalele în brâu, ca să poată să meargă mai repede, şi a luat-o la fugă până în fundul grădinii. Portiţa era închisă, dar ea a apăsat pe clanţa ruginită şi clanţa s-a ridicat, portiţa s-a deschis şi Gretchen a pornit în lumea largă, desculţă cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi, dar n-o urmărea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge şi s-a aşezat pe un bolovan şi când s-a uitat împrejur a văzut că nu mai era vară, era toamnă târziu; în grădina babei, în care era mereu cald şi erau flori din toate anotimpurile, nu puteai să-ţi dai seama cum trece vremea”…
„Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s-au dus la culcare. Şi atunci, cutia cu muzicuţă a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să zăngănească în cutia lor, fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipă ochii de la dânsa”…
„I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată. Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir”…
[10] În 1866, l-a cunoscut, în Paris, pe pictorul danez Lorenz Frohlich, cel care avea să execute ilustraţiile la aproape 70 dintre poveştile scrise de Andersen…
[11] Nu tocmai plăcut la înfățișare, în orice caz hipersensibil, i-a fost imposibil să se îndrăgostească de cineva care să-i răspundă la sentimente (celibatar de voie, de nevoie)…
[12] Unii afirmă că în căsuța sa din Rolighed (în apropiere de Copenhaga); cert este că se odihnește în cimitirul „Assistents Kirkegard”, din capitala Danemarcei…
Nicolae Tomescu
redactor-șef
