Franz Liszt: „Muzica mea este respiraţia sufletului meu”

Publicat de nicolaetomescu, 21 octombrie 2020, 19:25 / actualizat: 22 octombrie 2020, 13:24

Atunci când Franz împlinise cinci ani, se simțea (deja) atras de pian; în curând, a primit lecții de la tatăl său[1]; începuse să manifeste interes atât pentru muzica bisericească, cât și pentru cea a țiganilor; a compus de la vârsta de opt ani; își făcea prima apariție publică[2] la doar nouă revoluții ale Pământului în jurul Soarelui,..

S-a mutat (1823), cu familia, în Paris, susținând, pe drumul către capitala Franței, concerte în Germania; i-a fost refuzată admiterea la Conservatorul din Paris deoarece era străin[3]; debutul, pe 7 martie 1824, a reprezentat ceva senzațional; au urmat alte concerte, precum și o primă vizită la Londra[4]. În 1826, turneele din Franța și Elveția, revenirea în Anglia (anul următor), toate l-au condus către epuizare nervoasă; Liszt și-a exprimat dorința de a deveni preot; tatăl său, în schimb, l-a dus la Boulogne[5]; acolo, Ádám a murit de febră tifoidă iar Liszt s-a întors în Paris, rugându-și mama să i se alăture[6]; își câștiga existența ca profesor de pian; în 1828, s-a îndrăgostit de una dintre elevele sale; când tatăl acesteia a insistat ca atașamentul să fie rupt, Liszt s-a îmbolnăvit din nou; a fost considerat atât de aproape de moarte, încât necrologul i-a apărut într-un ziar din Paris; după boală, a suferit o lungă perioadă de depresie și a dezvoltat multe dubii cu privire la carieră; timp de mai bine de un an, nu a atins pianul; a fost descurajat să se alăture preoției numai prin eforturile mamei sale; în această perioadă, Liszt și-a etalat antipatia activă din cariera unui virtuos[7]; a suplinit lipsa de educație (anterioară) citind (aproape) neîntrerupt, a intrat în contact cu mulți dintre artiștii apoteotici ai vremii[8]…

În februarie 1847, Liszt a întâlnit-o (la Kiev) pe Carolyne Sayn-Wittgenstein; mai târziu, avea să petreacă ceva timp la moșia (din Polonia) a celei amintite; prințesa l-a convins să renunțe la cariera sa de virtuoz[9] și să se concentreze asupra compoziției. Din 1843, fiind „director de muzică extraordinară” la curtea de la Weimar, a dirijat concerte și, începând cu 1844, a hotărât să se stabilească definitiv[10]; scriem despre perioada cea mai prolifică a carierei sale[11]… Compozitorii de avangardă considerau Weimar unicul oraș în care pot fi auziți compozitori moderni[12]; așa-numita nouă școală germană a ridicat steagul modernismului, care „i-a scos din minți”, cum era de așteptat, pe muzicienii cu pretenții și exprimări academice…

Unii membri ai curții de la Weimar au fost, de asemenea, contrariați de susținerea continuă a lui Liszt în privința compozitorului Richard Wagner[13]; în același timp, conservatorii s-au opus prințesei care locuia cu Liszt; marea ducesă de Weimar se afla sub presiunea fratelui ei, Nicolae I al Rusiei, ceea ce a dus la înlăturarea numelui Sayn-Wittgenstein din toate funcțiile posibile deținute la curte; mai mult, marele duce care îl numise, inițial, pe Liszt, a murit în 1853, iar succesorul său nu s-a interesat prea mult de muzică; Liszt a demisionat cinci ani mai târziu și, deși a rămas la Weimar până în 1861, poziția sa devenise tot mai dificilă[14]…

În 1869, Liszt a fost invitat[15] să se întoarcă la Weimar. De atunci și până la sfârșitul vieții și-a împărțit timpul între Roma, Weimar, Budapesta. După o reconciliere cu Wagner, în 1872, Liszt va participa la festivalurile de la Bayreuth. A apărut, ocazional, ca pianist în concerte de caritate și a continuat să compună. Muzica sa începuse să-și piardă o parte din strălucire, a devenit mai acută, mai introvertită, mai experimentată; lucrările sale ulterioare anticipează stilul armonic al lui Claude Debussy, iar o lucrare târzie numită Bagatelle Without Tonality îl anticipează pe Béla Bartók, poate chiar pe Arnold Schoenberg…

În 1886, Liszt a părăsit Roma (pentru ultima dată); participa la concerte ale operelor sale la Budapesta, Liège și Paris; a plecat către Londra – prima sa vizită acolo în 45 de ani – unde au fost susținute mai multe concerte, pe fundamentul lucrărilor proprii; a călătorit și la Anvers, Paris, Weimar; a cântat, pentru ultima oară, într-un un concert din Luxemburg; două zile mai târziu, ajungea la Bayreuth (pentru festival); deși cu febră mare, a reușit să participe la două spectacole. Pneumonia și indiferența apropiaților l-au doborât…

[1] Ádám Liszt, tatăl, l-a slujit pe prințul Nicolas Eszterházy, al cărui palat (din Eisenstadt) era frecventat de mulți muzicieni celebri; Ádám Liszt poate fi remarcat ca un talentat muzician amator, care a cântat la violoncel (în concertele de la curte)…

Fiul, viitoarea celebritate care, în ciuda fragilității fizice și psihice, va sfida curgerea timpului, a devenit, cu repeziciune, un copil religios, datorită influenței tatălui său, cel care care în tinerețe a petrecut doi ani în Ordinul Franciscan…

[2] La Sopron și Pozsony (acum Bratislava, Slovacia); evoluția sa a impresionat magnații maghiari locali (aceștia au adunat banii necesari pentru a-i plăti educația muzicală pentru următorii șase ani). Ádám, tatăl, a primit toată înțelegerea în cea ce privește postul său, având posibilitatea de a-l duce pe Franz la Viena; acolo primea lecții de pian de la Carl Czerny, compozitor și pianist care fusese elevul lui Ludwig van Beethoven; a studiat, totodată, compoziția cu Antonio Salieri, directorul muzical al Curții din Viena; Liszt a susținut mai multe concerte, succesul fiindu-i garantat de talentul său. Este considerată apocrifă legenda potrivit căreia Beethoven a participat la unul dintre concertele lui Liszt și a sărutat „miracolul” pe frunte, dar, cu siguranță, Liszt l-a cunoscut pe Titanul din Bonn”…

[3] În schimb, a studiat cu Anton Reicha, un teoretician care fusese elev al fratelui lui Joseph Haydn Michael, și cu Ferdinando Paer, directorul Teatrului Italian din Paris, compozitor de opere „ușoare”…

[4] Anul următor (1825) a întreprins un nou turneu prin Anglia, în onoarea lui George al IV-lea /la castelul Windsor/, vizitând, deopotrivă, Manchester (în acel oraș i-a fost interpretată, pentru întâia oară, „Grand Ouverture” – piesă care preceda lucrarea de proporții mai mari, „Don Sanche”, interpretată la Opera din Paris/17 octombrie 1825)…

[5] – pentru băi de mare, considerate benefice în îmbunătățirea stării de sănătate…

[6] Ea se întorsese în provincia austriacă Styria, pe timpul turneelor ​​fiului său…

[7] Odată cu revoluția din iulie 1830, care a dus la abdicarea regelui francez Carol al X-lea și la încoronarea lui Louis-Philippe, Liszt a schițat o simfonie „revoluționară”…

[8] Inclusiv cu Alphonse de Lamartine, Victor Hugo și Heinrich Heine…

[9] A susținut ultimul său concert la Yelizavetgrad (Kirovograd)/septembrie acel an…

[10] Mai târziu (1848) i s-a alăturat prințesa, care încercase, fără succes, să divorțeze de soț; au locuit împreună la Weimar, iar Liszt găsea destul timp să compună, să dirijeze orchestra de curte în opere și concerte…

[11] Primele 12 poeme simfonice, A Faust Symphony (1854; rev. 1857–61), A Symphony to Dante’s Divina Commedia (1855–56), Sonata pentru pian în Si minor (1852-53) ), Concertul pentru pian nr. 1 în mi bemol major (1849; rev. 1853 și 1856) și Concertul pentru pian nr. 2 în a major (1839; rev. 1849–61)/un al treilea concert pentru pian, în mi bemol, compus în 1839, nu a fost interpretat în timpul vieții geniului muzical, nefiind descoperit decât în ​​1988/… În perioada de la Weimar, Liszt a compus și Totentanz pentru pian și orchestră, versiuni revizuite ale Transcendental și Paganini Études, din primele două părți ale Années de pèlerinage, lucrări corale și multe altele; unele dintre aceste lucrări fuseseră schițate în anii 1840 sau mai devreme, dar, chiar și astfel, prolificitatea perioadei rămâne uimitoare…

[12] Mulți dintre ei au venit, la Liszt, ca elevi…

[13] Care a trebuit să fugă (din cauza activismului său politic), în 1849, cu ajutorul lui Liszt, din Germania în Elveția…

[14] Fiul său, Daniel, a murit în 1859 (la vârsta de 20 de ani). Liszt a fost profund tulburat și a scris, în memoria fiului său, introducerea pentru Les Morts, În mai 1860, prințesa plecase de la Weimar către Roma, în speranța că divorțul poate fi pronunțat de Papă; prin septembrie, într-o stare de spirit care trăda tulburare, Liszt își făcuse testamentul; a părăsit Weimar – în august anul următor, și, după ce a călătorit la Berlin și Paris (acolo a văzut-o pe Marie d’Agoult), ajungea la Roma; el și prințesa sperau să se căsătorească la împlinirea a 50 de ani; totuși, în ultima clipă, Papa și-a revocat sancțiunea divorțului prințesei; amândoi au rămas la Roma în locuințe separate…

[15] De către marele duce – pentru a susține cursuri specializate de pian; doi ani mai târziu, i s-a cerut să facă același lucru la Budapesta…