Terra&Terror
Publicat de Lucian Bălănuţă,
10 ianuarie 2015, 07:15 / actualizat: 10 ianuarie 2015, 9:47
Iată ce declara emirul Abdur Turabi, lider al populaţiei musulmane din Kashmir: „După războiul din Golf, mă aflam în America. Eram la o întâlnire cu mai mulţi oameni politici, între care şi domnul Dole. L-am întrebat: «De ce nu se preocupă de lămurirea acestei probleme?» El a zâmbit şi mi-a spus: «Aveţi petrol în Kashmir? Dacă nu există petrol de ce ne-am duce noi acolo?» Diferenţă uriaşă între vocabularul folosit de Occident şi modul în care acesta înţelegea să-şi protejeze interesele materiale…
Din ignoranţă sau din cauza ideologiei, suntem tentaţi să vedem în Islam singurul şi acelaşi fenomen proteiform, asupra căruia unii suprapun temenul „internaţional”. Viziunea obturează înţelegerea mizei şi a conflictelor interne din politica Islamului. Dacă aceasta din urmă este adevărată, cum putem explica conflictele civile între facţiunile afghane care au durat mai bine de un deceniu? Cum explicăm că Arabia Saudită – cel mai fidel aliat al S.U.A. în lumea arabă, susţine peste tot numeroase grupări care proslăvesc Sharia (legea islamică)? Cert este faptul că politicile islamiste gravitează în jurul unei concepţii comune: mai mult decât o „credinţă”, un mod de viaţă şi de gândire care satisface toate necesităţile sociale, politice şi culturale ale individului. Considerabil minoritară în Umma (naţiunea musulmană), lumea arabă rămâne matricea tuturor ideologiilor politice islamice. În epoca modernă, politica Islamului a reapărut, mai întâi de toate, în Iran – ţară cu o largă majoritate şiită. Dar marile mişcări islamiste actuale sunt de esenţă suunită (mai mult de 80% din toată populaţia musulmană).
Care este natura terorismului islamic, după 11 septembrie 2001? Care sunt legăturile cu Islamul sau cu …„islamele”? Există „ortodoxism” în această religie sau o multitudine de curente? „Coaliţie antiteroristă mondială”, „război al civilizaţiilor”, „nou fascism”, „oglindă inversată a mondializării”, „eveniment fondator” al secolului XXI… Când formulările dispun de un repertoriu atât de variat, devine util să ne întrebăm: care sunt elementele fundamentale? Despre ce se vorbeşte? Despre originea atentatelor, reacţia militară americană sau, mai nou, despre necesitatea reacției de tip european, Islam, Islam politic, islamism terorist… Terorismul şi manifestarea sa elucubrantă în inima „imperiului” american a ocupat primul plan. Oameni politici, servicii de informaţii, mass-media încearcă şi astăzi să înţeleagă natura şi amploarea reţelei AlQaida. Ce însemană Frontul Internaţional Islamic, orientat împotriva evreilor şi creştinilor? Cercetătorii din apropierea cabinetelor diplomatice pun întrebări despre dimensiunea apocaliptică a islamismului terorist care „determină musulmanii să se schimbe odată cu prăbuşirea coloanelor templului”. Este reală ameninţarea pe care „noul sectarism” (având caracter milenar) o aduce tocmai prin extraordinara capacitate de a mobiliza mulţimile? Sau reprezintă doar o manifestare extremă a terorismului clasic, capabil de acţiuni nebuneşti, deoarece a grupat o minoritate incapabilă să pericliteze ordinea mondială? Care sunt legăturile, contradicţiile între Islam – ca sentiment, Islamul contemporan ca religie, Islamul politic şi cel apocaliptic? Violenţa este consubstanţială Islamului? A pune astfel întrebarea pare şocant; ca şi cum violenţa ar fi început odată cu Islamismul…
Modelul ideal este reprezentat de o balanţă. Un grup minoritar, indiferent de caracter (nu reprezintă altceva decât manifestarea neomogenităţii), îşi caută obligatoriu un echilibru care să-i permită viaţa în raport cu restul lumii. Dar cum se poate echilibra un taler greu cu unul uşor? Mecanica posedă răspunsul izbăvitor: lungind „braţul forţei”, jumătatea cumpenei de care atârnă talerul cel uşor. Iar aceasta înseamnă, în societatea umană, radicalism. Astfel, dacă restul lumii îşi permite în faţa unei probleme date o atitudine moderată, grupul minoritar este obligat la o atitudine cu atât mai radicală cu cât devine mai nesemnificativ. Radicalismului îi urmează, firesc, atunci când nu dobândeşte echilibrarea (problema persistând), fanatismul. Parcurgerea drumului, care până mai ieri nu înseamna decât atitudine, atinge concreteţea maximă: pacea, materializarea echilibrului, degenerează în război. Intervenţia radicalismului devine gherilă, iar pasul următor, aproape imperceptibil, materializează fanatismul în terorism. Liniştea, echilibrul, conţin în sine radicalismul latent care nu aşteaptă decât o problemă pentru a deveni terorism.
Erupţiile unui fanatism extrem pot să pară (chiar sunt) arhaice, precum micronaţionalismele, separatismele, iredentismul constituit în teroare. Mondializarea schimburilor comerciale şi mediatice, enorma îngustare a lumii nu a distrus ancestrala agresivitate a societăţilor umane. Spunem mai curând, după cum susţinea Regis Debry că fiecare deschidere a lumii suscită, în reacţie, o dorinţă de înrădăcinare inversă. Fiecare omogenizare – o dorinţă contrară, de diferenţiere. Revoluţia raţională şi mondială a tehnicii, invazia mecanicii şi electronicii urmăresc o extindere, dar pot genera, deopotrivă, ocultism, secte, idolatrii. Conversia generală şi rapidă a democraţiei de piaţă, domnia unui economism truimfător răneşte dorinţa unei solidarităţi afective. Integrarea economică produce dezintegrare politică, solidarităţi locale şi asociative ce protestează faţă de abstractizarea dezumanizantă a unei pieţi planetare. Dezvoltarea înseamnă şi rupturi, despărţiri, se soldează adesea cu efecte devastatoare pentru individ. Globalizarea i se prezintă atunci subiectului ca o persoană fizică, rece şi distantă. Individalitatea este ameninţată, soluţia subiectului este atacul-fugă, retragerea ofensată, căutarea unor soluţii care să-i ofere solidaritate. Crizele împing oamenii spre tot felul de particularisme: secte, integrisme, rasism, naţionalism fanatic, terorism… – Ismele, crede individul respins, îi oferă identitate, încredere, ideal de sine. Iată de ce atrag, de ce găsesc atât de mulţi adepţi…
Nu trebuie uitat faptul că terorismul de astăzi procură avantaje pentru un grup mai mare decât cei implicaţi direct în acţiune. Paradoxal, viaţa are nevoie şi de dezechilibru; acesta o obligă la acţiune pentru căutarea unui nou echilibru, un moment de respiro, dar care trebuie depăşit – odată instalat, devenit perpetuu, el nu înseamnă altceva decât moarte. Viaţa are drept condiţie esenţială acţiunea. Şi, prin urmare, dezechilibrul se insinuează pe multiple căi. Una este căutarea cu orice preţ a hegemoniei. Hegemonia presupune şi o reacţie de apărare sau de anihilare a ei. Se cere aneantizarea dezechilibrului creat, înainte de a se instala un altul. Diplomaţie, război… De ce atunci şi terorism? Pentru că dezechilibrul se află la nivelul tehnologic şi economic, tot în favoarea hegemonului. Dintr-o asemenea perspectivă, combaterea terorismului înseamnă şi pretext: ultimul se materializează într-un soi de vânătoare; dar poate vânătorul să extermine vânatul? Unii nu sunt atât de infantili încât să combată doar efectele, nicidecum cauzele. Dimpotrivă, par dispuși să poarte astfel de războaie în consonanţă cu alte raţiuni – afaceri: se vor vinde arme, muniţie, echipament, subzistenţă…
Din momentul apariţiei bogăţiei, polarizarea unor resurse, a apărut şi tendinţa entropică de erodare a acestei polarizări. Tot o polarizare stă la originea terorismului. Pentru ca terorismul să devină inoperant, trebuie eliminate dezechilibrele, dar care bogat sau stăpân acceptă o diminuare, condiţia echilibrării, câtă vreme nu există energie ex nihilo? A captura sau a ucide un lider/câțiva dezaxați schimbă câtuşi de puţin situaţia. Terorismul pare la îndemâna şi iniţiativa oricui. Nu este nevoie deci de un cap şi nici de o ţară teroristă. Totul este să existe o problemă şi să lipsească mijloacele convenţionale de a o rezolva…
FOTO Nicolae Tomescu
Nicolae Tomescu
Redactor Şef Radio Iaşi
(FOTO wallpaper-kid.com)
