#StareaEducației: (INTERVIU) Ioana Chicet Macoveiciuc: “Orice carte citită este un câștig. Înțelegerea a ceea ce citești este materie de examen în Olanda.”

“FILIT mi-a depășit așteptările. Energia oamenilor, bunăvoința, toată camaraderia asta între scriitori reprezintă ceva unic.”

Publicat de Andreea Drilea, 10 noiembrie 2024, 06:25

Ioana Chicet-Macoveiciuc, cunoscută și ca ”Prințesa Urbană”, s-a numărat, anul acesta, printre scriitorii invitați la cea de-a XII-a ediție a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere, FILIT de la Iași. Ioana a publicat peste 45 de titluri, majoritatea pentru copii, fiind ani la rând cel mai vândut autor de carte pentru copii din România. Ioana s-a mutat împreună cu soțul și cei doi copii în Olanda și sunt deja câțiva ani de atunci, dar continuă să scrie și să organizeze evenimente educaționale și de informare a părinților și comunităților de femei din România și din străinătate. ”Prințesa Urbană” i-a acordat un interviu colegei noastre, Andreea Daraban.

Ioana Chicet-Macoveiciuc (FOTO Radio Iași)

Andreea Daraban: Ai participat la un spectacol al literaturii, așa cum este FILIT, cum ți s-a părut publicul prezent la acest eveniment?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: A fost o experiență extraordinară. Cel mai mult m-au impresionat copiii, sinceră să fiu. Bine, eu știu că generația asta de copii este extraordinară, pentru că fac des evenimente, lecturi, întâlniri cu ei și știu că sunt foarte isteți și au foarte multă încredere în ei. Asta mi se pare extraordinar, pentru că mi se întâmplă des să vină copii de, nu știu, 8-10 ani să spună ”apreciez mult felul în care scrii, îmi plac foarte mult cărțile tale”. Eu, la vârsta lor, să mă fi gândit că pentru un adult străin e importantă părerea mea despre el, era ceva de neconceput. Nu aș fi îndrăznit să deschid gura în fața unei personae cunoscute, mi se pare așa o schimbare uriașă. Îi apreciez foarte mult, sunt foarte curajoși, citesc, au un vocabular extraordinar, sunt curioși și m-a impresionat foarte mult și publicul de la ”Noaptea Albă a Poeziei”. Am văzut că au stat până târziu.  Erau tineri entuziasmați care ascultau poezie și declamau împreună cu poeții. A fost ceva așa, aproape suprarealist pentru mine, extraordinar.

 “FILIT mi-a depășit așteptările. Energia oamenilor, bunăvoința, toată camaraderia asta între scriitori reprezintă ceva unic.”

Andreea Daraban: Eveniment care se întâmplă, iată, de 12 ani la Iași, care adună nume importante ale literaturii și energia pe care o transmite este una deosebită.

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Este specială. Mă așteptam să fie deosebit, dar mi-a depășit toate așteptările. Energia oamenilor, bunăvoința, toată camaraderia asta între scriitori, pe care dacă stai online, pare că suntem mai degrabă insulari. Rar văd scriitori care se susțin între ei. Dar aici, la FILIT, mi se pare, că toată lumea apreciază pe toată lumea. Sunt multe relații, prietenii, se rămâne și după la discuții. E un univers fascinant și mă bucur că am fost și eu aici.

         “Cartea trebuie să fie tot timpul o alegere și dacă sunt învățați de mici că e o alegere care-ți aduce și distracție, mai înveți și ceva nou, călătorești cu mintea, sunt șanse mari să crească adulți cititori. “

Andreea Daraban: Ai multe proiecte în zona educației. Mereu ai pledat pentru apropierea copiilor de lectură și ai vorbit despre importanța acesteia. La Iași, așa cum am spus, suntem privilegiați pentru că avem un astfel de festival. Școlile au fost pline de scriitori, iar copiii și tinerii au participat, așa cum spuneai, la foarte multe evenimente FILIT organizate în oraș. Cum încurajăm totuși tinerii și copiii să citească, în lumea aceasta în care suntem înconjurați de tehnologie și e mult mai ușor să vezi un video, să asculți ceva rapid.  Suntem tot timpul pe repede înainte. Cum îi facem pe copii să se așeze, să citească, să pătrundă în carte?

Ioana Chicet-Macoveiciuc FOTO credit: https://www.facebook.com/filit.iasi

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Într-adevăr, să te uiți la un ecran necesită zero efort, în schimb, să citești o carte necesită un efort de lectură, de înțelegere, de imaginație, de empatie. Copiii trebuie să fie învățați de mici cu faptul că o carte îți poate aduce foarte mult și cred că odată ce se întâmplă asta, chiar dacă apar și ecranele la un moment dat în viața lor, e ceva inevitabil, vor păstra un loc și un timp în viața lor și pentru cărți. Și am exemplul copiilor mei, cărora le-am citit de mici și cartea a fost întotdeauna un obiect, ca o a treia mână pentru mine. Oriunde mergeam, fie la doctor pentru sala de așteptare, fie în vacanțe, peste tot luam o carte pentru mine și niște cărți pentru ei. Și mă bucur foarte mult să văd asta, când se plictisesc, nu știu, că s-a terminat timpul la ecran sau că nu mai au chef să facă asta, se duc și citesc.  Mă bucur că am reușit, sigur cu un copil mai mult decât cu celălalt. Contează mult și temperamentul lor și e drept că nu toți copiii vor fi cititori, așa cum nu toți adulții sunt cititori, dar ideal este să fie cât mai mulți. De asemenea, încurajez părinții să lase copiii să-și aleagă lecturile, să nu-i oblige să citească ce cred ei că este potrivit. Din punctul meu de vedere, orice carte citită e un câștig. Mergeți cu copiii în librării, lăsați-i să răsfoiască, lăsați-i să-și aleagă. Nu faceți din carte o pedeapsă: ”dacă nu ești cuminte, îți iau telefonul și te duci la citit”, pentru că o să asocieze cartea cu ceva neplăcut și e mare păcat. Cartea nu trebuie să fie niciun premiu. Cartea trebuie să fie tot timpul o alegere și dacă sunt învățați de mici că e o alegere care-ți aduce și distracție, mai înveți și ceva nou, călătorești cu mintea, sunt șanse mari să crească adulți cititori.

Andreea Daraban: Ce părere ai despre lecturile obligatorii de la școală?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Observ cu surprindere și bucurie că se schimbă lucrurile. Eu cred că e important, da, copiii să citească și literatură clasică, dar cred că trebuie să lăsăm spațiu și pentru ce li se potrivește pentru generația lor. Mă bucur mult că am văzut o grămadă de profesori care introduc în listele obligatorii literatură contemporană și străină și română, mi se pare extraordinar. Eu sunt optimistă. Sigur, acum nu aș alerga copiii prin curtea școlii dacă n-au terminat de citit, dar se pot face discuții, un club de lectură la școală, se pot face niște Q&A-uri, se poate face un quiz, un joc, mai ales în clasele în care sunt puțini copii cititori. Nu aș face o corvoadă din asta, e păcat. Mai degrabă îndepărtezi copiii așa, dar aș încerca să văd ce îi interesează și cum pot să fac să-i prind în jocul ăsta al lecturii.

 “Sistemul educațional olandez se folosește foarte mult de carte. Înțelegerea a ceea ce citești este materie de examen, pentru că este extrem de important ca toți copiii care termină măcar ciclul primar să poată înțelege ce au citit și să poată argumenta care e părerea lor despre ce au citit.

Andreea Daraban: În Olanda, locuiți de câțiva ani. Cum este raportarea aceasta la lectură?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Se citește mult, chiar observ în metrou, în parcuri, adolescenți cu cărți după ei. Stau spate în spate, în parc, pe iarbă și citesc. La ei funcționează foarte bine sistemul de biblioteci publice. Au foarte multe titluri, sunt susținute de stat așa cum trebuie. Se merge la bibliotecă de la 4 ani, cu școala. Copiii își aleg cărți, le discută la școală. Există mereu evenimente legate de cărți, vin scriitori în școli, le citesc, se fac tot felul de concursuri, de exemplu, poziții funny în care citești. Citesc în clasă, prima jumătate de oră, în fiecare zi, este despre citit și îi lasă să citească cum vor. Citesc întinși pe jos, citesc pe bancă, pe catedra profesorului, citesc cu cap în jos și cu picioarele în sus, doar să citească și apoi sunt încurajați să vorbească despre cărți. Există biblioteci în școli și copiii în pauză pot lua o carte, citesc în pauză, iar în două zile o și aduc înapoi. Fiecare clasă are un ambasador al bibliotecii, care știe cărțile mai bine decât ceilalți pentru că citește mai mult și prezintă în clasă cărțile colegilor, că uite, dacă vreți o poveste, un thriller, dacă vreți un comic book, în felul ăsta se încurajează și între ei să citească. Deci ei se folosesc de carte mult. Înțelegerea a ceea ce citești este materie de examen, pentru că este extrem de important ca toți copiii care termină măcar ciclul primar să poată înțelege ce au citit și să poată argumenta care e părerea lor despre ce au citit.

 “În Olanda, copiii încep școala la 4 ani, iar prima lor zi de școală este chiar ziua în care împlinesc anii.”

Andreea Daraban: Dacă tot am ajuns aici, în zona aceasta a sistemului educațional, de la ce vârstă sunt dați copii într-o formă organizată de educație, de învățământ și cam cum se structurează ciclurile educaționale? Seamănă cu ce este la noi?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Seamănă destul de puțin, în sensul că ei nu au gimnaziu, au un ciclu primar și un ciclu secundar. Seamănă cu sistemul britanic din punctul ăsta de vedere. Ei încep la 4 ani. Primii ani sunt de acomodare.

Andreea Daraban: Ce anume încep la 4 ani?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Școala.

Andreea Daraban: Ciclul primar?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Exact, exact.

Andreea Daraban: Și până la 4 ani există grădiniță, creșă?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Există grădinițe care nu sunt obligatorii. Școala este obligatorie de la 4 ani. Grădinițele nu sunt obligatorii și sunt destul de scumpe, dar sunt încurajați părinții să îi ducă. Pe de altă parte, părinții își pot lua program scurt la serviciu. Sunt mame care lucrează 3 zile și tații două sau invers, astfel încât să poată rămâne unul dintre ei cu copilul un an, doi, trei. Majoritatea familiilor își duc copiii la această grădiniță. Mai există și un sistem în care mame pot aduce la ele acasă încă trei-patru copii. Sigur sunt certificate, fac cursuri, sunt verificate, să fie totul în regulă, există și varianta asta, dar școala începe la 4 ani. Este obligatorie, deci din ziua în care copilul a împlinit 4 ani, el merge la școală. Nu trebuie neapărat să fie la început de semestru. În ziua în care a făcut 4 ani, aceea e prima lui zi de școală. De la 4 la 12 ani, deci practic 8 ani fac parte din ciclul primar, care este destul de relaxat. Ce își propune școala în acești 8 ani este să învețe copiii o matematică de bază, să învețe să înțeleagă ce citesc, să scrie corect și pun mare accent pe vocabular și pe ortografie și fac în plus și alte materii, unele sunt foarte interesante pentru noi. De exemplu, au o materie care se numește Orientarea în Lume, unde învață să citească grafice, să citească hărți. Ei pleacă de la premise, nu știu, se pierde copilul în gară în Germania, în Franța, într-un loc unde nu vorbește limba, cum te orientezi? Cum știi pe cine să întrebi? La ce te uiți? Cum interpretezi niște semne care sunt universale. Ei învață să se descurce, practic, în orice situație. Asta le dă și multă încredere în ei. Fac și engleză, fac desigur istorie, geografie, lucru manual, sport, fac traffic rutier și asta iar mi se pare foarte important: să știe cum se traversează corect, cum să meargă cu bicicleta, pentru că majoritatea sunt independenți destul de mici, pentru că mai toți merg la școlile din cartier care sunt la, nu știu, 5 – 7min cu bicicleta și copiii merg de la 6-7-8 ani singuri deja. Se duc și se întorc de la școală pe bicicletă, iar de la 12 ani copiii intră în ciclul secundar care durează  între 4 și 6 ani, în funcție de nivel. Există un secundar înalt, din care copiii merg la facultăți considerate academice Drept, Medicină, Cercetare în orice domeniu. Există un nivel mediu de secundar care duce spre facultățile de Economie, Marketing, Litere, meseriile practice, să le spunem, dar care necesită pregătire academică și un nivel mai scăzut care se termină cu o școală profesională, și aici merg copiii care nu-și doresc sau nu pot să urmeze o facultate.

“Profesorul, din ultimul an din ciclul primar, este cel care hotărăște, printr-o recomandare, la ce nivel de ciclu secundar va merge copilul.”

Andreea Daraban: Și cum se face selecția aceasta, cum se trece de la ciclul primar la cel secundar?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Aici iar e foarte interesant, pentru că părinții sunt implicați destul de puțin. Profesorii se schimbă în fiecare an în ciclul primar. Copiii au un profesor principal și au profesori secundari pentru materiile Artă, Muzică și Sport. Profesorul din ultimul an, din anul opt, este cel care hotărăște la ce nivel de secundar va merge copilul și se bazează o dată pe testele naționale care se dau începând cu anul șase de două ori pe an, se dau toamna și vara la materiile principale, la matematică, la limbă, ortografie și înțelegerea citirii. Pe lângă aceste teste naționale care sunt de două ori pe an, se mai dau testele școlii o dată pe lună la toate materiile.

Andreea Daraban: Sunt testați periodic și copiii s-au obișnuit cu sistemul acesta de testare.

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Exact. Nu se dau note, dar se dau calificative, iar la  aceste teste naționale, până anul trecut, se evalua nivelul copilului față de media națională, dar de un an au schimbat și, practic, copiii sunt evaluați față de versiunea lor de la testul anterior.  Aceste teste urmăresc să vadă un minim progres la toate materiile. În funcție de rezultatele la aceste teste și în funcție de atitudinea copilului la școală, respectiv de cât de bine se concentrează, cât de bine lucrează independent, cât de motivat este, se face recomndarea către ciclul secundar. 30% din recomandarea către un secundar, mai scăzut sau de nivel mai înalt, ține de motivația copilului, își dorește el cu adevărat, pentru că nu e vorba despre ce își doresc părinții, nu e vorba despre tradiția familiei.

Andreea Daraban: Oare știe copilul la 12 ani exact ce își dorește?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Nu știe și nici nu trebuie să știe. Ce evaluează profesorul este motivația, capacitatea lui de a sta pe o sarcină, de a duce la bun sfârșit un exercițiu. Pentru că dacă în ciclul primar totul este despre hai să ne jucăm, facem echipă, lucrăm împreună, explorăm, învățăm în joacă, din secundar începe treaba grea, iar copiii de la nivelele mai ridicate muncesc foarte mult, fac patru limbi străine, fac Latină, fac Greaca veche, asta pe lângă Matematică și Științe. Au studiul Religiilor, fac Morală, fac Etică, fac Filosofie din anii mici, fac foarte multe materii aplicate, este greu. De la copiii de la nivelul superior se așteaptă să lucreze independent cap-coadă. Li se spune, ai de predat peste două luni un proiect despre subiectul cutare și ei trebuie singuri să se organizeze. Asta se așteaptă de la ei și un copil care nu este motivat, care nu poate sta 2-3h să citească, să exploreze, să își facă temele, nu va face față și atunci, sigur, coboară la nivelul inferior, de acolo din nou, dacă anul următor se dovedește că poate mai mult, există flexibilitate. Dacă ești bun și ai rezultate bune poți să urci, la fel cum, dacă nu, poți să cobori.

Andreea Daraban: Practic, pe baza acestor testări naționale, în anii 6-7-8 se decide orientarea copilului în ciclul secundar, în funcție de rezultatele acestor teste și de o analiză a profesorului principal.

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Foarte importantă este opinia profesorului care este susținută de teste, dar poate copilul are rezultate bune la teste, dar profesorul spune: nu e pregătit și nu va face față, și atunci poate da o recomandare dublă nivel mediu și nivel ridicat și timp de un an-doi copilul este în secundar între cele două nivele, urmând ca profesorii să decidă dacă e potrivit pentru mai sus sau mai jos.

Andreea Daraban: Există această posibilitate de a repeta până ajungi unde îți dorești? Poate copilul chiar își dorește să fie medic, dar din cauza faptului că nu urmează ciclul potrivit nu poate accede la studii academice.

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Da, sigur. Poți să faci anii suplimentari, poți să dai niște teste și ți se spune, nu ești încă pregătit trebuie să mai faci încă o dată anul ăsta sau să mai dai încă o dată testele astea. Se poate de la orice nivel să ajungi oriunde.

Andreea Daraban: Dar nu e ca la noi, ai rămas repetent?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Se întâmplă frecvent să existe copii care să repete anul, mai ales în ciclul primar, dar și în ciclul secundar, tocmai pentru că profesorii consideră că nu sunt pregătiți. Și decât să aducă frustrare, pentru că un copil care se simte lăsat în urmă, care nu înțelege ce se predă, nici nu va face progres. Și sunt copii care repetă un an, doi și nu e absolut nicio problemă, nici între părinți, nici între copii. Scopul lor este să îi aducă pe copii la un nivel acceptabil, astfel încât să fie integrați în societate, să le fie bine.

          “Pentru mine, a scrie este o nevoie fizică, iar să citesc e în primul rând o plăcere.”

Andreea Daraban: Revenim la literatură și la importanța lecturii în viața noastră a tuturor. Literatura ne demonstrează că are puterea să ne facă să vedem lumea dincolo de realitatea ei. Ce înseamnă pentru tine a scrie și a citi?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Pentru mine, a scrie este o nevoie fizică. Îmi imaginez că e greu de crezut, de imaginat, pentru o persoană care nu simte asta. Dar mie când îmi vine să scriu, eu trebuie să scriu. Nu pot să mă abțin. E ca atunci când, nu știu, ți-e foarte sete și trebuie fizic să hrănești corpul cu apă. Așa sunt și eu, când îmi vine să scriu, trebuie să scriu pe orice. Dacă nu am laptop, telefon, scriu pe șervețele pentru că trebuie să iasă, altfel simt o presiune insuportabilă. Iar să citesc e în primul rând o plăcere. Este ceva ce fac doar pentru mine. Îmi place foarte mult să călătoresc în cărți, îmi place să descopăr scriitori și stiluri diferite și lumi și personaje, intru așa cu totul în cărți. Îmi este foarte ciudă că nu reușesc, nu am destul timp, am pe noptieră un teanc. Bărbatul meu îmi zice că dacă o să te omoare ceva pe lumea asta, or să fie cărțile alea de pe noptiera ta, o să-ți cadă în cap și o să te trezesc sufocată într-o dimineață. Sper să nu! (râde) Mă bucur foarte mult că avem acest dar al literaturii. Mă bucur că pot să contribui un pic și eu la el. Scriu și citesc cu mare plăcere.

Andreea Daraban: Ce are în plan Ioana Chicet-Macoveiciuc legat de viitoarele titluri? Ai în plan o altă carte, scrii la ceva acum?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Nu scriu la nimic acum. Sunt extrem de obosită după foarte mulți ani în care am scris foarte mult. Acum redactez mai multe cărți, caut cărți pe care să le traducem în limba română pentru părinți, cărți de psihologie. Îmi doresc să fiu din nou studentă, vreau de la anul să încep o facultate, a doua pentru mine. Am multe evenimente, fac multe lucruri pe lângă. În continuare vreau să stau mult și cu copiii mei, dar la mine scrisul este ceva spontan, așa că e foarte posibil, mâine, să-mi vină o idee și să mă apuc de scris. În momentul ăsta nu am nimic în plan, dar știu că lucrurile se întâmplă atunci când le vine timpul, așa că eu aștept. Canalul meu către sursa de inspirație e deschis. Imediat ce o să coboare ceva prin el eu sunt aici.

Varianta audio a interviului:

(INTERVIU) Prinţesa Urbană îşi lansează, la Iași, cartea de debut, „O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă”. Ioana Chicet-Macoveiciuc: „Mesajul cel mai important este să ne iubim cu respect, mai ales copiii.”

Publicat de andreeadaraban, 30 martie 2016, 13:30 / actualizat: 2 aprilie 2016, 12:36

Modelele de educației aplicate de părinții noștri sunt blamate în zilele noastre de psihologi și specialiști în parenting, argumentele fiind diverse și bine punctate.

Despre modele de parenting, despre importanța educației timpurii,  i-a vorbit colegei noastre Andreea Daraban, Ioana Chicet-Macoveiciuc, autoarea unuia dintre cele mai cunoscute bloguri româneşti despre creşterea copiilor, www.printesaurbană.ro.

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Mi-e greu să spun exact care a fost factorul declanșator. Cumva, cartea asta e cu mine de ceva vreme, de când sunt mama copiilor mei, adică de 4 ani. Am trăit multe împreună cu ei și am înțeles foarte multe și m-am gândit că ar ajuta dacă informația asta ar ajunge la cât mai mulți oameni, mai ales la oameni care poate nu citesc blog-uri pe internet, dar pentru care informația asta ar putea fi valoroasă.  Mai ales că am îmbrăcat lucrurile într-o formă foarte plăcută, cred eu, ușor de citit. Oamenii rezonează cu experiențele mele, pentru că în multe aspecte suntem toți foarte asemănători. Eu nu dau sfaturi, eu nu am rețete. Nu sunt specialistă în nimic în afară de propria mea viață, și nici acolo nu sunt sigură că le știu așa bine pe toate.

A.D.: Mărturisesc că am citit cartea, pe care o recomand tuturor părinților, dar poate mai ales celor în devenire. Povestește-ne, pe scurt, ce conține acest volum, intitulat sugestiv “O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă” și care este mesajul cărții?

I.C.M.: Am adunat, la un loc,  mai multe experiențe din viața mea. Câteva sunt din copilăria mea mică, de când avea 3,6,7,8 ani și s-au întâmplat lucruri care m-au marcat, cum ar fi moartea unei bunici și felul în care au gestionat părinții mei situația. Felul în care eu am trăit evenimentul cu pricina a schimbat foarte mult traseul meu de tânăr și de adult. Am povestit aventurile mele ca proaspătă studentă aterizată în București, apoi am vorbit despre sarcinile mele, despre nașteri și multe întâmplări trăite alături de copiii mei. Mesajul cel mai important este să ne iubim cu respect, mai ales copiii. Am observat, în jur, această tendință a unor oameni care cresc copii, de a tratata copilul ca pe o ființă inferioară, care pentru că nu știe să meargă încă, nu are aceleași drepturi și sentimente ca toți ceilalți. Am încercat să îndemn părinții, bunicii, bonele, pe toți cei care intră în legătură cu copiii, mai mici sau  mai mari, să încerce o atitudine de respect și de empatie cu cei mici, pentru că, de fapt, în mediul ăsta cresc ei cel mai bine. Cam toate povestirile mele duc spre ideea aceasta: iubește-ți copilul, respectă-l, ia-l în brațe, ascultă-l. Chiar dacă nu știe să vorbească îți transmite lucruri foarte valoroase pentru tine și pentru el. Și dă-i timp, dă-ți timp, răbdare….Am observat, mai ales, mamele la început de drum sunt sigure că nu fac nimic bine. e o presiune foarte mare care apasă asupra lor, iar un alt mesaj important pe care-l transmit în cartea mea este: ni se întâmplă tuturor, e ok, nu faci nimic greșit, dă-ți puțin timp și o să fii mai bine.

 ” Eu scriu și la duș și cât adorm copiii și când le fac de mâncare. În mintea mea curg texte tot timpul „

A.D.: Ai doi copii frumoși, Sofia și Ivan. Sofia aproape 4 ani, Ivan aproape 2. Scrii zilnic pe blogul tău prințesaurbană.ro, unde s-au adunat deja mii de cititori.  Iată avem și o carte. Cum te împarți între scris, evenimente de tot felul și familie?

I.C.M: Păi, le fac pe toate odată, de fapt. De când a venit pe lume Sofia, am hotărât că nu mai vreau și nu mai pot să mă întorc la un program de 9-10 ore la birou și am avut noroc ca meseria mea să permită să lucrez de acasă. După ce a apărut și Ivan, cumva a fost clar pentru toată lumea că ăsta e traseul meu, că asta vreau să fac. Eu scriu și la duș și cât adorm copiii și când le fac de mâncare. În mintea mea curg texte tot timpul. Am nevoie de doar câteva minute la laptop seara, după ce ei se culcă sau la prânz, în timp ce ei dorm, ca să pun pe hârtie ce vreau să spun. Mai moderez comentarii, tot așa, cu telefonul în mână, cu cel mic în cărucior sau în manduca și cu fetița pe lângă mine. Totul se întâmplăm în timp de trăim, așa…Nu am program de lucru, nu-mi propun mai nimic în fiecare zi. Dacă apuc să scriu un text într-o zi sunt mulțumită…am așteptări mici. Copiii au nevoie de atenția mea și de timpul meu și ei sunt prioritari. Vorbesc mult la telefon, trimit mail-uri…și funcționează. Mi-am făcut așa, o rutină. Ei tolerează că uneori am nevoie de două trei minute să intru în baie și să vorbesc la telefon, cum fac și acum, recunosc (râde). Ei așteaptă pe lângă ușă să-mi termin treaba. Scriu repede, nu am nevoie de foarte mult timp. Scriu în orice condiții, nu contează că e gălăgie, că sunt în picioare…și e frumos. Fac ceva ce-mi place. Pentru mine nu e un efort deosebit nimic din tot ce fac. Fac  cu bucurie și lucrurile merg bine.

 „Să-i spui copilului că este extraordinar  pentru că așa este el, de fapt asta înseamnă iubire necondiționată.”

A.D.: S-au scris foarte multe cărți despre parenting în ultimii ani. Sunt renumiți psihologii americani care se ocupă de acest domeniu. În România, părinții tineri încep să conștientizeze din ce în ce mai mult importanța educației timpurii, iar una dintre metodele cele mai apreciate, în prezent, este și cea pe care o regăsim în volumul psihoterapeutului Alfie Kohn, Parenting necondiționat, cea bazată pe lipsa pedepselor și a recompenselor.  Recompensa în accepțiunea psihologului american fiind și lauda. Cât de greu este să aplici o astfel de metodă în educarea copiilor noștri și ce ar trebui să știe părinții care ar vrea să urmeze o astfel de cale?

I.C.M.: Să vină cineva, fie el expert, specialist, un om care a studiat fenomenul, să-ți spună că nu-i bine să-ți lauzi copiii, e așa ca o măciucă în moalele capului pentru mulți dintre noi și a fost și pentru mine. Eu când am citit prima dată ipoteza asta în cartea lui Alfie Kohn, mi-am zis că nu se poate, e o prostie. Sunt de acord cu tot ce spune el, că trebuie să-ți iubești copilul necondiționat, adică orice ar face. Îl iubești și dacă greșește și dacă îți spune nu. Îl iubești, e copilul tău și nu condiționezi iubirea de lucrurile pe care le face. Însă atunci când Alfie Kohn a spus că laudele nu sunt bune, am zis că e ceva greșit, că nu înțeleg, nu rezonez cu asta, nu pot să aplic așa ceva. Am citit justificările lui și le-am lăsat, acolo în mine să lucreze și peste câteva săptămâni mi-am dat seama că  de fapt are foarte multă logică ce spune el. Alfie Kohn susține că laudele sunt și ele recompense și că, în scurt timp, copilul ajunge să facă lucruri doar ca să primească această recompensă verbală din partea părintelui. Dacă strâng jucăriile, tati o să-mi spună bravo. Deci nu strâng jucăriile pentru că vreau și am înțeles că e important, ci le strâng ca să-mi spună tati această vorbă magică care pe mine mă ajută să mă simt bine. Astfel, în opinia lui Alfie Kohn, copilul ajunge, în scurt timp, să facă lucruri  NU pentru că și le dorește, ci pentru că îi spun părinții să o facă și el vrea să audă lauda de la final. O altă problemă este că, de la un punct încolo, lauda nu va mai fi îndeajuns, și va trebui să mărești recompensa și cu altceva. Ideal este să renunți la acest „bravo”. Sigur, însă asta nu înseamnă că nu spui lucruri bune copilului și nu apreciezi reușitele lui. Dar poți să o faci în așa fel încât el să aprecieze exact lucrul pe care l-a făcut. Nu mă înțelegi greșit, eu îi spun fetiței mereu cât de mult o iubesc, că este frumoasă, că este extraordinară. Dar astea sunt lucruri care nu au legătură cu ceea ce face. Au legătură cu ceea ce este. Și cred că e o distincție și aici. Să-i spui copilului că este extraordinar  pentru că așa este el, de fapt asta înseamnă iubire necondiționată. Să-i spui că este extraordinar că a reușit să mănânce singur…aici e discutabil. Pentru că el este extraordinar și dacă-și toarnă toată ciorba pe el. Nu e absolut nici o problemă. O să reușească să mănânce singur peste o lună sau peste un an.

 „Până la urmă, copilul asta vrea: să fie iubit, să fie acceptat, să fie ținut în brațe.”

A.D.: Copiii ne pun mereu la încercare și vor să afle, care sunt limitele noastre. Multe mame se întreabă, oare procedez corect, oare am făcut bine? Ce trebuie să facă o mamă pentru a avea copii fericiți?

I.C.M.: Mi-e greu să spun. Pot însă să vă povestesc ce funcționează la noi. Pentru mine e foarte important să fiu odihnită, în primul rând. Copiii sunt mereu în căutare de feluri de a depăși limitele impuse, pentru că sunt curioși, pentru că ei așa învață cum funcționează lumea, testând, experimentând, și de multe ori o fac fix cu nervii noștri. Și ai nevoie de resurse, tu, în primul rând, casă te ții pe tine în regulă și apoi să rezolvi și situația conflictuală cu copilul. Pe mine mă ajută să fie cât de cât odihnită. Renunț la orice alte lucruri care mă pot agasa, obosi, ține trează noaptea. Pentru mine e important să dorm câteva ore noaptea și să știu că, a doua zi, când am 16 ore de alergat după ei și de rezolvat lucruri cu ei, sunt calmă și cât de cât odihnită. Din experiența mea cu ambii copiii, am observat că atunci când ei devin dificili, sau spun nu, sau refuză să facă orice îi rog, există un alt motiv pentru care ei se pun de-a curmezișul. Ajută foarte mult să înțeleg care-i problema de fapt, și imediat ce rezolv acea problemă, lucrurile se liniștesc. Poate e obosit, poate îi este sete, poate trebuie schimbat, poate l-am ignorat de dimineață și apoi se răzbună, poate, dimpotrivă,  i-a fost foarte dor de mine la grădiniță, ne-am întâlnit seara și în sfârșit, după 6 ore petrecute printre străini, se simte confortabil cu mine și vrea să-și exprime toate sentimentele pe care le-a ținut în frâu. Ajută foarte mult să mă conectez, mă rog, sună așa, foarte high-tech termenul ăsta, dar practic ce fac este să mă așez pe jos, sau în genunchi…să iau copilul în brațe, să mă cobor la nivelul lui de înălțime, și să caut acolo……Cumva relația noastră este răspunsul la probleme…de cele mai multe ori identific sursa problemei și o rezolvăm. Până la urmă, copilul asta vrea: să fie iubit, să fie acceptat, să fie ținut în brațe. Restul sunt detalii și mici teste care trec. Ceea ce trebuie să rezulte în urma acestor teste este că ei sunt în siguranță și iubiți de părintele lor.

 A.D.: Cum impunem, totuși, limite copiilor noștri?

I.C.M.: Limitele sunt foarte importante. În primul rând pentru siguranța lor, a noastră și a celor din jur.  Copiii înțeleg foarte devreme vorbele noastre, tonul vocii, expresia noastră, chiar dacă ei nu știu să vorbească. Cât sunt mici, și nu știu să vorbească,  limita o impui, pur și simplu repetând:„Nu ai voie să pui mâna acolo, este periculos, o să te iau și o să te duc în altă parte. ” Faci asta o dată, de două ori, de cinci ori, de zece ori, până la urmă va înțelege. Până se ajunge în punctul ală în care el nu vrea să mai încerce, trebuie să ai răbdare și să fii foarte ferm. Fără să țipi, fără să-l lovești, pur și simplu îi explici, rămâi foarte ferm pe poziție. Este foarte important să stabilești aceste limite la modul logic și justificat. Pe de altă parte, trebuie să-ți alegi bătăliile. Adică, dacă spui nu la orice, e foarte frustrant pentru copil, care nu poate să facă nimic. Alege ce e cu adevărat important să fie NU pentru tine, fii consecvent, dar pe restul negociază-le și lasă-l. De exemplu, vrea să sară pe canapea. Ok, asigură-te că nu poate să se rănească, stai lângă el și lasă-l să sară pe canapea. Sigur, să bage cuie în priză nu e o idee bună. Nu-l lași, și spui NU ori de câte ori este nevoie. Când e vorba despre siguranța copilului nimic nu este negociabil și el trebuie să știe asta. Pe măsură ce copilul crește, limitele se lărgesc și ele, pentru că altfel e foarte frustrant pentru copil. Ce nu poate să facă la doi ani, e posibil să facă la trei. Trebuie să-l lași. El tot timpul împinge limitele astea. Tu ești acolo să spui NU: nici la 5 ani, nici la 8 ani nu ai voie să bagi cuie în priză, dar poți să te speli singur pe dinți la 3 ani, de exemplu, și așa mai departe, în funcție de fiecare copil.

 A.D.: Alfie Kohn vorbește în cartea sa despre respectul pe care trebuie să-l acordăm copiilor. Așadar ce înseamnă să ne respectăm copilul?

I.C.M.: Eu cred că, a-ți respecta copilul înseamnă a-l trata ca pe un om, ca pe un egal al tău, și a nu impune lucruri doar pentru că tu ești mai mare, mai înalt și ai mai multă forță fizică. Sigur, sunt lucruri pe care poți să le faci tu, și pe care nu le poți lăsa în puterea lui, pentru că tu ești responsabil pentru el, iar el nu e responsabil pentru el însuși încă. Dar dincolo de asta, copiii au sentimente, trebuie ascultați. Copiii au nevoie să poată alege. Sigur, la nivelul deciziilor pe care le poate lua un copil de doi ani, de trei ani și așa mai departe, dar în felul ăsta el își exersează puterea de a alege. Dacă el face doar ce-i spune părintele până la 10 ani, la 12 ani va face ce-i spun alții, care s-ar putea să fumeze, să bea. Nu-i asta ceea ce ne dorim. Ne dorim un copil capabil să ia decizii și asta învață nu respectând ordinele date de altcineva, ci luând decizii. Asta ține și de libertatea copilului și e tot un semn de respect. De asemenea, cred că respectul se învață prin exemplul personal. E foarte greu să predai o lecție de respect unui copil de 2 ani. Însă  dacă tu te porți respectuos, el învață asta și se va purta respectuos la rândul său și cu tine și cu cei din jur. E vorba despre a fi sincer cu copilul. Nu trebuie să-l păcălești, nu trebuie să-l minți.

A.D.: Iată ajungem și la un subiect fierbinte: educatorii și învățătorii care sunt agresivi cu copii. Avem recentul caz de la București, cu acea directoare de grădiniță surprinsă de camerele video cum lovea copiii. Iată un exemplu din centrul capitalei. Multe au fost și în provincie. Cum alegem grădinița potrivită pentru copil, cum alegem școala potrivită? Iată întrebări care sunt cu siguranță pe buzele multor părinți…

I.C.M: E foarte complicat pentru că, din păcate, e un domeniu în care alegi din ce ai la dispoziție, și de multe ori ai și limitări legate de zonă, de bani. Există într-adevăr, acum, mai multe variante pentru noi, dar nici pe departe suficiente. Eu locuiesc în București, unde sunt  mii de grădinițe și tot mi-a fost greu să găsesc o grădiniță unde să o las liniștită pe fetiță. Și ea era mare, am dus-o la trei ani. Cred că dacă aș  fi fost nevoită să o duc la un an sau la doi, ar fi fost mult mai greu. Ea deja la 3 ani vorbea perfect. Sunt sigură că dacă s-ar întâmpla ceva acolo, ea mi-ar spune. Ea știe exact care sunt limitele: că nu poate fi atinsă, că nu poate nimeni să strige la ea. E foarte greu să alegi o grădiniță, și de cele mai multe ori trebuie să faci compromisuri. Aproape niciodată nu o să găsești o grădiniță unde educatorii să vorbească frumos, să fie un meniu sănătos, să iasă afară, să fie puțini în grupă astfel încât fiecare copil să beneficieze, măcar cât de cât de atenția educatorului. De cele mai multe ori trebuie să renunți fie la una, fie la cealaltă. Dacă nu ai bunici sau fonduri pentru bonă, ca să prelungești momentul ăsta al intrării în colectivitate e foarte complicat. Ar fi minunat să existe camere de supraveghere peste tot și accesibile tuturor. Cumva să ai așa, un  minimum de control. Când vezi la televizor ce se poate întâmpla copilului tău, lăsând la o parte că tu plătești și ai încredere…Este ceva așa, pentru mine, de neînțeles și de netolerat. Eu încurajez părinții să investigheze foarte bine înainte, să caute pe internet reputația grădiniței, să vorbească cu ceilalți părinți, să stea câteva zile în grădiniță și să vadă, să audă, cum se discută cu copilul, care e tonul educatorului.  ce se întâmplă când sunt conflicte, practic cum sunt gestionate situațiile tensionate.  Părinții să fie atenți la copiii lor. Orice schimbare: trezitul noaptea plângând, refuzul de a mânca, orice semna care-ți arată că ceva nu e în regulă trebuie investigat. educatorii care fac asta, care sunt agresivi, uneori nici nu-i vorba de bătaie, uneori doar îi umilesc, sau îi amenință, teroarea asta psihică, care e la fel de gravă ca cea fizică,  e foarte subtilă. Oamenii ăștia au experiență de ani de 30-40 de ani  de umilit copii Știu cum s-o facă, iar uneori cei mici nici nu-și dau seama. Suntem foarte departe de alte țări, unde înțeleg că așa ceva este absolut inacceptabil. E foarte important să pună părinții presiune pe tot sistemul. Să fie clar că nu tolerăm astfel de comportamente. Am părinți în jur care au trecut prin situații similare și care nu au putut raporta la inspectorat și la poliție pentru că ceilalți părinți nu au vrut. Există părinți care încurajează metodele astea. Le acceptă și chiar  caută „doamne cu metodă„. Cu siguranță știți, 63% dintre părinții români își bat copiii zilnic.

 „Am în lucru două cărți pentru copii, care sper eu să apară în următoarele două luni.”

 A.D.: Ce alte proiecte mai are Ioana Chicet – Macoveiciuc, cunoscuta Prințesă Urbană?

I.C.M: Păi, o să continui să scriu pe blog, pentru că mă simt responsabilă pentru foarte mulți oameni care s-au adunat acolo și care așteaptă textele mele zi de zi. Acum am în lucru două cărți pentru copii, care sper eu să apară în următoarele două luni. Suntem la partea de ilustrație și durează mult mai mult decât scrisul în sine. Sunt niște cărți pentru părinți și copii. Sunt niște cărți pe care să le citească părinții copiilor lor. Pentru cei mici va fi o lectură frumoasă și o experiență plăcută pentru că și ilustrațiile sunt foarte frumoase, iar pentru părinți, pe lângă lectura plăcută, ofer și niște mici indicii de conversație cu copiii, astfel încât să depășească, mai ușor, situații tensionate sau dificile.

 A.D.: Așteptăm cu nerăbdare noile apariții. Pe final, o invitație la lansarea, de la Iași, a  cărții “O să te ţin în braţe cât vrei tu şi încă o secundă”.

 I.C.M.: Vă aștept cu mare drag, pe 2 aprilie, la Sala Rossini din Complex Palas Iași. Sunteți bineveniți și cu cei mici. Avem activități  și pentru ei. Poate să vină toată familia. Vor fi lucruri pentru toată lumea acolo. Vom face poze, vom povesti, voi semna pe cărți. Eu m-aș bucura să cunosc cât mai mulți ieșeni. N-am mai fost la Iași de foarte mult timp și vin așa cu mare entuziasm și bucurie și sper să ne vedem cât mai mulți, la ora 10 – 10 jumătate.Eu voi fi acolo și vă aștept.

Mai jos, varianta audio a interviului:

e

(Andreea Daraban/ FOTO blog  printesaurbana.ro )